IPS HIEROTHEOS VLACHOS DENUNTA O GRAVA EREZIE SI HULA DE TIP PROTESTANT care ameninta teologia si viata Bisericii ortodoxe de astazi, viclenind in numele intoarcerii la “Biserica primara”
O erezie încolţită în Biserica Ortodoxă
de Mitropolitul Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, kir Ierotheos Vlachos
Cuvântul αἵρεση provine de la verbul αἱρέομαι–οῦμαι şi semnifică alegerea şi preferarea unui anumit aspect dintr-o învăţătură, aspect care este absolutizat în defavoarea întregului, a adevărului integral.
Din perspectiva Ortodoxiei, erezia este abaterea de la învăţătura consacrată a Bisericii, aşa cum a fost ea exprimată de Apostoli şi de Părinţii Bisericii, mai ales în Sinoadele Locale şi Ecumenice. Spre exemplu, învăţătura despre unirea celor două firi în Hristos s-a exprimat la Sinodul IV Ecumenic, potrivit căreia firea dumnezeiască şi firea omenească s-au unit „neamestecat, neschimbat, nedespărţit şi neîmpărţit” în ipostasul Cuvântului.
Când se accentuează firea dumnezeiască în defavoarea firii omeneşti, se cade în erezia monofizitismului. Când se accentuează firea umană în defavoarea celei dumnezeieşti şi mai ales în defavoarea unităţii celor două firi, se cade în erezia nestorianismului.
Cele de mai sus arată că trebuie să primim dogmele Bisericii, exprimate în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, adică în textele Profeţilor, ale Apostolilor şi ale Părinţii, dogme pe care ultimii le-au exprimat în Sinoade Locale şi Ecumenice. Altfel se alterează adevărul revelat al credinţei, iar această alterare se realizează prin raţionamente şi gânduri pioase referitoare la adevărurile dogmatice ale Bisericii.
1. Există, chipurile, două tipuri de ecleziologie în Biserica Ortodoxă
În ultima vreme se infiltrează şi încolţeşte o învăţătură eretică care surpă indirect întregul edificiu al învăţăturii ortodoxe. Nu i-aş arăta un interes special şi atenţie, dacă nu aş vedea că se răspândeşte ca molima: o întâlnesc în cărţi şi texte ale teologilor şi filozofilor, în articole, în conferinţe care se ascultă de la posturile de radio.
Nu este lovită făţiş învăţătura dogmatică a Sfintei Scripturi, a Sinoadelor Ecumenice, ci sunt atacate cu perfidie premizele teologiei ortodoxe.
Se scrie şi se spune că începând cu secolul III Părinţii Bisericii au alterat tradiţia bisericească primară.
Biserica veche, se afirmă, trăia taina Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie, „icoană şi arătare anticipată a Împărăţiei eshatologice a lui Dumnezeu”, de unde reiese că Dumnezeiasca Euharistie uniformizează, în măsura posibilului, comunităţile creştine locale istorice ca „expresie autentică a slavei eshatologice a Împărăţiei lui Dumnezeu”.
Opiniile acestea pot părea plauzibile, în realitate însă se vădeşte că sunt problematice, dacă sunt comparate cu înţelegerea ortodoxă a celor referitoare la Dumnezeiasca Euharistie ca arătare a Împărăţiei lui Dumnezeu şi la împărtăşirea de slava eshatologică a Împărăţiei.
Spunem acest lucru, pentru că aceia care folosesc asemenea expresii ignoră de obicei sau dispreţuiesc învăţătura Părinţilor Bisericii, mai ales a Sfântului Grigorie Palama, despre Împărăţia lui Dumnezeu care este arătare a lui Dumnezeu ca Lumină, aşa cum s-a manifestat pe muntele Schimbării la Faţă.
De asemenea, nu interpretează slava lui Dumnezeu ca Lumină necreată şi trăirea slavei eshatologice ca participare la Lumina necreată în timpul vederii lui Dumnezeu, aşa cum au trăit-o cei trei Ucenici pe muntele Schimbării la Faţă şi Apostolii în ziua Cincizecimii, care au primit pe Duhul Sfânt şi au devenit mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos. Această vedere a lui Dumnezeu şi participare la slava lui Dumnezeu este trăirea slavei eshatologice a Împărăţiei şi în timpul Dumnezeieştii Liturghii de către cei vrednici de această experienţă, de către cei îndumnezeiţi.
Însă, cei care folosesc asemenea expresii, precum „Biserică”, „Dumnezeiască Euharistie” şi „Împărăţie a lui Dumnezeu”, le interpretează foarte exterior, sentimental sau printr-un discurs teologic raţional abstract.
În Dumnezeiasca Euharistie trăiesc slava eshatologică a Împărăţiei cei care ajung la vederea lui Dumnezeu şi nu cei care doar cred că participă la această realitate în mod mecanic, cu patimile şi cu slăbiciunile lor.
Experienţa slavei eshatologice a Împărăţiei nu se întâmplă automat prin veşmintele frumoase şi psalmodieri, nici prin împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos fără condiţiile prealabile necesare, ci prin experienţa îndumnezeirii în dumnezeiasca Liturghie şi în timpul dumnezeieştii Împărtăşiri.
Acest lucru îl arată experienţa slavei Împărăţiei pe care a avut-o Evanghelistul Ioan în zi de Duminică şi pe care o descrie în cartea Apocalipsei. În esenţă se descrie dumnezeiasca Liturghie cerească.
Însă neliniştea şi problematizarea mea intensă este legată mai ales de faptul că aceia care vorbesc atât de abstract, emoţional şi raţional, pe de o parte desconsideră premizele ortodoxe de participare la „slava eshatologică”, iar pe de alta merg încă mai departe şi le răstălmăcesc.
Şi anume se afirmă că această viaţă a Bisericii primare, care se exprimă ca „slavă eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu”, a fost alterată de înşişi Sfinţii Părinţi în secolele ulterioare!
Adică, însăşi Biserica, care se exprimă prin Sfinţii Părinţi, pe care îi cinsteşte şi primeşte învăţătura lor, a alterat, chipurile, această „ecleziologie şi spiritualitate a creştinismului primar şi întemeiată pe Scriptură”.
Acest lucru s-a întâmplat, afirmă ei, pentru că s-au exercitat „puternice presiuni ideologice din partea gnosticismului creştin şi mai ales a (neo-) platonismului”, care au început din secolul III, iar până la urmă ecleziologia primară a capitulat. În cel mai bun caz „coexistă cu o altă spiritualitate (dar şi cu o altă ecleziologie)”.
În concluzie, Părinţii au contribuit la capitularea ecleziologiei primare şi acest lucru a fost acceptat pe tăcute de către Biserică, (adică o ecleziologie se întoarce împotriva celeilalte) sau coexistă în paralel două ecleziologii.
„Spiritualitatea” şi „ecleziologia” ulterioare „îşi au rădăcinile în teologia evagriană neoplatonizantă şi mistică macariană masalianizantă, dar este întemeiată şi ştiinţific de către Şcoala catehetică de la Alexandria”.
Această „ecleziologie” ulterioară este caracterizată „nu doar ca întorsătură, ci ca răsturnare” a ecleziologiei Bisericii primare!
Când se vorbeşte despre „teologia evagriană neo-platonicizantă” şi „teologia mistică macariană” se face referire la operele lui Evagrie Ponticul şi la cele ale lui Macarie Egipteanul. Se înţelege că operele celor doi, care abordează tema ascezei şi a rugăciunii, au influenţat întreaga tradiţie patristică ulterioară, care ajunge până la Nicodim Aghioritul, şi se consemnează în cunoscuta operă „Filocalia Sfinţilor Neptici” pe care au alcătuit-o Sfinţii Macarie Notara, fost Mitropolit al Corintului, şi Nicodim Aghioritul, din diferite colecţii care fuseseră deja întocmite. Această colecţie, cu adăugări de alte opere, a fost tradusă în limba slavonă de Cuviosul Paisie Velicicovski, şi a determinat o uimitoare întoarcere [la tradiţia isihastă] în ţările Nordului şi a făcut cunoscuţi mulţime de cuvioşi şi asceţi în cele din urmă sfinţi ai Bisericii.
