IUBIRISMUL: noul limbaj de lemn in mediul bisericesc? (Recomandari duhovnicesti)

7-04-2013 22 minute Sublinieri

Icon inside Church of Panagia Dexia Thessaloniki Greece

  • Doxologia:

sursa: pravmir.ru/ trad. Ioana-Raluca Onofrei: Dragostea mea

De ce vorbim despre iubire, dar cuvintele rămân doar niște sunete goale? De ce chiar și în Biserică oamenii sunt indiferenți unul față de altul? Se poate rezolva oare această problemă?

La începutul renașterii Bisericii, în multe-multe predici se vorbea despre modul în care s-a banalizat cuvântul “iubire”. A fost criticată lumea seculară, păcătoasă. Iar aceasta pentru că atunci ”dragoste” erau numite nu numai relațiile din cadrul celulei societății, ci și sentimentele pentru patria sovietică, precum și tot ceea ce se nimerea. Prostituatele își iubeau clienții, cetățenii de rând iubeau hainele din Turcia, iubeau odihna în hoteluri sau primele produse fast-food. Iubeau batoanele “Mars” și “Snickers” și sucul la plic “Yupi” (trebuia doar să adăuge apă).

Dar cât de multă iubire era în seriale: nefericită, pierdută, pasională, sortită pieirii și așa mai departe. S-au înecat toate aceste iubiri: nu, nu iubirea, ci înțelesul său; a fost uzat acest cuvânt și transformat într-o jucărie sunătoare pentru proști. Dar în Biserică atunci totul era diferit: dragostea avea un cu totul alt sens, era Taină și intimitate. Exista.

Dar s-a dovedit că uzarea “Iubirii” nu s-a făcut numai prin cântecele pop. Au trecut 10-20 de ani și în Biserică cuvântul “iubire” a devenit la fel de răsunător ca și în afara ei. E adevărat, sună altfel. Și totuși… Acum, acum se vorbește atât de mult despre dragostea lui Dumnezeu pentru om, încât se pare că în aceste cuvinte e o pustietate rece și uriașă. Și cel mai important: ca răspuns la această iubire se așteaptă o mulțime de lucruri: dragostea ta, ascultarea, smerenia, răbdarea, blândețea, și… numai clișee.

Ce se află în spatele acestor cuvinte? Privind frecvența de utilizare în predicile bisericești, cuvintele acestea s-au uzat ca tălpile unor pantofi purtați vreme îndelungată: gaură după gaură, degetele ies în afară. Dacă întrebați atotștiutorul “Yandex” (cel mai mare motor de căutare din Rusia), combinația de cuvinte “iubire răbdare smerenie biserică” ​​se găsește pe Internet de 326000 de ori. “Dragostea și Biserica Ortodoxă” are 3 milioane de răspunsuri. “Dragostea și Ortodoxia” – 8 milioane.

Am încercat să umplem pustietatea universală prin cuvinte. Ne-am gândit că trebuie să-i vorbim, dar s-a dovedit că goliciunea nu se umple prin cuvinte. În general. Dimpotrivă, cuvintele rostite necugetat, cuvintele studiate și spuse doar pentru că “așa trebuie” generează pustietatea. Iar astăzi nu este pustiu numai în sărbătorea zgomotoasă a vieții de la televizoare, ci și în curtea bisericii. Un gol metafizic.

Spovedanie. Mulțime de oameni. O femeie obosită îi spune preotului aproape cu disperare: “Sunt foarte obosită. Nu mai am putere să trăiesc.” El, acoperind-o cu epitrahilul, îi spune sentențios: “Asta este trufia ta. Trebuie să te smerești și atunci o să vrei să trăiești.” Poate că din punct de vedere dogmatic, are dreptate. Dar, din alt punct de vedere, puțin probabil.

Dragostea verticală… Dar cea orizontală? Mai există? Sau în general nu avem nevoie de ea?

Am de multe ori sentimentul că în mintea multora – și a preoților, și a mirenilor – există un fel de gramofon, care inserează datele necesare la momentul potrivit: “nu, nu te întrista, Dumnezeu te pedepsește acum“, “din cauza păcatelor noastre“, “se întâmplă din cauza mândriei tale“, “trebuie să te smerești“, “Domnul te pune la încercare“… Lista o poate continua oricine care e în Biserică de mai mulți ani de zile.

S-a format un adevărat strat de “argou ortodox”. Da, acesta este cu siguranță înțeles într-un alt mod, diferit de argoul hoților, dar servește în mare parte unor obiective asemănătoare: etichetarea personală ca membru al unui anumit grup social. Și ascunderea unor anumite informații. Noi ne ascundem atât de bine adevăratele noastre sentimente, dintre pornirile bune, desigur, temându-ne de păcătoșenia și de necuviința lor, astfel încât sentimentele deja nu mai rămân. Rămâne plăcuța dinlăuntru: “Roagă-te, postește, răbdă, smerește-te, iubește...” – un adevărat clișeu.

Să ne imaginăm viața într-o familie. În care se iubesc cu toții unul pe altul. Toți sunt aproape, trăiesc unul pentru altul: “Uită-te, ia aminte” – îl amenință tatăl pe fiul său cu note proaste, desprinzându-se de TV. Își face griji pentru el, vrea ca fiul să fie mai deștept. “Să nu care cumva să-ți treacă prin minte să bați iar drumurile cu Petru” – strigă mama zgomotos, văzându-și fiica pe stradă cu un băiat care nu-i place mamei. Își face griji pentru fiica ei. Cine se poate opune? Spuneți că în această familie nu există dragoste? În zadar… Numai că nu toată lumea își dorește să trăiască într-o asemenea dragoste.

Noi nu ne mai săturăm de această “grijă strictă” și de ocrotire. Dar, în general, nu avem nevoie de cuvinte despre dragoste, pentru că prețul lor nu face nici două parale. Să luăm din nou o situație ipotetică: seara, acasă, întreaga familie se adună la masă și, în loc de obișnuitele discuții despre ziua care se încheie, toată lumea începe să vorbească cu prețiozitate despre dragoste.

De exemplu, așa: “Oh, cât de mult te iubesc, dragul meu fiu, draga mea fiică, dragul meu soț, draga mea soție! Îți voi fi fidel până la mormânt și voi face orice de dragul tău, voi atinge stelele de pe cer și voi muta munții, te voi proteja până la ultima picătură de sânge, sunt pregătit să mor pentru tine. Și trebuie să mă iubești și tu pe mine, pentru că te iubesc atât de mult, încât trebuie să poți să mori pentru mine, pentru că ne-am căsătorit, iar voi sunteți copiii noștri și sunteți botezați și de aceea iubirea noastră este mare și minunată“.

Frumoase cuvinte, nu? Dar dacă sunt spuse în fiecare zi, atunci în curând membrii unei asemenea familii fie vor merge împreună la o clinică psihiatrică, fie vor înceta să mai stea împreună la masă. Pentru că în afară de grijă, de dragostea continuă și de cuvintele mari și frumoase, avem nevoie de un spațiu al iubirii, avem nevoie de o atmosferă de iubire.

