Maica Domnului este Raiul/ CUM SE CITESC SI TALCUIESC SCRIPTURILE?/ Lupta duhovniceasca/ DE CE SE FERESC UNII OAMENII DE HRISTOS?

9-09-2012 27 minute Sublinieri

Sfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, s-a născut astăzi. Răsare din lacrimile rugăciunii, din bătrâneţe binecuvântată de bunătate şi din curăţie sfântă. Străluceşte în lume ca rod a minunii lui Dumnezeu, o Pruncă mai mare decât cerurile, care se pregăteşte să-L nască pe Creatorul tuturor. Bebeluşul mic, care plânge abia auzit astăzi, va deveni Mijlocitoarea neamului omenesc. Prunca uşoară ca un fulg este toată mai desfătată decât cerurile. Copila care stă la sânul bunicii lui Dumnezeu se pregăteşte să devină Biserică sfinţită şi rai cuvântător.

Ea e Biserică, pentru că în ea a încăput şi s-a odihnit Împăratul cerurilor. Ea e Catedrală a veşniciei pentru că în ea ia fiinţă de om Însuşi Dumnezeu. Creatorul galaxiilor încape întreg din smerenia iubirii în pântecele mic şi feciorelnic al mamei Sale. Ea este Altar preacurat al Mielului lui Dumnezeu, pentru că poartă legânându-L pe cel ce odihneşte toată făptura. Maica Domnului e Maica Bisericii, pentru că nimeni niciodată nu-L poate moşteni pe Hristos dacă nu-L naşte tainic în suflet, aşa cum L-a născut cu Trup Fecioara cereştii iubiri. Nimeni nu poate primi pe Izvorul vieţii, dacă nu simte dumnezeieşte lacrimile înmiresmate de feciorie din ochii celei ce L-a născut. Nimeni nu îl poate iubi pe Iubitorul de oameni, dacă nu devine duhovniceşte mamă în suflet, ca să-L nască în taină. Îndumnezeirea firii umane este chipul şi extensia Întrupării Domnului din Preacurata. Când Îl leagănă ea pe Dumnezeu, miriadele de îngeri suspină. Când Îl sărută ea pe Fiul ei, universul se umple de iubire dumnezeiască. Când Îl îngână duios pe Pruncul cel veşnic, lumea toată îşi găseşte Logosul ascuns.

Însă mai mult decât Biserică, Maica Domnului este rai cuvântător, paradis mistic, care vorbeşte despre vocaţia supremă a omului de iubire veşnică. Fecioara este Rugul cel aprins, în care materia se sfinţeşte şi se izbăveşte pe vecie de stricăciune, arzând de dorul de Dumnezeu, dar nemistuindu-se de stricăciune. Fecioria ei roditoare arată fiinţa raiului, în care materia se pătrunde de har şi biruieşte legile creaţei prin legile iubirii. Curăţia născătoare de viaţă este metafora teologică a raiului, chipul ascuns al Împărăţiei lui Dumnezeu, Calea spre care se îndreaptă universul împovărat de păcate. Orice om moştenitor de rai este de fapt cel ajuns să iubească pe Dumnezeu cu iubire de mamă, să-l privegheze şi să-l crească în adâncul inimii, pentru a deveni totul în el.

Fecioara sfântă este izvor de iubire, pentru că plineşte în sine toată iubirea plânsă a omului dezbrăcat de har şi tot dorul lui Dumnezeu de unirea cu noi. Îndurările ei curg către umanitate fără a aştepta confirmare sau cerere, ci necontenit revărsând dulceaţa iubirii din inima ei de mamă. Universul întreg, însărcinat cu  Dumnezeu, priveşte cu dor la ceea ce L-a născut şi învaţă să se umple de lumina care izvorăşte din Cel veşnic. Umanitatea pătrunde tainele istoriei şi învaţă transformarea euharistică a materiei în energie prin har, ca naştere ce fecioreşte şi moarte ce arvuneşte viaţa.

Vedem astăzi o pruncă şi înţelegem măreţia iubirii lui Dumnezeu. Auzim un plânset de copil şi învăţăm înţelepciunea cea de negrăit a Treimii. Privim la un pui de om, şi străvedem printre lacrimi cât de mult se poate omul ridica prin iubire, la tronul de lumină al Vieţii. Sărutăm cu sufletul un bebeşuş, dar ucenicim la Cathedra de teologie a veacurilor. Tăcerea ei e mai de preţ decât toate cuvintele acestei lumi. Căci cea mai mare putere a universului este iubirea care dă viaţă, jertfirea de sine născătoare de prunc. Şi cea mai mare lumină din univers este puterea de iubi o veşnicie pe cei care ţi-au ucis copilul.

  • Pemptousia:

Naşterea Maicii Domnului

(…)

Tâlcuirea icoanei

Pictorul bizantin al icoanei Naşterii Născătoarei de Dumnezeu urmează în prezentarea scenelor Protoevanghelia apocrifă a lui Iacov, ca să sublinieze Naşterea minunată a Născătoarei de Dumnezeu. În acelaşi timp însă rămâne credincios învăţăturii Bisericii, aşa cum o vedem înfăţişată în troparele praznicului. Prin aceasta, reprezentând-o pe Maica Domnului în leagăn, ca prunc înfăşat, nu omite să scrie deasupra capului ei iniţialele obişnuite, ΜΡ – ΘΥ (Maica Domnului).

În aproape toate troparele, atât ale praznicului Naşterii Maicii Domnului, cât şi ale Zămislirii Fecioarei Maria de către Sfânta Ana (9 decembrie), se subliniază că pruncă născută sau zămislită este Maica Domnului.

În icoană este predominant chipul Sfintei Ana, care este reprezentată pe jumătate aşezată în pat. Cu mâna stângă, care abia se zăreşte din acoperământul ei, îşi sprijină capul aplecat. Gândurile evlavioase, în care s-a adâncit, pricinuite de minunea de neînţeles, i se citesc în expresia feţei.

În centrul icoanei sunt reprezentate slujitoarele, „tinerele” care se grăbesc să îi dea de mâncare lăuzei şi să o îngrijească. Cea din mijloc probabil este Iudita, pe care o menţionează după nume Protoevanghelia lui Iacov. Una dintre slujitoarea, cu un evantai îi face aer Anei. Scena de sus din stânga a icoanei este inspirată de întâlnirea lui Ioachim şi a Anei după vestirea îngerului că vor dobândi prunc. Cei doi părinţi fericiţi se îmbrăţişează şi se sărută în uşa casei lor (sau la Poarta de Aur a cetăţii). Sfânta Ana spune bărbatului ei, potrivit Protoevangheliei: „Acum am cunoscut că Domnul Dumnezeu mult m-a binecuvântat…”.

În partea dreaptă a icoanei este reprezentat Ioachim în stare de rugăciune. În acest moment sfânt l-a găsit îngerul, care i-a adus vestea cea de bucurie. Ioachim se află înaintea Născătoarei de Dumnezeu, îşi are privirea îndreptată către ea şi îi vorbeşte.

Alături de nou-născuta Preasfânta Fecioară stă o tânără care toarce.

În toată icoană stăpâneşte o stare de bucurie. Culorile veşmintelor şi ale elementelor arhitecturale sunt vioaie, chipurile luminoase, după cum, de altfel, se şi cuvenea la naşterea unui prunc după mulţi ani de aşteptare.