De aceea, câţi susţin părerea de mai sus se pronunţă sever şi împotriva cărţii Filocaliei Sfinţilor Neptici al cărei subtitlu este „în care prin filosofia practicii ascetice şi a contemplaţiei, mintea se curăţeşte, se luminează şi se desăvârşeşte”. De aceea, este foarte importantă opera de colectare a acestor opere realizată de Sfinţii Nicodim Aghioritul şi Macarie Notara – pe care Biserica i-a inclus în calendar, lucru care arată că tradiţia neptico-filocalică este recunoscută drept condiţia prealabilă a mântuirii şi a îndumnezeirii omului, în legătură indispensabilă desigur cu Tainele Bisericii.
Câţi au opinia expusă mai sus, caracterizează Filocalia ca „fundături nihiliste ale programului antimodern filocalic al lui Nicodim şi Macarie”.
Astfel, potrivit acestei opinii moderne şi protestantizante, „ecleziologia” primară a capitulat, ca să facă loc altei „ecleziologii” sau în cel mai bun caz funcţionează paralel două ecleziologii în Biserica Ortodoxă.
O asemenea opinie, însă, creează confuzie printre credincioşi. Şi cel mai surprinzător este că această confuzie, potrivit spuselor acestor contestatari, a fost produsă chipurile de înseşi Biserică prin Părinţii ei. Adică, după ei, Biserica se contrazice pe sine.
Cred cu fermitate că această teorie protestantizantă constituie într-adevăr erezie şi este dinamită la temeliile Bisericii înseşi.
Prin urmare, potrivit acestei teorii, începând cu secolul III se petrece o schimbare în teologia şi ecleziologia Bisericii şi la aceasta au contribuit Evagrie Ponticul şi Macarie Egipteanul. Evagrie separă mintea de simţuri şi de intelect şi acest lucru este considerat drept „misticism teoretic”.
Dimpotrivă, Macarie Egipteanul readuce mintea în inimă, prin urmare se exprimă un „materialism duhovnicesc”. Astfel, „problematica evagrio-macariană”, „piedestalul (neo-) platonic al poziţiei evagriene” devine „piedestal şi pentru Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa”.
Teologia rugăciunii, aşa cum a exprimat-o Evagrie, dar şi Macarie Egipteanul, „a despicat secolele cu faima unor personalităţi importante care au aplicat-o, precum Maxim Mărturisitorul, Ioan Sinaitul, Isihie Preotul, Filotei Sinaitul, Isaac Sirul şi mulţi alţii, ca să primească confirmare dogmatică în secolul XIV cu Grigorie Palama şi isihaştii Athosului”. „Pseudo-Dionisie a preluat schema evagriană: curăţire, luminare, îndumnezeire” şi l-a influenţat pe Sfântul Maxim, comentatorul «pseudo-dionisismului»”.
Se vede clar că, potrivit acestei teorii, cele două expresii ale vieţii isihaste, adică „misticismul teoretic” al lui Evagrie şi „materialismul duhovnicesc” al lui Macarie Egipteanul au trecut prin Sfântul Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, în Biserică şi au sfârşit la Grigorie Palama. Astfel, potrivit acestora, isihasmul şi monahismul contemporan au prins contur din aceste două direcţii.
Această teorie nouă, care încearcă să răstoarne viaţa ascetică tradiţională a Bisericii, susţine că treptele vieţii duhovniceşti, curăţire, luminare, îndumnezeire reprezintă o influenţă origenistă.
Potrivit acestei opinii, Evagrie a fost influenţat de Origen şi toată această influenţă a acţionat asupra Părinţilor ulteriori (Macarie Egipteanul, Capadocienii, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi alţii) şi a ajuns până la Sfântul Nicodim Aghioritul şi, desigur, la Părinţii Filocaliei.
Unii ajung să considere că experienţele vederii lui Dumnezeu ale sfinţilor isihaşti sunt „fantasme demonice”, „iluzii demonice”, „mişcări demonice”, „chestii schimbătoare”, „ciudăţenii”, „groteşti”, „monstruoase” etc. şi că sfântul isihasm, viaţa isihaştilor contemporani reprezintă stări magice şi influenţă a Hinduismului. Alţii interpretează cele despre sfânta isihie şi vederea Luminii necreate drept stări sentimentale, boală de nervi, fantezii, etc. …
2. Critică succintă
Prezentarea acestei erezii apărute în Biserica Ortodoxă (…) arată seriozitatea temei şi nu trebuie să rămână fără răspuns, pentru că altfel se creează o tumoare malignă în trupul Bisericii cu urmări imprevizibile. În continuare vom face o scurtă critică a acestei teorii maligne şi în următoarea parte se va analiza mai pe larg această temă.
Pentru început trebuie subliniat că nu poate exista o dublă „ecleziologie” şi o dublă „spiritualitate” în Biserică. Biserica este Trupul lui Hristos, iar ceea ce se caracterizează drept spiritualitate este viaţa în Hristos şi în Duhul Sfânt pe care o trăieşte creştinul prin sfintele Taine şi tradiţia ascetică.
Adevărata ecleziologie este strâns legată de întruparea lui Hristos şi de Cincizecime. De altfel, isihasmul nu instituie o ecleziologie specială, ci este viaţa evanghelică, ţinerea poruncilor lui Hristos şi este premiza necesară a participării la lucrarea necreată curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.
Cultul Bisericii şi rugăciunile Tainelor prezintă toată această tradiţie isihastă care s-a confirmat şi sinodal prin Sinodul anului 1351, considerat drept al IX-lea Sinod Ecumenic.
Apoi, din întreaga învăţătură a Bisericii cunoaştem că învăţătura şi experienţa Profeţilor, Apostolilor şi Părinţilor sunt identice.
(…)
Sfântul Chiril al Alexandriei, acuzat că folosea expresii ale lui Nestorie, scrie într-o epistolă a sa, integrată ulterior în Actele Sinodului III Ecumenic, că nu trebuie să evităm toate câte spun ereticii, deoarece există şi lucruri care concordă cu învăţătura noastră. Scrie: „Că nu trebuie să fugim şi să refuzăm toate câte spun ereticii, căci mărturisesc multe pe care şi noi le mărturisim”.
(…) Acest lucru înseamnă că nu are importanţă dacă o anumită terminologie este introdusă de Origen, Evagrie Ponticul sau Macarie Egipteanul, importanţă are că a fost adoptată de Marele Vasilie, de Sfântul Grigorie Teologul, de Sfântul Grigorie de Nyssa şi de Părinţii de după ei şi a fost confirmată sinodal, deoarece constituie un bun al Tradiţiei Ortodoxe.
Deci, a caracteriza învăţătura confirmată a Bisericii, care a fost trăită de Părinţii Bisericii, drept origenistă, evagriană, macariană etc. vădeşte o mentalitate eretică.
În plus, diferenţa dintre teologie şi filozofie este foarte mare şi nu se limitează pur şi simplu la utilizarea termenilor. Teologia este rod al revelaţiei lui Dumnezeu către cei îndumnezeiţi, în timp ce filosofia este rod al raţionamentului şi al revelaţiei logicii omului.
A caracteriza tradiţia isihastă ca origenistă, evagriană, macariană sau chiar ca neoplatonică, pentru simplul fapt că există o asemănare terminologică exterioară, constituie o interpretare superficială, dacă nu chiar în profunzime se vădeşte a fi o încercare de surpare a tradiţiei isihaste ortodoxe.
Cât de superficiale sunt aceste concluzii se vădeşte din faptul că oamenii aceştia sunt capabili să condamne Părinţii Bisericii care au preluat terminologia (persoană, ipostas, fiinţă, lucrare etc.) şi alte fapte culturale exterioare de la idolatri şi eretici, şi să caracterizeze teologia Părinţilor despre Dumnezeul Treimic şi toată ecleziologia lor, ca idolatră.
A ajuns în acest punct Harnack şi alţi protestanţi, nu este exclus să ajungă şi acei ortodocşi (deja unii au ajuns), care gândesc superficial şi din afara Tradiţiei Ortodoxe, de vreme ce ignoră conţinutul ei profund şi ceresc.
În sfârşit, părerea că în Biserică predomină o dublă ecleziologie – primară şi ulterioară – aparţine aşa-numitei „teologii postpatristice”, adică o părere preluată de la protestanţi şi de la unii ortodocşi, care încearcă astfel să nege învăţătura Părinţilor, cultul Bisericii, tradiţia isihastă şi, desigur, monahismul.
Şi este surprinzător, într-adevăr, faptul că se operează o protestantizare a teologiei ortodoxeprin elogierea interpretării protestante de către teologii şi filosofii care împărtăşesc poziţiile de mai sus, prin subminarea Tradiţiei patristice, bisericeşti, isihaste, de dragul unei „ecleziologii primare”, care se referă la dumnezeiasca Euharistie, la Împărăţia lui Dumnezeu şi se sprijină doar pe texte ale Vechiului Testament.
Din afirmaţiilor acestor noi teologi cu o abordare protestantă şi filosofică se vădeşte foarte clar încercarea de erodare a întregii tradiţii şi vieţi ascetice a Bisericii, aşa cum este exprimată de marii Părinţi, adică, de Părinţii Capadocieni – Marele Vasilie, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa –, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama şi de toţi Părinţi Neptici-Filocalici ai Bisericii până la cei mai recenţi, dar şi de către toţi cuvioşii asceţi pe care i-am cunoscut în ultimii ani (Iosif Isihastul – Gheron Iosif –, Efrem Katunakiotul, Paisie Aghioritul, Porfirie Kavsokalivitul, Efrem Filotheitul şi alţii) şi care vorbesc despre viaţa ascetică, despre pocăinţă, despre rugăciunea minţii şi în general vorbesc despre apropierea omului de Dumnezeu prin curăţire, luminare şi îndumnezeire.
Acest lucru provoacă şi o altă problemă serioasă care subminează întreaga ecleziologie a Bisericii. Adică se interpretează dogmele Bisericii în afara premizelor lor fundamentale, în afara experienţei, care se concretizează în curăţire, luminare şi îndumnezeire, şi în acelaşi timp se subminează şi viaţa sacramentală a Bisericii, adică Botezul, Mirungerea, dumnezeiasca Euharistie şi toate celelalte Taine, dacă se deconectează de la viaţa ascetică, aşa cum se exprimă ea în curăţire, luminare şi îndumnezeire.
Cunoaştem, însă, că nici Tainele nu se separă de tradiţia isihastă, pentru că altfel s-ar institui un mod magic de viaţă, nici tradiţia isihastă nu se trăieşte fără Tainele Bisericii, pentru că altfel, fără viaţa liturgică, tradiţia isihastă ar conduce la filosofia orientală şi la masalianism.
3. Analize mai extinse
Această succintă critică a ereziei încolţite în Biserica Ortodoxă ne oferă posibilitatea să avansăm la observaţii mai extinse, în esenţă să lărgim aceste gânduri, abordând situaţia periculoasă care poate vătăma mădularele Bisericii.
Pentru că, după cum se vede limpede, este vorba de o malignitate eretică protestantă care a intrat în organismul unor membri ai Bisericii şi nu trebuie să devină o tumoare malignă în Biserică, care să atace organismul acesteia.
Aş putea, pentru combaterea tuturor acestor teorii să trimit la cartea în două volume pe care am editat-o cu titlul „Dogmatica empirică”, în care se prezintă învăţătura autenticului dogmatolog autentic, a Părintelui Ioannis Romanidis, care a cunoscut toate aceste opinii în America din teologia scolastică şi protestantă, pe care le-a studiat, şi ne-a înfăţişat autenticitatea gândirii şi a vieţii patristice.
Toate aceste opinii exprimate de unii teologi contemporani sunt combătute foarte bine de Părintele Ioannis Romanidis în texte care se vor publica şi ulterior şi acesta este motivul pentru care a fost foarte calomniat.
Dar, aşa cum s-a dovedit de atâtea ori în istoria Bisericii, adevărul va străluci, pentru că nu va lăsa Dumnezeu să domine ruşinea în locul sfinţit şi binecuvântat al Bisericii Ortodoxe. Autenticul va rezista în timp şi la presiuni, în timp ce falsul va dispărea.
În continuare voi sublinia câteva puncte semnificative care demonstrează această malignitate eretică protestantă, care a afectat deja pe unii ortodocşi şi este pe cale să devină o tumoare bisericească şi duhovnicească şi să provoace boli creştinilor.
Ὀρθόδοξος Τύπος, 22 iulie 2011, nr. 1888, pp. 1, 6.
Traducere Tatiana Petrache
integral la SURSA: Graiul ortodox
Legaturi:
- CE SPUNEAU CUVIOSUL PAISIE SI ALTI MARI PARINTI despre “teologul” Christos Yannaras, un faimos detractor al Sf. Nicodim Aghioritul, in voga si pe la noi…
- Un document ignorat de multi dintre teologii nostri “fani” Yannaras: COMUNICATUL SFINTEI CHINOTITE A MUNTELUI ATHOS IN APARAREA SFANTULUI NICODIM AGHIORITUL (1993)
- Parintele Serafim Rose despre FERICITUL AUGUSTIN (15 iunie) SI “RAVNITORII” SUPERCORECTI (I)
- Parintele Serafim Rose despre FERICITUL AUGUSTIN SI “ZELOTII” SUPERCORECTI (II): “Simt in aceste inimi reci o pregatire pentru lucrarea lui Antihrist”
- Parintele Sofronie despre ratacirile academismului teologic si teologia vietii fara de pacat
De acelasi ierarh:
- Atintiti cu privirea la Cer… Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre TRAIREA EVENIMENTULUI INALTARII LUI HRISTOS IN VIATA PERSONALA
- Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN BISERICA, o FALSIFICARE A DUHULUI ADEVARAT si calea catre esec si deznadejde
- Declaratia IPS Ierotheos Vlachos despre sincretismul “ghiveci”(Stiri si recomandari religioase 4 februarie 2011)
- IPS Ierotheos Vlachos: ARISTOCRATUL MARCU EVGHENICUL FATA CU EREZIA “FILIOQUE”
- MITROPOLITUL IEROTHEOS VLAHOS DENUNTA TRASEELE SUBTERANE ALE ECUMENISTILOR
- MUSTRARILE MITROPOLITULUI HIEROTHEOS REFERITOARE LA DEPENDENTA GRECIEI DE CAMATARII MONDIALI: “Vom astepta totdeauna de la negustorii mondiali de ‘substante narcotice’ sa ne dea dozele?”
- Interviu cu Vladica Ierotheos Vlachos despre cauzele crizei actuale: PARASIREA PORUNCILOR LUI HRISTOS DE CATRE CRESTINI SI RASPANDIREA UNOR IDEOLOGII INUMANE, FEROCE
- Vladica Hierotheos Vlachos: „Vom trece prin zile grele, iar oamenii vor suferi mult, au nevoie de cuvant de mangaiere…”
- Omilie pe tema CARDULUI CETATEANULUI a IPS Hierotheos Vlachos: Sa primim… “cardul” de CETATEAN CERESC si sa ne punem numele lui Hristos in inimi!
- HARUL DUHULUI SFANT – SINGURA ARMA A CREDINCIOSILOR in fata lui Antihrist si a inaintemergatorilor lui
- CARTE-EVENIMENT: “Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex” de Mitropolit Hierotheos Vlachos (extrase)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Un motiv in plus sa dorim sa cunoastem ereziile care au marcat si inca marcheaza Biserica. Insa este un drum destul de anevoie de parcurs de o persoana, oricata dorinta de a cunoaste ar avea, nemaivorbind de studiile teologice!
Pentru un simplu cititor, partial avizat, asa cum sunt si eu, este un text greu de parcurs si asimilat.
Pentru ca nu am toate cunostintele de baza care sa-mi permita sa inteleg diferentele si nuantele la care face referire Sfintia sa.
Poate ca, dintre cei care au studii teologice ne vor putea oferi cateva repere pentru clarificarile de care avem nevoie. Fie ele si sub forma unei bibliografii. Pentru mine este un aspect foarte important.
Va multumesc din suflet pentru articol!
NU stiu daca ati scris deja, dar mi-ar placea sa citesc despre Evagrie Ponticul
(anatemizat de un Sinod, dar prezent–se zice sub denumirea de Nil–in scrierile si traditiile contemplatve a mari Parinti si traitori).
Pana acum am citit cele scrise de calugarul (acum ortodox) Gabriel Bunge, carti publicate si prefatate de Pr Ioan Ica j la Deisis, parinte cu autoritate teologica (Canonul Ortodoxiei, tot dansul l-a editat). Multumesc
@C2:
De obicei Evagrie e mentionat ca atare, nicidecum “deghizat” sub numele lui Nil (Ascetul?). Motivul a fost aratat de Vladica Hieroteos, si consta in faptul ca scrierile ascetice, fara pretentii dogmatice (in cazul lui Evagrie) au putut fi preluate de traditia filocalica a Bisericii, care a stiut dintotdeauna sa separe graul bunelor cuvinte de neghina relelor invataturi. In plus, scriitorii bisericesti trebuie intelesi in alta logica decat cea a operelor de autor de astazi. Deseori preluau din tezaurul comun al Bisericii, contributia lor fiind de sistematizare, adancire, clarificare, dar nu de inovatie sau “creatie originala”. Este greu de crezut ca ordinea celor opt patimi, de pilda, este ceva care a fost spus prima oara de Evagrie, ci pur si simplu a fost ceva consemnat prima oara de el in scris, intr-o forma circulabila si pastrata ulterior.
Altfel, cand acesti scriitori depaseau terenul fertil al invataturilor si practicilor Bisericii pentru a se lansa in speculatii, atunci se producea si ratacirea, asa cum a fost cazul cu Origen, care a devenit “original” cand a incercat o sinteza intre platonism si crestinism, “originalitate” care a insemnat si erezie. Evagrie a fost si el atins de erezia invataturilor origeniste: http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/parinti-scriitori-bisericesti/evagrie-ponticul-81466.html
@admin
In primul volum al Filocaliei, la capitolul dedicat lui Evagrie Ponticul, se vorbeste despre influenta lui Origen asupra scrierilor sale si despre faptul ca acestea (textele grecesti) nu s-au pastrat in totalitate decat la crestinii monofiziti, in traduceri siriace si armene. Aici este specificat faptul ca unele extrase din scrierile sale apar mai ales sub numele lui Nil Ascetul.
Exista posibilitatea ca scrierile lui Evagrie preluate de Biserica sa fie, de fapt, ale lui Nil Ascetul. Si anume multi origenisti, pentru a salva numele lui Evagrie, au pus pe seama lui anumite scrieri ortodoxe, autentic isihaste. Deoarece operele lui Origen si Evagrie trebuia sa fie arse pentru ca erau eretice, acestea ortodoxe ar fi dat peste cap tot demersul de distrugere a lor.
Acestea sunt niste speculatii, pana la urma. Sunt si niste indicii in sensul acesta, mentionate de carmen. O cercetare amanuntita ar putea aduce lumina in acest domeniu.
Se stie despre Evagrie ca s-a spanzurat in chilie. Chilie in care s-a spanzurat si alt parinte care a vrut sa stea acolo, desi fusese avertizat ca este acolo un demon al sinuciderii. A reusit sa stea doar doua saptamani. Deci e greu de crezut ca ar fi scris opere autentic isihaste.
Dar, repet, cine s-a aplecat mai mult asupra subiectului poate intelege mai multe.
Pr. Ioannis Romanidis este criticat si de zeloti. Personal nu stiu multe despre dansul, dar tot auzindu-l criticat, fara sa vreau mi s-a intiparit o imagine negativa despre el, fara ca aceasta sa fie fondata pe vre-un argument obiectiv si verificabil.
Ce doream sa subliniez este faptul ca trebuie sa luam aminte atunci cand cineva este criticat, sau de-a dreptul atacat. Exista o diferenta intre a critica intru adevar, cu intentii bune, si a defaima si aduce insulte bazate pe banuieli sau inventii ce se nasc din intentii rele si lipsa de discernamant in forma sa cea mai banala/fireasca.
Altfel, riscam sa credem si sa raspandim multe zvonuri si stari (cum ar fi panica) false, fara ca uneori sa ne dam seama, sau chiar sa ne dam oarecum seama in sinea noastra, insa fara a ne opune faptic.
@ Carmen:
Sa te uiti, te rugam, peste primele 2 linkuri afisate sub articol, legate de Yannaras. Dar acum se pare ca in Grecia (si nu numai) s-a raspandit un curent teologic mult mai eretic decat Yannaras si mult mai agresiv, de-a dreptul nihilist si masonic, care matura pe jos cu Sfintii Parinti si cu Filocalia in numele “criticismului istoric”, avand la baza cele mai otravite surse protestante si catolice, in numele “stiintificitatii”. Este o intreaga miscare dizolvanta, cu un caracter secularist si rationalist care urmareste “reformarea” Bisericii Ortodoxe, “aggiornarea” ei in numele unei pretinse intoarceri (pur protestante in duh!) la biserica primara, ca si cum Sfintii Parinti din toate secolele urmatoare, care au intemeiat si alcatuit ceea ce numim Sfanta Traditie au fost niste inselati sau calcatori de lege… Ideile de acest tip, chiar daca imbraca felurite forme, variatii si nuante, sunt promovate si la noi, si in general, de profesori de teologie (clerici sau laici) pentru care teologia este un soi de filosofie sau istorie abstracta, oameni fara evlavie si fara viata duhovniceasca, care dispretuiesc adanc monahismul, rugaciunea si, in general, viata sfanta, care trateaza teologia ca pe o “stiinta” pur teoretica, pretabila la infinite speculatii, critici si interpretari rationaliste, in functie de teoriile si “descoperirile” nu stiu carui savant sau teolog eretic.
Evident, multi dintre acestia nu sunt straini deloc de ecumenism (in sensul dizolvant, sincretist, relativist) si de masonerie. Scopul lor este de a oferi o intemeiere teoretica schimbarilor (inovatiilor) antihristice pe care vor sa le introduca in Biserica, dand impresia ca, de fapt, ne intoarcem la origini abia acum, dupa secole de ratacire… isihasta, ascetica, filocalica. De aceea pericolul lor este cu adevarat unul foarte mare. Cei care frecventeaza sau au frecventat Facultatile de Teologie din tara pot sa ne spuna mai multe despre nenorocirile care se predau acolo de foarte multi dintre preotii-profesori deja virusati de ideologiile acestea cu pretentii teologice. La Teologie se face pur si simplu reeducare, cu cateva exceptii de preoti buni, credinciosi, evlaviosi, inradacinati in Traditie.
Si la noi, ca si la greci (unde a patruns mai demult), calul troian pare ca este legat de propaganda care se face Impartasaniei desprinsa de spovedanie si de pocainta, in general, pornind de la anumite lucruri adevarate si corecte, insa interpretate extrem, abuziv si mergand pana la fetisizarea Sfintelor Taine, care capata un caracter aproape magic, desprins de orice altceva din viata duhovniceasca. Merita revenit.
Din fericire problematica dezvoltata aici de Mitropolitul Hierotheos nu vizeaza(inca)spatiul teologic romanesc. In Grecia exista cativa teologi foarte atenti si critici la curentele ideologice din spatiul ecclesial, despre care a vorbi ar lua mult timp. Un minim de informatie in limba romana s-ar putea afla din introducerea cartii Cuv. Teoclit Dionisiatul “Dialoguri la Athos”, aparuta mai demult la Deisis. In cee cee-i priveste pe Origen si Evagrie a despica firul in patru in cazul lor este inutil si periculos cred eu. Cel mai bine a scris despre ei Pr. Dumitru Staniloae (vezi notele din Filocalie si mai ales Introducerea la “Ambigua” Sf. Maxim Marturisitorul).
O idee care mi-a atras atentia din textul Mitropolitului este protestantizarea Ortodoxiei, care totusi are “stiluiri” diferite in Grecia şi Romania, ce se face in mare masura inconştient şi pe o componenta emoţionala. Daca as trimite la anumite fenomene concrete de protestantizare din spatiul romanasc s-ar supara foarte multa lume, pentru ca de obicei romanii nu se asculta unii pe altii, ci monologheaza paralel. Totusi, a citi Filocalia,asa cum zicea Vladica il poate pazi pe om de multe inselari.
Doamne ajuta.
PS. Nu am citit pana acum nici o critica fundamentata impotriva Pr. Ioannis Romanidis.
Incoltirea acestei erezii in sanul Bisericii Ortodoxe este un teren propice inradacinarii ecumenismului.
Axarea doar pe o teologie si o ecleziologie a primelor secole, si punand in balanta invatatura si experienta ascetica si mistica cu care s-a imbogatit Biserica Ortodoxa de atunci si pana acum, presupune nesocotirea lucrarii Duhului Sfant in Biserica, ceea ce inseamna, asa cum remarca si kir Ieroteos Vlachos”dinamită la temeliile Bisericii înseşi“.
Dupa cum am vazut in ultimul timp in dialogurile intre catolici si ortodocsi, dar si a celor care promoveaza ecumenismul in general, se cauta un teren comun, o revenire la ceea ce “ne-a unit” candva. Astfel vedem ca tema Comisiei Mixte de Dialog Teologic Catolic-Ortodox a discutat anul trecut la Viena despre “Rolul Episcopului Romei în comuniunea Bisericii din primul mileniu“.
Afrimatia ca incepand din secolul al III-lea s-ar remarca o dubla ecleziologie in sanul Bisericii revine la o credinta similara cu teoria ramurilor in Biserica, teorie adoptata in special de catre catolici, al caror “ram” s-ar fi desprins de la 1054.
Aceasta inca odata ne face sa vedem ca politica dusa de ecumenisti este cea a pasilor marunti, incercandu-se gasirea unei baze comune si nesocotind mai bine de un mileniu de vietuire ortodoxa. Ori Biserica, ca Trup unic al lui Hristos nu poate aparea in mai multe chipuri si nici nu se concepe a fi reconstruita prin daramarea unor stalpi ai Sfintei Traditii.
Exista, intr-adevar, o conceptie eretica foarte raspandita, aceea de a considera harul lui Dumnezeu usor accesibil si a-l confunda cu trairile emotionale sau rationale proprii. Pe cand IPS Hierotheos este un vajnic aparator al adevaratei trairi si teologii ortodoxe (isihaste), mai ales pentru spatiul in care trieste, adica Grecia.
Erezia la care face referire nu este una de curand aparuta sau la o data anume. Ci este vorba de starea generala din Biserica, lipsa prezentei reale a lui Dumnezeu. Ar putea fi caracterizata in multe feluri: protestantism, desacralizare, institutionalizare, secularizare… habotnicie… in functie de zonele si nuantele pe care le capata in plan concret, in Grecia sau Romania sau Rusia sau la alte nivele. Toate se intalnesc in faptul ca crestinul nu mai are trairea autentica, ci doar exteriorul crestinismului. Eu personal as caracteriza aceasta stare de spirit prin cuvintele Sfantului Apostol Iuda despre unii, ca „schimba harul Dumnezeului nostru in desfranare (inversunare in ed. 1914, adica destrabalare)”(Iuda 4). Pe scurt, e vorba de inselare.
Ultimul mare Parinte al Bisericii si care s-a remarcat tocmai prin apararea conceptiei autentice despre trairea harului este Sf. Grigorie Palama. Dar toate ereziile aceasta subminau, partasia omului cu Dumnezeu prin har. Arianismul si prevmatomahii coborau pe Dumnezeu la nivel creat; nestorienii si monofizitii si monotelitii faceau pe Hristos sa fie ori inaccesibil, ori doar carnal; iar iconoclastii Il izgonesc pe Dumnezeu din preajma omului. Si celelalte erezii ulterioare, trecand prin catolici pana la sectele de azi, separa pe Dumnezeu de om fie prin ignorarea Lui, fie prin banalizarea trairii Lui. Toate aceste erezii provin din filosofia cea multa, dupa cum spune Sf. Atanasie cel Mare, sau din sentimentalismul bolnavicios.
Ar fi multe de spus pe aceasta tema, prezentata mai academic de IPS Hierotheos, dar cel mai important ar fi ca, intr-adevar, este necesar sa se desparta graul de neghina si sa fie consacrata teologia curatirii, luminarii si desavarsirii in dauna protestantizarii sau institutionalizarii Bisericii. Aceasta teologie a fost statornicita prin Sf. Grigorie Palama la Sinoadele isihaste din 1341, 1347 si 1351. Dar, asa cum hotararile Sinodul al VII-lea Ecumenic impotriva iconomahilor au fost revitalizate prin Sinodul de la 861, tot asa si acum, s-ar cuveni sa fie proclamate si aclamate din nou dogmele isihaste sub toate aspectele vietii bisericesti.
Multumesc admin2 pentru ajutorul oferit in intelegerea textului.
Daca in spatiul ortodox grec se denigreaza Sfintii Parinti si invataturile lor, la noi constat ca isi face loc o cu totul alta orientare. (Fireste, nu ma refer la spatiul teologic.)
In ultima vreme a inceput sa se vorbeasca tot mai des despre transformare interioara, despre constientizarea sinelui, despre emotiile, spaimele si cautarile sufletului nostru, despre asa-zisa stare de constiinta extinsa.
O stare de constiinta extinsa au definit-o ca fiind incorporarea dimensiunii spirituale in dimensiunea umana. O umanitate care devine astfel divina si se recunoaste pe sine drept dumnezeu, drept creator. O stare de indumnezeire a omului, cu alte cuvinte.
Pornind de la invataturile Bisericii, ale Sfintilor Parinti, se merge atat de departe incat se incearca incorporarea traditiei isihaste in “constiinta universala”.
Toata aceasta mascarada are scopul de a obisnui oamenii cu acceptarea a ceea ce sunt ei cu adevarat, a tuturor aspectelor universului, cu starea de pasivitate, cu asa-zisul respect in virtutea caruia nu se poate interveni in viata celui de langa noi. Din respect fata de libera vointa a fiecaruia, fata de divinitate.
Pe langa invataturile Bisericii, constat ca se confisca si experientele ascetice ale Parintilor. Si apar noi interpretari ale Scripturii care vin sa explice tocmai acea constiinta extinsa. Ametitor.
Am aflat multe de folos din textul publicat si din comentarii.Ce n-am inteles cu mintea,inteleg cu inima.Cred ca trairea celor de astazi(indiferent ce sunt acestia) NU se poate compara in nici un chip cu a celor din veacurile III-IV.
Iar a emite indoieli si critici la adresa Parintilor acelor veacuri,vadeste din capul locului cine sunt acesti “critici”.
Am observat ca destui preoti,ierarhi,teologi profesori ortodocsi romani au in cv-ul lor absolvirea unor Institute Teologice Occidentale(catolice,protestante,sau ce or mai fi,eu nu stiu).
Unii chiar se lauda cu faptul ca au trecut pe acolo.
Voi ce credeti,sunt aceste studii folositoare pentru acesti crestini ortodocsi care au autoritatea sa-i invete pe altii ?
Intamplarea face ca am cunoscut pe unii dintre acestia si am remarcat la ei un soi de bagatelizare si rutinizare a slujbelor ortodoxe si chiar de “simplificare” a lor.In plus felul cum trateaza Sfanta Impartasanie,arata ca o considera ceva simbolic,si nu ca pe Tainele Cele Infricosate si Sfinte ale Domnului Hristos.Cand unii din acestia dau Sfanta Impartasanie,contra cronometru si grabindu-se, picaturi din Sfantul Potir cad pe jos,voi ce ziceti,ce trebuie facut in acest caz ?
Am fost si eu martor la asa ceva si m-am tulburat si intristat teribil.
O fi din cauza ca eu sunt pacatos si fara de pricepere si-mi agonisesc pacate
judecand acestea ? Va rog frumos,explicati-mi !
@exegeticus
Unde ai citit fratia ta ca Evagrie Ponticul s-ar fi spanzurat in chilie???
@ GeluS
Intr-adevar unii din clericii nostri au absolvit scoli in strainatate, dar acest lucru nu inseamna ca acestea sunt automat catolice, protestante,…Aici a-si putea sa-ti aduc ca exemplu Institutul de Teologie Ortodoxa Saint Serge de la Paris care a fost infiint de emigrantii rusi la inceputul secolului trecut, si care a avut profesori renumiti, biecunoscuti si in Romania. Acum, daca sunt si profesori care au alte orientari, aceasta nu isi spune cuvantul asupra ansamblului, acelasi lucru putandu-se intampla si la alte scoli din Romania sau de alt undeva.
Deci studiile sunt folositoare atata timp cat se insuseste adevarul…si nu numai, pentru ca o invatatura fara o viata pe masura nu este convingatoare.
Faptul ca ai avut ocazia sa cunosti “pe unii” dintre cei care au absolvit scoli in Occident si la care ai observat anumite lucruri, nu este un motiv suficient petnru a trage o concluzie generala, pentru ca sunt si “altii” care ne sunt demn de urmat. Si aici as putea sa-ti aduc si exemple binecunoscute.
Spui: “felul cum trateaza Sfanta Impartasanie”, ca o considera “ca pe ceva simbolic”, ar trebui, te rog sa ma ierti, sa-ti fie cu sfiala ca accepti asemenea ganduri, pentru ca-ti pot fi tie insuti o capcana. Inainte de a vedea cum “unii” trateaza Sfanta Impartasanie, ar trebui sa ne uitam la noi insine daca mergem cu frica si cu cutremur sa ne impartasim, sa nu ne fie spre osanda, mai ales ca suntem invitati la Cina orbi si betegi fiind.
E drept, daca ti s-a intamplat sa vezi ca picaturi din Sfantul Potir au cazut pe jos, sa te fi tulburat si intristat teribil pentru aceasta, dar si pentru ca nu ai putut sa faci mai mult, pentru ca pe langa atentionarea preotului in cauza (si Mitropolit sa fi fost) tu insuti ai fost pus in situatia de a vedea acest lucru, care mai bine ti-ar fi fost tie sa nu-l fi vazut, si sa ajungi astfel sa judeci in vre-un fel sau altul. De aceea consider ca cel mai bine este sa vorbesti cu duhovnicul tau despre acest lucru, care pentru un preot se canoniseste destul de greu.
In Patericul Sinaitic sau asa ceva. Am sa revin cu o referinta precisa cand o gasesc.
Sfintii Parinti au alcatuit adevarul de credinta si dogmele Bisericii. Ei au fost (sunt) Sfinti tocmai pt ca au fost implinitori ai Cuvantului, taindu-si patimile (mai ales) prin asceza si infranare, sfintindu-se astfel, devenind teofori, purtatori de Dumnezeu. Dogmele le-au primit prin revelatie, prin ei vorbind insasi Duhul Sfant. Tocmai cei care au pus bazele dogmaticii sa fie pusi la indoiala… Adica ce au spus ei e bine dar ce au facut e inselare?! Cat de aberant… (continuare)
Cei care sustin acestea hulesc impotriva lui Dumnezeu, intrucat experientele Sfintilor – vedeniile, aratarile in duh, inaintevederea si altele sunt rodul trairii in Duh, nu pot fi considerate inselari, nicidecum comparate cu cu experientele demonice ale idolatrilor, cu magia. E un pacat impotriva Duhului Sfant. Dar despre rapirea cu duhul in Cer a Sf. Ap. Pavel in céi 3 ani de pustie? Dar transformarea caramizii Sfantului Spiridon, tot ‘inselari’ si magie? (cont.)
A nega sfintenia acestor trairi si experiente dumnezeiesti, inseamna a nega manifestarile lui Dumnezeu,chiar vizibile uneori in viata omului. Iar aceasta nu e doar erezie, ci si lipsa de credinta. Oare despre sfintii care au mutat la propriu muntii din loc ce parere au? Nu a spus Mantuitorul ca avand credinta cat un bob de mustar vom putea muta muntii din loc? Si ca daca vom avea credinta, “minuni ca acestea [ale Sale] si mai mari ca acestea veti putea face”, girând astfel minunile Sfintilor Sai?
Acesti teologi eretici se aseamana ateilor, pt care un crestin e vazut ca un nebun, prin faptul ca nu sunt capabili sa priceapa profunzimea trairilor dumnezeiesti ale Sfintilor isihasti, negand-o si discreditand-o. Ei lupta Biserica din interior, lupi in piele de oaie.
Există “moda” ca mai ales după 1989 mulţi dintre tinerii teologi, unii chiar viitori preoţi, să facă studii teologice universitare şi post universitare în ţări catolice şi protestante, la facultaţi catolice sau protestante. Ăsta da ecumenism aplicat. Cred că oricât de bine intenţionaţi ar fi, şi oricât de atenţi, nu se poate să nu se producă o contaminare cât de mică de “duhul occidental”. Şi chair dacă ar învăţa la facultăţi ortodoxe, contactul cu atâţia teologi care nu sunt ortodocşi, nu le este favorabil. În acest fel pot intra in Biserică tot felul de idei şi concepte străine de ortodoxie. Cât de mare este influenţa acestora, şi cît de importante sunt consecinţele este greu de evaluat.
@ antuza
spui: Şi chair dacă ar învăţa la facultăţi ortodoxe, contactul cu atâţia teologi care nu sunt ortodocşi, nu le este favorabil. În acest fel pot intra in Biserică tot felul de idei şi concepte străine de ortodoxie.
Poate fi adevarat in unele cazuri, dar este bine sa notam si exceptii, ca de exemplu:
– Dumitru Staniloae
– Sfantul Nicolae Velimirovici
– Sfantul Ioan Maximovici
– etc.
@Roman Ortodox in Franta,
ai dreptate, exemplele pe care le-ai dat sunt foarte adevărate, şi bine ar fi ca toţi să aibă puterea de a rezista aşa cum au avut-o sfinţii pe care i-ai amintit.
Pe de altă parte pr. Dumitru Stăniloae a considerat multă vreme că dacă descoperă comoara ortodoxiei teologilor şi preoţilor catolici şi protestanţi pe care i-a cunoscut, aceştia vor vedea unde este adevărul şi se vor converti la ortodoxie, ceea ce nu s-a întâmplat. Se cunosc deja cele spuse de părintele Stăniloe despre ecumenism, ca o concluzie la care ajunsese în ultima parte a vieţii, concluzie bazată pe experienţa personală şi nu pe cele citite din cărţi.
@Roman Ortodox in Franta,
De acord.Situatia asta nedorita m-a surprins,m-am blocat,asa ca n-am stiut cum sa reactionez.Am marturisit duhovnicului care initial n-a inteles ca este vorba de o situatie intamplata in realitate,apoi mi-a spus ca este foarte grav.
De fapt,n-am dorit sa arat eu cu degetul pe unii si pe altii,ci era in legatura cu lipsa trairii crestine in timpul slujbelor religioase,duhul uscaciunii care se intinde tot mai mult.
Nu doresc sa-i invat pe altii,insa vreau doar sa atentionez caci acest duh al uscaciunii este cumplit si ne afecteaza pe toti.
@exegticus
Nu ai inteles textul din Patericul sinait. Nu Evagrie s-a spanzurat ci un alt monah care nu a facut ascultare de batranul lui si s-a dus sa locuiasca in fosta chilie a lui Evagrie (vezi capitolul Ava Ioan al Raithului).
Sa fim mai cu grija cand vorbim despre scriitorii bisericesti, opera si persoana lor. In fine, nu toti au darul exegezei 😀
Iata ce spune Paladie in Istoria lausiaca despre sfarsitul lui Evagrie:
“La urma, in anul al XVI-lea al vietuirii fara mancare fiarta, trupul lui avand trebuinta, din pricina slabiciunii stomacului, de mancaruri trecute prin foc, nu s-a atins de paine sau de vren suc, sau de legume uscate doi aani, dar s-a folosit de legume pana ce a murit, dupa ce s-a impartasit de Craciun in biserica. Cand s-a apropiat de moarte, ne-a spus: De trei ani nu mai sunt tulburat de vreo pofta a trupului, dupa atata viata si osteneala si lupta si rugaciune neintrerupta” (trad. pr. D. Staniloae).
Binevenita precizarea despre Evagrie Ponticul,nu puteam sa cred ca un astfel de traitor a ales sa se spanzure !!!
Am citit ceva ani in urma o carte despre cele 3 Puteri ale sufletului si despre akedie-diavolul de la amiaza,bazata pe invataturile sale de foarte mare adancime duhovniceasca.
Fericita este “baba cu picioarele murdare” de la tara, cum spunea Petre Tutea, ca habar nu are de teologie, dar cu credinta ei muta si muntii !
@Hrisanti
Asa este,credinta merge totdeauna inaintea invataturii teologice,insa este de mare folos cand acestea doua lucreaza impreuna,intru Slava Lui Dumnezeu si invatarea crestinilor,ca sa nu fie ei inselati de filozofiile si invataturile cele pierzatoare ale lumii.
Da, dar baba (omul simplu) mai poate cadea in inselare, afara de cazul in care exista si smerenie (credinta + smerenie).
@Clifford
Imi pare rau si imi cer iertare ca am dat o informatie neverificata. Desi retin vag alta varianta decat cea din Patericul sinaitic (posibil doar in mintea mea), care spune ca si Evagrie suferise de aceeasi soarta. De aceea stiau parintii de demonul din chilia sa. Dar…
Faptul ca un parinte egiptean a murit din cauza diavolului care-l stapanise pe Evagrie este putin lucru? Eu cred ca spune cam totul. Chiar daca nu s-a sinucis, in iconomia discutiei este cam acelasi lucru.
In plus, Sf. Ioan Scararul vorbeste despre el cam asa: „urgisitul de Dumnezeu Evagrie a socotit ca este mai intelept decat cei intelepti in rostire si in intelegere…” Si il da de gol ca lipsit de intelepciune tocmai in privinta postului. (Scara, cap. XIV, p. 214).
Eu tind sa dau crezarea cugetului Bisericii, anume ca Evagrie a fost eretic in cugetare, condamnat la Sinodul al V-lea Ecumenic.
In rest, nu sunt pregatit in detalii privind ortodoxia (operelor) lui, fiind un subiect delicat.
@nikos d.
Studiul introductiv al parintelui Staniloae din Ambigua nu poate fi luat ca etalon pentru problema origeniana. Parintele insusi marturiseste acolo ca nu a citit nimic scris de Origen…
@exegeticus
raspunsul tau spune multe despre starea ta duhovniceasca=
i. esti dovedit ca vorbesti in dodii despre Evagrie dar insisti spunand ca “retin vag alta varianta”
ii. te indreptatesti deviind subiectul prin mentionarea Sfantului Ioan Scararul.
iii. ar trebui sa tii cont ca multi eretici s-au pocait dar opera lor a ramas anatemizata (precum Nestorie care a recunoscut in ultimii ani ai vietii pururea fecioria Maicii Domnului), asa cum se cuvine de altfel. Sa stii ca la Judecata de Apoi Origen si Evagrie vor sta mai sus decat multi din cei care scriu pe acest forum.
Sunt multe care nu se spun despre Parinti si animozitatile care au existat intre ei. Au fost si ei oameni cu ambitiile, scopurile si slabiciunile lor.
Inainte de a mai arunca cu piatra in scriitorii bisericesti ar trebui sa tinem cont mai intai de contextul in care au scris si de factiunile teologice din vremea lor.
Va las ceva la care sa reflectati:
i. semiarianismul Parintilor Bisericii Primare
ii. Sf Ioan Gura de Aur ii primeste pe Fratii Lungi, ucenicii prigoniti ai lui Evagrie
iii. Iustinian cel Mare moare in credinta monofizita.
Doar cateva, asa, ca sa va convingeti ca teologia nu se invata numai din cartile expuse la pangarul manastirilor.
Ca o paranteza, teologia mai noua tocmai in spiritul lui Origen merge, aducand tot felul de argumente ca nu trebuia condamnat, ca a fost un context in care anumite interese lumesti au dictat condamnarea lui Origen si Evagrie si Didim.
Ei au fost condamnati tocmai pentru spiritul scolastic, dupa propria minte (mai ales Origen). Pe cand traditia ortodoxa imbina curatia dogmelor cu curatia vietii, iluminata de Duhul. Teologii doar academici sunt pe aceeasi linie cu Origen, de studiu asiduu, de cercetare mentala a adevarurilor de credinta. Bineinteles ca in acest fel nu se pot ocoli derapajele. Doar o minte luminata de Dumnezeu poate primi si pricepe cuvantul lui Dumnezeu nedistorsionat.
In privinta lui Evagrie, si el condamnat la Sinodul V, probabil era mai clar atunci de ce si cum. Intre timp, mai ales pt faptul ca s-au disturs scrierile lui, s-au pierdut multe informatii. Scrierile ascetice sunt primite (cele din Filocalie cel putin) si aici intervine dilema: cum de pot fi curate? Ar putea fi ale lui Nil Ascetul, ar putea fi ale lui in felul indicat de admina la un comentariu anterior…
@Olah:
Dispretul fata de cartile din pangarul manastirilor, fata de ceilalti frati comentatori si suficienta de sine cu care ai scris asupra subiectului sunt …foarte semnificative.
Ce sa mai zicem si de aberatiile care parca ar proveni dintr-o cunoastere wikipediana a teologiei:
– Origen a fost anatemizat, atat cat el si scrierile sale, in Sinodul V al Bisericii. Anatema este reluata si in cuvantul ce se citeste la Duminica Ortodoxiei. Acum, ca in apus se poarta ”reevaluarea” si ca aceasta isi adie miasmele si pe la noi, e intr-adevar o problema. Faptul ca Papa Benedict il considera deja reabilitat pe Origen nu are, de exemplu, nicio valoare pentru noi, ortodocsii. Pentru ca, daca esti sau suntem ortodocsi, cuvantul adevarului este cuvantul Bisericii, care s-a sintetizat in Sinoadele Ecumenice si in Predanie. Cf. Sinodului V, Origen si scrierile origeniste (anume acele invataturi care sunt mentionate ca atare) sunt anatema. Si cine este anatema… pai este anatema si cam atat! Nu poti dez-anatemiza ce a fost anatemizat odata de Biserica printr-un Sinod Ecumenic, deoarece este echivalent cu a spune ca Duhul Sfant se contrazice pe Sine.
Si urmeaza anatemizarea invataturilor stricate origeniste, fiecare in parte: http://www.fordham.edu/halsall/basis/const2.asp
– Justinian nu a avut niciodata afinitati pentru monofizitism si asa l-au retinut marii istorici ai Bizantului, criticandu-l deseori pentru ”bigotismul” de care a dat dovada fata de aceasta populatie deja foarte numeroasa in Imperiu, in loc sa se gandeasca la interesele politice si sa incerce sa faca un compromis cu ei, asa cum au facut deseori imparatii de dupa el, cum a fost cazul cu Constant II, pe vremea caruia un ”oarecare” calugar filocalic, Maxim pe numele sau, a facut opinie separata.
– Sf. Ioan Gura de Aur a primit calugari scapati de o persecutie nedreapta declansata de Teofil al Alexandriei, care, pentru a avea un pretext pentru violentele sale impotriva calugarilor din pustia Egiptului, a inventat chestia cu origenismul. Istoricii de astazi, imprudenti sau avand altceva de demonstrat, s-au pierdut in hatisurile istoriilor inventate si ale diverselor propagande ale epocii respective, luand de buna acuzatia de origenism. Deh, nu toti au talent in a intelege istoria, iar altii se indeletnicesc in mod special cu rescrierea ei, servind unor agende. Cine re-scrie trecutul controleaza prezentul iar acest lucru este valabil si in teologie.
– cat priveste semiarianismul Parintilor Bisericii Primare, asta e spusa de la ”ei.” Adica, frate, tot ce ai insirat tu mai sus nu e spus din mintea ta, ci ai preluat ultimele noutati ale noii teologii cu iz protestant si, pentru ca ai citit si mata vreo doua trei carti cu coperti lucioase, deja crezi ca ai descoperit America Teologiei si nu mai prididesti in a te inalta in proprii tai ochi fata de ”pangaristi”. O minima modestie de carturar ar trebui sa iti spuna ca ipotezele in cercetarea teologica azi vin maine se invalideaza si ca nu iti va ajunge intreaga viata sa acoperi toata bibliografia necesara. Tocmai prin ingamfare devenim bieti epigoni ai ultimelor traznai din teologia moderna, care oricum vor fi rasturnate de cele care le vor urma. Iar daca, totusi, ai vreo legatura cu Biserica, atunci ar trebui sa stii ca esential pentru mantuire dar si pentru invatatura adevarului este glasul ei, al Bisericii, al Predaniei, iar nu fabulatiile unor heterodocsi. Afirmatia despre semi-arianismul Parintilor Bisericii este atat o impietate, cat si o prostie teologica, sa avem iertare.
In fine, comentariul fratiei tale este un exemplu foarte pilduitor al noii teologii despre care vorbeste IPS Hireotheos Vlachos in textul de mai sus.
Si daca tot suntem aici, avem in spatiul nostru un exemplu care se apropie oarecum de acest nou model, desi cu multe alte nuante si cu o alura ceva mai complexa: abordarea diac. Ioan Ica Jr. deseori se apropie de acest curent teologic, uneori chiar in pofida pozitiilor sale mai vechi, cum este cazul cu studiul introductiv de la Canoanele Ortodoxiei, unde il face cu ou si cu otet pe Sf. Nicodim Aghioritul si militeaza impotriva interpretarii ”calugaresti” a Sinoadelor si canonelor ortodoxiei.
Daca nu ne raportam cu reverenta , cu cinstire deosebita, la Sfintii Parinti, pierdem mesajul si puterea invataturii mantuitoare.
Ceea ce-i caracterizeaza nu este perspicacitatea lor intuitiva, speculativa si enciclopedica de multe ori, ci sfintenia, harul care-i calauzea, care-i insufla. Acest har trebuie extras din cuvintele lor insuflate, nu sa ramanem doar cu coaja, cu intelesul omenesc, trupesc al invatarilor lor. Altfel suntem si noi pe acelasi nivel si ne permitem sa ne tragem de sireturi cu Sfintii Parinti, ca doar “si noi suntem cinvea, cum au fost si ei”.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/06/07/parintele-serafim-rose-si-conditiile-raportarii-ortodoxe-la-sfintii-parintifara-durerea-inimii-nu-poti-fi-decat-un-smochin-neroditor-un-plictistor-stie-tot-care-este-totdeauna-corect/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/06/25/fericitul-seraphim-rose-cum-sa-citim-pe-sfintii-parinti/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/04/12/fericitul-seraphim-rose-despre-ortodoxia-milei-lucratoare-si-a-durerii-inimii-vs-super-ortodoxia-celor-cu-inimile-reci-si-inraite-merita-recitit/
Cei care se indoiesc de Sfintii Parinti, nu cunosc viata acestora sau nu sunt capabili sa recunoasca si sa inteleaga sfintenia, cu tot ce semnifica ea. Se iau dupa niste carti, fara sa conteze autoritatea duhovniceasca a autorului. Inghit tot ce li se serveste, de la teologi rationalisti, la ‘profetii’ noii ere. Nu mai vorbesc de multimea celor a caror credinta s-a clatinat, citind Dan Brown, Evangh. lui Toma, etc
Teologilor care ii contesta pe Parinti le lipseste trairea duhovniceasca, de aceea se lasa condusi doar de mintea lor limitata, deseori impatimita, si nu de Duhul Sfant, pe care il indeparteaza cu scolasticismul lor. In fond, cine sunt ei ca sa ii judece pe Sfinti
Parinti? Autoritatea cea adevarata pe teme de credinta o au cei ce traiesc Adevarul, nu cei care il rationalizeaza.
Intimplator am vazut comentariul lui Olah si m-a izbit afirmatia lui despre “semiarianismul Parintilor Bisericii Primare”. Si asta pentru ca fara sa vreau mi-a venit automat in minte….maica Heruvimia, studenta la doctorat de la Central European University (Centru Universitar sustinut de miliardarul Soros si fundatia lui). Ei i s-a cerut sa demonstreze ca Sfintii Parinti l-au urmat in talcuirea lor la Facere pe Origen, anatemizat de acestia ca eretic. Iar fata asta a murit in chinuri mari, iradiata, tocmai pentru ca a realizat ca i se cerea o minciuna si o blasfemie pe care a refuzat sa o puna in practica. Acuma daca ea a refuzat sa se angajeze in proiectul asta nu inseamna ca altii nu au fost dispusi sa-l continuie….as fi chiar curioasa din perspectiva asta,unde o fi citit Olah afirmatiile astea?