Ce înseamnă aceasta? Potrivit psihologului pediatru Nigel Latta, autor al minunatelor cărți “Înainte ca adolescenții să te scoată din minți“, “Creșterea adolescenților” și altele: “e ușor să-ți iubești copiii, dar e greu să ajungi la această bucurie. Cei mai mulți copii cred că părinții lor îi iubesc, chiar dacă aceștia îi pedepsesc sau nu le acordă atenție. Copiii subînțeleg și cred singuri că trebuie să fie iubiți. Dar nu același lucru se poate spune despre sentimentul de simpatie.

Majoritatea copiilor pe care i-am întâlnit simțeau că celor din jur nu prea le place de ei. Mulți dintre ei chiar erau convinși că părinții se poartă cu ei cu ostilitate. Cauza este faptul că majoritatea părinților pe care i-am văzut se străduiau din greu să se poarte cu copiii lor cu simpatie. Când apelau la mine, se simțeau atât de decăzuți moral încât abia se abțineau să se exprime. “Îl iubesc, dar nu pot să-l suport” – aceste cuvinte le aud tot timpul.

Copiii au nevoie să simtă că părinții lor îi tratează cu simpatie. Dragostea este un sentiment automat. Nu iubesc dintr-un motiv anume, ci pur și simplu, pentru că vreau, iar nu pentru că trebuie. Simpatia este atunci când ești interesat să ai o relație cu cealaltă persoană, atunci când îți face plăcere să stai cu ea. Simpatia, precum și tonul general al relațiilor dintre membrii unei familii pot fi judecate după prezența în casă a unui spirit de joacă și de veselie.

Naturalețea și atmosfera de joacă sunt un fel de lubrifiant al vieții de familie, fără de care roțile și pinioanele se vor învârti cu anevoie. Când văd că între membrii unei familii sunt relații aspre, tensionate, imediat încep să mă îngrijorez. Dacă disciplina și ordinea în casă sunt în primul rând o marcă a respectului pentru ceilalți, atunci simpatia în diferitele sale grade nu poate exista fără spiritul ludic. Poți să iubești și în cea mai proastă stare de spirit, în timp ce pentru simpatie și spiritul ludic este nevoie măcar de un pic de veselie.

De bună seamă, atmosfera de dragoste este o parte inseparabilă a triadei: respect reciproc – iubire – simpatie. Fără aceste trei elemente, este greu să simți dragostea. Dragostea este ca o casă caldă și primitoare în care vrei să vii din nou și din nou, unde stați cu toții împreună pe canapea, fericiți, tot înșirând verzi și uscate, râzând și spunând glume naive (dar și înțelepte), întâmpinând pe cei ce vin de la lucru sau de la școală cu bucurie – nu prin istericul: “oh, cine a mai venit la noi?!“, și imediat îmbrățișându-l, dar nu cu brațele, ci cu inima ta caldă. Ne lipsește această căldură și nu ne este foarte clar unde este ea produsă. Pentru că ne lipsește nu numai acasă, ci și în Biserică, unde cuvintele despre dragoste sunt fixate la baza credinței noastre, unde răsună foarte adesea, unde se săvârșește taina iubirii.

Venim la biserică și nu ne interesează pe unul de altul. Preotul este obosit, enoriașii sunt în rugăciune (sau cu gândurile lor), spovedanie, slujbă. Nu simpatizăm unul cu altul. Nu ne pasă. Nu întotdeauna și nu peste tot, dar în general… Da, cu toții suntem infirmi, cu toții suntem mizeri, de multe ori nu știm ce e dragostea omenească, să nu mai vorbim de cea dumnezeiască.

Ce-i de făcut? Atmosfera de iubire poate apărea numai acolo unde există un sentiment real. Nu poate fi simulată. Nu poate fi planificată prin nicio directivă, ori prin strângere de fonduri, ori predici, prelegeri sau articole neîntrerupte. Putem doar să constatăm că aproape nu există.

Oare este aceasta suficient pentru a schimba ceva? Cred că da. E primul pas. Iar pentru al doilea: să cerem fiecăruia dintre noi toți, credincioșii, să rostim mai puțin cuvântul “dragoste” doar așa, într-o doară.

Să-l rostim numai când trebuie și e necesar.

Și să ni-l amintim numai atunci când în inimă pâlpâie ceva cu adevărat.

Măcar un pic…

Să spunem rugăciunea cu frică și cu cutremur, ca și cum am șopti-o în urechea lui Dumnezeu.

În special acum când ne aflăm într-o perioadă mai accentuată de pregătire este mai ușor să ne formăm deprinderi duhovnicești care să ne însoțească atât în timpul postului cât și în afara lui. Astfel este foarte important să se creeze, chiar și în singurătatea și intimitatea fiecăruia, o asemănare cu atmosfera de rugăciune din biserică, o liturghie după liturghie. Cum se poate face aceasta? Iată câteva sfaturi scurte de la Pr. Sergei Chetverikoff (†1947):

În primul rând, prin alegerea unui colț de rugăciune liniștit. Acasă, poate deasupra patului, agățați două sau trei icoane și o candelă înaintea lor. Apoi, este vital să stabilim un program permanent de rugăciune acasă. Stabiliți o vreme de rugăciune: seara, dimineața și în timpul zilei. Programul de rugăciune să nu fie prea lung, așa încât să nu devină prea obositor din pricina noutății acestei experiențe. Răstimpul oferit rugăciunii trebuie întotdeauna să fie tratat cu frică, efort și atenție. Pe lângă rugăciunea personală este nevoie și de unele elemente externe: statul în picioare, metaniile, îngenunchiatul, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, citirea rugăciunilor. Cu cât mai des se va ruga cineva astfel, cu atât mai bine. Este bine să ne obișnuim cu rugăciunea, întrucât la început, sufletul este imediat aprins de dorul rugăciunii.

Trebuie să ne rugăm simplu: ridicându-ne la rugăciune, să spunem rugăciunea cu frică și cu cutremur, ca și cum am șopti-o în urechea lui Dumnezeu, însoțind cuvintele rugăciunii cu semnul Sfintei Cruci, metanii și plecări ale genunchilor. Canonul de rugăciune pe care ni-l trebuie îndeplinit mereu, fără scăpări.

Există chiar și trepte ale rugăciunii: prima treaptă este cea a rugăciunii fizice, care constă mai mult din citirea rugăciunilor, stat în picioare și metanii; mintea hoinărește, nu există o înclinație ontologică spre rugăciune: efortul și răbdarea sunt indispensabile; aceasta este rugăciunea activă. A doua treaptă este rugăciunea stăruitoare: mintea începe să se obișnuiască să se concentreze la vremea rugăciunii și să rostească toată rugăciunea fără ca gândurile să se risipească. A treia treaptă este rugăciunea simțurilor: inima devine plină de sentimente, și ceea ce până aici era gând acum devine sentiment. Cine a ajuns la această treaptă se roagă fără cuvinte, căci Dumnezeu este Dumnezeul inimilor.

Citiți Cuvântul lui Dumnezeu, Noul Testament, și înainte să citiți vorbiți cu Dumnezeu prin rugăciune, așa încât Dumnezeu să vă ajute să înțelegeți, să rețineți și să puneți în practică ceea ce ați citit. Nu vă înfricoșați de ascetism, efort, post, rugăciune și abstinență către care sunteți chemați de Dumnezeu. Toate acestea sunt plictisitoare și sunt o povară doar dacă sunt lucrate fără să vă gândiți la Hristos, dar când sunt lucrate în numele lui Hristos, cu credință și cu dragoste, atunci jugul devine și povara devine ușoare.