Încheiem analiza icoanei Naşterii Maicii Domnului cu un fragment din cuvântul Sfântului Ioan Damaschin „La Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”:

„O, preaînţeleaptă pereche de turturele înţelegătoare, Ioachim şi Ana! Voi, ţinând legea înţeleaptă a firii, de cele mai presus de fire v-aţi învrednicit; aţi născut dară lumii pe Maica Domnului, pe aceea care a născut fără ispită bărbătească. Voi, vieţuind cu evlavie şi cuvioşie întru firea omenească, aţi născut acum fiică mai presus de îngeri şi stăpână a îngerilor. O, fiică prea frumoasă şi prea dulce; o, crin care ai răsărit în mijlocul spinilor, din rădăcina prea nobilă şi prea împărătească a lui David… O, trandafir răsărit din spinii iudeilor şi prin care toate s-au umplut de bună mireasmă. O, fiică a lui Adam şi Maică a lui Dumnezeu. Fericite coapsele şi pântecele din care ai înflorit, fericite braţele care te-au ridicat şi buzele care s-au desfătat de curatele tale sărutări, doar buzele părinteşti, ca să fii întru toate pururea Fecioară”.

Troparul Praznicului

Glasul al IV-lea

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi, stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.

Apropieri de praznic

Al 21-lea din neamul lui David este Mathan, care s-a căsătorit cu Maria din neamul lui Iuda. (Mathan a fost preot în timpul împărăţiei Cleopatrei şi a lui Saporos sau Savorios, împăratul Perşilor, şi în timpul împărăţiei lui Irod Antipatru). Din unirea lor s-au născut trei fiice, Maria, Sovi şi Ana, şi un fiu, Iacov, tatăl lui Iosif. Maria a născut-o pe Salomeea moaşa, Sovi a născut-o pe Elisabeta (mama Sfântului Ioan Înaintemergătorul), iar Ana, care a venit în unire de nuntă cu Ioachim, care avea multe proprietăţi, a născut pe Născătoarea de Dumnezeu Maria, la Nazaret (un sat din Palestina).

Acest eveniment este sărbătorit de Sfânta Biserică pe 8 septembrie, în fiecare an.

Preasfânta Născătoare de Dumneuzeu are o poziţie centrală în dumnezeieştile slujbe ale Bisericii. Anul bisericesc este încadrat de praznicele Maicii Domnului; începe cu „Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” şi se încheie cu „Punerea în raclă a Cinstitului Brâu al Născătoarei de Dumnezeu”.

Pricină de bucurie şi de veselie este ziua de astăzi, pentru că prăznuim naşterea Pururea Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu, a prea înmiresmatei flori care a răsărit „din rădăcina lui Iesei”. Prăznuim „naşterea bucuriei a toată lumea” care aşează „începutul tuturor praznicelor şi prevestirea tainei lui Hristos”, după cuvântul Sfântului Andrei Criteanul. Naştere care s-a făcut pricină a renaşterii, a rezidirii şi a înnoirii tuturor. Astăzi se naşte cea care va naşte în timp, în chip de neexplicat şi de neînţeles, pe Dumnezeu Cuvântul, Cel fără-de-timp şi mai-înainte-de-veci, pe Creatorul şi Mântuitorul lumii.

Întreaga mulţime de preînchipuiri, de înainte-reprezentări şi proorocii ale Vechiului Testament la Maica Domnului se referă. Naşterea Maicii Domnului constituie încununarea, întregirea pregătirii pedagogice vechitestamentare a omenirii pentru primirea Mântuitorului Dumnezeu întrupat. Pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu au preînchipuit-o  rugul care ardea şi nu se mistuia în vedenia lui Moise, tablele Legii de-Dumnezeu-scrise şi chivotul Legii, toiagul lui Aaron care a odrăslit, scara lui Iacov, lâna lui Ghedeon, muntele netăiat al lui Daniile, cuptorul în care prin foc răcorea pe cei trei tineri, şi Sfintele Sfinţilor ale muceniciei. Născătoarea de Dumnezeu este puntea de legătură dintre Vechiul şi Noul Testament. Pentru Vechiul Testament, Maica Domnului este propovăduirea prorocilor, aşteptarea drepţilor; câtă vreme în Noul Testament devine desfătarea îngerilor, slava Apostolilor, îndrăzneala mucenicilor, bucuria cuvioşilor, mândria neamului omenesc, pentru aceasta ea este fericită de „toate neamurile”.

Întreaga creaţie aştepta naşterea ei. Preasfânta noastră este „rodul făpturilor”, după cuvântul Sfântului Nicolae Cabasila, adică acea ţintă către care tindea întreaga zidire. După cum copacul există pentru rod, la fel şi zidirea există pentru Fecioara, iar Fecioara pentru Hristos. După cum întăresc Părinţii, nu doar oamenii, dar şi cerul, şi pământul, toată zidirea văzută şi nevăzută au fost create pentru Preacurata Fecioară. Când Dumnezeu, la începutul veacurilor, privind către creaturile sale, a spus că sunt „bune foarte”, de fapt vedea înaintea Sa rodul întregii creaţii, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi, cu adevărat, lauda sa era „cuvânt de laudă către Fecioara”.

În ziua de azi întreaga zidire primeşte binefacere prin Naşterea Preaneprihănitei noastre Stăpâne. „Această creaţie prea-nouă” nu era doar cea mai bună femeie de pe pământ, nici cea mai bună femeie din toate timpurile, ci a fost singura care putea să pogoare cerul pe pământ, să Îl facă pe Dumnezeu om. Creatorul Dumnezeu Cuvântul a plămădit astfel firea omenească, aşa încât, atunci când va trebui să Se nască, să ia din această fire omenească pe maica sa. Dumnezeul nevăzut şi nearătat vine pe pământ prin ea şi Se face văzut; se uneşte şi are părtăşie cu zidirea unindu-Se cu firea-esenţa omenească şi devenind de un fel cu aceasta. Uneşte prin firea Sa omenească toată zidirea în Ipostasul Său şi o îndumnezeieşte. Dumnezeul fără de chip şi de nedescris primeşte „chip de rob” (Filipeni 2, 7), trup omenesc şi suflet raţional, are relaţii sociale cu oamenii şi păşeşte pe pământ.Cel neîncăput în nimic”, va încăpea în pântecele fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu, aşa încât Preasfânta Maică a Sa va deveni „încăperea Celui Neîncăput”.

Astăzi se dezleagă sterpiciunea Anei şi se naşte „odorul întregii lumi”, după cum se exprimă Sfântul Chiril al Alexandriei. O minune asemănătoare a săvârşit Dumnezeu de multe ori în Vechiul Testament cu Sarra, soţia Patriarhului Avraam, cu Rebeca, soţia lui Isaac, cu Ana, mama Prorocului Samuil, cu Elisabeta, mama Prorocului Ioan Înaintemergătorul. Totuşi, minunea de azi e mult diferită. Poate că fiii maicilor pomenite mai  sus, maici a căror sterpiciune a fost dezlegată în chip minunat la vârste înaintate, să fi fost virtuoşi şi sfinţi, dar doar Maria – fiica Anei şi a lui Ioachim – a fost „plină de har” şi a devenit – lucru de neînţeles pentru oameni şi pentru îngeri – Maica lui Dumnezeu.

Preasfânta noastră nu s-a născut prin zămislire fără de sămânţă, precum greşit cred romano-catolicii, ci în urma unei uniri fireşti în trup dintre Ioachim şi Ana. S-a dezlegat aşadar sterpiciunea firească a Anei prin intervenţia directă a lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile Drepţilor Dumnezeieşti Părinţi. Bătrânii Ioachim şi Ana au zămislit fără a simţi nici o atracţie trupească, fără plăcere, ci doar din ascultare faţă de Dumnezeu. Au pecetluit şi cu această faptă înţelepciunea lor. În acest chip, Fecioara s-a zămislit „cu bună cuviinţă în pântecele Anei din Ioachim”. Faptul că s-a zămislit cu bună cuviinţă înseamnă că chipul zămislirii a fost sfânt. Dacă Fecioara ar fi fost fără de păcatul strămoşesc, adică s-ar fi născut prin „imaculata concepţie”, trebuia ca se fi născut în chip feciorelnic, precum Hristos.

Ca să dobândească însă un asemenea copil, Drepţii Dumnezeieşti Părinţi au arătat o credinţă mai presus de judecata omenească, răbdare neclintită, şi-au hrănit o nădejde care nu ruşinează, au avut mare stăruinţă în rugăciunile lor că Dumnezeu va împlini cererea lor. Mulţi ani au avut de îndurat ruşinea nenaşterii de prunci. Tradiţia spune că Sfânta Ana a dobândit-o pe Născătoarea de Dumnezeu după 50 de ani de sterpiciune. Această atitudine a Dumnezeieştilor Părinţi trebuie să fie o pildă pentru noi toţi.

Prof. Gheórghios Galítis/ Cunoaşterea Sfintei Scripturi ca bază a lucrării catehetice – Partea I

(…) Ca să devină cineva catehet, trebuie înainte de toate să ştie el însuşi aceste lucruri, trebuie el însuşi să trăiască cele pe care le va preda. Imaginaţi-vă pe cineva care vrea să predea o limbă străină şi nu o ştie, mie, dacă îmi spuneţi să vă predau chineză, nu voi putea face acest lucru, pentru că nu ştiu chineza. Trebuie aşadar să ştii ceva, iar în cazul nostru nu doar să ştim, credinţa nu este doar o chestiune de cunoaştere, ci este şi o chestiune de trăire. Am ascultat Evanghelia de Duminica trecută, în care Filip îl găseşte pe Natanail şi îi spune că „l-am găsit pe Mesia, pe Cel despre Care au scris Prorocii, Mesia, pe Acesta l-am găsit, hai să Îl vezi şi tu”. Îi zice Natanail: „De unde este?”. „Din Nazaret”, şi începe să întrebe.

Filip îi face cateheză, dar Natanail îi dă replica: „Din Nazaret poate să iasă ceva bun?”. Atunci Filip îi răspunde: „vino şi vezi, vino să dobândeşti tu însuţi experienţa ta personală”. Aceasta este cea mai bună cateheză, dar ca să putem să atragem pe cineva la această experienţă, trebuie să avem noi înşine experienţa respectivă, adică va trebui ca noi să avem experienţa Bisericii, trebuie să fim noi înşine membri credincioşi ai Bisericii.

Şi să vă mai spun ceva, de vreme ce cateheza ne spune ce să credem şi ce să facem, trebuie şi să credem, şi să facem, aceasta este cea mai bună cateheză, cateheza prin propria noastră viaţă, adică transmiterea, cu alte cuvinte, nu doar a cunoştinţelor, ci şi transmiterea experienţelor, transmit celuilalt cunoştinţe şi experienţe, adică catehizez, aceasta este cateheza reală. Fireşte, însă, ca să transmiţi cunoştinţe, nu e de ajuns doar să le ai, ci trebuie să ştii şi modul prin care să le transmiţi. Când un învăţător merge la şcoală, ca să transmită lucruri pe care le ştie, desigur, nu le ştie pe toate, trebuie să înveţe anumite lucruri, merge şi le învaţă, la liceu un filolog trebuie să ştie, să studieze, dar în acelaşi timp trebuie să ştie şi modul cum să transmită ceea ce vrea să transmită.

Aşadar, trebuie să ştie cineva „ce”, dar şi „cum” să transmită, şi ca să se întâmple acest lucru, Biserica organizează şcoli de cateheţi. Şcoala de cateheţi nu este o facultate, nu este o universitate, dacă vrea cineva să înveţe în profunzime, va merge să studieze teologia, ca să înveţe toată credinţa în mod ştiinţific. Iarăşi, acest lucru nu acoperă, pentru că, am spus, este nevoie de experienţă, dar este nevoie şi de cunoaşterea modului de transmitere. Din acest motiv, aşadar, şcoala de cateheţi serveşte scopul acesta al lui „ce” şi al lui „cum”, „ce”-ul îl predă succint, nu poate ca în doi ani să predea toată teologia, încă şi în cei patru ani cât studiază cineva la universitate, tot doar în introducere intră, toate celelalte sunt subiecte de cunoaştere pe care trebuie să le studiezi omul singur, ca în oricare altă ştiinţă, să avanseze, dar aici, la şcoala de cateheţi, învaţăm „cum”-ul şi „ce”-ul.

„Cum”-ul îl veţi fi făcut, îl veţi fi făcut la multe cursuri, nu ţine de lecţia de azi, noi vom vorbi, vom spune două vorbe despre „ce”. Acest „ce”, pe care îl transmitem, îl denumim pe scurt „credinţa creştină”, este ceea ce credem şi ceea ce facem, cu alte cuvinte, dogma şi modul de viaţă. Unde le găsim? Revin, şi vom spune acest lucru de multe ori şi trebuie să îl ştim, mă întorc la chestiunea experienţei, toate pornesc de la experienţă.

O bunică îşi ia nepoţelul de mână şi îl duce la biserică şi îl învaţă cum să-şi facă cruce, ea nu a trecut prin nici o şcoală de catezeţi, nici nu a trecut prin vreo Facultate de Teologie şi totuşi îl învaţă pe copilaş şi îl duce la biserică şi îi arată să aprindă lumânarea şi îl ridică să sărute icoana. În acea clipă bunica face cateheză fără să fi trecut prin vreo şcoală de cateheţi. De ce? Pentru că trăieşte acest lucru, pentru că ea are această experienţă. Experienţa este cea care o învaţă pe mamă cum să îşi crească copilul. Desigur, trebuie să aibă şi unele cunoştinţe, neîndoielnic, pe care le va fi luat de undeva, le va fi primit de la mama ei, de la vecina, de la prietena ei, dar felul în care îşi va creşte copilul este înnăscut, este o chestiune de experienţă.

Sentimentul credinţei care ne vine din această experienţă este înnăscut în Biserică, toate acestea, toată credinţa creştină o găsim în experienţă, aşa cum am spus deja, iar această experienţă este rezultatul experienţei acumulate în 2000 de ani de viaţă a Bisericii. Deschidem o carte de Cateheză, pentru gimnaziu, pentru liceu – am făcut Cateheză şi Liturgică împreună vreme de un an de zile. Despre cateheză, aşadar, există o carte de Cateheză care spune ce trebuie să credem şi apoi avem o carte care ne spune ce trebuie să facem, care este cartea de Morală.

Toate acestea însă le găsim în Biserică, le-am luat pe cale empirică din Biserică, de la părinţii noştri şi ei, la rândul lor, de la alţii, au fost formulate de Sinoadele Ecumenice, au fost exprimate de Părinţii Bisericii, care sunt gurile Bisericii, toate acestea încep de la o carte, toate acestea au drept bază, drept temelie o carte care este Cartea, este Biblia, îi spunem Sfânta Scriptură, este o scriitură. Scriptura, scriitura, este ceva scris, dar aceasta este Sfânta Scriptură şi îi spunem Biblie, [gr. vivlío, „carte”, n.tr.], există multe cărţi, dar acesteia îi spunem Cartea, cartea prin excelenţă, pe care nu o putem defini prin nimic altceva.

Toate acestea, aşadar, încep de la Sfânta Scriptură. Ce este Sfânta Scriptură? Sfânta Scriptură este – spunem Sfânta Scriptură, spunem Biblie – este cartea prin excelenţă. Şi este cartea prin excelenţă, pentru că a formulat experienţa Bisericii despre Întemeietorul ei şi despre primii paşi ai Bisericii.

Să nu gândim aşa cum gândesc protestanţii, care spun că Sfânta Scriptură este totul şi că de la Sfânta Scriptură a început Biserica şi toate celelalte, nici să gândim precum catolicii care spun că două sunt izvoarele credinţei noastre, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adică două lucruri diferite. Nu, în Ortodoxie acestea nu sunt două lucruri diferite, Tradiţia Bisericii a fost consemnată în Sfânta Scriptură şi, în continuare, viaţa Bisericii, în care s-a dezvoltat această Sfânta Scriptură, este Tradiţia, Sfânta Tradiţie. Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură pun în cuvinte, exprimă, aşadar, viaţa Bisericii, pentru că Biserica este cea care şi-a consemnat propria experienţă.

Să analizăm acest lucru şi să îl spunem mai pe larg, mai în amănunt: Sfânta Scriptură este Vechiul Testament şi Noul Testament, ştiţi acest lucru.

Noul Testament a fost scris între anii 50 şi 100 d.Hr., prima carte a Noului Testament, Epistola I către Tesaloniceni, a fost scrisă în anul 50, iar ultima carte, Evanghelia după Ioan, a fost scrisă în anul 100, aproximativ, plus-minus câteva luni, un an, avem, aşadar, un interval de 50 de ani în care s-au scris cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Cartea care se numeşte Noul Testament cuprinde 27 de cărţi, 27 de părţi, cărţi, care au fost scrise de diferiţi scriitori.

Noul Testament, repet, este consemnarea experienţei Bisericii, dar în intervalul dintre anul 50 şi anul 100, când nu exista Sfânta Scriptură în întregul ei, nu exista Biserica? Desigur, exista Biserica în cei 20 de ani de până la scrierea primei cărţi a Noului Testament, Epistola I către Tesaloniceni din anul 50, până în anul 50, adică în intervalul de aproape 20 de ani de după Răstignirea şi Învierea lui Hristos, nu exista Biserică? Desigur, exista, aşadar, Biserica este centrul pe care se întemeiază şi din care izvorăşte Sfânta Scriptură.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, sunt, aş spune mai bine, o monedă, dacă scoatem o monedă vedem că are două feţe, cine o vede de pe o faţă spune că acest lucru este Karaiskakis, cine o vede de pe cealaltă faţă va spune că este trirema. Dar moneda nu este nici Karaiskakis, nici trirema, este un euro, o monedă, şi această unică monedă se numeşte Biserică, Biserica este cea care ne dă Scriptura şi Tradiţia, aşadar Sfânta Scriptură se sprijină pe întreaga viaţă a Bisericii.

De ce acum pun accentul cu precădere pe Sfânta Scriptură? Pentru că Sfânta Scriptură este ceva scris şi scripta manent spuneau latinii, cele scrise rămân, cele scrise sunt instrumentul prin care vom verifica dacă ceva este corect sau nu, este dovada scrisă, verificarea scrisă.

Cum vom învăţa, aşadar, credinţa noastră pe care o vom preda altora? O vom învăţa din experienţa [pe care o trăim] în Biserică, desigur, dar avem şi dovada scrisă care se numeşte Sfânta Scriptură. Ca să vă fac să înţelegeţi, vă dau un exemplu: chiar dacă cineva nu a citit Sfânta Scriptură, dar crede că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi vine unul şi îi spune că Dumnezeu este Tatăl, Fiul, Sfântul Duh şi Maica Domnului, el va răspunde imediat: „a, aici e o greşeală”. Acest lucru, că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, l-am găsit ca atare în Sfânta Scriptură, l-am găsit în Scriptură aşa cum îl mărturisim noi? Nu, dar ştim lucrul acesta din experienţă, aceasta este experienţa pe care am dobândit-o în Biserică.

Dacă cineva spune că nu e nevoie să ne botezăm, că e de ajuns „să ai inimă bună şi nu e nevoie să te botezi”, noi îndată ne împotrivim şi spunem că lucrul acesta nu este corect.

Când ne împărtăşim, cu ce ne împărtăşim? Cu „pâine şi vin”? Nu, nu este corect. Toate lucrurile acestea se sprijină pe Sfânta Scriptură, dacă nu ştim însă unde să le găsim, vom merge şi vom întreba pe cineva şi îi vom spune „unde spune în Sfânta Scriptură că Dumnezeu este triipostatic, unde spune în Sfânta Scriptură că atunci când ne împărtăşim, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos?”. Vom găsi, aşadar în Sfânta Scriptură aceste lucruri, de aceea Sfânta Scriptură este baza pe care trebuie să o cunoaştem şi nu putem să facem cateheză fără să cunoaştem Sfânta Scriptură, şi nu doar cateheză nu putem face, dar nici noi înşine nu putem să ne mântuim fără să cunoaştem Sfânta Scriptură.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune că nu poate să se mântuiască omul, dacă nu citeşte Sfânta Scriptură.

Să citim Sfânta Scriptură, dar cum să o citim? Aşa cum citim un roman? Şi asta se poate, dar aşa o vom citi, ca să ne recreem, nu am ce să fac şi, ca să mai treacă vremea, citesc un roman. Nu, nu citim Sfânta Scriptură aşa cum citim oricare altă carte, Sfânta Scriptură o citim ca pe o carte aparte, ea nu este o carte oarecare.

Dacă o citeşti ca pe o carte oarecare, o vei şi interpreta ca pe o carte oarecare. Dacă eu citesc Homer şi spun la un anumit punct că Homer vrea să spună cutare lucru, iar tu îmi spui că nu vrea să spună asta, vrea să spună altceva, ei, nu s-a sfârşit lumea!, putem să discutăm şi [după discuţie] să ne despărţim împăcaţi sau certaţi, dar nu s-a sfârşit lumea. Dar Sfânta Scriptură nu putem să o citim aşa, Sfânta Scriptură este o carte a Bisericii şi trebuie să o citim în Biserică şi când spun în Biserică, înţeleg să o citim ca mădulare ale Bisericii, nu să mergem şi să o ducem într-o biserică să o citim. Şi acolo o citim, o citim în biserică, desigur, dar când spun „în Biserică” înţeleg că o vom citi ca mădulare ale Bisericii, o citim pentru Biserică, adică, pentru a zidi Trupul Bisericii, şi în primul rând pentru a ne zidi pe noi înşine, şi o citim, o tâlcuim pentru Biserică.

Asta înseamnă că, atunci când citim Sfânta Scriptură, nu vom pune la bătaie raţiunea noastră, mintea noastră, deşteptăciunea noastră, mică sau mare, oricât ne-am închipui noi că este de mare, nu vom aştepta să ne spună mintea noastră singură cum se tâlcuieşte cutare pasaj. Ci, atunci când vrem să vedem cum se tâlcuieşte un pasaj, ne vom îndrepta tot spre învăţătura Bisericii. Unde o vom găsi, însă? Biserica vorbeşte prin gura Sfinţilor Părinţi, prin Părinţi găsim tâlcuirea corectă a Sfintei Scripturi.

Aşadar, nu o citim precum o carte oarecare, ci o citim ca pe o carte a Bisericii, trebuie să ştim însă în primul rând ce este această carte care se numeşte Sfânta Scriptură. Fireşte, repet acest lucru, Sfânta Scriptură este o carte. Este o carte? Nu, nu este o carte, ci este Cartea, este Biblia. Cine ne spune asta? Tot Biserica ne-o spune, Biserica ne spune că această carte este Sfânta Carte care cuprinde întreaga ei învăţătură.

Însăşi Biserica spune: „ştiţi, există multe cărţi despre Hristos, chiar din aceeaşi epocă în care s-au scris Evangheliile sau de puţin mai târziu, şi din secolul II, şi din secolul III, şi din al IV-lea, s-au scris diferite cărţi care doreau să dobândească – adică, scriitorii lor doreau ca aceste cărţi să dobândească autoritate biblică, să fie şi ele socotite între cărţile canonice ale Scripturii”.

Sfântul Apostol Pavel a scris Epistole către Romani, către Corinteni, către Galateni, Efeseni, Filipeni etc., şi existau mulţi care spuneau că Apostolul Pavel a scris o epistolă şi către Smirneni, „uite-o, a scris o epistolă şi către Laodiceni”, despre toate acestea însă Biserica ne spune „nu, nu sunt corecte, nu sunt autentice aceste texte”. Biserica noastră ne spune care sunt autentice şi care nu, adică Biserica noastră ne spune: „aceste cărţi reprezintă 100% credinţa mea, câtă vreme celelalte nu o reprezintă 100%”.

Pe primele le-am numit cărţi canonice, iar pe celelalte le-am numit cărţi apocrife. Vorbim de Faptele Apostolilor, dar există [ca apocrife] şi Faptele lui Pavel şi Faptele Teclei. Există Apocalipsa lui Ioan, dar există [ca text apocrif] şi Apocalipsa lui Moise.

Toate aceste cărţi le-a deosebit Biserica şi a spus: „astea sunt canonice, astea nu sunt canonice”. Aşadar, Biserica ne spune care sunt cărţile Sfintei Scripturi. Şi ce altceva ne mai spune Biserica? Biserica ne mai spune că această carte este de de-Dumnezeu-insuflată. Ce vrea să spună „de-Dumnezeu-insuflată”? Adică insuflată de Duhul Sfânt. Cine ne spune asta? Ne-o spune Biserica. Cum ne-o spune Biserica? Ne-o spune în Duhul Sfânt. De ce? Pentru că Hristos a venit în lume, S-a suit la ceruri şi L-a trimis pe Duhul Sfânt, după cum El Însuşi a spus: „vă voi trimite alt Mângâietor, Care vă va călăuzi la tot adevărul”. Aceasta este o dogmă fundamentală şi, de vreme ce suntem mădulare ale Bisericii, credem că Hristos este Dumnezeu, că Hristos a înviat şi că Hristos L-a trimis pe Duhul Sfânt, Care Se află în Biserică.

Faptul că suntem mădulare ale Bisericii înseamnă că am primit Duhul Sfânt, fiecare dintre noi. Cum L-am primit? Prin botez. După botez nu a rostit preotul „pecetea darului Duhului Sfânt”? Nu ne amintim de asta de la propriul nostru botez, câţi ne-am botezat de prunci, şi cred că toţi sau măcar cei mai mulţi sau aproape toţi cei de aici ne-am botezat la o vârstă atât de mică, încât nu ne mai putem aminti acest lucru, dar am văzut alte botezuri şi ştim că după a treia afundare, preotul pecetluieşte copilul cu Sfântul Mir şi spune „pecetea darului Duhului Sfânt”. Prin Sfântul Mir se transmite Duhul Sfânt; „te pecetluiesc” spune Biserica, şi precum pecetea are pe ea cerneală şi cerneala intră şi adevereşte şi certifică documentul, la fel şi „documentul” care se numeşte botez, adică ceea ce s-a petrecut prin acest act care se numeşte botez, este pecetluit prin darul Duhului Sfânt. „Îţi dăruiesc, ca Biserică, Duhul Sfânt”. (…)

O spun din nou, omul a pierdut Duhul Sfânt pe Care Dumnezeu l-a dat omului, omul L-a pierdut, L-a tăgăduit, şi a devenit om împotriva firii. Dumnezeu a dat omenirii pe Duhul Sfânt şi paznicul acestui tezaur, locul în care este tezaurizat şi se păstrează Duhul Sfânt este Biserica, şi oricine vrea, poate să meargă şi să primească Duhul Sfânt. Îl va primi, dacă va intra în Biserică, dacă va deveni membru al Bisericii, astfel primeşte cineva pe Duhul Sfânt. Dar, v-am spus toate acestea, am făcut un mare ocol, ca să vă spun că Biserica este tezaurizatorul Duhului Sfânt, în Biserică se păstrează Duhul Sfânt, din Biserică primeşte fiecare dintre noi Duhul Sfânt şi Biserica, aşadar, care are pe Duhul Sfânt, este „Hristos prelungit în veac”.

De altfel, ca să înţelegem cum anume Biserica este Hristos, spunem din nou, Sfânta Scriptură ne spune că Biserica este Trupul lui Hristos. Un trup are cap şi are şi mădulare, Capul este Hristos, mădularele suntem noi, dar prin toate mădularele curge acelaşi sânge, întocmai cum fiecare dintre noi, având propriul corp, vedem cum în fiecare mădular al nostru, în fiecare mână, în fiecare picior, în urechea şi în nasul nostru, peste tot curge acelaşi sânge, nu este diferit sângele. La fel, noi toţi alcătuim Biserica şi după cum Trupul Bisericii este unul, tot aşa trebuie să avem un sânge care să curgă în venele noastre, ca să fim un Trup. Care este sângele acesta, sângele care curge prin venele noastre? Este Sângele Capului, adică Sângele lui Hristos. Cum face Biserica noastră, aşa încât să avem toţi acelaşi sânge, în ce chip? Prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, Dumnezeiasca Împărtăşanie este modul prin care Biserica face în aşa fel, încât prin toate mădularele ei să curgă acelaşi sânge.

Profesor onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic Gheorghios I. Mantzaridis/  Lupta duhovnicească

La multe feluri de lupte este chemat să ia parte omul în viaţă. Există lupte pentru libertatea şi independeţa omului, lupte sportive, din urmărirea cărora noi aflăm o clipă de relaxare, dar pentru care sportivii se pregătesc din greu ani la rând, propunându-şi cucerirea unei medalii. Există însă şi lupta duhovnicească, cea care se dă pentru libertatea duhovnicească şi pentru desăvârşirea omului, iar aceasta este cea mai grea dintre toate luptele, de vreme ce vine în contradicţie cu duhul hedonist al timpurilor noastre.

Viaţa umană este legată de lupte care se poartă la diferite niveluri şi cu diferite scopuri. Cele mai multe dintre acestea se poartă pentru libertatea şi independenţa omului. Esenţială este însă lupta asumată pentru libertatea duhovnicească şi pentru desăvârşire. Iar această luptă, care se desfăşoară în primul rând în inima omului, durează toată viaţa. Există, însă, două situaţii extreme care se caracterizează prin absenţa acestei lupte: una este situaţia nepătimirii, în care omul rămâne netulburat de atacurile patimilor şi ale gândurilor pătimaşe, şi alta este cea a totalei robiri faţă de patimi, în care omul se predă bucuros patimilor şi gândurilor lui pătimaşe[1].

Lupta duhovnicească reprezintă condiţia esenţială pentru urcuşul în viaţa duhovnicească. Dar acest urcuş în viaţa duhovnicească pare extrem de greu în societatea contemporană secularizată. Lupta duhovnicească este cea mai grea, dar în acelaşi timp şi cea mai nobilă. Duhul hedonist al epocii noastre vine în contradicţie directă cu duhul de nevoinţă, pe care îl presupune lupta duhovnicească. Iar cugetul smerit al vieţii duhovniceşti nu poate coexista cu aroganţa culturii noastre.

Biserica leagă dintru început lupta duhovnicească a credincioşilor de păzirea poruncilor lui Dumnezeu[2]. Şi păzirea poruncilor îl păstrează pe om în adevărata libertate, pe care Duhul lui Dumnezeu o dăruieşte. Omul nu devine independent de Dumnezeu, spre a se îndrepta spre inexistenţa din care şi provine, nici nu are propriul său ego ca măsură a gândurilor şi a faptelor lui. [Omul] este luminat de cunoaşterea lui Dumnezeu şi are ca măsură a tuturor lucrurilor pe Dumnezeu-Omul Hristos. Astfel, el se maturizează duhovniceşte şi treptat îşi câştigă adevărata independenţă.

Dar omul doreşte ca dintru început şi fără nici o pregătire esenţială să devină independent şi să le regleze pe toate după propria lui voinţă. Uitând că nu este el însuşi cauza existenţei lui şi că toate le are de la Dumnezeu, îşi desconsideră datoriile şi revendică numai drepturi. Face tot posibilul ca să-şi satisfacă simţurile şi uită de sinele său interior. Îşi pune cunoştinţele şi capacităţile în slujba îmbogăţirii, a comfortului şi a promovării de sine, pierzând din orizontul conştiinţei sale smerenia, simplitatea şi dorinţa după desăvârşire duhovnicească. Urmarea acestei mentalităţi este triumful egoismului şi al trufiei.

Lupta duhovnicească se îndreaptă exact în direcţia contrară. Ea porneşte de la premisa că omul provine de undeva şi depinde de cineva; porneşte de la conştiinţa faptului că existenţa îi este „împrumutată”[3]. Chiar şi numai aceste simţământ naşte în chip firesc în om dragoste faţă de Pricinuitorul existenţei sale. Jertfa lui Hristos constituie un alt motiv pentru ca omul să fie iubitor de Dumnezeu şi să aibă râvnă spre lupta duhovnicească. Omul, înţelegând că Dumnezeu Se face om, Se smereşte şi Se jertfeşte pentru om, şi [astfel] nu are nici o îndreptăţire să rămână inert şi nepăsător.

Însă patimile care îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, acelea îi împietresc şi inima. De aceea, şi dragostea faţă de Dumnezeu, care este firesc să se nască în inima omului, se împuţinează sau chiar se preschimbă în nemulţumire şi duşmănie faţă de Dumnezeu. Astfel, ajunge omul să vadă în Dumnezeu pricina suferinţelor care există în lume şi Îl neagă sau chiar Îl duşmăneşte. O asemenea împietrire a inimii omul o arată şi faţă de creaturile lui Dumnezeu, precum şi faţă de însuşi aproapele său.

Poruncile lui Dumnezeu, cuprinse în dubla poruncă a iubirii, îl cheamă pe om tocmai la răsturnarea acestei situaţii. Calea poruncilor este calea luptei duhovniceşti. Desigur, această cale este grea, iar poarta pe care omul intră pe cale este îngustă. Însă măreţia de necuprins a menirii omului impune intrarea şi parcursul acesta, ca expresie a consimţământului şi participării lui la lucrarea mântuirii sale: „Intraţi prin poarta cea strâmtă…, că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” (Matei 7, 13-14).

Calea care conduce la viaţă este calea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Viaţa duhovnicească fără dragoste nu are putere, iar dragostea fără smerenia care se manifestă prin ascultare, nu este adevărată. Ascultarea este o faptă a dragostei. Ascultarea de Dumnezeu se face din dragoste de Dumnezeu, iar ascultarea de aproapele se face din dragoste de aproapele. „Cine are poruncile mele şi le păzeşte”, a spus Hristos, „acela mă iubeşte” (Ιoan 14, 21). Şi dragostea de aproapele se manifestă prin dispoziţia de a ne apropia de el şi de a-l sluji. Dragostea de aproapele vine ca înfăptuire şi adeverire a dragostei de Dumnezeu, dar şi dragostea de Dumnezeu adevereşte dragostea de aproapele. “Cine spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, acela este mincinos” (1Ioan 4, 20).

Lupta duhovnicească nu se dă lovind în aer, nici prin intermediul gândurilor şi al ideilor abstracte. Dimpotrivă, ea se întreţese cu viaţa de zi cu zi şi se manifestă prin întreaga dispoziţie şi purtare a omului. Pe de o parte, această luptă cere de la om să-şi lărgească limitele îngăduinţei sale, iar pe de altă parte, ea se împlineşte prin neîntrerupta pronie şi susţinere a lui Dumnezeu. Este semnificativă o întâmplare care se consemnează în viaţa Sfântului Antonie cel Mare. După atacuri demonice cumplite şi istovitoare, Sfântul are o vedenie luminoasă, care îl alină de toate durerile, de aceea întreabă: „Unde ai fost şi de ce nu te-ai arătat dintru început, ca să opreşti durerile mele?”. Atunci a auzit un glas care i-a spus: „Aici eram, Antonie, dar aşteptam să văd lupta ta”[4].

Aici însă se ivesc multe întrebări: Cine se mai gândeşte azi la asemenea lucruri? Cine vrea să-şi piardă confortul? Cine mai are dispoziţia să se consacre unor lupte grele şi istovitoare? Oamenii consideră fireşti toate eforturile de pregătire pentru întrecerile olimpice. Sportivii se dedau la pregătiri grele, de ani de zile, fac antrenamente dure şi epuizante, îşi exersează trupul până la limitele de toleranţă ale acestuia. Dacă, aşadar, acestea sunt considerate fireşti şi de la sine înţelese pentru exersarea trupului, ce ar trebui să spunem despre nevoinţele duhovniceşti şi luptele duhovniceşti?

Prin lupta duhovnicească creştinul participă la lupta continuă a Bisericii împotriva răului, se armonizează cu Trupul Bisericii şi, în acelaşi timp, conlucrează la zidirea trupului său; participă la unitatea şi la sobornicitatea Bisericii şi, în acelaşi timp, el însuşi se unifică şi creşte, devenind om universal. Viaţa duhovnicească nu este un lux, nici nu se dezvoltă la periferia vieţii bisericeşti, ci se află în centrul vieţii Bisericii şi reprezintă împlinirea esenţială a acesteia.

Viaţa duhovnicească este chintesenţa vieţii creştine. Nu este ceva care îi priveşte doar pe clerici şi monahi. Fiecare credincios este dator să trăiască o viaţă duhovnicească şi să lupte ca să păstreze viu harul pe care l-a primit la Sfântul Botez. Oricât de grea ar părea viaţa duhovnicească în societatea contemporană, ea nu încetează să fie cu putinţă. Poruncile lui Hristos au valabilitate veşnică, şi nici un factor lumesc nu poate să zădărnicească păzirea lor. Desigur, ţinerea poruncilor a fost dintotdeauna grea şi devine şi mai grea în societatea contemporană. Dar în aceasta stă jugul şi povara creştinului, aşa cum a spus Însuşi Hristos: “jugul Meu e bun şi povara uşoară” (Matei 11, 30). Dimpotrivă, omul care rămâne departe de Hristos îşi asumă jugul nimicitor şi povara istovitoare ale păcatului.

O luptă duhovnicească corectă presupune desfăşurarea ei pe o lungă durată de timp, cu prelungire înspre viitor. Fiecare zi trebuie să fie un început bun pentru un câştig şi mai mare. În vederea acestui câştig, nu timpul are importanţa majoră, ci dorinţa şi intenţia[5]. O ţintă necesară în lupta duhovnicească este şi dobândirea curajului care se întemeiază în credinţa în Hristos. Însuşi Hristos a spus: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Biruinţa aceasta a dobândit-o Hristos ca om. Şi aceeaşi biruinţă este chemat să o dobândească fiecare creştin având credinţă şi nădejde în Hristos.

În sfârşit, după cum exersarea trupească îşi are legile ei, la fel şi cea duhovnicească îşi are legile ei. Dacă lupta duhovnicească nu se desfăşoară conform legilor, ea nu este încununată (vezi 2Timotei 2, 5). [Lupta duhovnicească] este o luptă care se desfăşoară în Biserică, cu ajutorul persoanelor şi a mijloacelor pe care le oferă Biserică. Chiar şi cei ce pleacă în pustie ca să se predea nestingheriţi luptei lor duhovniceşti, se supun rânduielilor Bisericii şi se raportează permanent la acestea.

Cel mai bun ghid în lupta duhovnicească este „Scara” Cuviosului Ioan Sinaitul. Cartea aceasta, care cunoaşte o mulţime de ediţii şi traduceri, se împarte în 30 de capitole, după numărul de ani ai lui Hristos înainte de a-şi începe activitatea publică. În această carte se prezintă metodic urcuşul duhovnicesc al credinciosului, şi mai ales al monahului, până ajunge la desăvârşirea care Îl care ca măsură pe Hristos. În ea este prezentată în detaliu lupta cu patimile şi exersarea în virtuţi. În acelaşi timp, se scoate în evidenţă importanţa primordială a smereniei şi se atrage atenţia că orice zi care trece fără să purtăm lupta duhovnicească este o zi pierdută.

De obicei, suntem lipsiţi de exigenţe în domeniul vieţii duhovniceşti, în vreme ce în altele lucruri devenim exigenţi şi nesătui. Locul în care, însă, fiecare este dator să fie deosebit de exigent cu sine, este viaţa duhovnicească.

Viaţa duhovnicească este ceva ce aparţine numai omului şi îi vădeşte specificul şi superioritatea lui în întreaga creaţie. Ea deschide înaintea omului orizonturi nelimitate şi îl face dumnezeu după har. De aceea, lupta duhovnicească este cea mai importantă şi mai nobilă luptă pe care şi-o poate asuma omul.

[1] Vezi Arhim. Sofronie (Saharov), Ο άγιος Σιλουανός ο Αθωνίτης, Essex, Anglia, 1999, p. 194.

[2] «Luptele credincioşilor sunt porunci». Marcu Ascetul, Περί του θείου βαπτίσματος, PG 65, 989 D.

[3] Maxim Mărturisitorul, Ερμηνεία εις το Πάτερ ημών, PG 90, 893 C.

[4] Athanasie cel Mare, Βίος και Πολιτεία του οσίου Αντωνίου 10, PG 26, 860 Α.

[5] Athanasie cel Mare, op. cit. 7, PG 26, 853 Α.

Iisus se afla în Ierusalim pentru a lua parte la sărbătoarea evreiască anuală (Paștele Iudeilor). Atunci a văzut un slăbănog ce se chinuia așa de vreo treizeci și opt de ani. Domnul l-a întrebat daca ar vrea să se vindece. După ce au schimbat câteva vorbe, Hristos îi spune acestuia „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă“. Și îndată omul s-a făcut sănătos. S-a ridicat, și-a luat patul și a umblat. (Ioan 5:1-9)

Întrucât această minune s-a petrecut într-o sâmbătă, conducătorii evreilor au vrut să-l acuze pe Domnul că a profanat ziua Sabatului. Ioan, în scrierile sale, ne spune că evreii l-au persecutat pe Hristos pentru asta și că și-au îndârjit eforturile pentru a-l omorî (In. 5. 10-18).

După ce a ținut o predică lungă prin care și-a dezvăluit legătura divină cu Tatăl Ceresc, Hristos le-a spus evreilor: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!“ (Ioan 5:39, 40). În această mărturie sunt câteva adevăruri importante ce necesită o analiză mai amănunțită.

Orbirea spirituală

Din afirmația Sa rezultă un adevăr uluitor, și anume că un om poate studia cu sârguință Sfânta Scriptură și totuși să nu ajungă să îl cunoască pe Hristos!

Câți dintre liderii evreilor, mai ales cărturarii, nu s-au lăudat cu numeroasele cunoștințe în domeniul scrierilor sfinte! Și atunci de ce nu L-au recunoscut pe Iisus din Nazaret ca fiind Mesia cel promis, dacă Vechiul Testament era plin de profeții legate de sosirea Sa? Căci Domnul a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi (Luca 24:44).

Motivul pentru care nu l-au putut recunoaşte pe Hristos din Vechiul Testament a fost  precum explică Pavel: „până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor“ (2 Cor. 3:15). Ideile preconcepute despre cum ar trebui să fie Mesia şi cum ar trebui să se comporte i-a împiedicat să facă o analiză obiectivă asupra persoanei, cuvântului și operei Domnului.

Când mă gândesc la cercetătorii de astăzi din domeniul religios, care și-au petrecut o viață întreagă învățând ebraica, aramaica și greaca, care au studiat teritoriile și culturile, au devenit experți în exegeză și care totuși nu îl cunosc pe Fiul lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului, mă întristez profund. Cunoștințele care nu sunt puse în practică duc la o judecată mai aspră.

Mântuirea este întru Hristos

Domnul a spus că nu poate exista viață veșnică în afară de El. Într-o epocă în care spiritul pseudo-ecumenismului a pătruns în inimile multora, acest adevăr trebuie adus la cunoștință oamenilor. Fiul lui Dumnezeu nu a făcut nicio justificare pentru afirmația sa:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.“ (Ioan 14:6). Mântuirea nu poate fi găsită în altă parte: „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi.“ (Fap. Ap. 4,12)

Dacă pare strict, atunci așa să fie! Problema nu este una ce ține de bigotism, ci mai mult de adevăr. Sunt vorbele lui Hristos adevărate? Dovezile îl vor susține? Totul se reduce la asta, de aceea rolul nostru este să îi apropiem pe oameni de Hristos!

Unii oameni îl resping pe Hristos

Mântuitorul ne învață că oamenii au libertatea de a alege dacă vor sa fie alături de El sau nu. Unele religii susțin însă contrariul. Calvinismul susține că oamenii sunt atât de înrobiți de păcate încât nu pot asculta învățăturile Domnului decât dacă mintea le este luminată de către divinitate. Dar ce înseamnă asta de fapt? Vina pentru transformarea lor religioasă îi este atribuită Domnului, și deopotrivă, El este învinuit pentru că nu le-a salvat sufletele!

Iată însă ce ne învață Sfânta Scriptură. Omul este o ființă înzestrată cu voință proprie, ce poate lua singură decizii. (Gen. 2:16, 17; Is. 7:15; In. 7:17; Ap. 22:17).

Potrivit învățăturilor Bibliei, omul poate decide singur dacă acceptă sau respinge mesajul divin din Evanghelie. Dacă prin necredință sufletele sunt pierdute, Domnul nu poate fi învinuit. Iisus le-a spus evreilor: „Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!“ (Ioan 5,40). Dacă mesajul darului lui Hristos este atât de frumos, dacă adevărurile despre viaţă şi moarte sunt atât de puternice, iar binecuvântările Sale atât de motivante, este incredibil cum nişte oameni raţionali pot neglija venirea spre Mântuitorul.

Cum putem explica asemenea absurditate? Iată câteva răspunsuri posibile. Unii pur și simplu nu conștientizează că s-au pierdut de la calea cea dreaptă. Sfânta Scriptură ne învață că Hristos a venit să îi caute și să îi salveze pe cei rătăciți (Luca 19,10). Dar dacă o persoană nu este conștientă de condiția în care s-a complăcut, nu va ști că are nevoie de Hristos ca să îl mântuiască.

Timp de mai multe decenii, societatea a fost învățată de către filozofii raționaliști și psihologii umaniști că „păcatul“ nu există în realitate. El este atribuit unui proces imaginar al unor fanatici religioși. Desigur, omul poate să aibă uneori ceea ce numim „un comportament social inacceptabil“ (ex. crimă, viol, jaf etc.) dar acestea sunt impulsuri provocate de „trecutul evoluţionist, cavernicol“ sau de aşa numitul „creier de reptilă“. Umaniștii laici cred că pentru astfel de scăpări comportamentale oamenii nu ar trebui să se simtă vinovați. Asemenea greșeli nu impun neapărat o pedeapsă. „Vina“ este un cuvânt murdar în vocabularul multora.

Astfel, până când ideea de păcat, răzvrătire și cea de vină [nu] vor fi aduse în conștiința contemporanilor, mulți vor continua să nu vadă nevoia pentru ceea ce Iisus Hristos ne oferă.

Unii nu vor să se apropie de Hristos pentru că nu sunt convinși de unicitatea sa.

Era o perioadă când lumea venera numele lui Iisus. Dar aceste zile au trecut. Trăim într-o lume din ce în ce mai neîncrezătoare. Mulți dintre frații noștri nici măcar nu mai cred în existența lui Dumnezeu. Au învățat încă de la școlile elementare și prin intermediul mass-mediei că universul este etern și se poate susține singur. În plus ni se spune că omul a evoluat din strămoși de origine animalieră. Unii spun că Biblia nu este cuvântul lui Dumnezeu ci mai degrabă o culegere de fabule străvechi.

Despre Iisus Hristos se spune de asemenea că, deși ar fi fost un predicator remarcabil și o ar fi avut o influență binefăcătoare din antichitate, nu este singurul Fiu al Domnului și Mântuitorul lumii.

Fraților, dacă nu îl cunoaștem cu adevărat pe Hristos, nu avem cum să ajungem la El. Studiul „dovezilor creștine“ este una din necesitățile arzătoare ale vremurilor pe care le trăim. „Este Biblia adevărată? Este Iisus Fiul lui Dumnezeu? Creștinii răspund cu da la aceste întrebări, dar foarte puțini sunt pregătiți să le abordeze atunci când sunt puși față în față cu persoane care nu au crescut sub influența unui mediu creștin.

Alții nu se apropie de Dumnezeu pentru că, din cauza unor învățături false, au ajuns la concluzia că se pot identifica cu el. În Faptele Apostolilor, citim despre unii „iudei care cutreierau lumea“ și pretindeau că pot alunga spiritele rele. O procedură obişnuită în exorcizare era să invoce numele lui Hristos. Însă înșelătoria lor risca să fie demascată.

Putem învăța ceva din acest caz, și anume că nu oricine susține că are vreo conexiune cu Iisus Hristos se bucură într-adevăr de o asemenea uniune.

(…) Adepții diferitelor confesiuni au predicat o versiune eronată a mesajului lui Hristos ( Gal. 1:6-8) și mulți au început să creadă sincer, în ideea greșită că o doctrină falsă ar putea fi creștinismul adevărat. Este responsabilitatea sacră a fiecărui fiu al Domnului să facă diferența între adevăr și minciună, să știe să distingă între creștinismul pur și sectele moderne și să îi întoarcă pe cei rătăciți la învățăturile Bibliei.Însă unii dintre predicatori au încetat să mai proclame acest mesaj și au început să adopte posturi care induc oamenii într-o apostazie distructivă.

Unii nu vor să se apropie de Hristos pentru că nu sunt dispuși să plătească prețul pe care acesta îl cere. Căci dacă vrei să îl urmezi pe Hristos, trebuie să fii dispus să sacrifici tot ceea ce se află în contradicție cu cerințele divine. Trebuie să fii dispus să te lepezi de tine, să îți porți crucea zilnic și să Îl urmezi pe Domnul (Luca 9,23).

Mântuitorul le-a spus oamenilor să se gândească bine înainte să își asume rolul de discipol al Domnului, iar acela care nu este dispus să renunțe la orice obstacol din calea credinței nu poate fi ucenicul lui Hristos (cf. Luca. 14, 25-35). Un exemplu trist este cel al tânărului conducător bogat. Era stăpânit de păcatul avariției. Astfel, atunci când Domnul i-a cerut să își vândă toate averile și să-L urmeze, tânărul a plecat trist de la Hristos. (Matei 19,16-22). Nu a vrut să plătească prețul!

Pentru unii dezicerea de tot ce este lumesc este o cerință prea mare ( 2 Tim. 4:10) în schimbul uceniciei. Alții nu își permit să piardă timpul. Și astfel dau la schimb eternitatea pentru câteva clipe. Scuzele sunt multe, rezultatul este același. Alte lucruri sunt prioritare înaintea lui Hristos.

Alții nu vor să vină la Domnul pentru că se tem de eșec.

Am auzit de multe ori scuza: „Aş vrea să fiu creştin. Dar ştiu că nu voi rezista prea mult. Nu vă daţi seama că atunci când ne întoarcem către Hristos suntem ca nişte prunci în credinţă? Nu vă dați seama că Cerul este răbdător față de slăbiciunea umană? Oare nu ne-a promis Iisus că va fi cu noi până la „sfârşitul veacului“ (Matei 28,20)? Da, vom face adesea greşeli. Dar ne vom căi pentru ele şi vom învăţa cum să creştem în credinţă în ciuda acestora.

Dar dacă am zice: „Nu mă căsătoresc pentru că majoritatea căsătoriilor se termină printr-un divorţ?” Ar fi, desigur, un raţionament greşit. Dacă un fermier ar gândi: „Nu mai plantez pentru că în ‘42 a fost secetă?“ Ar muri de foame! Nu vă temeţi de eşec. Faceţi ce vă stă în putinţă pentru a-L sluji pe Domnul. Şi făceţi-vă promisiunea că veți asculta și veți învăța progresiv adevărul lui Dumnezeu.

Unii nu vin la Hristos din cauza celor văzute la alți creștini. Să știți că nimeni nu va fi iertat în ziua judecății pentru neascultarea sa din cauză că a fost influențată de exemplul altcuiva. Fiecare este responsabil pentru faptele sale (2 Cor. 5,10). Dar chiar și așa, un adevăr incontestabil este că cei mai mari dușmani ai Domnului provin uneori din proprii ucenici. Prin viețile grosiere pe care le duc îi întorc pe unii de la adevăr chiar înainte ca aceștia să cunoască învățăturile Domnului.

Uneori, moralitatea membrilor bisericii este mult inferioară credincioșilor fățarnici. În unele părți, îndreptarea prin disciplină este o practică total necunoscută. Cu siguranță Domnul nu ne va ierta pentru neglijarea intenționată.

Într-adevăr, sunt multe „explicaţii“ care justifică de ce oamenii nu vor să se apropie de Hristos, dar nu şi motive!

(Sursa: christiancourier.com; traducerea şi adaptarea: Lucian Filip)


Categorii

Pagini Ortodoxe, Preot Ioan Valentin Istrati, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “Maica Domnului este Raiul/ CUM SE CITESC SI TALCUIESC SCRIPTURILE?/ Lupta duhovniceasca/ DE CE SE FERESC UNII OAMENII DE HRISTOS?

  1. Doamne ajuta ! Poate aveti cunostinta de icoana Umilenie din sat Locoti, Rusia. Sunt din Neamt si aici e a doua oara cand e adusa de cativa reprezentanti(mireni).Din pacate a fost adusa la cei cu calendarul vechi si purtata pe la toate bisericile lor.Intrebarea ar fi daca e bine sa mergem sa ne inchinam.Precizez ca icoana izvoraste mir.. si e facatoare de minuni.

  2. @ ioan L:

    Cum sa fie adusa icoana de simpli mireni? Cu acordul sau binecuvantarea cui? Nu avem incredere. Noi nu am merge si nu am recomanda. Orice icoana e, pana la urma, facatoare de minuni, daca exista credinta si durerea inimii la credinciosi.

  3. Pingback: BIBLIA IMPOTRIVA PROTESTANTISMULUI. Respingerea ereziilor protestante prin versete biblice (fragment) -
  4. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI, “Nasterea bucuriei a toata lumea”. Cuvintele Sfintilor Ioan Maximovici si Ioan Damaschin | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Predica PS IGNATIE despre MAICA CELOR SMERITI, a celor singuri si a celor cuprinsi de “viforul scarbelor”, TRAIREA VIETII LUI HRISTOS si TRAIREA VIETII CELORLALTI, in adevarata smerenie si dragoste: “Cand mimezi dragostea, e sentimentali
  6. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI. Semnificatia cuvantului Evanghelic “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti”: ORICE ABATERE DE LA ALIPIREA DE DUMNEZEU, ORICAT DE SOLEMNA, ESTE CU SIGURANTA PERICULOASA | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: UNDE ESTE MAICA DOMNULUI? “Maica Domnului este printre fiii ei; ȘTERGE LACRIMILE, ALINĂ DURERILE, CULEGE RUGĂCIUNILE şi apoi le înalţă la Fiul ei”. “Aşa cum L-a purtat pe Fiul său, NE POARTĂ PE FIECARE ÎN PARTE” –
  8. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI, MAMA NOASTRA PREASFANTA: “Îi datorăm lacrimile noastre spre a-i şterge lacrimile care nu se usucă pe obrajii ei din pricina răutăţilor cu care Îl răstignim pe Hristos”. FIII LACRIMILOR TALE… | Cuvântul
  9. Pingback: “Si numai chemarea numelui ei e dulce inimii…” – PENTRU CINE SI PENTRU CE SE INTRISTEAZA MAICA DOMNULUI? Cum devenim “fiii lacrimilor” sale? “PURCELUSII” MAICII DOMNULUI SI COPILASII EI ASCULTATORI – C
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare