Staretul Man. Putna, arhim. Melchisedec Velnic: “SA NE AMINTIM IN FIECARE AN DE ROMANII UCISI LA FANTANA ALBA”

• Putna.ro: Comemorarea românilor uciși în masacrul de la Fântâna Albă

Din 2011, ziua de 1 aprilie a devenit prin lege Ziua națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie. 

Cei 3000 de români care au murit în 1 aprilie 1941 la Fântâna Albă au fost comemorați și în acest an la locul masacrului. La slujba de pomenire au participat șapte preoți, conduși de protopopul de Hliboca. Din România au fost prezenți domnul parlamentar Eugen Tomac, reprezentanți ai Consulatului Român de la Cernăuți și părintele protosinghel Teofan Popescu, de la Mănăstirea Putna. Alături de ei au fost prezente aproximativ 200 de persoane, printre care se aflau și copii îmbrăcați în costume naționale.

În cuvântul său, părintele protopop a arătat cum românii din Nordul Bucovinei au plecat în 1941 cu multă speranță în suflet pentru a se întâlni cu frații lor din Bucovina liberă, dar, aproape de graniță, i-a așteptat pe toți un sfârșit tragic. Emoționantă a fost și mărturia reprezentantului asociației „Golgota”, care a povestit cum, fiind copil, a fost deportat în Siberia, întrucât tatăl său se aflase în grupul celor care doriseră să treacă în România. 

La întoarcerea în țară, participanții veniți din România s-au alăturat la ora 19.30 localnicilor din Putna și reprezentanților asociației Pro Basarabia și Bucovina – Onești pentru a sluji un parastas pentru românii comemorați azi la troița închinată lor de la Mănăstirea Putna. După slujbă, părintele stareț al mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, și domnul Eugen Tomac, deputat pentru românii din Basarabia, au ținut două scurte cuvinte. 

„De ce avem această troiță pe aleea mănăstirii? Răspunsul este foarte simplu: ar fi fost mai greu să fim astăzi prezenți la Fântâna Albă. În 2011, la inițiativa Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, pe atunci condus de domnul Eugen Tomac, s-a ridicat această troiță, ca tot românul care vrea ca în ziua de 1 aprilie să își aducă aminte de ce s-a întâmplat la Fântâna Albă să poată să pună o lumânare pentru odihna sufletelor acelor români, o floare a recunoștinței. Cei de atunci nu au cedat și au vrut ca până la sfârșit să-și arate dragostea față de neam și de țară și să arate tuturor că sunt români – aceasta era vina scrisă pe fruntea lor. Gloanțele au trecut prin ei, pentru că aveau această vină: român, creștin, om care își iubește țara și neamul și vrea să fie cu țara și cu neamul. 

Din mărturiile celor care au văzut ce s-a întâmplat acolo, vreme de câteva zile după masacru pământul s-a mișcat și s-au auzit gemete de durere ale celor care, în cele din urmă, au fost îngropați de vii. Sovieticii i-au acoperit cu pământ cât mai repede, ca să șteargă urma crimei pe care au făcut-o. Suntem datori să ne amintim în fiecare an, atât viețuitorii mănăstirii, cât și toți care cunoaștem și trăim pe aceste locuri, să ținem aprinsă această candelă pentru românii care au murit acolo. Am ținut să cântăm la sfârșit «Hristos a înviat!» Nu întâmplător, căci ei au murit cu puțin înainte de Sfintele Paști. 

Credem că Dumnezeu le-a făcut parte, în locașul cel veșnic, în rândul martirilor, al martirilor neamului nostru. S-au așezat împreună cu ceilalți sfinți strămoși ai neamului nostru, la temelia neamului nostru. Veșnică să le fie pomenirea și fiecare când treceți pe aici să faceți o cruce, și de-i stinsă candela să o aprindeți pentru odihna sufletelor celor căzuți la Fântâna Albă. Dumnezeu să-i ierte!” (arhimandrit Melchisedec Velnic)

„În urmă cu paisprezece ani am aflat pentru prima dată de una dintre cele mai mari tragedii din istoria națiunii noastre. Vorbim despre un moment din trecutul nostru, deloc îndepărtat, când, după ce Basarabia și Bucovina au fost anexate într-un mod cât se poate de barbar printr-un ultimatum dat de Stalin conducerii de atunci a României, pentru că oamenii nu se puteau împăca cu gândul de a trăi într-o societate în care ți se spunea că nu există Dumnezeu, într-o societate în care erai prigonit doar pentru faptul că prețuiai valorile neamului tău, ei au cerut un lucru foarte simplu: acela de a li se permite să plece în propria țară, ca să fie oameni liberi. Imaginați-vă ce era în mintea acelor oameni care își lăsau totul! Coloane întregi, peste trei mii de oameni, care aveau convingerea și dorința de a părăsi locurile dragi și pe foarte mulți din cei apropiați și să își înceapă un nou destin. 

Eu am cunoscut câțiva supraviețuitori, care atunci aveau vârste de 9-10 ani. Unul dintre ei a reușit să rămână în viață pentru că tatăl lui l-a luat în brațe și s-a aruncat în apă și a fost omorât în timp ce l-a salvat. Toate aceste tragedii fac parte din existența și ființa noastră și este obligația noastră ca popor să nu-i uităm. Nimeni nu are dreptul să ne interzică să spunem adevărul exact așa cum a fost. Se pot supăra vecinii noștri oricât vor, obligația noastră este să nu dăm uitării ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru că, din nefericire, și astăzi se poate observa cu ochiul liber prin ce trece națiunea noastră în aceste zone. În calitate de român, am obligația de a face tot ce-mi stă în putință pentru ca România să corecteze parte din nedreptățile care au existat, iar în calitate de simplu creștin am obligația să fiu alături de toți care cred că este de datoria noastră să-i pomenim. Veșnică recunoștință!” (deputat Eugen Tomac)