Fie ca Domnul să ne ajute pe toată durata Postului Mare să îl îndeplinim pe acesta cum se cuvine așa încât să putem prăznui cu vrednicie Sfânta Înviere!

În ziua de 22 martie 2013, Societatea Imperială Ortodoxă din Palestina (SIOP) a anunţat organizarea unei colecte umanitare cu destinaţia Siria.

siriaColecta umanitară s-a făcut între creştinii ortodocşi din Rusia şi este destinată sutelor de mii de oameni ruinaţi, distruşi sau migranţi datorită războiului sângeros din Siria. Escaladarea violenţei, mai ales împotriva creştinilor, a determinat popoarele ortodoxe să se mobilizeze şi să facă eforturi diplomatice dar şi filantropice pentru atenuarea durerii atâtor oameni. Sute de Biserici creştine din Siria au fost distruse sau incendiate, oraşe întregi au fost exterminate de pe faţa pământului.

Până acum doar în evidenţele guvernamentale s-au numărat peste 70 000 de morţi, majoritatea civili nevinovaţi, neimplicaţi în conflictul armat şi neînarmaţi. De fapt sunt mult mai mulţi, pentru că marea majortiate a rudelor celor ucişi sunt deja fugiţi în ţările învecinate şi nimeni nu raportează la poliţie uciderea sau absenţa unui cunoscut.

De asemenea, multe moschei au fost dărâmate de bombardamentele intense. Mii de oameni s-au refugiat în mănăstiri ortodoxe, fie ei creştini sau musulmani, unde sunt adăpostiţi de furia combatanţilor armaţi.

În timp ce marile puteri internaţionale înarmează o tabără sau alta şi declară senin că resping orice tip de conflict, zeci de mii de oameni sunt omorâţi fără vină, în tăcerea vinovată a organizaţiilor umanitare sau a ţărilor occidentale. Ţările bogate se complac într-un non-combat diplomatic, în care se repetă mereu aceleaşi sloganuri absurde despre încetarea conflictului sau chemarea la pace. Un bătrân german supravieţuitor al ultimului război mondial povestea la un congres la Dresda că germanul de rând nu ştia despre ororile care se petreceau dincolo de cortinele de fier ale lagărelor de exterminare, şi oricum orice zvon era ucis din faşă de frica bestiilor cu mitralieră care umpluseră spaţiul public până la refuz. Poporul german nu poate fi făcut vinovat de enormităţile şi genocidul îngrozitor întâmplat la Dachau sau Auschwitz. Crima, de orice proporţii nu poate fi imputată unui neam, ci doar persoanelor unice şi libere care dau ordinul şi care apasă pe trăgaci.

Totuşi, există în cazul Siriei, o complicitate indirectă a statelor şi a persoanelor, care în loc să se roage lui Dumnezeu, să forţeze mâna politicienilor prin resorturile civice, să manifeste, să protesteze la ororile istoriei prezente, se complac în inactivitate justificându-şi indolenţa de dragul depărtării sau neimplicării în treburile interne. Până la urmă există o solidaritate univesală a umanităţii, pentru că toţi suntem copiii lui Dumnezeu şi o vină comună, căci orice război sau oroare de acest gen vine din pricina păcatelor noastre a tuturor. Hristos Însuşi, amintind de cei omorâţi de dărâmarea turnului din Siloam: „Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 4-5), arată că orice tragedia a acestei lumi este un avertisment pentru întreaga umanitate, pentru a se întoarce la Dumnezeu.

Familia este ameninţată cu extincţia de către minorităţi aberante, moralitatea piere tăcut din inima oamenilor, Biserica este redusă la o instituţie privată, educaţia se perverteşte din lipsă de valori, viaţa însăşi se parazitează de moarte, se robotizează tehnologic şi devine o repetiţie la iad.

Umanitatea piere veşnic din lipsă de rugăciune şi sunt din ce în ce mai puţini sfinţi prin peşterile firii care să se roage pentru ea pe patul de moarte. Sfârşitul şi pedeapsa sunt la uşi, „ca un vis, ca o floare, trece vremea vieţii. Pentru ce în zadar ne tulburăm?”. Lipsa de reacţie, indolenţa, insensibilitatea, afundarea în mlaştinile plăcerilor, toate acestea sunt simptomele unei epidemii letale de nefiinţă, din care nu ne poate scoate decât Hristos, Împăratul iubirii răstignite şi a iubirii veşnice, prin Trupul Său înviat şi prin Sângele Său nemuritor.

imagesAm fost atinși poate mulți dintre noi, până în adâncul sufletelor noastre, la vârsta la care știam să ascultăm cu suflet curat și limpede de copil, de povestea fetiței cu chibriturile. Este vorba de acea fetiță săracă, trimisă de tatăl său să colinde străzile și să aducă bani din vânzarea de chibrituri trecătorilor de pe stradă. În noaptea de Anul Nou frigul o copleșește. Nu mai avea pe nimeni pe lume căruia să-i pese de ea. Se așează într-un colț de stradă și aprinde chibrituri, unul câte unul. Cu toate că-şi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu-i venea să se ducă acasă!Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că-i fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri. Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele! Fetița iese din această lume de durere, de lipsă de iubire, îndreptându-se către brațele iubitoare ale bunicii sale: niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu (http://pravaliavichinego.blogspot.fr/2010/12/fetita-cu-chibrituri-de-han…).

Mă veți întreba cine este Ștefănel. Ştefănel avea numai 10 anişori când a murit la sfârşitul lunii ianuarie. Ziua în care s-a aciuat în râpa din apropierea casei din Focuri a fost la fel ca celelalte zile din viaţa lui: plină de violenţe fizice şi verbale. Mama îi murise în urmă cu un an, iar tatăl alcoolic îl bătea frecvent pentru motive numai de el ştiute. A plecat spre şcoală la ora amiezii, numai că ajuns acolo a avut parte de alt şoc. Învăţătoarea […] i-a reproşat că miroase urât şi l-a dat afară de la ore. Nu era prima dată când se întampla aşa ceva numai ca în ziua respectivă afară era un frig de crăpau pietrele. Acasă nu putea merge, tatăl ţinea neapărat ca fiul să stea la şcoală pentru că doar aşa putea să încaseze alocaţia pe care o dădea pe băutură la barurile din sat. Ştia ca dacă ajunge prea devreme acasă îl aşteaptă altă bătaie, aşa că a stat în curtea şcolii câteva ore. În drum spre casă a făcut rost şi de o sticlă de spirt medicinal şi cum încă nu se făcuse ora la care ar fi trebuit să ajungă de la şcoală s-a ascuns într-o râpă. Nu a mai ieşit de acolo, a băut spirtul ca să se încălzească, a adormit şi a murit îngheţat de frig. […] Abia după ce poliţiştii au reconstituit din declaraţiile elevilor ce s-a întâmplat în acea zi de 24 ianuarie la şcoală învăţătoarea a recunoscut că l-a alungat în frig ca pe un câine. Mai mult, aceasta ştia şi că elevul a stat ore în şir în curtea şcolii, iar bătăile pe care le primea acasă erau cunoscute de toată şcoala. Nu a împiedicat-o însă să îl trateze la fel, colegii de clasă povestind cum Ştefănel fusese bătut în repetate rânduri. (http://m.evz.ro/news/1026206)

Ștefănel, nu am apucat să te cunosc aici, dar întru Domnul te iubesc. Te rog, Doamne, primește această puțină rugăciune, această infimă mărturie de afecțiune întru Tine pentru robul tău Ștefănel! Știu că indiferența noastră este ucigătoare de copilărie și de inocență! Ștefănel, te rog, iartă-ne pentru aceea că în lumea aceasta nu am știut să-ți mărturisim nimic din ce ne învață Hristos, măcar noi cei ce ne numim cu numele Lui! Pentru că uităm să fim mamă, tată, frate, vecin, pentru că uităm să fim oameni! Fetița cu chibriturile, iată, nu ne-a învățat din păcate nimic. Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre… Iartă-ne, Ștefănel. Și câți or mai fi ca tine pe care nu avem încă ochi să îi vedem și inimi să îi simțim. Mai avem o mângâiere că te putem pomeni la dumnezeiasca liturghie, acolo unde, întru Dumnezeu, cer și pământ se împacă, ostoindu-se durerile și rănile omului celui rănit cu tot păcatul. Să dea Domnul să te pomenim cât de mulți. Dar și să deschidem ochii sufletului mari, mari, către toți acei Ștefănel care așteaptă să le ocrotim copilăria și să le-o facem fericită întru Hristos!

Adesea, ne întărim cu mari așteptări hotărârea în fața unui stil de viață cucernic prin schimbări semnificative în viața noastră și în modul în care ne petrecem viața.

Ne rugăm mai mult, mergem mai des la biserică și la sfintele slujbe, citim Sfânta Scriptură și viețile sfinților zilnic. Cu toate acestea, ne confruntăm cu aceleași patimi și distrageri care ne țin departe de Dumnezeu. Ne așteptăm să avem un succes imediat pe care nu-l aflăm. Ne plângem că am ascultat de sfaturile Sfinților părinți și totuși nu vedem nicio îmbunătățire în relația noastră cu Dumnezeu. De ce ne așteptăm la un succes imediat? De ce este atât de dificil?

Sfântul Teofan i-a spus unuia dintre fii săi duhovnicești: Nu mă aştept în niciun caz să reușești la scurt timp după ce ai început și nici să ai deodată numai gânduri pure, sentimente și dorințe sfinte. Pentru că asta nu se întâmplă nimănui niciodată. Gândurile vor fi mai blânde, impulsurile patimilor și dorințelor vor fi mai rare. Dar, cu toate acestea, ele te vor încerca din nou, poate chiar cu o mai mare putere.

Aşa cum ne mărturiseşte Sfântul Teofan, gândurile nu sunt pure iar dorinţele nu sunt sfinte. Adesea avem aşteptări nerealiste. Trebuie să fim răbdători şi persistenţi pentru că abia începem să ne controlăm patimile. Un lucru foarte important este să fim smeriți şi să ne amintim că voia lui Dumnezeu lucrează prin noi și că nu depunem acest efort singuri. De multe ori credem că noi suntem cei care acționăm în loc să ne smerim în fața adevărului din lucrarea harului Său. Sarcina noastră este de a-i urma chemare și nu de a încerca să-l redirecționăm sau să-l forțăm după bunul plac. Trebuie să ne lepădăm de toate pretextele pioase și de voința proprie.

Sfântul Teofan ne sfătuiește următoarele: Nu încercaţi să vă ascundeţi, acoperindu-vă goliciunea cu o frunză de smochin, ascunzându-vă în tufișuri de Dumnezeu care vine la voi. Învinuiți-vă numai pe voi și cereți iertare fără să dați vina pe altcineva.

Esența unei vieți duhovnicești este smerenia. Aceasta implică o viață în care să recunoaștem continuu puterea dominantă a propriei voințe și limitele pe care le avem atunci când vrem să împlinim voia lui Dumnezeu. Iisus ne îndeamnă la desăvârșire, dar de cele mai multe ori credem că suntem deja fără cusur pe când în realitate suntem departe de ceea ce am fost învățați. Astfel, facem prea des greșeala de a crede că putem reuși doar prin propriile puteri spunând doar anumite rugăciuni, sau postind într-un anumit fel. Practica duhovnicească este doar un ajutor pentru a ne deschide inima în fața adevăratei noastre condiții, astfel încât să ne plecăm în fața lui Dumnezeu și să cerem iertare și ajutor și să lăsăm harul Său să ne pătrundă în suflet. Doar așa gândurile noastre pot deveni pure iar dorințele sfinte.

Viața spirituală presupune un efort zilnic. Sfântul Isichie spunea că: Trebuie să ne cântărim cu atenție obiceiurile zilnice, și negreșit, pe cât posibil să ușurăm povara lor prin pocăință dacă vrem să trecem peste patimi cu ajutorul lui Hristos. Trebuie de asemenea să vedem dacă putem să îndeplinim toate faptele prin voia lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu și doar pentru Dumnezeu, astfel încât sentimentele (patimile) să nu ne înșele ca pe oamenii săraci cu duhul.

Atunci când cineva se îngrijește de viața sa duhovnicească, își găsește un duhonic cu care va stabili o relație de încredere.

duhovnicPărintele Nikolai Vedernikov, unul din cei mai vârstnici preoți ai Moscovei, a oferit un interviu site-ului rusesc Pravmir, vorbind despre importanța pe care o are un duhovnic în viața creștinilor. Născut în Moscova în 1928, a fost hirotonit diacon în 1958 de către patriarhul Alexei I, iar în 1961 hirotonit preot de către Arhiepiscopul, mai târziu Patriarh, Pimen. Fiind educat de mic atât în spiritul muzicii cât și al teologiei, acesta s-a făcut ușor remarcat ca un bun orator (având un stil asemănător cu cel al bunului său prieten, Mitropolitul Antonie de Suroj) dar și ca un compozitor de muzică clasică și bisericească (pe lângă numeroase cântări bisericești, acesta a compus și două simfonii).

Părinte, considerați că este necesar ca fiecare creștin să aibă un duhovnic?

Este de preferat să ne mărturisim unui singur duhovnic. Nu trebuie să mai menționăm faptul că Domnul este cel căruia ne spovedim, iar duhovnicul este doar un martor. Atunci când ne căim sincer de păcate, această Sfânta Taină este valabilă indiferent dacă îl cunoaștem sau nu pe părintele căruia ne mărturisim și indiferent de cât de evlavios este acesta. Însă, este mai bine atunci când preotul își cunoaște enoriașii, când se stabilește o relație de încredere între aceștia.

Atunci când cineva se îngrijește de viața sa duhovnicească, își găsește un duhovnic cu care va stabili o relație de încredere. Acesta este un lucru foarte important. Atunci când vin la mine persoane necunoscute care vor să se spovedească, le întreb întotdeauna dacă au sau nu un duhovnic stabil. De cele mai multe ori nu au, chiar dacă s-au mai mărturisit înainte și au frecventat biserica. Mă întristez întotdeauna când aud asta. E păcat că oamenii care sunt creștini practicanți nu au făcut un efort să găsească pe cineva care să-i îndrume pe plan duhovnicesc.

