Interviu cu Parintele Cezar Axinte (Familia Ortodoxa): TOATA LUPTA ESTE PENTRU DISTRUGEREA COPIIILOR. “Ortodoxia va intra intr-un conflict direct cu politica oficiala a statului”

Parintele Cezar Axinte din Constanta
„Am piedut incredintarea ca suntem nemuritori“

Preluat din revista Familia Ortodoxa

Poate ca lucrurile pe care ni le dezvaluie in acest interviu Parintele Cezar Axinte par prea puternice, prea dure pentru intelegerea crestinului obisnuit – nu mai vorbim de cei ce sunt in afara Bisericii. Adesea insa avem nevoie sa ni se spuna si adevarul pana la capat caci numai Adevarul poate sa ne vindece de boala confuziei, a mortii ce a patruns in lume prin pacat, si la care omul se intoarce precum „cainele la varsatura lui” (2 Petru 2:22), nevrand sa-L primeasca cu toata inima sa pe Hristos, Singurul care a biruit moartea.

– Parinte, traim vremuri in care copilaria a inceput sa fie pusa la indoiala si schimbata in creuzetul noilor ideologii deconstructiviste, cu interesul vadit de a se merge incet-incet catre o micsorare a varstei primei relatii sexuale, si chiar a pedofiliei. Haideti sa incercam sa defi­nim — intr-o lume in care oamenii nu mai au clarificate nici macar notiunile fundamentale, din cauza confuziei mediatice — ce este un copil, ce este copilaria?

– Copilaria este varsta ingerelii. Mantuitorul defineste copilul ca masura a mantuirii. Pune aici Mantuitorul, daca vreti, un referential, ca sa putem sa ne calibram noi viata duhovniceasca dupa acest referential, dupa acest punct de sprijin in Univers. Copilaria este starea in care omul este apro­piat sau disponibil de unire cu Dumnezeu, este apropiat de starea in care poate sa in­tre in Imparatia lui Dumnezeu. Si, pentru ca Mantuitorul Iisus Hristos a aratat ca var­sta aceasta a copilariei se identifica cu varsta mantuirii, cu starea de despatimire, atunci toata lupta vrajmasului, toata lupta duhuri­lor cazute este impotriva acestei varste, acestei stari a copilariei, acestei stari in care su­fletul are disponibilitatea, are curatia, are „consistenta” sa primeasca pe Hristos, sa pri­measca Duhul Sfant.

Ei bine, putem sa intelegem ca, asa cum diavolul se lupta impotriva pantecelui fe­meii, ca un loc in care s-a zamislit Cel care avea sa-i zdrobeasca capul — si de aceea dia­volul are atata ura impotriva pantecelui fe­meii, ca cel care zamisleste prunci, ca cel care zamisleste chipuri ale lui Dumnezeu —, tot asa diavolul duce o lupta, cu o ura nestavi­lita, asupra varstei copilariei, pentru ca varsta aceasta este masura la care ne cheama Hristos sa venim ca sa ne mantuim: „Adevarat va spun voua: de nu veti fi ca acesti copii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor” (cf Matei 18:3). Este varsta la care sufletul se poate uni cel mai usor cu Dumnezeu, se poate uni cel mai usor cu Hristos. De aceea este si atata lupta sa desparti pe copil de Potir, sa nu ajunga prun­cii la Potir. Batalia aceasta impotriva varstei copilariei este ca copilul, care in mod firesc crede in Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu intrupat si inviat, sa se intoarca catre mituri sau catre dimensiuni oculte — cu totul altele decat cele care vin de la Dumnezeu.

Si vorbim aici de doua energii cu care interactioneaza copilul: energia necreata si energiile create. Si cand spun create, nu ma refer la cele care vin de la lucruri, ci la cele care vin de la duhuri. Ei bine, toata lupta este ca copilul sa fie in legatura cu energiile acestea create, care vin de la duhurile cazute. Daca parintii nu inteleg sa duca copiii pana in sapte-opt ani in fiecare Duminica la Sfanta Liturghie sa se impartaseasca, vor avea mari probleme, mari probleme cu copiii acestia, inclusiv personale.

Deci varsta copilariei este varsta ingerelii. Toata lupta e sa se distruga aceasta varsta, sa se epuizeze aceasta varsta intr-un timp cat mai scurt. De aceea vom vedea copii care lucreaza pe calculator la doi ani si ni se va parea ca ce lucru extraordinar este acesta.

„Acesta este momentul in care cade un prim cer…“

– Parinte, vedem ca in societatea de astazi exista parca o lupta care se duce pe mai multe nivele: pe de o parte impotriva inocentei —prin calculator, violenta, sexualitate, lucruri pe care soci­etatea noastra le cultiva, desi submineaza sa­natatea sufleteasca si mintala a copiilor —, iar pe de alta parte se interzice ora de religie, ca le „incalca libertatile”. Dar oare este o libertate aceasta, sa-l lasi pe copil pe mana unor mijloace despre care stii ca-i strica mintea?

– Din pacate, aici parintii au influenta cea mai mare… Parintii au o datorie fundamentala de a-si proteja copiii — si zic din pacate, fiindca ei nu inteleg cum pot sa o faca. Pot spune asa, din mica mea experienta, ca la copii lucrurile stau in felul urmator: ei sunt la o var­sta a inocentei, la o varsta a curatiei sufletesti si a mintii, care le permite sa primeasca sfintenie, sa primeasca har, sa se uneasca cu Dumnezeu. Aceste dispozitii sufletesti, care sunt firesti la varsta copilariei, te fac capabil sa te unesti cu Dumnezeu. Ei bine, copiii as­tazi, de la varste foarte mici, obisnuiesc sa se ascunda de parinti, pentru ca ei identifica in mod ontologic, de exemplu, ca lucrul pe cal­culator sau, mai degraba, accesul la Internet, la spatiul acesta indefinit, „virtual”, ii strica mintea. Copilul identifica in mod organic ca se intampla ceva nefiresc cu el, si atunci in­cepe sa-si minta parintii, sa se ascunda. Acesta este momentul in care cade un prim cer.

In momentul in care copilul a inceput sa-si minta parintii, in momentul acela schimba o lume — el iese dintr-o lume si intra intr-o alta dimensiune. El intelege in mod firesc ca este un lucru rau ceea ce face, Dumnezeu ii spune imediat, si atunci cauta sa se ascunda de parinti ca Adam in Rai, simtindu-se golit de har. Aceasta este o prima cadere, cade un uni­vers aici… Al doilea univers — care, de fapt, modifica cu totul starea de inocenta, starea copilariei, indiferent ca are patru ani, cinci ani, sase ani – este cand el, incarcat eventual cu imagini nepotrivite, cu imagini desfra­nate, savarseste in minte sau in trup pacatul. In momentul acela se mai prabuseste un cer, si din momentul acela el iese din varsta inge­reasca — iese de la varsta copilariei, in sensul in care spune Mantuitorul Hristos — si intra intr-o alta lume, intra in lumea duhurilor ca­zute. Si din acel moment, el, daca nu are o le­gatura sanatoasa, duhovniceasca cu parintii si o legatura cu Biserica, o legatura cu Hristos, daca el nu se spovedeste, nu se impartaseste, din momentul acela doar o minune il mai in­toarce, doar o minune a lui Dumnezeu – dar care stim ca este posibila.

Acestea sunt cele doua mari momente ale caderii: minciuna, dupa care vatamarea aceasta a creierului si a sufletului cu imagini desfranate, cu consecinta, bineinteles, a desfranarii sufletesti, a desfranarii mintii si a desfranarii in trup. Din acest moment incepe o lupta pe viata si pe moarte, pe tot parcur­sul vietii, pentru a ajunge la starea initiala, la starea de despatimire — dupa cum spun toti Parintii si dupa cum vedem din viata reala.

– Pana la urma crestinului i s-a furat copila­ria. Copiii acestia nu mai au copilarie…

– Pentru ca parintii nu stiu sa-i protejeze.

Persecutia impotriva familiei crestine

Sunt trei factori care intervin in acest context: statul, mijloacele de mediatizare si parintii. Cum se raporteaza fiecare dintre acestia la educatia copilului — sau chiar la destinul copilului?

Inainte de toate, trebuie spus ca, din acesti trei factori, din aceste trei entitati, numai una in mod firesc este chemata sa apere copilul si sa-i coordoneze parcursul in viata — si cand ma refer la viata, ma refer si la dimensiunea vesniciei. Deci, din acele trei entitati, statul si media nu au nici un interes sau nu inteleg, daca vreti, dimensiunea vesniciei omului. Statul si media inteleg omul ca pe o marfa, pe care o pot manipula intr-un interes ignobil, intr-un interes meschin, care tine de viata aceasta imediata, de viata materiala. Ei bine, parintii intra astfel in conflict cu statul, dat fiind ca cele doua entitati, statul si media -si, prin aceasta, tot ce subsumeaza ele — intra in conflict cu copilul, si deci cu parintii copilului. De aceea, vor veni, si cred ca au si venit, timpurile cand parintii care inteleg ce se intampla si inteleg menirea lor ontologica, fireasca si duhovniceasca intra in conflict cu politica oficiala cu privire la copil. Starea aceasta se va acutiza intr-un ritm accelerat si se va crea un cadru legislativ care sa decada parintii din drepturile lor — astfel de parinti. Ortodoxia va intra intr-un conflict direct cu politica oficiala a statului sau, daca vreti, cu politica oficiala a mega-statului care se numeste Uniunea Europeana.

Din acest punct de vedere, putem spune ca deja a inceput, foarte subtila, o persecutie perfida impotriva familiei crestine, impotriva familiei ortodoxe — pentru ca trebuie sa spunem un lucru foarte clar: nu exista crestinism in afara Ortodoxiei. Pentru ca Europa, pana la urma, poate sa promoveze si politici „crestine”, dar care nu sunt ortodoxe, sunt cu totul in afara Ortodoxiei, si vreau sa amintesc aici, de exemplu, toate tolerantele acestea sau toate politicile acestea corecte care vin in antiteza flagranta cu Evanghelia lui Hristos. Astfel ca lucrurile intra in linie dreapta — daca vreti, e ultima turnanta a unei istorii care a avut in prim-plan formarea unui „om nou”. De-acum, cei care nu se vor supune politicii oficiale vor fi declarati inamici ai statului.

Iata ca statul, care are ca scop declarat apararea drepturilor copilului, ale familiei, ale persoanei, promoveaza politici care restrang libertatea — anume, restrang libertatea de la dreptul pe care il are parintele de a-si forma copilul, pana la mari grupuri de persoane – si promoveaza politici care strica, de fapt, copilaria, strica mintea copiilor, trans­formand acesti viitori adulti in persoane fara capacitate de reactie, prin promovarea por­nografiei, prin promovarea libertinajului se­xual de orice fel, prin promovarea oricaror mesaje cu conotatie sexuala, prin libertatea publicatiilor cu imagini desfranate. Practic, se atenteaza la libertatea copilului si la sana­tatea mintala a tinerilor si a adultilor.

Statul impotriva persoanei

Pe de alta parte insa, in grija clamata pen­tru libertatea si sanatatea copilului se prefigureaza o noua paradigma privind instruirea scolara. Nu mai departe decat acum cateva saptamani, iata, Curtea Constitutionala introduce un nou model de gandire juri­dica, exact ca si in modelul de Drept Penal bolsevic, in care sarcina probei incumba in­culpatului, adica arestatului ii revenea sarcina de a-si dovedi nevinovatia, ani de zile. La fel si in cazul nostru, parintelui ii revine obligatia de a da o declaratie ca este crestin ortodox si ca isi asuma consecintele pentru nereusitele de orice fel ale copilului sau, ce deriva nu­maidecat din participarea la ora de Religie.

Decizia Curtii Constitutionale cu privire la ora de Religie instituie o noua era in ceea ce priveste drepturile cetateanului. De aceea spuneam ca statul si media promoveaza, pe de o parte, politici care distrug copilaria si sa­natatea persoanei, iar pe de alta parte apara (sau isi doreste sa arate ca apara) copiii de o agresiune, de exemplu, ideologica, numind prin aceasta ora de Religie. Ei bine, de fapt, prin incercarea de a scoate Religia din scoli se grabeste un proces de lipsire de libertate a persoanei in orice chip si de la orice varsta. De fapt, orice stat isi doreste sa aiba un control cat mai tiranic asupra persoanei, ca sa-si permanentizeze puterea. Asa se intampla si cu noi: se preia un model care este impus. Romania si-a pierdut suveranitatea de mult, de la modificarea Constitutiei, astfel ca sun­tem incapabili sa reactionam. A ramas ca sta­tul nu mai are posibilitatea si nici vointa si nici dorinta ca sa apere persoana, ca sa apere copiii, si singurii care pot sa faca aceasta, daca vor constientiza, sunt parintii. De-acum fron­turile sunt fata in fata si se trece la lupta corp la corp. Ei bine, este o lupta inegala: statul impotriva persoanei. Cei care vor intelege ca singuri nu pot face nimic — vorbind aici de parinti -, dupa cum spune si Mantuitorul: „Fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15:5), chiar daca sunt in afara Bisericii, fiind presati de aceasta agresiune asupra familiei, vor cauta scapare in Biserica. Acesta va fi singurul lucru bun care se desprinde, totusi, dintr-o situatie ce pare atat de dramatica.

– Pana la urma, ceea ce e important la mo­mentul acesta este ca parintii sa constientizeze cat mai repede razboiul pe care statul, media sau aproape toate institutiile societatii ii duc astazi impotriva vietii copilului, a sanatatii lui sufletesti, mintale, trupesti, si sa se instituie intr-un aparator in acest razboi…

– Daca este sa vorbim intre noi, practic avem legi care au influenta demonica directa. Va dau un exemplu din noul Cod Penal care, intr-un paragraf care incrimineaza avortul, spune ca „avortul se face in interesul copi­lului“. Ei bine, de aici reiese clar ca este o influenta demonica asupra celui care a con­ceput textul acesta de lege. Dar daca vorbesti oamenilor care nu sunt in Biserica despre asta, ei nu vor primi, pentru ca ei nu cred ca exista demoni, nu cred in Dumnezeu, nu au o credinta elementara, si atunci imediat te catalogheaza, si se rupe orice legatura. Dar pot sa dau foarte multe exemple de influenta directa demonica asupra redactarii unui text de lege. Omul nu primeste asta, nu primeste asta deocamdata… in momentul in care se sufoca, va dori sa primeasca explicatii, va pune intrebari – si cel care va pune intrebari se va salva.

***

Modelul eroic

– O problemă în toate timpurile, cu mult mai acută în zilele noastre, este neascultarea copiilor. Care sunt cauzele neascultării – proasta educație pe care le-am dat-o, propriile noastre neascultări, influența mediului, ispite?

– Copiii sunt neascultători fiindcă nu află în părinţii lor un model de urmat, un model eroic. Copiii văd niște părinți slăbănogiți, niște părinți care au cedat lupta, niște părinți care parcă nu pot să-i mai ocrotească. Ei se revoltă împotriva acestei neputințe a părinților. Slăbiciunea părinților le permite copiilor să își caute un univers, să își caute un model de urmat, și cel mai adesea ei găsesc acest model în jocurile pe Internet – modelul eroic, modelul luptătorului care are o putere, dar din păcate o putere care îi vatămă pe ceilalți.

Modelul pe care copilul îl așteaptă de la părinți este un model de erou – orice băiat, de exemplu, își vede tatăl un erou. Dacă tatăl nu se ridică la această așteptare a copilului, copilul se revoltă, căutând în altă parte să identifice modelul pe care-l are în mod firesc în alcătuirea sa, și atunci refuză să mai facă ascultare de un părinte care este flasc, care nu are un ascendent asupra copilului – ascendent care nu e fondat pe forță, ci pe iubire și pe jertfă. Copilul nu mai vede de la părinții lui o iubire jertfelnică, ci vede o veșnică cârtire, un efort din acesta supraomenesc de a asigura traiul, dar care mai degrabă îl culpabilizează pe copil, care fără să vrea solidarizează cu părinții și, chiar de la vârsta copilăriei, simte această traumă a părinților. Și bineînțeles că încearcă să fugă de aceasta, caută să se asocieze, să solidarizeze cu cineva, cu o persoană care îl poate ocroti. Iar această persoană virtuală este de obicei eroul din povestea lui, fie că este joc, fie că este media, fie că este o gașcă, fie că este starea demonică pe care i-o dă consumul de substanțe psihotrope de tot felul – de la țigara banală și alcool până la drogurile de mare risc.

Deci aici este o necesitate sufletească a copilului să se simtă ocrotit. El nu se mai simte ocrotit din pricină că simte în mod organic că părinții lui sunt depășiți, iar părinții lui sunt depășiți pentru că nu cer și nu au sprijin. Singurul sprijin care va rămâne salvarea tuturor celor care vor înțelege aceasta este Hristos. Fără Hristos, în mod conștient și în mod fizic vom înnebuni. Presiunea va fi atât de mare, încât nu vom rezista. Oamenii vor părea sănătoși, dar vor suferi și suferă de afecțiuni psihice, psihiatrice. În doi-trei ani vom vedea o accelerare a stărilor patologice – vorbim aici de grup, de massă, nu de persoane individuale, izolate. Asta este: copiii încearcă să-și caute un ocrotitor fiindcă nu mai găsesc în părinții lor forța care să-i sprijine.

„Copiii au început să-și vadă părinții ca pe niște oameni muritori”

– Părinții nu mai ipostaziază niște valori, asta-i toată problema. Nu omul în sine, ci valorile pe care le ipostaziază. Iar valoarea supremă este relația lui cu Dumnezeu, faptul că are niște repere absolute, pe care părintele le urmărește în viața lui și le transmite și copilului, el având autoritatea pe care o dau valorile respective. Dacă valorile respective nu există, el nu mai are ce să transmită și nu mai e nimeni în fața copilului.

– Exact. Este neputincios. El a pierdut practic statura aceasta eroică din cauză că nu se mai nutrește din puterea aceasta a lui Dumnezeu. El este un luptător care nu mai convinge. Părintele dă o luptă, bineînțeles, o luptă foarte dură, dar este o luptă de supraviețuire, o luptă aproape a instinctelor. El nu se mai poate deloc concentra în activitatea sa și nu mai poate căuta valori care să-ți dea o certitudine, valori care să-ți dea o statură.

Practic, s-a pierdut autoritatea din pricină că omul s-a despărțit de Dumnezeu. Așa cum la Cain, de exemplu, semnul pierderii legăturii cu Dumnezeu era un tremurat, noi acum, în fața copiilor, arătăm ca niște adulți care revendicăm o autoritate firească, dar avem tremuratul lui Cain, fiindcă nu mai suntem uniți cu Dumnezeu. Am pierdut încredințarea că suntem nemuritori, în primul rând. Aici este marea bătălie care se duce. Noi, de fapt, suntem niște oameni care nu credem că suntem nemuritori, că suntem veșnici și că avem posibilitatea să fim dumnezei după har – asta este autoritatea pe care o așteaptă copilul de la tine: să fie încredințat că tu ești de nebiruit, ești nemuritor. Copiii au început să-și vadă părinții ca pe niște oameni muritori. Or, aici legătura s-a rupt. Ei nu pot accepta aceasta, inima lor curată nu poate accepta aceasta, și caută modelul, caută idolul care să-i satisfacă. Și, într-un anumit fel, îi satisface. Numai că, din păcate, mai devreme sau mai târziu se confruntă cu o mare dramă, cu o mare deziluzie și copiii, și părinții.

Singura modalitate – mai degrabă un strigăt, o rugăminte, o plângere, dacă vreți –, singura modalitate în care copiii vor accepta autoritatea părinților și se va reface legătura dintre părinți și copii, legătura dintre soți este ca adulții, părinții să refacă legătura cu Dumnezeu, să dobândească certitudinea că ei sunt nemuritori, că prin unire cu Hristos Cel înviat și ei vor învia, și noi vom învia. De fapt, dacă ai această certitudine că Hristos a înviat, dacă primești darul acesta de la Dumnezeu că Hristos a înviat, ca părinte, practic nici nu mai crezi că există moarte – și moartea chiar nu mai există. Această încredințare de la Dumnezeu că Hristos a înviat și că vei învia și tu îți dă certitudinea, statura și autoritatea asupra copilului, care va alerga la tine, indiferent în ce situație va fi, ca la cel care este dispus să îl ajute și cel care are posibilitatea să-l ajute. În definitiv, prin părinți, copiii ajung la Hristos.

Aceasta este concluzia: că omul trebuie să se întoarcă cu fața către Dumnezeu. Omul trebuie să înțeleagă că nu poate face nimic de unul singur, este cu totul copleșit, și toată zbaterea lui este un travaliu fără sens, fără un scop și fără sorți de izbândă.

„Inima caută cu orice chip să se întâlnească cu Cel pe care Îl iubește”

Noi înțelegem legătura cu Dumnezeu cel mai adesea ca pe o datorie, ca pe o obligație. Acesta este cumva începutul relației noastre cu Dumnezeu. Așa înțeleg și copiii, la o anumită vârstă. La vârsta copilăriei primesc în mod firesc legătura cu Dumnezeu ca pe o legătură de iubire. Pe măsură ce cresc, copiii învață de la adulți, de la societate, că legătura cu Dumnezeu este mai degrabă o obligație – iar această idee, care este cu totul falsă, care nu are nimic cu Ortodoxia, îi face la un moment dat să părăsească Biserica sau să se răcească în relația cu Dumnezeu. Refacerea acestei relații cu Dumnezeu înseamnă refacerea relației de iubire. Și aceasta are în natura ei libertatea. Omul nu poate să vină la Biserică îndemnat de cineva, ci numai îndemnat de inima lui, numai chemat de Dumnezeu. Inima, când aude chemarea lui Dumnezeu, caută cu orice chip să se întâlnească cu Cel pe care Îl iubește. Refacerea legăturii cu Dumnezeu este esențială pentru suflet sau, dacă vreți, pentru viața aceasta atât de trepidantă. Nu este chip să trăiești în afara legăturii cu Dumnezeu – de fapt nici nu poate fi numită „viață” atunci când te desparți de Izvorul vieții, Care este Hristos.

Trebuie să-L cunoaștem pe Hristos, asta este singura cerință imperativă care vine din interior, nu din exterior, să-L cunoaștem pe Hristos – și aceasta nu se poate face decât în taina Sfintei Liturghii, în Taina Pocăinței, în Taina Sfintei Euharistii. Omul, dacă nu se va împărtăși cu Hristos, nu va reuși să depășească nici greutățile acestea, și nici să biruie moartea.