“In premiera”: Reportaj-eveniment cu ALEXANDRA NOICA, sora parintelui Rafail si fiica marelui filosof Constantin Noica: “Noi, ca români” (VIDEO)

• Antena3: În Premieră: Fiica lui Constantin Noica, despre patriotism fără margini

Despre patriotism fără margini ne-a vorbit fiica unuia dintre cei mai mari români care au existat vreodată, Constantin Noica. Deși a emigrat acum 50 de ani, Alexandra Noica spune că România este acasă, pentru că așa a deprins de la părintele ei. Un om care s-a sacrificat pe sine, pur și simplu pentru că nu a putut renunța la patrie. Și-a trimis familia departe de țară ca să trăiască liber, iar el a rămas aici, să lupte pentru ideile lui.

Decenii la rând, Alexandra și fratele ei, Rafael, și-au cunoscut tatăl din cărți și au învățat să iubească România din scrisori. Iar astăzi, fiica lui Constantin Noica, ne arată o față a omului filosof pe care noi restul, nu am cunoscut-o niciodată.

Alexandra Noica citește scrisorile de tatăl ei pentru că așa îl cunoaște mai bine și așa poate să îl înțeleagă și reface din amintiri viața trăită alături de tatăl ei.

Niciunul dintre fii marelui filosof nu i-a călcat pe urme, dar au moștenit dragostea pentru cărți și pentru cunoaștere.

Ea speră că românii vor înțelege că suferința trebuie să înobileze sufletul, nu să îl învrăjbească, pentru a nu da ocazie urii să prindă rădăcini adânci, căci, în final oamenii ajung să se definească după felul în care se pierd.

• Anomismia: Cealalta…Noica

Despre fiica filosofului Constantin Noica, doamna Alexandra Noica Wilson (acum in varsta de  69 de ani), aflasem de la Parintele calugar Valerian, cel care pastoreste Schitul de la Paltinis, sub aripa caruia salasluieste, singuratic, mormantul filosofului (link aici). Doamna Alexandra Noica vine anual din Anglia, la Paltinis, la mormantul tatalui sau.

De curand, langa Schitul de la Paltinis a fost deschis Centrul pastoral-misionar „Sfântul Ierarh Andrei Șaguna”. La 27 noiembrie 2013 centrul a gazduit prima consfatire in vederea reinvierii Cercului de la Păltiniș (care functiona in anii cand Constantin Noica locuia acolo si il coordona), prin care “se dorește reînnodarea unui vechi și fructuos dialog între laicatul intelectual și teologi” (despre acest eveniment si despre comemorarea filosofului Noica din 2013, am scris si eu, aici).

[…]

 

• Jurnalul national/ Daniela Cârlea-Şontică (2009): Amintiri despre un tată filosof

Am cunoscut-o pe fiica lui Constantin Noica! Vorbind pentru puţin timp cu domnia sa şi privind-o în ochi, a fost ca şi cum m-aş fi uitat în ochii filosofului român. Un privilegiu, pentru că dacă ar fi fost să fim contemporani – mai mult decât anii în care eu abia ieşeam din copilărie – nu ştiu dacă aş fi avut vreodată ocazia şi mai ales îndrăzneala să fac acest lucru.

Alexandra Noica-Wilson s-a aflat zilele trecute în România pentru a sărbători 100 de ani de la naşterea tatălui său, filosoful Constantin Noica. Am văzut-o bucuroasă de evocarea pe care au făcut-o cei prezenţi la sărbătoare, am citit pe chipul său retrăirea unor momente preţioase. “Sunt foarte uimită de marea dragoste pe care toată lumea a arătat-o faţă de tata şi de scrierile lui”, mi-a spus doamna, englezoaică după mamă, dar cu totul româncă după cuget, cum ea însăşi ne mărturiseşte.

A citit cu glas tremurat un fragment dintr-o scrisoare în care Constantin Noica îi învăţa pe ei doi, Alexandra şi Răzvan (azi părintele Rafail), copiii lui, să nu-şi uite rădăcinile, să rămână nişte buni români. Am întrebat-o apoi, în liniştea de după eveniment, dacă a împlinit acest sfat şi ne-a mărturisit:

“Întotdeauna. Noi suntem români, suntem născuţi aici, iar fratele meu, iată, s-a şi întors să trăiască în România. Eu am familia în Anglia, e mai greu să vin, iar fiica mea cea mică e bolnavă, trebuie să o îngrijesc. Şi acolo e rostul meu. Şi tata a înţeles asta, dar nu uit niciodată de unde am plecat. Iar acum cartea aceasta a lui Nicolae [Noica, fostul ministru din perioada CDR, membru PNTCD si nepot de unchi al filosofului de la Paltinis, n.n.] este fantastică, îi am pe toţi din neam aici în carte, iar azi i-am şi văzut pe viu, este nemaipomenit să fii în familie”.

Eram curioasă care este cea mai dragă amintire legată de tatăl său. Mi-a spus:

“Ziua în care a venit la noi prima dată după ce noi plecasem din ţară, în 1972. Atunci ne-a zis cuvintele acestea: «Cu voi nu vreau să vorbesc filosofie, mă plictiseşte. Vreau să ştiu ce faceţi!». Şi a fost aşa de frumos atunci… Voia să ştie toate nuanţele vieţii noastre, tot ce gândim, tot ce facem, tot ce vrem să fim, ca un tată adevărat. Eu mi-am scris amintirile, le-am adunat puţin câte puţin, pentru copiii mei. N-am crezut să fie o carte dar aşa s-a întâmplat să fie”.

Amintirile acestea despre perioada copilăriei din România şi a drumului spre Anglia şi le-a publicat în cartea “Treziţi-vă, suntem liberi!”. Alexandra Noica sau Dina, cum îi spunea tatăl ei şi cum îi spun cei apropiaţi, ne mai povesteşte că pentru cei patru copii ai săi bunicul filosof a rămas printre cele mai frumoase aduceri aminte:

“Ei ştiau că deşi România nu era liberă şi el era departe de ei, ştiau că bunicul lor este cineva special, un bunic foarte plin de dragoste pentru ei.

Întotdeauna când venea pe la noi, tata avea timp pentru ei şi le făcea cadouri, îşi făcea timp să vorbească cu ei, făcea mici lecţii cu ei. Îl interesa ce poate să fie fiecare când va fi mare. Despre fata mea mai mare, Anita, a spus că poate să fie profesoară, văzând-o că este mai ocupată de cei mai mici. Îi zicea: «Ai talent de profesoară».

Şi într-adevăr se ocupă de copii. Se ocupa de toţi, şi îi întreba tot felul de lucruri, îi încuraja. Ultimii doi copii ai mei au un mic handicap, nu pot citi, sunt inocenţi, nu au conştiinţa primejdiei. Lor le zicea tata: «Eu nu ştiu englezeşte bine, şi în fiecare zi, voi trebuie să mă învăţaţi 12 cuvinte», asta ca să îi forţeze cumva să gândească, să îi facă să lucreze cu mintea lor.

Era foarte drăguţ, îi ducea la plimbare, iar când veneau le zicea: «Eu acum mă odihnesc şi voi trebuie să mă vegheaţi, vă rog să nu mă lăsaţi să sforăi». Şi într-adevăr, ei stăteau acolo ca îngerii lângă el… Era în 1983, ultima dată când a fost în Anglia”.

Dacă a avut vreodată regretul că tatăl a rămas în România, iar ei au plecat departe de el?

“Într-un fel. Dar niciodată nu mi-am amintit de el în casă alături de noi. Am plecat când eram foarte mică de la Chiriacu şi ne-am dus în casa din Andronache doar cu mama, iar cu tata am stat numai verile la Câmpulung. Am ştiut că şi-a iubit ţara şi de aceea n-a plecat de aici, în felul acesta ne-a lăsat şi pe noi cumva să fim liberi”, spune fiica lui Noica.

Au ţinut tot timpul legătura prin scrisori. Ne-a arătat o fotografie impresionantă în care apare toată familia din Anglia, mama sa, Wendy, Constantin, pr. Rafail şi Alexandra. “E singura poză în care îi am pe amândoi părinţii.”

Ne mai arată o fotografie în care tatăl şi fiul Noica sunt atât de frumoşi: unul – bătrân înţelept, altul – tânăr călugăr, pe urmele înţelepciunii divine.

“Poza asta am numit-o «filosoful şi teologul»”, spune doamna Noica. Astfel vine vorba despre credinţă şi-mi mărturiseşte că şi-a botezat toţi copiii ortodocşi, iar cel de-al doilea soţ s-a botezat şi el ortodox cu numele Barnabas.

“Soţul meu cântă în corul bisericii, are voce de bas, iar eu mai cos veşminte pentru biserică, mai fac prescuri, suntem foarte apropiaţi de mediul acesta.”

Din această perspectivă se înţelege de ce n-a fost surprinsă când fratele a luat calea monahismului intrând după liceu la mănăstirea din Essex.

“Este o binecuvântare pentru noi, îi simţim rugăciunile”, ne spune despre părintele aflat acum undeva în Apuseni. Când a revenit prima dată în România, în 1995, fiica lui Constantin Noica a simţit că “lăsasem aici o prietenă care a suferit mult când am plecat… Acum venim mai des. Iar azi e ceva extraordinar să fiu aici în familie”…

Alexandra nu a fost atrasă de filosofie ca tatăl său, s-a căsătorit de tânără, şi-a continuat studiile la Londra şi a lucrat la un birou de telefoane internaţionale pe aeroportul londonez Heathrow.

“Tata întotdeauna m-a încurajat şi a spus că să fii mamă este ceva foarte important şi ceea ce îi înveţi pe copiii tăi este definitoriu pentru viaţa lor”.

Fiica filosofului a tradus şi publicat în Anglia câteva articole scrise de tatăl ei, iar acum doreşte să găsească un specialist care să traducă şi cărţile lui de filosofie.

CENTENAR

La Alexandria, unde evenimentul a fost marcat printr-un colocviu de zile mari, au venit oameni de seamă ai culturii noastre: Mihai Şora, Alexandru Surdu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Constantin Barbu, Viorel Cernica, Andrei Dorobanţu, Ion Filipciuc, Stan V. Cristea. Fostul ministru Nicolae Noica, prin lansarea cărţii sale, “Neamul Noica”, i-a adunat pe toţi cei care au aceeaşi obârşie. De la vârste venerabile până la copii de sân, să fi tot fost vreo 50 de purtători ai numelui făcut celebru de fondatorul primei – şi singurei până acum – şcoli de filosofie de la noi.

Filele cărţii adună poveştile străbunilor, începând cu primii Noici, care au şi fost întemeietori ai oraşului Alexandria, împreună cu alţi oameni din zonă. La colocviu s-au depănat istorioare de suflet, s-au arătat fotografii inedite, scrisori, manuscrise, s-a scos în evidenţă importanţa scrierilor lui Noica. La sfârşit, o doamnă în vârstă îi spunea eminentului profesor Mihai Şora ceva de genul: “Aşa a fost Dinu, mai cu aplecare spre carte, de mic a fost foarte deştept”…

Am ieşit din sala plină cu cei din neamul Noica, trăind sentimentul unei nebănuite izbânzi. Să fi fost conştientizarea faptului că abia de la 100 de ani încolo un filosof este viu cu adevărat? Să fi fost faptul că multe din personajele cu care m-am întâlnit aveau parcă ceva din profilul celui care a scris “Devenirea întru fiinţă”? Poate. Dar cel mai mult m-a impresionat aerul de linişte şi pace transmis de doamna Alexandra Noica, zâmbetul ei către o soartă care, deşi i-a luat tatăl mult timp de lângă ea, i-a rezervat amintirea perpetuă a unui părinte iubitor şi iubit.

• Formula AS (2011): Interviu cu Alexandra Wilson-Noica, fiica marelui filosof

“Am inteles, tarziu, marele sacrificiu pe care l-au facut parintii nostri, pentru ca noi sa putem trai normal”

– Stimata doamna, pentru cei care nu v-au citit cartea de memorii, ati putea spune cate ceva despre originile parintilor dvs. si despre modul in care s-au cunoscut?

– Parintii mei s-au cunoscut cand erau copii de vreo zece ani. Mama mea, Wendy, locuia la Sinaia cu parintii ei: tatal englez, iar mama sasoaica. Bunicii mei aveau un hotel numit “Vila Carola”, dupa numele bunicii mele. Tatal meu venea acolo cu parintii lui, in vacanta.

– Care sunt primele amintiri care va vin in minte cand va ganditi la tatal dvs?

– Primele amintiri alaturi de tata sunt pe treptele casei din Sinaia, vila Wendy, construita pentru mama de parintii ei. Aveam vreo doi ani si jumatate si totul mi se parea enorm. Am locuit acolo pana la venirea comunistilor. Apoi ne-am mutat la Chiriac, unde tata avea o mosie de la parintii lui si, intr-un final, inainte sa venim in Anglia, am locuit langa Bucuresti, la Andronache. Am putine amintiri cu tata. Cand eu aveam patru ani, el a fost trimis in domiciliu fortat. Apoi, parintii mei au divortat de forma, iar noi am venit in Anglia. Divortul nu ne-a afectat pe noi, copiii, fiindca eram prea mici sa ne dam seama ca asa au facut. Am fost intotdeauna iubita, iar parintii mei au ramas cu o prietenie remarcabila.

– Plecarea in Anglia a reprezentat, practic, o desprindere de trecut.

– Intai au plecat in Anglia bunicii nostri. Erau in varsta deja, aveau 70 si ceva de ani. Imi amintesc cum asteptam cu nerabdare scrisorile bunicii si ma uitam la timbrul englezesc cu Regina Elisabeta a Marii Britanii. Incepusem sa-mi dau seama ca traim intr-o tara unde multe lucruri nu se permiteau si unde ne e frica de toate. Visam la o libertate despre care ne soptea mama si ne durea ca nu putem fi cu tata in fiecare zi. Aveam 11 ani, cand am ajuns la Londra.

Traiam toti intr-o singura camera si aveam foarte putini bani. Eram tristi, nu stiam daca o sa-l mai revedem vreodata pe tata. O vedeam insa pe mama usurata, ca si cum s-ar fi lepadat de o haina de fier. Incepeam sa simt ce inseamna sa fii liber. Am inteles, tarziu, marele sacrificiu pe care l-au facut parintii nostri, pentru ca noi sa avem posibilitatea sa crestem normal.

– Iradiati o lumina si o seninatate de inger. Cum ati depasit marile incercari prin care ati trecut?

– Eu sunt cum sunt datorita iubirii parintilor mei. Momentele grele le-am depasit cu credinta in Dumnezeu, care mi-a fost incurajata din copilarie. Apoi, tatal meu era de un optimism desavarsit. Avea intotdeauna un raspuns bun, nimic nu i se parea imposibil. M-a facut sa cresc privind mai mult lumina vietii si potentialul de a face bine.

– Ce s-a intamplat cu mama dvs, dupa instalarea la Londra?

– Mama a refuzat sa intre in alta casatorie. Il iubise mult pe tata si suferise prea tare. Si-a umplut insa timpul cu muzica, arta si ski. Avea o natura pozitiva si plina de umor.

– La cat timp l-ati reintalnit pe tatal dvs?

– L-am revazut dupa 17 ani. Locuiam in Edinburgh, si cei patru copii ai mei erau foarte mici: 2, 3, 4 si 5 ani. Primul lucru pe care ni l-a spus e ca nu vrea sa ne plictiseasca cu filosofia lui. Voia sa traiasca alaturi de mine si de cei mici, facand lucruri normale: cumparaturi, vizite, lectii de scoala. Era foarte interesat de toate. Sigur ca filosofia lui, care era parte integranta din el, se simtea in felul in care ne vorbea si ne sfatuia. Mai tarziu, cand a venit a treia si ultima oara la noi, copiii mei erau adolescenti de 14, 15, 16 si 17 ani. S-a aratat foarte interesat de felul in care se dezvolta si voia sa stie ce gandeau, cum isi vedeau viitorul, ce voiau sa faca in viata.

– Discuta cu dvs. despre cercul de prieteni, despre situatia care era in Romania?

– Niciodata nu am stiut cat de mult a suferit tata. Oricand il vedeam era dragut, senin si iubitor. Am inteles prin ce a trecut abia din cartile publicate dupa moartea lui. Ce multa demnitate avea iubitul meu tata! Cand venea in Anglia, nu prea vorbea de prietenii de acolo, fiindca era ocupat cu viata noastra. De tinerii din Romania ne spunea cu tristete ca nu au libertatea sa invete ce vor. Doar cu mama discuta despre prietenii lor. Iar cu fratele meu, Razvan, vorbea indelung despre chestiuni spirituale, incercand sa-l descopere astfel pe Parintele Rafail si sa inteleaga de ce a devenit calugar.

– Referitor la fratele dvs., cum a luat hotararea de a se dedica vietii monahale? Ce parere avea tatal dvs despre acest lucru?

– Tata a fost cam dezamagit la inceput, cand a aflat ca fiul lui a renuntat la cariera academica. Dar, dupa ce au stat de vorba, s-a linistit. Fratele meu studiase Medicina la Paris. Voia sa se faca doctor, insa a descoperit ortodoxia intr-o biserica romaneasca din Paris si a simtit ca Maica Domnului il cheama sa-si regandeasca viata. Cand a ajuns la Manastirea din Essex, toate intrebarile si framantarile sale au incetat.

– Se stie ca tatal dvs. era un om elegant, manierat. Va amintiti sa-l fi vazut vreodata suparat sau neingrijit?

– Niciodata, nici cand era numai cu noi, acasa. Tata era intotdeauna politicos si prietenos cu cei din jur. Il tin minte imbracat intotdeauna cu camasa, cravata, costum sau cu jacheta de vara, in orice imprejurare, dar mai ales cand mergea sa tina lectii in oras.

– Avea anumite slabiciuni culinare?

– Cateodata, tata zicea despre el ca este un papa-lapte, la modul propriu. Cand venea pe la noi, in Anglia, ne pregateam sa avem lapte si branza din destul pentru el. Altminteri, ii placea tot ce ii dadeam de mancare. Daca il intrebam cum ii place cafeaua, dulce sau amara, imi raspundea: “Cum vrei tu”!

– Am citit ca mama dvs. i-a cultivat dragostea pentru muzica clasica. Avea preferinte muzicale?

– Tatalui meu ii placea Bach foarte mult. Cand a venit la noi, in 1983, mama a vrut sa-l delecteze pe tata cu o bucata muzicala, Mahler – Simfonia nr 4, care noua ne placea foarte, foarte mult. Ce dar minunat sa fim numai noi trei si sa ascultam impreuna aceasta splendida simfonie!

– Dupa cum stiti, e in obiceiul romanilor sa sarbatoreasca numele de sfinti. Ii placea sa fie sarbatorit de ziua onomastica?

– Nu prea stiu, dar mama intotdeauna ii trimitea o felicitare. Dadea importanta cuvenita sarbatorilor. Dupa ce am plecat din tara, imi telefona in fiecare an de ziua mea de nastere si asta era cel mai grozav cadou pentru mine, fiindca asteptam cu foarte mare drag sa-i aud vocea. Si el, dragutul, isi cerea mereu iertare ca nu-mi poate trimite ceva special. Uneori, mai reusea s-o faca prin oamenii care veneau aici. Mi-a trimis odata un costum national din regiunea Campulungului. Mai tarziu, cand a devenit bunic, trimitea papusi imbracate in costum national, carti cu povesti pentru copii, un fluier din lemn pentru baiatul meu. Cand il intrebam ce sa-i trimitem noi, ne spunea ca nu are nevoie de nimic, numai de carti. Dar de asta se ocupa mama. Era fericit sa stie ca poate sa fie un tata bun si sa ne ofere cadouri. L-a marcat toata viata faptul ca nu a putut sa ne vada crescand si sa ne fie un tata adevarat, ca toti ceilalti.

– Cum era in familia Noica de Craciun?

– Am petrecut un singur Craciun cu tata, la Campulung. Parca vad si azi cum faceam globuri pentru pom din staniolul pastrat de la tabletele de ciocolata. Aveam vreo 9-10 ani si tata mi-a dat un pic de tuica intr-o canuta mica si mi-a spus sa mai astept cateva minute, pana la miezul noptii, inainte s-o beau. Eu nu am ascultat si am baut-o, asa ca am ratat intamplarile care au urmat. Colinde nu-mi amintesc sa fi auzit, nu prea aveam voie in anii aceia. Insa de sarbatorit, sarbatoream si ne bucuram intotdeauna. Tata si mama faceau mari sacrificii financiare sa ne cumpere cate ceva, cat de mic: un caiet si un creion nou, niste ciocolata, o carte. Tin minte ca atunci am primit “Fram, ursul polar”.

– Ne puteti spune cum ati primit vestea tragicului sfarsit al lui Noica?

– In 2 decembrie 1987, ne aflam cu niste prieteni in Devon. Mama ii cunostea si mi-a telefonat acolo, sa-mi spuna sa ne rugam pentru tata, fiindca este in spital, a cazut si are ceva la un sold. Urma sa fie operat in cateva zile. Doua zile mai tarziu, mama a telefonat la serviciu, dar a vorbit doar cu seful meu. Acesta m-a dus acasa cand am terminat lucrul. Si doar atunci mi-a spus ca mama a primit telefon din Romania si i s-a spus ca a murit tata. Ii ceruse sefului meu sa ma lase sa imi termin treaba, sa ma duca acasa si, de abia atunci, in liniste, sa-mi dea trista veste. M-am simtit trasnita ca de fulger si am vrut sa ma duc in tara. Dar n-am putut obtine pasaport in doua zile. In schimb, m-am dus imediat la Manastirea din Essex, la fratele meu. Mama locuia in apropiere. Am tinut toti trei o liturghie si am facut parastas pentru tata, in acelasi timp cu inmormantarea lui in tara, la schitul Paltinis.

Interviul a fost realizat de Carmen T. Grigore si este extras din volumul “Pasi spre comoara din suflet”, aparut la editura Lorilav, 2010