Soția mea și cu mine am fost norocoși să găsim un asemenea duhovnic. Pr. Nikolai Golubtsov (1900-1963) i-a dat binecuvântarea de a avea copii, deși avea hipertensiune din copilărie, iar medicii îi recomandaseră să nu nască pentru a nu-și pune în pericol viața. Cu toate acestea, s-au născut trei fetițe, am putea spune cu binecuvântarea părintelui Nikolai.

Patriarhul are și el, precum restul episcopilor, un duhovnic. Oricine își ia în serios viața duhovnicească își caută un sprijin.

Găsirea unui duhovnic este un lucru necesar pentru toată lumea, întrucât: „nu este om care să nu păcătuiască (2 Cronici 6, 36). Chiar dacă nu faceţi nimic rău, chiar dacă vă purtaţi onorabil în societate şi impuneţi respect, există anumite gânduri cărora nu le daţi atenţie, motiv pentru care de exemplu monahii se căiesc chiar şi pentru păcatele făcute cu gândul.

Pe parcursul unei zile, avem cu toții numeroase gânduri păcătoase. Ele vin în mod involuntar, de la cel rău, care încearcă să ne semene în suflete păcatul lăcomiei, invidiei, al judecării aproapelui sau alte sentimente negative. Eu încerc să alung aceste gânduri cu Rugăciunea inimii.

În această rugăciune scurtă, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul se concentrează mărturisirea credinţei din întreaga ortodoxie şi întreaga dogmă a fost clădită pornind de la aceasta. Dacă o spunem cu atenţie, Domnul ne va sfinţi treptat întreaga lume interioară. Dar dacă ne lăsăm copleşiţi de gânduri, ele ne întunecă sufletul şi, chiar dacă nu facem rău nimănui, această lume interioară alterată se va răsfrânge asupra semenilor, asupra celor cu care relaţionăm, pe scurt asupra tuturor celor din jur. Este foarte important să ne amintim că împreună ne mântuim unul pe altul. Sfântul Serafim de Sarov spunea: Găsește-ți pacea şi cei de lângă tine se vor fi mântui cu sutele.

Putem obţine puritatea gândului şi o îndreptare a sufletului dacă urmăm sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (1 Tesaloniceni 5, 16-18). Nu avem de ce să ne descurajăm sau să deznădăjduim atunci când îl avem în noi pe Hristos. Astfel îi recomand fiecăruia să citească cel puțin un capitol din Evanghelie zilnic. Este chiar mai important să facem asta decât ascultarea unei reguli de rugăciune, întrucât Sfânta Evanghelie este o scrisoare de la Însuși Hristos, o modalitate prin care luăm contact cu El.

Unii oameni cred că lucrul cel mai important este acela de a aprinde lumânări în fața icoanelor și de a face metanii până la pământ. Dar nu asta este ideea centrală a creștinismului, ci iubirea pentru Hristos, întâlnirea noastră cu El. Domnul apreciază rugăciunile individuale: fiecare dintre noi poate găsi un minut liber (de exemplu seara, înainte de a merge la culcare) în care să îi povestească ce s-a petrecut în acea zi, care au fost greutățile la care a fost supus, sau prin care să îi ceară iertare și ajutor, iar Acesta îi va răspunde cu siguranță. Poate că nu imediat, dar o va face. Tocmai de aceea îi sfătuiesc pe oameni să citească în fiecare zi câte un capitol din Sfânta Evanghelie.

Viața spirituală înseamnă îndrumare. Iar această îndrumare este dată de părintele duhovnic. Poate să fie un om simplu, respingător, fără o educație aleasă, dar dacă eu am încredere în el, înseamnă că Dumnezeu îmi poate transmite ceva important prin intermediul lui.

Cum poate un creștin să știe că trebuie să aibă încredere în duhovnic, că acesta din urmă nu-și impune voința proprie ci pe cea a lui Dumnezeu?

Numai trăirea interioară ne poate spune dacă putem avea încredere sau nu să lăsăm pe cineva anume să ne îndrume viaţa duhovnicească. Dificil lucru, mai ales pentru cineva care se află la începutul vieţii întru credinţă, dar o altă cale nu există. Astfel de întrebări nu pot fi abordate în mod formal, nu pot generaliza lucrurile şi să dau un sfat.

Chiar și preoții nu trebuie să se grăbească să fie părinți duhovnici. Eu, de exemplu, nu mă consider demn de a fi unul. Sunt enoriași pe care îi spovedesc des, vreo 10 sau 15 care s-au obișnuit să vină la mine. Sunt gata mereu să spovedesc, să alin, să dau sfaturi, însă relația între duhovnic și enoriaș trebuie să fie una de ascultare. (…)

Unii enoriași îmi ascultă sfatul, și se străduiesc să îl urmeze, iar asta mă încântă întotdeauna, dar nu m-am considerat niciodată a fi îndrumătorul duhovnicesc al cuiva. Nu mă simt pregătit pentru o asemenea responsabilitate.

Ascultarea este legată doar de problemele duhovnicești? Poate un părinte să dea sfaturi legate de problemele de zi cu zi, cum ar fi schimbarea locului de muncă sau destinația de vacanță?

Un părinte cu experiență care își cunoaște bine fii duhovnicești poate să fie înțelegător în privința acestui tip de probleme. De exemplu, în urma conflictelor de la serviciu unii oameni se enervează, trântesc ușa și pleacă. Însă urmările aduse de această reacție nu sunt întotdeauna cele mai bune. Când cineva se poartă urât, de regulă ajunge să regrete mai târziu. Dimpotrivă, dacă nu cade pradă emoțiilor și ascultă sfaturile cuiva, totul se întoarce la normal.

În astfel de situații îi sfătuiesc pe oameni să nu se grăbească, timpul vindecă multe răni. Multe conflicte se rezolvă cu timpul. Asta se întâmplă nu numai la locul de muncă ci și acasă, în familie. Se poate întâmpla ca soțul să calce strâmb. Soția ce ar trebui să facă? Biserica acceptă divorțul în asemenea cazuri, dar dacă ea este răbdătoare și poate ierta, familia lor ar putea fi salvată și să revină la normal. Nu spun că asta se întâmplă de fiecare dată, dar știu unele cazuri în care au reușit. Divorțul în schimb este mereu un lucru tragic.

De asemenea, ascultarea trebuie să fie prezentă în viața de familie și să fie una reciprocă. Nu putem cere cuiva să fie ascultător dacă noi înșine nu dăm dovadă de asta. Să spunem că soția vine cu o idee cu care nu suntem de acord. Nu e bine să ne contrazicem, să facem tot posibilul să iasă cum vrem noi. Trebuie să putem asculta și pe cel de lângă noi.

Ascultarea (poslushanie) provine din cuvântul „audiere” (slukh) şi începe prin abilitatea de a fi atent la ceea ce spune celălalt. Oamenilor în general nu le place să tacă. Mitropolitul Antonie de Suroj ne învăţa următoarele: Cu toţii putem să vorbim frumos, dar cu greu ne ascultăm unul pe altul. De aceea este foarte important să fim atenţi la ce ni se spune.” Sfatul acesta se aplică şi în viaţa de familie. Soţul trebuie să îşi poată asculta soţia, şi invers, iar problemele care apar să fie rezolvate prin comunicare. Dacă de exemplu soția nu reușește să ne convingă într-o problemă, nu trebuie să ne îngrijorăm. Uneori, de dragul liniștii și al calmului e mai bine să fim de acord cu ea. Liniștea în familie e mai importantă decât propriile ambiții.

În cazul relației cu părintele duhovnic, lucrurile stau altfel, aici trebuie să facem ascultare. Preotul poate da sfaturi bune, nu de la sine, ci de la Dumnezeu, numai dacă înțelege persoana care vine la el. Și ca să îl înțeleagă trebuie să îl asculte cu atenție. Iar noi, trebuie să fim atenți la cuvintele sale pentru a înțelege ce ne sfătuiește.

Vi s-a întâmplat vreodată ca după ce ați cerut sfatul duhovnicului să credeți că nu puteți da ascultare, să vi se pară că este prea greu să urmați sfatul său?

Nu, nu îmi amintesc să mi se fi întâmplat. Dar a fost un caz în care am căzut într-un păcat din care m-am ridicat cu greu. Ca să reușesc am avut nevoie de timp și de ajutorul duhovnicului. Părinții la care mă spovedeam se rugau întotdeauna pentru mine, simțeam sprijinul lor duhovnicesc și datorită acestui fapt am reușit să mă eliberez de povara păcatului. Ce lucru mare, să te ridici din păcat!

Uneori poate fi greu să te lupți cu sinele. Dușmanul cel mai de temut al vieții duhovnicești este egoismul, mândria și neputința de a ne concentra pe aceste probleme. Mintea omului urmează multe căi. Când reușim să învingem un păcat, sufletul este măcinat de un altul. Pentru a evita asta trebuie să fim foarte atenți. Iar aici poate interveni ajutorul duhovnicului, uneori chiar prin lacrimi.

Îmi amintesc atunci când eram tânăr și mă spovedeam, duhovnicul meu plângea. Numele său era Benjamin. M-am apropiat de el cu teamă și tremurând, iar acesta ascultându-mi păcatele le-a deplâns. A plâns pentru păcatele mele. Fiecare are un drum pe care trebuie să îl urmeze, al unora e mai ușor, al altora mai greu, însă de fiecare dată trebuie pășit pe el. Nimănui nu-i place atunci când cărarea lui se îngustează. Dar „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33).

Atunci când nu înțelegem sfatul unui părinte duhovnic, putem să îi spunem deschis și să cerem lămuriri? Sau trebuie să îl luăm ca atare?

Cred că e mai bine să cerem lămuriri. Câteodată o simplă explicație este de ajuns, dar alteori ne confruntăm cu cazuri în care persoana nu este pregătită încă pentru sfatul primit.

Un preot nu trebuie niciodată să se mândrească și să creadă că este superior enoriașilor. Desigur că are mai multă experiență, așa cum un profesor are mai multe cunoștințe decât elevii săi. Dar când această experiență este manevrată cu modestie, atunci vrei nu vrei, vei asculta și vei realiza că încă nu ești destul de matur să înțelegi un anumit sfat, că nu ești gata să îl urmezi, întrucât nu ai destulă experiență și maturitate în viața duhovnicească. Când realizezi asta, va fi mai ușor să te smerești și să încerci totuși să urmezi sfatul.

Uneori nu trebuie să ne urmăm poftele inimii în totalitate. Bineînțeles că trebuie să o ascultăm, dar trebuie să ne menținem gândul treaz. Sfântul Apostol ne învață următoarele: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5, 8). Puterea duhovnicească acţionează de asemenea și prin inima omului, și de aceea este nevoie să o ținem trează.

Cât de mult s-au schimbat enoriașii pe parcursul a cincizeci de ani de slujire? În mod clar sunt mai mulți oameni în biserică față de perioada comunistă, dar unii preoți spun că astăzi majoritatea oamenilor nu vin la biserică pentru probleme duhovnicești, ci mai degrabă de natură psihologică.

Oamenii vin cu tot felul de probleme. Dar în orice caz, dacă vrei să îi ajuți trebuie să le reamintești de ceea ce contează cu adevărat. Să le vorbești despre sensul vieții, despre proximitatea morții de care nu trebuie să uităm niciodată. Dacă ne amintim într-adevăr despre moarte și că trebuie să dăm socoteală în faţa Domnului, atunci vom înceta să mai comitem păcate. Dar adesea uităm asta. Suntem atât de preocupați de propriul bine pe pământ încât uităm de cel mai important lucru, cel pentru care ne aflăm de fapt aici.

În mâinile Tale Doamne Iisuse Hristoase, îţi încredinţez sufletul meu, păzește-mă, binecuvântează-mă, miluiește-mă după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale viață veșnică îmi dăruiește. Amin. Aceasta este rugăciunea pe care o spunem când mergem la culcare. În mâinile tale, Doamne Iisuse Hristoase, îţi încredinţez sufletul meu pentru că nu ştiu dacă mă voi mai trezi dimineață. Chiar dacă păstrăm asta în minte nu înseamnă că nu trebuie să ne mai bucurăm de viață. Putem să fim veseli și să socializăm cu semenii noștri, dar pe când facem asta trebuie să ținem minte că nu știm cât de mult mai avem de trăit și să îi dăm mulțumire Domnului pentru fiecare zi din viața noastră.

Îi sfătuiesc întotdeauna pe oameni să ceară Domnului dimineața să îi ajute să petreacă ziua fără să păcătuiască iar seara să îi mulțumească pentru binele primit dar și pentru greutățile cu care s-au confruntat. Oamenii fac asta de obicei.

Ați avut parte de experiențe extraordinare pe parcursul slujirii ca preot care să vă întărească și mai mult credință?

Mitropolitul Antonie de Suroj mi-a povestit despre un caz de acest fel. Un preot pe care îl spovedea obișnuia să bea și era dependent de alcool. Mitropolitul Antonie povestea că: Dar la spovedanie nu plângea cu lacrimi de om care bea, ci îşi deplângea păcatele. Bineînţeles că nu a spus numele acestuia, însă acea spovedanie l-a impresionat foarte tare deși era un duhovnic cu experiență care mai spovedise mii de oameni. Eu însă nu am avut o asemenea experiență.

Însă ați spovedit niște condamnați la moarte.

Da, dar asta a fost aproape acum 20 de ani și am uitat deja detaliile. Îmi amintesc doar că acești oameni se pocăiau sincer. Erau condamnați la executare însă în cele din urmă s-a introdus un moratoriu asupra acestei pedepse și au fost doar închiși pe viață. Unii încă îi mai trimit scrisori din Mordovia fiicei mele și îmi mai cer câte un sfat.

La început cu toții doreau libertatea, însă eu le spuneam să nu lupte pentru asta. Dacă nu vor putea rezista în lumea de afară vor comite ceva și mai grav decât înainte. Însă acolo au o viață duhovnicească liniștită și sunt vizitați de către un preot. Deși nu sunt fii mei duhovnicești, mă rog pentru ei în fiecare zi, ceea ce este foarte important. Și, atâta timp cât încă îmi mai scriu, și îmi pun întrebări înseamnă că încă mai există o preocupare duhovnicească față de mine.

Din câte înțeleg, sunteți de părere că un preot nu ar trebui să caute neapărat să devină duhovnic?

Da, așa este. Îi sfătuiesc pe toți tinerii părinți ca înainte de toate să își găsească un duhovnic. Nu vreau să pară că țin o predică, ci este doar un sfat. Cred că fără experiența ascultării, va fi greu să îi îndrumi pe alții în viața lor duhovnicească.

Nici eu nu caut să fiu părinte duhovnic dar, așa cum am mai spus deja, sunt în jur de cincisprezece oameni care obișnuiesc să vină la mine și să se spovedească. Modul în care interacționăm trece dincolo de pereții acestei biserici. De obicei în zilele de luni, atunci când se poate, vin la mine acasă. Vorbim despre Sfânta Evanghelie citită duminica, oamenii își împărtășesc problemele iar noi încercăm să le rezolvăm prin învățăturile Sfintei Evanghelii, prin Hristos, iar apoi obișnuim să bem ceai. Am observat că atunci când se întâlnesc unii cu ceilalți și își împărtășesc experiențele trăite, oamenii sunt mai fericiți. Iar eu sunt bucuros că pot în felul meu să îi ajut.


Categorii

Pagini Ortodoxe, Postul Mare, Preot Ioan Valentin Istrati, Spovedania

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “IUBIRISMUL: noul limbaj de lemn in mediul bisericesc? (Recomandari duhovnicesti)

  1. hohohoo…complex si vast articol!
    Mi-ati dat de LUCRU in privina iubirismului, prin gandi(rism), dragi admini! 🙂

    Imi place!
    De pilda:

    “Acum, acum se vorbește atât de mult despre dragostea lui Dumnezeu pentru om, încât se pare că în aceste cuvinte e o pustietate rece și uriașă. Și cel mai important: ca răspuns la această iubire se așteaptă o mulțime de lucruri: dragostea ta, ascultarea, smerenia, răbdarea, blândețea, și… numai clișee.” -aici se JUDECA la doua capete:

    1. In ceea ce priveste iubirea lui Dumnezeu simtita pentru noi (de catre noi)si conditionata NUMAI printr-un raspuns la iubirea Sa prin – ”dragostea ta, ascultarea, smerenia, rabdarea, blandetea ta…” – ele vin/devin/revin datorita dobandirii Darului Sf.Duh, altminteri, NU!
    Bine!
    Sa nu fiu nedreapta!
    Iubirea Sa nu este conditinata NEAPARAT de iubirea mea pentru EL – ea se manifesta ORICUM si ORIUNDE impletind misterios si fabulos mila Sa cu dreptatea Sa – fiindca EL, ii iubeste chiar si pe cei din Iad…dar, ca raspuns si dialog intre persoane (Creator si creatie, Tata si fiu ) se cere sa dialoghezi cu EL (prin rugaciune sau, simplu…printr-un dialog interior, in care ii realizezi si-I recunosti atot-prezenta);
    -prin urmare, ”consecintele” apropierii de EL printr-o legatura mai stransa (fireasca) si reala (dialog DAR si co/participare prin Sf.Taine), vor face sa dispara cliseele (n-ai sa mai simti asa-ceva) ci, poate doar o PARASIRE (din cand in cand) – care arata o probare e a dragostei/iubirii pentru EL, punandu-ti la incercare rabdarea cu smerenie (prin smerire) a lucrurilor potrivnice tie si de care te-ai legat…

    2. Iubirea mea/a noastra pentru Dumnezeu, devine (uneori)goala de continut, ”de o pustietate rece si uriasa” fiindca omul – fie nu (mai) vede (sau poate n-a sesizat niciodata) efectele dragostei omului pentru Dumnezeu oglindita prin dragostea de aproapele (cand nu-i faci/vrei raul), fie – prin nesuportarea Crucii proprii (boli, necazuri) ca medicament si stavila pentru patimi si apucaturi!

    Aici este sabia cu doua taisuri in care omul risca – prin judecare (adesea pripita si lipsita de rabdare) sa se injunghie pe sine, pe aproapele si chiar pe Dumnezeu – prin revolta sa!

    Generalizand – noi, ca neam – suntem vinovati ca n-am reusit prin purtarea noastra crestineasca sa-i convertim pe ceilalti (neamurile pagane) fiindca n-au avut posibilitatea (ca noi) sa guste si sa vada ce Bun este Domnul; iar in sens particular, si mai grav – cu toti cei dragi (si mai putini ”dragi”…ai nostrii)n-am reusit (nu vrem, poate…) sa punem in aplicare poruncile;

  2. Complicitatea la moartea umanitatii…este cat se poate de reala si bine ilustrata de Pr. Valentin Istrati (am ajuns sa ma ”bucur” cand se spun lucrurilor ”pe nume”):

    ”Familia este ameninţată cu extincţia de către minorităţi aberante, moralitatea piere tăcut din inima oamenilor, Biserica este redusă la o instituţie privată, educaţia se perverteşte din lipsă de valori, viaţa însăşi se parazitează de moarte, se robotizează tehnologic şi devine o repetiţie la iad.”

    Da! In special dupa ’90 – la noi -”cand se vor stinge luminile (credintei)” (apropos de profetia Sf.Calinic Cernicanul) s-a simtit cum se casca gura de Iad peste noi si ne inghite…molfaiala intre dintii ei hidosi, a fost placuta (la inceput) acum…ne-a imbalosat DEJA si a trecut de la dinti, la masele -am inceput sa simtim TOTI malaxarea (d)intre molarii ei – d-aia si suntem scarbiti si speriati, pentru ca doare…este o pre-gustare a starii definitive de Iad, dandu-ne motive serioase de gandit (unora)daca vrem sa ne salvam (ce se mai poate) apeland (cat se mai poate) la Doctorul sufletelor si-al trupurilor noastre…

  3. In privinta lui Stefanel – ce sa zic?!
    Cati copii amarati ca el, n-or fi…si iarasi te intorci invariabil la iubire (nu degeaba-i porunca);
    -daca taica-su l-ar fi iubit (cum e si normal) nu l-ar fi abrutizat prin comportament;
    -daca invatatoarea l-ar fi iubit omeneste (nu mai zic crestineste) l-ar fi rabdat!
    Daca intr-adevar, mirosea atat de rau, atat de greu…si s-ar fi repetat de ”n” ori, atunci ea – ca invatatoare – trebuia sa apeleze la Oficiul de Asistenta Sociala!
    Daca colegii lui nu s-ar fi scarbit de el, daca ar fi fost crescuti in spiritul milei de catre parinti, ar fi empatizat firesc cu cel nenorocit de soarta…e trist si ngrijorator ca se poate murii de frig si de singuratate la o varsta atat de frageda, cand ai nevoie de afectiune, de atentie…

  4. Imi place abordarea in privinta simpatiei – ea rimeaza cu prietenia, iar prietenia, cu camaraderia! Iar din toate cele 3 se poate naste si iubirea!

    Cand esti pritenul/a cuiva, esti placut pentru ceea ce esti, fara cosmeticale!

    Stii/simti ca esti acceptat asa cum esti, pentru ca prietenia prespune altruism, acceptare reciproca neconditionata. Prietenul te place exact asa cum esti si nu vrea de la tine sa fii altfel. El te iubeste oricum, nu doar ” daca”.

    Spun chiar si psihologii ca, “Daca am avea mai multa prietenie in relatiile de cuplu, am avea mai multe cupluri fericite. Si esti placut, simpatizat si eventual iubit…asa cum esti!”

    Iubirea – la modul ‘brut’ – este prea serioasa – ca un bulgare de ciocolata industriala, neprelucrat! Dar, ce este iubirea?
    Iubirea este starea de oferire neconditionata. Cine ajunge la ea, este MARE! Cine nu…doar conditioneaza (la celalalt) propriile nevoi, doar CERAND ca sa-i fie lui bine! Da..in general exista mult egoism in iubirile oamenilor! De-aici se naste iubirismul…

  5. “Oamenii vin cu tot felul de probleme. Dar în orice caz, dacă vrei să îi ajuți trebuie să le reamintești de ceea ce contează cu adevărat. Să le vorbești despre sensul vieții, despre proximitatea morții de care nu trebuie să uităm niciodată.”

    Sensul vietii, la majoritatea: casa, masa, copii, functie si, cam atat!
    Proximitatea mortii?! NUMAI la batranete…eventual cu trecerea ”in nefiinta”, fara raspundere in fata Cuiva, a ceea ce-a facut/zis, fiecare!

    Daca le rezolvi problemele oamenilor (chiar prin rugaciune – ma refer la mijlocirea preotilor), uita in secunda imediat urmatoare, de Dumnezeu – EL este perceput ca o vaca buna de muls si pusa sa pasca cat mai multa iarba ca sa aiba lapte (para malaiata in gura lui natafleata).

    Ingratitudinea este cuvantul de ordine pentru omenirea din ziua de azi; a spus si IPS Bartolomeu Anania transant, despre noi acu’cativa ani ca am devenit salbatici si nesimtiti….

  6. In privinta limbajului ”de lemn” (d)in Biserica, as recomanda preotilor – in predicile lor – spunerea PE FATA/PE NUME a lucrurilor, decat cu menajamente, imbracate in staniol, de frica prajirii sensibilitatilor enoriasilor lor…pe unii or sa-i doara urechile, pe unii – inima…DAR macar, in Biserica sa se accentueze cauza nenorocirilor care-au venit/vin peste noi! Nu toti au net, nu toti se uita la emisiuni religioase, nu toti mai au rabdare (si timp…) sa citeasca, sa se dumireasca!

    Poate exista o mama care a incurajat concubinajul de ani de zile, ca sa nu-si supere copilul MARE (baiat sau fata); poate au aparut si nepoti (copii nascuti in pacat) chiar daca ulterior – botezati!

    Poate exista pensionari care nu au cununia religioasa, facuta;

    Poate exista parinti care n-au avut grija de copii lor si nu li se mai pot opune; poate se drogheaza, poate se prostitueaza…

    Nu mai MERGE, NU MAI ESTE TIMP de luarea lucrurilor ”cu zaharelu”….

  7. Traim intr-o mare minciuna pe care ne-o ofera marii savanti in atlasele lor , marile televiziuni , despre creatia Domnului .Asta este iubirismul celor ce il vand in continuare pe Hristos pe 30 de arginti.,,Sfant, Sfant, Sfant, Infricosator, Mare, Inalt, Puternic si Preaproslavit esti in vecii vecilor.Sfant, Sfant, Sfant, Doamnul Savaot, plin este cerul si pamantul de Slava Ta.

  8. Oricât Ţi-aş împlini porunca
    Şi Te-aş iubi Doamne Iisus,
    În viaţa asta trecătoarea
    Ştiu bine că n’ar fi deajuns.

    Orcât de’naltă vieţuire
    Aş dobândi întru credinţă,
    Tot păcătos voi fi pe lume
    Şi-n omeneasca neputinţă.

    Oricât aş fi de plin de daruri
    Şi de dobânzi duhovniceşti,
    Tot sub ispită rămân Doamne
    Şi sub pornirile-mi fireşti.

    Oricât aş fi de’adânc în cuget
    De netrupesc şi de smerit
    Tot nu voi reuşi Iisuse
    Să fiu în trup, desăvârşit.

    Aşa au cugetat părinţii
    Trăind în sinceră căinţă
    Şi-n vredicia ortodoxă
    Cea dobândită prin credinţă.

    Dar eu cel plin de tot păcatul
    Cum voi trăi pe viu credinţa
    De nu urmez aceiaşi cale
    Trăindu-mi sincer pocăinţa ?

    C’ortodoxia mea-i în vorbe
    Şi-n faptele exterioare,
    Care mă’nalţă în mândrie
    Şi-n sentimente’nşelătoare.

    Duhovnicia mea râvneşte
    La cele bune pe pământ,
    Ce’mpovărează trup şi suflet
    Prin cele fără Duhul Sfânt.

    M’avânt cu duhul în adâncuri,
    Prin slovele filocaliei
    Prin iscusinţa instrurii
    Fără dovezile trăirii.

    Bunăvoirea mea şi mila
    Poartă pecetea umanistă
    Iar dragostea -din ea- mă duce
    La bucuria sincretistă.

    O dragoste ce nu respinge
    Prezenţele necurăţiei
    Şi iartă fără îndreptare
    Întreg păcatul ereziei.

    Şi’ortodoxia mea Isuse
    Trăită-n astfel de gândire
    M’arată bun, profund şi vrednic,
    Pătruns de sinceră iubire.

    Dar umanismul oare face
    Pe ortodox desăvârşit,
    Şi toleranţa împlineşte
    Iubirea cum ne-ai poruncit ?

    Prin faptele exterioare,
    Prin instruire şi cultură
    Cum pot să izgonesc păcatul
    Şi să mă izbăvesc de ură ?

    Ori lume va ajunge bună,
    Prin cele din filantropie
    De nu se luptă să ajungă
    Prin Dunezeu la curăţie ?

    Tehnologia şi păcatul
    Ne vor mai mândrii, mai trupeşti
    Dorind să schimbe chiar şi rostul
    Virtuţilor duhovniceşti.

    Trăind acestea unii astăzi
    Se socotesc intru dreptate,
    În adevăr şi în lumină,
    Bazându-se pe aceste fapte.

    Alţi se cred fără geşeală
    Şi neatinşi de înşelare,
    Şi vin să ne impună schisma
    Ca fiind unica salvare.

    Învăţători, plini de putre
    Cu multe studii în apus,
    Ne înoiesc astăzi iubirea
    Spre ,,noua ordine’’ Iisus.

    Apocalipsa stă deasupra
    Cu cele ameniţătoare,
    Dar peste toate, pocăinţa
    Rămâne unica salvare.

    Că’n greul vieţii de pe lume
    Doar Tu ne ocroteşti Iisus
    Nu ,,instituţia”, nici statul
    Şi nici puterea din apus.

    Tu ne ajuţi pe fiecare
    Când Te chemăm cu pocăinţă
    Şi ne păzeşti de înşelare
    De suntem sinceri în credinţă.

    Căinţa sufletelor noastre
    Ne duce sigur către Tine
    Prin pocăinţă şi prin Taine
    Să mergem ne’nşelaţi în bine

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare