LA RAND LA CUVIOASA PARASCHEVA

14-10-2014 17 minute Sublinieri

pelerini_cuvioasa_parascheva_2014_foto_oana_nechifor_0

  • Doxologia:

Pr. Constantin Sturzu:  Cine mai are urechi de auzit?

Pelerinii veniţi zilele acestea la Iaşi se pot închina şi la moaştele Sfintei Parascheva, dar şi la o parte din mucenicescul trup al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. Închinarea aceasta nu este nici idolatrie – cum ne acuză, pe nedrept, unele confesiuni ce se numesc creştine -, nici obscurantism, cum o mai etichetează unele minţi „luminate”. Nu este idolatrie pentru că noi nu cinstim pe sfinţi sau sfintele moaşte în sine, ca şi cum din ele ar izvorî sfinţenia. Doar Dumnezeu este izvorul sfinţeniei, care însă ni se poate comunica şi nouă, celor ce vedem strălucind harul dumnezeiesc într-o persoană, în trupul ei sau în ceea ce rămâne din acesta după trecerea la cele veşnice. Închinătorul venerează, aşadar, când se apropie de o raclă cu sfinte moaşte, pe Dumnezeu Însuşi, Cel Care se “odihneşte întru sfinţii Săi”. Nicidecum nu face idol dintr-o persoană, respectiv din trupul sau din rămăşiţele pământeşti ale acesteia. Aceste moaşte nu sunt decât mijlocul prin care se manifestă în lume slava lui Dumnezeu. De aici şi multele minuni care se întâmplă celor ce vin cu credinţă şi se deschid spre a primi ajutorul lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfinţilor.

Pe de altă parte, a acuza de obscurantism pe aceşti pelerini, a eticheta închinarea lor la sfintele moaşte drept un gest “macabru” făcut de “pupători de oase” denotă un alt tip de îngustime. Aici e lesne de sesizat o viziune strict anatomică asupra persoanei umane, care nu mai valorează, după moartea sa, mai mult decât suma elementelor chimice din care este alcătuit un corp neînsufleţit (sau cadavru, cum i se mai spune). Denotă o înjosire a trupului, o negare a demnităţii acestuia sau, în orice caz, o „excomunicare” a sa din relaţia cu sufletul. Trupul şi sufletul nu pot fi însă  abordate separat pentru că aparţin, în egală măsură, unei aceleiaşi persoane umaneSfântul Maxim Mărturisitorul, ca şi alţi Sfinţi Părinţi, insistă asupra legăturii strânse dintre suflet şi trup, care se menţine chiar şi după moarte:

“După moartea trupului, sufletul nu se numeşte simplu suflet, ci suflet al omului, şi suflet al unui om anume. Căci și după moartea trupului, sufletul păstrează drept formă a sa deplină, întregul uman a cărui parte este, în baza relației. La fel și trupul, e muritor după fire, dar nu este dezlegat de întregul uman, din pricina felului în care vine la existență. Căci nu se numește trupul simplu trup, după despărțirea de suflet, ci trup al omului, și trup al unui om anume, chiar de se corupe și se descompune în elementele din care este alcătuit. Căci are și așa, ca cel ce este parte din întregul uman, drept formă a sa deplină acest întreg uman, în baza relației. În amândouă, adică și în suflet și în trup, relația cugetându-se ca ceva ce nu poate fi smuls, întrucât sunt amândouă părți ale întregului uman, ea înfățișează și aducerea lor deodată la existență și dovedește și deosebirea dintre ele după ființă, nevătămând în nici un fel rațiunile sădite în ele după ființă. Deci niciodată nu e cu putință a afla sau numi vreun trup sau suflet în afara relației dintre ele. Căci deodată cu partea se arata și aceea că este parte a ceva (…) și în ea e implicat și întregul a cărui parte este. Căci relația lor este de neînlăturat.”

Culmea e că taman genul de oameni care contestă sfinţenia moaştelor dau trupului, în viaţă, o exagerată atenţie, ridicându-l, practic, la nivel de reper absolut. Are loc, aşadar, o extrem de curioasă balansare între maxima grijă (în viaţă) şi dispreţul total (la moarte) faţă de trupul uman, explicabilă nu doar printr-o inconsecvenţă jenantă, ci mai ales printr-o viziune materialistă și hedonistă asupra vieții. Numai credinţa într-un Dumnezeu al Cărui Fiu a luat firea omenească şi S-a întrupat poate fi sursa unei concepţii sănătoase asupra trupului nostru, menit să ne slujească, în viaţă, iar la moarte să fie ca o sămânţă aşezată în pământ până la obşteasca înviere, când sufletul nostru se va reuni iarăşi cu trupul de care este legat (dar, de data aceasta, trupul va avea alte însuşiri decât cele de acum, fiind unul „nestricăcios”).

Modul în care este răstălmăcită sau chiar ironizată evlavia pelerinilor trebuie înţeleasă în contextul mai larg al unei viziuni simpliste asupra credinţei în Dumnezeu. Nu cred că mai este cineva care să nu fi auzit că a crede este o “treabă pentru babe” sau că“ştiinţa a făcut progrese şi ne-a scos din ignoranţă şi superstiţie”. Sau, aşa cum afirma, zilele trecute, la Iaşi, la o conferinţă organizată în cadrul FILIT, un celebru scenarist al unor filme americane de top (ce s-a declarat ateu), că oamenii care suferă îşi crează un Dumnezeu ca pe un soi de refugiu. Una peste alta, credinţa în Dumnezeu este – în viziunea unora – „drogul” de care au nevoie cei săraci, bolnavi, ignoranţi, un soi de paria, într-un cuvânt. Sfinţii despre care se vorbeşte intens, zilele acestea, mai ales la Iaşi, vin însă să contrazică acest lucru. Şi Sfânta Parascheva şi Sfântul Constantin Brâncoveanu au provenit din familii înstărite, cu o bună poziţie socială, cu educaţie aleasă pentru acele vremuri, fără a avea niscaiva beteşuguri trupeşti şi fără să le fi lipsit ceva. Credinţa lor nu era, aşadar, „soluţia” la presupuse frustrări sau defecte ale lor, ci exprimă, pur şi simplu, convingerea că toate bunurile pe care le poate avea omul pe acest pământ nu înseamnă nimic pe lângă iubirea lui Dumnezeu. Le poţi avea pe toate şi poţi fi, cu toate astea, un neîmplinit, cum se întâmplă adesea şi azi. Acea neîmplinire pe care o sesizezi, în inima ta, este semnul că nu trebuie să te mulţumeşti cu puţin, ci trebuie să cauţi a primi totul, că te poţi bucura de multe lucruri, dar că numai Dumnezeu este izvorul bucuriei şi iubirii depline.

Calea pe care o parcurge omul către dobândirea acestei bucurii poate fi diferită, după cum diferiţi suntem fiecare dintre noi. Chiar între cei doi sfinţi amintiţi mai sus există, dincolo de esențiale asemănări, numeroase deosebiri. Sfânta Parascheva a ales calea monahismului, Sfântul Constantin Brâncoveanu a avut viaţă de familie, şi încă una extrem de numeroasă, având patru feciori şi şapte fete – 11 copii! Ocrotitoarea Moldovei a trăi în deplină sărăcie, împărţind averea sa săracilor, trăind ca o străină, în ultimii ani de viaţă. Sfântul Constantin a avut viaţă de boier, apoi de domnitor, până spre sfârşitul vieţii. „Sfânta” – cum îi spun ieşenii – a trăit relativ puţin, trecând la Domnul la doar 27 de ani, având un sfârşit cuvios, în pace. Cel ce a fost Voievod al Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, a trăit de două ori mai mult, fix 60 de ani, dar a murit de securea călăului. Deşi a iubit pustia Iordanului, Sfânta s-a întors, la porunca îngerului, la locurile natale (în Epivata, în apropiere de Constantinopol), în timp ce Voievodului i-a fost dat să fie ucis departe de ţara pe care atât de mult a iubit-o. Parascheva “cea mult folositoare” a trăit smerit, neştiută nici măcar de rudenii (în ultima parte a vieții, mai ales), în timp ce Domnitorul a lăsat urme adânci în istoria neamului românesc, numele său fiind consemnat adesea de cronicari din ţară sau din străinătate. Dacă despre Domnul Ţării Româneşti ştim că a fost implicat în multe domenii – politic, administrativ, cultural, bisericesc, edilitar -, despre Sfânta avem mărturie doar că a avut o viaţă de continuă nevoinţă şi rugăciune.

Iată doar câteva dintre deosebirile mai mari sesizate în viaţa celor doi. Cu toate aceste diferenţe, o aceeaşi dragoste faţă de Dumnezeu i-a aşezat pe ei în ceata sfinţilor. Nu contează, aşadar, care ne este locul acum, în lume; esenţial este dacă Îl primim pe Dumnezeu în acest loc, în toate ale vieţii noastre, indiferent de specificul ei. Este extrem de încurajator să constaţi, parcurgând file de sinaxar, că oameni din diferite timpuri şi de diferite condiţii au avut aceeaşi şansă de a gusta din sfinţenia lui Dumnezeu. Noi, cei de azi, suntem, de asemenea, chemaţi “să gustăm şi să vedem că bun este Domnul”. Şi cei ce stau în rândul pelerinilor, şi cei ce-i jignesc pe aceştia au o aceeaşi chemare. Diferenţa o face modul în care alegem să răspundem acestei chemări. În finalul pildei semănătorului ce se va rosti mâine în bisericile ortodoxe, ni se spune că, după ce i-a învăţat pe oameni despre cele patru moduri posibile de raportare la cuvântul lui Dumnezeu, care se seamănă în lume, Mântuitorul “a strigat: cine are urechi de auzit, să audă”(Luca 8, 15). A strigat – ca nimeni să nu poată să spună că nu a auzit, că nu a fost suficient de puternic mesajul. A strigat – ca să nu poată să spună cineva că Domnul nu a fost suficient de determinat. A strigat – ca noi să nu avem nici o scuză, să nu putem afirma nici unul că mesajul nu a fost chiar pentru noi, personal. Cei ce folosesc urechile spre auzit, mintea spre învăţat, inima spre iubit, primesc pe Dumnezeu în această viaţă. Cine foloseşte urechile drept simplu suport pentru cercei, mintea pentru exerciţii de onanie intelectuală, iar inima pentru contorizat ura, acela refuză să creadă că mai este ceva dincolo de lungul nasului. Oricum ar fi, un lucru vom avea întotdeauna în comun şi unii, şi alţii: libertatea de a alege. Dar suntem noi, oare, conştienţi pe deplin de consecinţele alegerilor noastre?

Rândul la Sfânta Parascheva, o școală a credinței și răbdării

Era pe la mijlocul lui Brumărel, într-o zi ca puține altele în curgerea toamnelor pe care le-am apucat, în ajunul proslăvirii Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. Cerul plumburiu slobozea peste „dulcele târg al Ieșilor” o ploaie măruntă ca o pulbere. Eu, pe atunci elev la unul din liceele ieșene, după ce terminasem orele, mă îndreptam către Catedrala Sfintei Mitropolii, unde aproape zilnic intram, în drum spre școală, să mă închin, luând binecuvântare de la Maica Domnului și de la Sfânta Parascheva. Pășeam îndesat, hotărât să ajung cât de repede; mintea mi se întorcea îndărăt către anii cei nevinovați ai prunciei, când tot în preajma hramului „Sfintei”, mama și bunica m-au adus să mă închin cinstitelor sale moaște. Dintr-o lumină palidă a depărtării și trecutului, deslușeam aceeași forfotă, aceleași emoții ale miilor de pelerini grăbiți fiecare să se apropie de proslăvitul trup al Cuvioasei, să-și spună păsul. Acum totul părea altfel. Priveam chipurile oamenilor, dar nu mai era ca-n vremea prunciei, căci observam la unii pace și-o bucurie parcă nepământene, la alții neliniște, tristețe, ba chiar suferință. Am început să realizez de ce o numim pe ocrotitoarea Moldovei „mult folositoare”. „Tuturor se face toate”, cum ar spune dumnezeiescul Pavel, ca pe toți să-i miluiască.

Îmi pusesem în gând de demult să mă alătur îndelung răbdătorilor pelerini la un rând destul de mare, depășind  uneori 2, 3 km. Vă mărturisesc că am trăit atunci prima mea experiență de acest fel. Adesea mă întrebam: cum se scurge timpul cât aștepți să ajungi în fața cinstitelor moaște, poate 10, uneori chiar 20 de ore? Este o probă de credință și răbdare cum arareori poți vedea. În jurul meu, oameni de toate vârstele: bătrâni ninși de vreme, buni creștini de vârstă mijlocie, tineri, adolescenți. Cu toții înduram ploaia măruntă pe care Cerul o slobozea necontenit. Frigul începu a ne da târcoale după lăsarea întunericului. Unele credincioase țineau lumânări aprinse în mâini, nu doar pentru a se încălzi, ci îndeosebi să vadă mai bine cuvintele unei rugăciuni citite din cărțuliile ocrotite cu multă grijă, să nu le atingă stropii insistenţi ai ploii. Timpul curgea lin și parcă Sfânta, din înaltul cerului, ne stătea alături. Cu nădejdea atingerii sfințitului ei trup, ceasurile se depănau lin, apropiindu-se de cântatul cocoșilor. M-am nimerit între creștini buni, nu prea vorbăreți. Clipele de îndelungă așteptare erau presărate din când în când cu pioase cântări bisericești. Iarăși se pogora liniștea, spulberată uneori de câte un „Of!” apăsat, plin de năduf ori doruri grele. Era începutul povestirii unei întâmplări, unei minuni, căci, spre uimirea mea, constatam că mulți camarazi de „rând” și răbdare nu se aflau la prima experiență de acest fel. Unii veneau de ani buni, cu nestăvilită dragoste și necurmată nădejde în mila și ajutorul Maicii Parascheva. Mare parte dintre ei erau beneficiarii revărsării de milă și har din partea sărbătoritei. Mărturiseau cu bucurie în glas cât de bine le făcuse Sfânta. Bunăoară, o doamnă brumată de trecerea timpului, cu chipul frumos și vorbă delicată, povestea: „Sunt medic. Am slujit și am luptat pentru viață peste 40 de ani, făcând naveta la țară în condiții uneori vitrege. M-am îmbolnăvit de o boală foarte grea și, cunoscând limitele medicinei, am alergat la Cuvioasa, căci am auzit de nenumăratele vindecări dăruite credincioșilor. De peste șase ani trăiesc o reală minune. Colegii mei, doctorii, nu mi-au dat mai mult de doi ani, din momentul contactării virusului. Iată-mă-s în al șaselea an de când trec să-i mulțumesc „Doctoriței” mele că nu m-a lăsat pradă suferinței și morții. Vin mereu aici doar ca să-i arăt recunoștință, că în rest știe Maica de ce medicație am nevoie”.

Se aflau numeroşi novici ca mine în lungul şir al pelerinilor. Ascultam cuminți cele relatate, rugându-ne să devenim și noi părtași ai binecuvântării „mult folositoarei”. După isprăvirea unei astfel de relatări, trăiai un sentiment cu totul extraordinar de încurajare, zicându-ți: „și pe mine mă va ajuta Cuvioasa!”. Rândul înainta greoi. Într-o oră făceam uneori doar câțiva pași. „Multă, multă răbdare îți trebuie!”, zise un domn, care se părea că avea experiența șederii la rândul credinței de ani buni! Pas cu pas, ceas de ceas, însoțit de Sfânta Parascheva, am trecut vremea nopții. Mi s-ar fi părut firesc să simt cum oboseala pune stăpânire pe toată ființa mea, dar, inexplicabil, realitatea se arăta alta: o putere nevăzută parcă mă susținea, stare împărtășită, de altfel, și de colegii mei de îndelungată răbdare. Se crease între noi un extraordinar simțământ de solidaritate și sfântă întovărășire. Nedormit, înfrigurat, dar cu o necurmată bucurie în suflet, m-am apropiat de racla purtătoare a sfintelor moaște. Era pe la revărsatul zorilor. Cerul se răzbunase și o lumină veselă se întrezărea după norii întunecoși, care acum, ca la o poruncă, se strânseseră grămadă, lăsând loc soarelui, ce se pregătea să lumineze o zi binecuvântată. M-am apropiat de racla Preabunei Maici Parascheva și vă mărturisesc că nu știam ce să-i cer. Aveam, cred, 17-18 ani. Nu mă gândeam la ceva important anume. Însă Sfânta Parascheva știa de ce am nevoie, că doar am simțit-o lângă mine în toate acele 13-14 ore cât am stat la rândul credinței și al răbdării.

Sfânta Parascheva mi-a salvat fetiţa aflată în pericol de moarte

În 2008, fetiţa mea, în vârstă de 11 ani, a fost dusă cu salvarea la Neurochirurgie. Aşa am aflat cu durere diagnosticul: malformaţie arterio-venoasă pe creier – neoperabilă, din naştere. Mi s-a mai spus că Alexandra nu va trăi. Starea ei se înrăutăţea rapid.

Mânată de speranţă şi întărită de credinţă, am alergat la Sfânta Cuvioasă Parascheva, rugându-mă cu lacrimi să-mi salveze fiica. Simţeam că o durere adâncă s-a deschis în mine, şi îmi dădeam seama că fetiţa mea, bolnavă de moarte, nu are nici o vină. Ea suferea doar din pricina păcatelor noastre.

Preotul din Catedrală a citit rugăciuni pe hăinuţele fetiţei mele bolnave, le-a stropit cu sfânta aghiazmă şi m-a sfătuit să citesc 40 de zile Acatistul şi Paraclisul Sfintei Parascheva. Aşa am făcut. Şi mare mi-a fost mirarea când, venind la spital, nu mi-am mai aflat fiica la terapie intensivă, conectată ca o legumă la aparate, ci venind singură în întâmpinarea mea.

După câteva zile a fost externată. Acum are 14 ani, merge la şcoală şi îşi doreşte să urmeze cursurile unui liceu de muzică. Am în minte imaginea fiicei mele, care cu ani în urmă nu putea să ţină un pix în mână şi abia se ţinea pe picioare, iar acum sunt recunoscătoare Sfintei Parascheva pentru minunea vindecării. Lacrimile mele de mulţumire privind-o nu se vor usca niciodată. (Anişoara, laşi, mama fetiţei Alexandra-Alina)

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 40)

Sfânta Parascheva m-a ridicat din moarte

Totul a început de la un banal chist sinovial pe mâna dreaptă, puţin dureros şi uşor inestetic. Prima operaţie a fost mai mult un moft, din considerente estetice. Mi s-a spus că va fi o operaţie absolut banală, care va dura zece minute, fără internare, după care voi pleca acasă, fără probleme. Era 1 mai 2001. Cel care m-a operat era directorul spitalului, profesor universitar, aşadar, pentru el intervenţia era una foarte simplă.

Dar a fost voia lui Dumnezeu ca totul să nu fie aşa cum mi se spusese. La jumătate de oră după ce am plecat de la spital, am simţit o tensiune cumplită în mână, bandajul s-a îmbibat de sânge, care a început să curgă abundent. A trebuit să ne întoarcem de urgenţă la clinică şi, întrucât profesorul plecase, s-a creat panică şi agitaţie mare. Într-un final, când acesta s-a întors, nu mai era nici o sală de operaţie liberă, aşa că a trebuit să redeschidă mâna în triaj, într-un spaţiu impropriu pentru o asemenea intervenţie. S-au adus o masă cu instrumentar şi un pat, iar un colţ al sălii de aşteptare s-a transformat într-o aşa-zisă sală de operaţie. Şi, lucrându-se în viteză şi mare panică (pentru că pierdusem mult sânge), fără toate pregătirile unei operaţii şi fără condiţii optime, am fost infectată cu mai mulţi viruşi incurabili (pioceanic şi hepatită C). Anestezia nu a mai ţinut, aşa că s-a lucrat pe viu. Mi-au dat o bucată de tifon să-l muşc, ca să nu urlu de durere.

Trei ani şi jumătate mi-am trăit propria apocalipsă. Rana nu s-a mai închis. Au urmat alte şapte operaţii, în diferite centre şi clinici renumite, cu profesori renumiţi, în care mâna mi-a fost curăţată, cauterizată, îngheţată, după toate metodele, vechi şi moderne, totul fără rezultat. De fiecare dată, mi se garanta că e ultima intervenţie şi că rana se va închide. Când ajungeam acasă, constatam că nu e aşa, şi că iarăşi totul a fost zadarnic. Organismul era epuizat de anestezii şi antibiotice. La una dintre intervenţii nu m-am ridicat douăsprezece ore din comă. Simţeam moartea suflându-mi în ceafă şi nu puteam nici măcar să primesc împărtăşania, pentru că vărsam tot ce înghiţeam.

După aceşti trei ani şi jumătate de chin, în care toată energia, toţi banii şi toate speranţele se irosiseră prin spitale şi operaţii, duhovnicul meu, Preasfinţitul Calinic, mi-a dat o bucăţică din veşmântul Cuvioasei Parascheva. L-am prins cu bandaj pe rană. După vreo săptămână, a ieşit prin deschizătura rănii un fir gros de aţă chirurgicală. N-am mai vrut să merg la nici un medic, aşa că, în fiecare zi, trăgeam de acel fir cât puteam, până când, într-o zi, s-a desprins din ţesuturi şi a ieşit. Din acel moment, rana s-a închis şi totul a rămas un vis urât.

A vrut Dumnezeu ca nimeni din casa mea să nu fie infectat, deşi bacilul pioceanic era contagios. Iar în final, când nu mai speram nimic de la oameni, când singurul sentiment era un dispreţ profund pentru ştiinţă şi specialişti, dublat de un la fel de profund autodispreţ, a hotărât să îmi trimită ajutorul Cuvioasei Parascheva, fără să îl cer şi fără să ştiu să îi mulţumesc. (Prof. Emanuela Istrati-Macovei)

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 43-44)

În familie, la Sfânta Parascheva

În familie, la Sfânta ParaschevaȘtefănuca, Mia și Iuliana. Așa se prezintă cele trei fetițe cu chipuri luminoase și păr blond, de poveste. Au capul acoperit și un zâmbet liniștit. Tocmai s-au închinat la Sfânta Parascheva, așa cum au făcut-o și în alți ani. „Venim s-o rugăm să aibă grijă de noi, să ne ajute să învățăm bine la școală”, își face curaj Iuliana să povestească. Mama o privește cu drag și completează: Venim pentru copii, pentru spor, pentru înțelegere, pentru tot ce-i bun. Și, ca să mulțumim”.

Formează, împreună, o familie frumoasă, împlinită și fericită. Părinții noștri ne-au sădit dragostea de Dumnezeu. Bunica mea era dintr-un sat din Vaslui. Ea a fost foarte bolnavă și, cu rugăciuni la Sfânta Parascheva și la Dumnezeu s-a vindecat. Venea bunica la Iași, la hramuri și stătea nopți întregi. Se așeza la coadă – cu mama mea. Apoi, mama a venit cu mine și noi, acum, suntem cu copiii noștri”, explică Ștefan Timofte, tată și soț. Toți cei cinci membri ai familiei au starea aceea de bine, pe care nu se poate să nu o simți după ce ai vizitat un prieten de suflet.

„Sfântă Parascheva, ajută-mă să mă fac maică!”

Sfânta Parascheva îi sprijină pe cei care își doresc să se dăruiască total lui Dumnezeu, pe cei care Îl caută cu dor neîmpărțit. Așa s-a petrecut și în cazul maicii Olimpiada.

În fața unui șevalet, călugărița, absolventă de matematică la Iași, mângâie cu pensonul o viitoare icoană înfățișând Cina cea de Taină. Privind din spate, aureolele lui Hristos și ale Sfinților Apostoli contrastează frumos cu veșmântul său negru. Cu mai bine de două decenii în urmă, omul din fața mea îi împărtășea Sfintei Cuvioase Parascheva cea mai tainică dorință a inimii ei: de a-i sluji toată viața lui Hristos, într-o mănăstire. Avea pe atunci 12 ani.

Înaltă, cu trăsături fine, serioasă, dar în același timp zglobie, cu un râs colorat, de copil, maica Olimpiada mă invită să mă așez în fața unui alt șevalet. „Când eram copil, începe ea să-mi povestească, mi-amintesc că am mers cu o colegă de clasă la Sfânta Parascheva. Și ea mi-a zis, după cum probabil auzise de la alții: Vezi că aici se scrie pe bilețel o dorință și se pune la racla Sfintei. Și eu am întrebat-o: Dar tu ce scrii? /Ei, treaba mea, spuse ea. Înseamnă că trebuie să scriu și eu ceva, după capul meu, mi-am zis în sinea mea. Și aceasta fiind dorința mea în viață – să vin la mănăstire – am scris: Sfânta Parascheva, ajută-mă să mă fac maică! Am lăsat bilețelul acolo, la capul Sfintei, după cum mă sfătuise colega. Eram în clasa a V-a sau a VI-a. Cred cu tărie că Sfânta Parascheva m-a ajutat să vin la mănăstire”.

Cum s-a desfășurat viața dumneavoastră după acest moment?

Acasă toată ziua învățam, nu știu să fi avut vreo altă ocupație. Mergeam la biserică – asta îmi plăcea să fac, deși părinții nu mă prea lăsau. Odată ce am dat de gustul bisericii și de gustul lui Dumnezeu, nimic nu m-a mai putut distrage sau opri. Acolo, la Sfânta Paracheva, la mitropolie, s-a petrecut ceva în ființa mea. Acum, dacă m-aș duce, nu ar mai fi la fel. Probabil că așa a rânduit Dumnezeu să simt eu, să merg la mănăstire. A urmat apoi perioada liceului, în care urma acestui gând părea că s-a risipit. Dar Sfânta Parascheva m-a ținut aproape și în facultate s-a reaprins scânteia. Simțeam că nu mai pot trăi fără Dumnezeu. Și acum, la fel este. Când te depărtezi un pic, vin tot felul de cumpene. Au fost și pot să mai fie. Cu fiecare, Dumnezeu are o lucrare. Și sunt sigură că fiecare om care a intrat în mănăstire și vrea să rămână, luptându-se pentru acest lucru, la un moment dat, Dumnezeu tot îi luminează mintea și-l îndrumă ce și cum să facă.

Cum ați ajuns de la Iași la această mănăstire?

Aveam din facultate o prietenă care a venit aici, îndrumată de duhovnicul nostru. Era cu un an mai mare. Am venit doar s-o vizitez, nu mă gândeam că voi rămâne. Am vizitat-o în primăvară, când eram în ultimul an de facultate, și așa am simțit – că aici e locul meu.

Ați trecut prin momente foarte grele, în care v-a părut rău că ați luat decizia aceasta?

Nu. Momente grele sunt, foarte multe. Dar nu poți să spui niciodată că-ți pare rău. Parcă te-ai născut pentru asta. Parcă altceva nu ți se potrivește. Eram în ultimul an de facultate și l-am întrebat pe părintele duhovnic: Părinte, aș vrea să-mi spuneți o mănăstire unde să merg. Când mi-a spus că „tu nu ești de mănăstire”, gata, a căzut cerul pe mine. Am zis că nu se poate așa ceva, patru ani de zile am stat cu gândul că o să merg la mănăstire. M-a încercat Dumnezeu. Mi-a spus-o așa, la întâmplare. Probabil că nu aveam suficient curaj, eram debusolată. Așa sunt tinerii. Știam ce vreau, dar mi-era frică. Era o altfel de viață, pe care n-o cunoșteam. Dumnezeu nu trece peste voia ta. Dacă vrei să te lași în voia lui Dumnezeu, atunci, da, orice ți se întâmplă, indiferent de necazuri sau bucurii, te mulțumești, zicând: așa a îngăduit Dumnezeu, așa a vrut El.

Matematica v-a ajutat în viața de mănăstire?

Nu prea, fiindcă matematica te pune să gândești foarte mult, să-ți pui întrebări. La matematică înveți să mergi numai pe adevăr și aici nu prea se merge chiar după adevăr; se mai merge și după inimă. Dreptatea noastră e ca o cârpă lepădată în fața lui Dumnezeu. Cei de la matematică încearcă să facă totul perfect, că așa sunt învățați, fiindcă că este o materie exactă. Păi, dacă o afirmație nu este adevărată, nu mergem mai departe; nu se poate merge. Acolo totul este perfect, absolut perfect, toate teoriile. Din demonstrație în demonstrație se merge numai pe adevăr. Este un lucru bun, dar nu se poate aplica în lumea noastră. Dumnezeu le-a făcut corecte pe toate, dar noi le-am mai depășit, am încălcat poruncile Lui și acum Dumnezeu se uită la inimă, mai schimbă un pic situația. El e și drept, dar e și milostiv. Și trebuie să fim și noi la fel cu cei din jurul nostru. În mănăstire, ca și în viața de familie, trebuie să lași mult de la tine.

Mirel Bănică (42 de ani), membru al Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române, a decis în urmă cu cinci ani să studieze pe îndelete pelerinajul la moaşte, un fenomen care, la vremea respectivă, creştea în intensitate şi stârnea adevărate furtuni mediatice.

A trecut de atunci prin 22 de pelerinaje individuale şi două de grup, la mănăstiri din Dobrogea, din împrejurimile Bucureştiului, de la Iaşi, Suceava sau Nicula, şi a realizat studii de teren din discuţii cu persoane implicate direct şi indirect în organizarea pelerinajului, preoţi, jurnalişti, forţe de ordine, pompieri, comercianţi de obiecte religioase şi pelerini.

Rezultatele cercetării socio-antropologice complexe se găsesc într-o carte intitulată „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană“, lansată astăzi, 13 octombrie, la Iaşi, în toiul celui mai eveniment religios autohton, pelerinajul la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.

Una dintre concluziile cărţii este că pelerinajul catolic „înseamnă drumul“, iar la cel ortodox, „comprimat spaţial şi temporal, ceea ce contează este aşteptarea“. Ideea este că pelerinii, dacă ajung la un astfel de eveniment religios şi nu au parte de rând, se simt neîmpliniţi.

Mirel Bănică a descoperit că, la unele pelerinaje mai mici, precum cele de la Curtea de Argeş sau Suceava, jandarmii îngustează intenţionat rândul, cu garduri metalice. „Uneori, oamenii stau o oră la rând, se bucură că au scăpat repede, dar simt că le lipseşte ceva, că ritualul n-a fost performat complet. Din acest motiv, foarte mulţi se întorc din nou la rând“, ne-a explicat cercetătorul, brăilean la origine, una dintre concluziile studiului.

O specie foarte aparte descrisă în carte sunt pelerinii care iau proba aşteptării (frigul, foamea) în sensul de dezvoltare personală. „Am întâlnit oameni care lucrează în corporaţii, care mi-au spus «Eu am un coach fizic şi unul spiritual, care mi-a spus că trebuie să mă duc la pelerinaj ca să mă construiesc interior». Este un bricolaj excepţional între cel mai avansat limbaj al dezvoltării personale şi limbajul spiritual al aşteptării. Pelerinajul presupune un efort de asceză, şi fizică şi psihică“, mai spune Bănică.

“Pelerinii din rând nu-i iubesc pe politicieni”

„Nevoia de miracol“ se centrează pe pelerinajul de la Iaşi şi încearcă să descrie un fenomen care ilustrează foarte bine vremurile actuale, este de părere autorul. Este vorba despre nişte oameni care-şi caută o cale, generaţia care are acum 60-70 de ani, oameni care au trăit preponderent sub comunism, au ieşit la pensie, unii dintre ei au şi puţini bani şi vor să facă acest pelerinaj. Pentru pelerinul care pleacă din sat este excursia anuală. Ei nu se duc în Grecia, Bulgaria, Spania la plajă. Asta este modalitatea lor de-a face turism. De multe ori mi-au spus pelerinele-femei că mai scapă şi ele de bărbat. Pelerinajele dau dependenţă. Dacă te simţi bine la o nuntă pentru că-ţi place să dansezi, te duci şi la a doua, la a treia“, a precizat cercetătorul brăilean.

Mirel Bănică a mai descoperit că, în accepţiunea majorităţii pelerinilor, în jurul datei de 14 octombrie încărcătura sacrală este mai mare, iar posibilitatea de a se înfăptui miracolul este mai mare. „Sunt oameni care vor miracol într-o lume în care nimic nu-i mai uimeşte, nimic nu-i mai motivează. Sunt oameni care au probleme foarte grave cauzate de migraţie. Am văzut scene în pelerinaj, când omul ajuns la raclă a spus «Mamă, am ajuns, se gândeşte mama la tine!»“, a mai spus Bănică.

Sociologul crede că biserica nu controlează fenomenul pelerinajului, ci plecarea în pelerinaj este o decizie 100% individuală: „Biserica este clar că are reţete financiare importante din pelerinaj. Aşa a fost dintotdeauna. Este unul dintre motivele pentru care pelerinajele au subzistat. Ce se întâmplă cu aceşti bani, câţi sunt, este o mare necunoscută. Care este destinaţia lor, la fel, s-a întrebat presa. Pe mine nu m-a interesat foarte mult. Ce-am putut vedea e că oamenii care dau bani, fie că e vorba de domnul procuror, fie de Aneta Todiraşcu din Văscăuţii din Deal, nu simt că dau banii bisericii. Ei fac un schimb informal cu divinitatea pe care n-o pot vedea. Ei răsplătesc serviciile Divinităţii“.

Studiul mai constată că pelerinii îi dispreţuiesc pe politicieni. „Pelerinii din rând nu-i iubesc pe politicieni. Nu iubesc prezenţa lor acolo, în momentul acela, pentru că rândul se blochează, iar timpul de aşteptare este mai mare. Cei care-şi închipuie că, prin simpla lor prezenţă acolo, vor fi şi acceptaţi şi percepuţi ca fiind mai credincioşi, se înşeală“, adaugă cercetătorul brăilean.

„Pelerinajul este un ritual. Rolul lui este de a reporni viaţa, de a pune viaţa pe făgaşul rural. Pentru pelerinii rurali, Sfânta Parascheva e un punct bine fixat în viaţa lor, care le spune că am trecut şi prin asta, putem intra în iarnă liniştiţi. Omul modern nu mai trăieşte în ritmul acesta“ […]/ integral pe adevarul.ro

mirelfoto: Mirel Banica (facebook)

Legaturi:

***


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Minuni, Mirel Banica, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “LA RAND LA CUVIOASA PARASCHEVA

  1. am fost si eu in anul 2007 cind a fost foarte frig.MI-am scris impresiile din care scriu dor concluziile aci ,restul scrierii fiind pe forum crestinortodox la impresii din pelerinaje,subtitlu la PELERINAJE LA LOCURI SFINTE.
    CONCLUZIILE PELERINAJULUI ;

    1.Pelerinajul este o incercare duhovniceasca a rabdarii ,dar si fizica
    2.este o incercare de a nu supara pe Sfinti ,o incercare de a fi corecti fata de semenii nostri si de a nu trisa
    3. o incercare si un efort de a nu judeca pe semenii nostri care ne gresesc chiar si atunci cind se duc sa se inchine la locuri sfinte pt spor duhovnicesc.
    4.un prilej de umilinta stiind ca nici acest lucru, aceasta inchinare nu o putem face fara ajutor de la ei,caci surpize pot aparea pe drum si neplacute
    5.un exercitiu de a nu devia de la scopul principal nici de a-l amina ,caci nu se stie daca mai poti sa-l atingi[ex,eu daca vedeam prima data copoul,palatul culturii nu mai ajungeam ca timp fizic sa ma inchin caci as fi pierdut trenul,iar noaptea frigul era si mai patrunzator].CEI CARE AU STAT TOATA NOAPTEA SI PE PLOAIE AU SUFERIT MAI MULTE ,CACI NOAPTEA E SI MULT MAI FRIG.
    SI TOTUSI CONCLUZIA ESTE CA A FOST FRUMOS SI MERITA SA MAI MERGEM SI ALTA DATA CIND MAI PUTEM .

  2. POEZIE: CREDINŢA ÎN POPOR ! DE VASILE MILITARU
    O rusine-i azi credinta la poporul romanesc
    Ca e “dumnezeu” stiinta si dezmatul sufletesc!
    S-a uitat credinta sfanta cu traditii stramosesti
    Azi la moda-i desfranarea si slujirile trupesti!

    Sa te-nchini azi “e rusine”, lumea rade de pacat
    Dumnezeu e-nchipuire, fiindca de …ne-am cultivat!
    De! Stramosii din vechime nu erau prea cultivati,
    Astazi merg sa se inchine numai cei inapoiati!

    Azi, cu-atata invatatura, cum sa crezi in Dumnezeu,
    Cand cunosti perfect atomul si-i despici nucleul sau!
    Azi, cand munca grea cu bratul e facuta de motor,
    Azi, cand vezi in casa lumea, privind la televizor?!…

    Ce castig ai din credinta cand azi ai tot ce doresti?
    Cum, tu om cu-nvatatura, iarasi sa te umilesti?…
    O, dar iata ca azi omul s-a schimbat fundamental,
    Este drept, are cultura, dar e rau, nedrept, brutal..

    Iata, lipsa de credinta de la cei ce-s cultivati,
    Ca ajung sa se ucida chiar si rude, chiar si frati!
    Ce frumos era romanul, milostiv, cinstit, smerit,
    Crdincios si cu nadejdea vietii fara de sfarsit!

    Toti stramosii cei din veacuri, iata ca au fost uitati,
    Sau, sunt defaimati de unii, ca n-au fost prea cultivati!
    Oare limba romaneasca care-o scriem si-o vorbim
    Nu din cartile lor sfinte, ce le-au scris, o mostenim?

    Prima fraza tiparita in iubitul nostru grai
    Este-o sfanta rugaciune pe acest picior de plai.
    Oare nu aveau cultura? Varlaam era ateu?
    N-aveau minte sanatoasa de chemau pe Dumnezeu?

    Dosoftei n-avea cultura, sau Ivireanul Antim?
    Oare nu erau tot oameni, despre dansii noi ce stim?
    Dosoftei cu-a lui cultura peste tot recunoscut
    Purta moaste in trasura ca odor nepretuit.

    Mucenicul din Suceava peste tot l-a insotit,
    Pentru ce-l purta cu dansul Marele Mitropolit?
    Oare asa de scurta minte sa fi fost la Dosoftei!?
    Cati ca ei au azi cultura dintre cei mai mari atei?
    …………………………………………..
    Poate Stefan Voievodul de cultura-a fost lipsit,
    El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfintit!
    Cati din cei ce au cultura cunosc azi amanuntit
    Ce averi avea Sihastrul care Stefan l-a iubit?

    Dar cati stiu ca Sfantu-acesta intelept si luminat,
    Stia pe de rost Psaltirea si pe cati i-a vindecat!?!
    Si cati stiu atunci ca Stefan sta la usa lui smerit
    Asteptand, el domn, la usa obosit si istovit?

    Stiti ca-n ruga lui umila a cerut lui Dumnezeu
    Ca s-ajute Voievodul, izbavind poporul sau?
    Tot poporul cu credinta apara acest pamant,
    Mii si mii sunt sub tarana, un popor martir si sfant!

    Au zdrobit paganatatea cu puterea Sfintei Cruci,
    Tot pamantul tarii noastre este plin de mucenici!
    Sfantul Gheorghe pe drapele intarea pe-acesti strabuni,
    Presarand urgia mortii in puhoaie de pagani!

    Mircea, Alexandru, Stefan, brazi ziditi de Dumnezeu
    Stavila paganatatii-au slavit numele Sau!
    Pan-la noi razbeau adesea milioane de pagani,
    Dar cadeau zdrobiti de Domnul prin acesti crestini romani!

    Brancoveanu, om cu carte, intre voievozi cinstit,
    A murit pastrand credinta, un “crestin desavarsit”!
    ………………………………………….
    O, dar astazi Sfintii nostri, ce putin sunt cunoscuti,
    Au sfintit aceste plaiuri in cumplite suferinti!
    Azi cand gradul de cultura este mult mai ridicat,
    Toti stramosii Sfinti ai nostri, neamul nostru i-a uitat.

    Cate vieti fara prihana, vrednice azi de urmat.
    Sunt trecute cu vederea, cati romani le-au cercetat?
    De la Daniil la Iacob, de curand mort la Iordan,
    Un popor intreg de Ingeri sunt in plaiul Dunarea!

    La Cernica, un luceafar este Sfantul Calinic,
    Teodora de la Sihla si Nicodim cel sfintit!
    Mosu Gheorghe de la Piatra, din clopotnita de sus
    Sau Vichentie la Secu, si cati sunt intru Iisus!?

    Doar o parte dintre dansii poare-s scrisi in Pateric,
    Despre care, lumea culta, n-a aflat inca nimic!
    O, dar tara noastra-i plina de sfintite ctitorii
    Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!

    Iata-n zilele de astazi au ramas fara de pret
    Vin strainii sa se-nchine frescelor la Voronet,
    Vin strainii si se mira de asa minunatii
    Care…, cei fara cultura, le-au zidit ca marturii!

    Cati cunosc ca la Iordan, indurand vanturi si ploi,
    De curand Iacob-Ioan este Sfant din Dorohoi?!
    Care-i viata lui sfintita, stiu ca pentru noi a scris
    O comoara numa-n versuri pana-n clipa cand s-a stins!

    Trupul lui plin de miresme si de Dumnezeu Sfintit,
    Se gaseste la Hozeva, de straini astazi cinstit!
    Mai cer unii azi dovada sa arate Dumnezeu
    Cum sa creada doar in semne azi poporul cel ateu?

    Daca nare-n el vointa sa citeasca din Scripturi,
    Nu urmeaza nici credinta sfintelor invataturi:
    Ei cred tot ce spune lumea, far-sa ceara dovediri,
    Iar Scriptura, Patericul, nu-s decat inchipuiri!

    Iata cum cinstim credinta si pe Bunul Dumnezeu
    Noi romanii, crestini de astazi, am ajuns popor ateu!
    Iata cum cinstim stramosii si pe toti ai nostri Sfinti
    Tavalindu-ne in rele si-n spurcatele dorinti.

    Pentru ce-au luptat strabunii sa ne scape de pagani,
    Daca noi traim ca Hunii, dar ne socotim crestini…???

    Vasile Militaru

  3. Pingback: DESPARTITII DE ROMANIA LOVESC DIN NOU. “Suntem o tara corupta pentru ca suntem ortodocsi.” PELERINII CUVIOASEI: ASISTATI SOCIAL/ Tismaneanu uraste ROMANIA PROFUNDA - Recomandari
  4. foarte frumoasa poezia si de mare actualitate!

  5. Slavit sa fie Domnul care sufla Duhul vesniciei peste placutii Sai !
    Sfanta cuvioasa maica Parascheva, roaga-te Lui Hristos Dumnezeu pentru noi pacatosii si tu insati ne fii folositoare,pazitoare si calauzitoare in aceste vremuri…

  6. Pingback: “SE CADE SA ASCULTAM DE DUMNEZEU MAI MULT DECAT DE OAMENI”. Cuvant cu putere al Parintelui Episcop DAMASCHIN DORNEANUL la Zilele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi, 2018: “Puneti-va cat mai des intrebarea: CE VREA DUMNEZEU DE LA MINE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare