MARTURISITORUL NICOLAE PURCAREA A TRECUT LA DOMNUL

25-09-2015 13 minute Sublinieri

Domnul Purcarea

S-a născut la 13 decembrie 1923 în Braşov. Naţionalitatea: română. Religia: ortodoxă. Studii: Academia Comercială – fără diplomă. Profesia: merceolog/sculptor. A fost arestat în 1942 şi condamnat la 15 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Braşov, Văcăreşti, Piteşti, Alba Iulia. A fost rearestat la 6 martie 1945 şi internat în lagărul de la Caracal până în august 1945. A fost arestat a treia oară la 1 iunie 1949 şi condamnat la 7 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Craiova, Piteşti, Poarta Albă, Peninsula, Jilava, Gherla, Codlea. A fost eliberat la 29 mai 1956 cu domiciliu obligatoriu la Lăteşti. A fost arestat a patra oară în 12 septembrie 1958 şi internat administrativ 24 luni, după care i s-a reactivat condamnarea din 1942. A executat pedeapsa în închisorile Culmea, Grind, Galaţi, Aiud. A fost eliberat la 29 iulie 1964. A trecut la Domnul pe 25 septembrie 2015.

 

Aş dori pentru început să îmi spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră.

Sunt originar de aici, din Schei. Am urmat şcoala elementară în Braşov, Liceul Comercial, după care am trecut la Academia Comercială, cum se numea atuncea ASE-ul de astăzi. Încă de timpuriu au survenit oprelişti, obstacole, datorită concepţiilor în care mă pregăteam, care aveau la bază ideea creştină şi pe cea naţională. Coordonatele noastre erau acestea: pe verticală, gândul nostru să fie spre Dumnezeu, iar pe orizontală, ideea de apartenenţă la o etnie. Pe aceste idei mi-am creat tot edificiul spiritual, care, bineînţeles, la un moment dat, a fost contrariu concepţiei comuniste. Datorită acestui fapt a trebuit să suportăm consecinţele, în sensul că am fost victime sigure în gulagul românesc. E adevărat, mai putem spune şi astăzi, noi nu ne-am considerat victime, ne-am considerat luptători ai unei cauze româneşti, pentru care am activat încontinuu, chiar şi în situaţia de detenţie, şi până în momentul acesta. A fost o luptă între două tabere. Pornind de la concepţia noastră creştină, zicem că noi am fost în tabăra binelui, şi ei în tabăra satanică. „Satanică” spunem pentru că ceea ce au lăsat astăzi nu este decât un rezultat al furtunii, al uraganului pe care l-a stârnit ideologia comunistă. Această concepţie comunistă n-a făcut altceva decât să satanizeze popoarele pe care a pus stăpânire. De ce zic acest lucru? Pentru că Dumnezeu a sădit în sufletul nostru o fărâmă de dragoste, pe care noi trebuie să o fructificăm între semenii noştri, şi cu această dragoste să încercăm să creăm pe plan spiritual şi material valori care să strălucească, care să dea autenticitate etniei noastre.

[…] 

Ce vă mai amintiţi despre închisoarea din Piteşti?

Am stat 10 zile la carantină, cum e obiceiul, după care am fost transferat la altă cameră. Pentru că aveam muncă silnică, bineînţeles că am intrat la secţia de muncă silnică, dar n-am stat mult, că ne-a’ băgat la camera 1-subsol.

Cine făcea atunci transferurile de deţinuţi? Gardienii, directorul?

Nu ştiam atunci, dar erau gardienii. Ţurcanu nu se arătase chiar aşa de făţiş, nu făcea el direct repartiţia. După aceea a început el să dicteze: „Pe ăştia îi bagi aici! Pe ăştia îi bagi aici!” El dirija după aceea toată activitatea deţinuţilor… Şi ne-a’ băgat la 1-subsol. Am stat câteva luni bune în camera comună, până de Sfântul Nicolae ’50, când s-a declanşat demascarea. În ziua de Sfântul Nicolae a venit Ţurcanu în cameră: „Trebuie să vă faceţi demascarea!” Noi nu ştiam nimic.

Dar înainte să intraţi în cameră nu aţi auzit de ce se întâmpla în închisoare?

Nu. Era strict secret.

Şi înainte să vină Ţurcanu, n-aţi reuşit să vă daţi seama de ceva?

Nuuu. Mai auzeam ţipete, da’ am zis că-s anchete ale Securităţii pe care le face în puşcărie, nu ne gândeam că… Ştiam ceva foarte vag, da’ n-am ţinut cont, pentru că în cameră era o activitate nemaipomenită, era o armonie nemaipomenită.

Care era atmosfera? Ce fel de discuţii se purtau?

Fiecare avea câte ceva de povestit. În afară de faptul că ţi-ai găsit nişte prieteni, te-ai împr’etenit cu alţii, se învăţau poezii de tot felul, rugăciuni, ştiinţe, limbi. În special limbi străine se învăţau. Seara totdeauna se găsea cineva care să povestească un film sau o carte. Printre noi era şi Costache Oprişan[1]. Cine mai era? Parcă-i văd pe fiecare: camera era pe lung şi avea două priciuri pe lateral. Erau oameni deosebiţi.

V-aţi împrietenit cu cineva înainte să înceapă demascările?

Păi cu toţi ne împrietenisem. Toţi eram ca fraţii.

Dar eraţi mai apropiat de cineva anume?

Nu. Era Vasilică Pătraşcu[2], pe care îl cunoşteam din închisoarea trecută. După aia aveam doi colegi de la Academie: pe Sandu Muntean[3] şi pe Arapu[4]. Muntean a suferit mult, îngrozitor de mult. Şi alţii… Mai era Florică Dumitrescu[5], Nicu Ioniţă[6], Dinu Mateescu[7]. Vorbesc cei de pe o parte a priciului. Mai era’, apoi, Nelu Gherasim[8] de la Cluj, care a murit, Géza îi ziceam noi… Era Costăchescu[9], Gorbatei, Bărcuţean[10]. Am şi eu nişte însemnări de la Gherla, Piteşti, la care tot scriu şi tot văd că îmi revin în minte şi alţii, şi iar mai am de scris… Nu e o poveste pe care o deşiri uşor, care curge, e o tragedie. Stai, iar ţi-aduci aminte, iar te poticneşti… Mai citeşti ceva: „O, stai, dom’le, că prin momentul ăsta am trecut!” şi redai momentul pe care l-ai trăit, cu ideile tale.

Eram acolo vreo 30, cel puţin. După aceea au mai venit şi alţii, unii au plecat. Era profesorul Puiu Chivulescu[11] din Târgovişte, săracu’, dacă aţi auzit de el, un om deosebit care a avut un rol şi în greva din Rusia, cu Puiu Atanasiu[12] la Vorkuta parcă, sau la Uranski. S-a dus Ana Pauker la ei să-i lămurească să intre în „Horia, Cloşca şi Crişan”[13] şi Puiu Atanasiu i-a răspuns cum trebuie. Atunci toţi au intrat în grevă şi-a plecat Ana Pauker cu coada între picioare de acolo. Puiu Atanasiu a declanşat atunci cea mai mare grevă din istoria lagărelor comuniste.

Dar erau printre ei şi dintre cei care, v-aţi dat seama mai târziu, că vă trăgeau de limbă?

Păi n-aş putea spune că era vreunu’ care ne trăgea de limbă.

Şi ce vă amintiţi despre începutul demascărilor?

Era dimineaţa de Sfântul Nicolae, luasem terciul, ne felicitam unii pe alţii, că eram câţiva Nicolae: Nicu Chivulescu, eu şi Nicu Ioniţă. Şi Ţurcanu, care a venit atunci în cameră, singur, la un moment dat a zis: „Să vă faceţi demascarea!”

S-a prezentat înainte sau ştiaţi cine e?

Nu. Atuncea l-am văzut prima dată. Şi la un moment dat zice: „Pe ei!” Şi atuncea au apărut ciomege, cozi de mătură, picioare de scaun, şi o parte dintre amicii noştri care veniseră cu scopul acesta au sărit pe noi şi a început bătaia. Sigur, elementul acesta al surprizei, al nedumeririi, al buimăcelii… Ce se întâmplă? Ce se întâmplă? …ne-a dat gata. Ne-a paralizat!

Cine a pus mâna pe ciomege dintre cei cu care vă împrieteniserăţi?

Toţi. Mărtinuş[14], Tudor Stănescu[15]… L-am mai întâlnit eu pe la Bucureşti, de multe ori l-am întâlnit. L-am întâlnit şi la moartea lui Calciu[16] în haine de călugăr, dar eu nu văd în el decât omul din reeducare. Am rămas bătut în cap. Nu îl văd… degeaba! O apropiere de el nu pot face… Am rămas aşa: îl văd acolo în comitetul de reeducare. N-a bătut el nu ştiu cât, ştii? Că Mărtinuş era cu iniţiativa, Mărtinuş bătea… Mai era Tică Ispas[17], Costache Oprişan trecuse, săracu’, şi el…

N-aţi observat la Oprişan dacă prezenta urme de bătaie?

Nu, n-am văzut la nici unul.         

În momentul în care Ţurcanu v-a cerut să vă faceţi demascarea, care a fost reacţia?

Ştiu că i-a răspuns Anagnoste[18], care era lângă mine. Era un macedonean grozav de gură, student la Litere. Am auzit că după aceea a devenit şi el mare bătăuş. Nu ştiu ce-a răspuns, dar Ţurcanu l-a doborât dintr-o palmă. Şi ne-a’ bătut zdravăn câteva ore, ne-a’ tot bătut, până când la un moment dat Ţurcanu a zis: „Gata, dezbrăcarea la pielea goală!” Ne-a’ lăsat cămaşa de pe noi şi strictul necesar. Restul la magazie. Şi cu ăstea am rămas ani de zile, până m-am eliberat.

Am trecut prin toată pleiada, prin toată gama de schingiuri posibile. Am mâncat bătaie îngrozitoare… De ce? Pentru că tactica mea a fost aceasta: ce îmi pune în faţă recunosc sau nu. Şi m-a luat Mărtinuş: „Ce ai de spus?” „Păi nu mai am nimic.” „Cum nu? Dar asta nu ştii?” Da’ după fiecare anchetă mă bătea. M-a bătut până când m-a scos de pe fix.

Cât timp au durat torturile până să vă întrebe ceva?

Ne-a lăsat o bucată de vreme aşa, dar nu mult, pentru că au început anchetele. Mărtinuş avea patu’ după uşa de intrare. Comitetul de reeducare stătea pe două paturi. Mărtinuş ne-a cerut să ne facem demascarea şi noi n-am răspuns nimic. El te lua la anchete, te întreba, şi după fiecare anchetă te bătea. Te întindea pe prici, te ţinea strâns cu picioarele afară de pe prici şi te bătea la tălpi până când leşinai... Te mai lăsa, iar te bătea, iar te lăsa. Însă cel mai chinuitor era când trebuia să stai pe marginea patului, cu mâ’nile pe genunchi şi cu privirea fixă. N-aveai voie să te pleci într-o parte sau în alta, pentru că aveai planton lângă tine care te lovea la fiecare mişcare. Şi după aceea, dă-ţi seama, că de la bătăile pe care le-am primit în prima zi, mă dureau toate oasele, dar trebuia să stau în poziţie aia. Înţepeneai, nu mai puteai să te mişti deloc. Te mişcai doar la prânz când îţi dădea gamela, când te duceai să iei mâncare de la uşă, încolonat, şi noaptea, când te întindeai pe pat. Atuncea te mai destindeai, te mai dezmorţeai. Până când s-a intrat în anchete serios, au început cu mizeriile: cu frecatul pe jos, cu flotări… Trebuia să stai pe vine şi să freci mozaicul între priciuri, să freci, să freci, să freci, până când nu mai puteai.

Frecaţi podeaua şi cu alţi deţinuţi în spate?

Era şi cu deţinuţi în spate, era şi cu bagaje în spate… tot felul. Ştii? Îţi punea unul în spate pe care trebuia să-l duci şi n-avea voie să lase picioarele jos, că era bătut la rândul lui.

Ce v-a şocat cel mai tare din dezlănţuirea aceasta de violenţă?

A fost şocul întâi… Şocul! Şocu’ de tot ceea ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, care ne-a paralizat pe toţi, aşa. După aia, când au început bătăile, era groaza aceasta pe care o trăiai când vedeai că lângă tine e bătut unu’ şi tu nu puteai să faci nimic, doar să stai nemişcat. Parcă loviturile lui le simţeai şi tu… Da’ le simţeai din plin. Te strângeai de parcă se formaseră nişte reflexe pe care tu nu puteai să le stăpâneşti, pentru că ştiai că o să-ţi vină şi ţie rândul şi trăiai în permanenţă: „Oare pe cine cheamă? Ce cine cheamă?” Trăiai cu această senzaţie că acum îţi vine rândul, că acum te ia şi pe tine. Şi aşa era: luau pe unii şi pe alţii…

Eraţi obligaţi să asistaţi la torturarea celorlalţi?

Eram în poziţie, nu ne puteam mişca. Stăteam cu ochii aţintiţi în podea sau undeva fix. Şi n-aveai voie să te mişti deloc, că dacă te mişcai, te lovea’. Nu ne cereau să ne uităm la cel bătut, da’ simţeai tu… Simţeai! După aceea toată ziua erai cu şmotru’. Te ţinea’ într-un picior, te ţinea’ cu mâna ridicată, te ţinea’ la perete cu mâinile sus, dar lipit de perete. Şi inventau… Asta, dom’le, n-am putut s-o înţeleg: cum inventau schingiuri pentru fiecare. În afară de faptul că după bătaie te punea să alergi pe cârpa udă şi era aşa de dureros… Era aşa de dureros că parcă pe cuie călcai, nu pe o cârpă udă… Asta ca să nu se umfle tălpile. Era aşa de dureros până când deodată nu mai puteai şi cădeai jos. Ei, şi atunci începea altă bătaie, că te lua plantonul. Eu am avut un planton care mă înghiontea doar în partea asta. Şi, la un moment dat, i-am spus: „Domnule, mai loveşte-mă şi în partea astalaltă, nu numai acolo.” A auzit Mărtinuş: „Ce vrea banditul ăsta?” „Păi, zice să-l lovesc şi în partea ailaltă.” „Loveşte-l, mă, şi în partea aialaltă!”

Am mai povestit eu lucrul ăsta. La un moment dat stăteam pe marginea priciului, căzut. Mărtinuş: „Dormi, banditule?” „Nu, domnu’ Mărtinuş. Mi-e rău.” „Păi ce ai?” „Dau sânge, am dezinterie.” Ce mi-a venit mie, nu ştiu. N-am putut justifica niciodată de ce am spus asta. Şi numa’ îl aud că îi spune lu’ Ioniţă. : „Doctore, dimineaţă să te duci să verifici dacă dă sânge.” Toată noaptea n-am dormit: „Măi, cum să dau? Ce să fac?” Dimineaţa când m-am dus la WC m-am scobit în dinte până am dat sânge şi am şters cu o cârpă să arăt. Dar nu mi-am dat seama că una e sângele curat şi alta e sângele murdar. Unu’ e roşu aprins, altu’ e brun aşa. Eu îi arăt lui Ioniţă şi mă uit la el, Ioniţă se uită la mine şi el… Amândoi am tăcut. Am tăcut… Şi eu mi-am zis: „Dacă el nu spune, mai mă bate şi mai mă bate.” El şi-o zis: „Ce vrea Nae? Vrea să mă păcălească? Vrea să mă bage în bucluc? Dar dacă eu zic ca el şi el nu poate rezista în bătaie şi spune că ne-am înţeles? Mă omoară ăştia, că e ajutor legionar.” Dar tot el s-a gândit: „După câtă bătaie a mâncat Nae, nu zice.” Şi a mers pe mâna mea, spunându-i lu’ Mărtinuş: „Dom’le, dacă nu-l lăsaţi, ăsta în trei zile moare.” Şi atuncea Mărtinuş m-a aruncat la mortăciuni… Că mai erau unii care nu mai puteau, şi pe ăia îi aruncau într-un colţ, în fundul camerei, să zacă acolo. A trecut o bucată bună de vreme şi eu m-am mai refăcut, că am scăpat de şmotru.

Şi a venit odată Ţurcanu în cameră şi mi-a dat o palmă de mi-a spart timpanul. N-am mai auzit o bucată de vreme.

Pentru ce? A avut vreun motiv, sau fără motiv?

Nu ştiu ce m-a întrebat, dar mi-a dat o palmă de mi-a spart timpanul. N-am auzit o bucată bună de vreme. Ce greu a fost să n-auzi! Se spune că timpanul nu se reface, dar uite că s-a refăcut. Altă dată mă cheamă Ţurcanu la camera 4-spital şi mă pune faţă în faţă cu Spătăceanu, un fost coleg de facultate. Şi zice: „Spune, banditule! De ce n-ai demascat că fratele tău a fost ofiţer în armata naţională de la Viena?” „Păi, domnule Ţurcanu, nu ştiu dacă a fost.” „Cum nu ştii?” „Nu ştiu, că eu cu fratele meu nu mă aveam prea bine şi nu mi s-a destăinuit.” „Dar uite ce spune ăsta!” „Păi, domnule, eu nu ştiu.” „Cum nu ştii, banditule?” Şi-mi trage un pumn şi-mi rupe trei coaste dintr-o lovitură: Clac! Clac! Clac! Şi mă dureau… Şi mă dureau… Şi atât m-a pus să scriu acolo: că fratele meu a făcut parte din armata naţionalistă din Austria. Asta a trecut, iar eu am rămas cu coastele rupte, şi când făceam şmotru mă dureau… În asemenea situaţii trebuia să stai nemişcat, dar eu trebuia să frec, să fac şmotru. Ce chinuitoare a fost şi situaţia aceasta! Şi aşa au trecut luni de zile până când coastele mele au început să se sudeze. Dar durerea pe care am trăit-o atunci… Degeaba, nu pot reda… şi nu pot dori nimănui. Şi dacă cineva îmi spune că are coastele rupte îi înţeleg durerea, îi înţeleg suferinţa, dar atâta, că altceva n-am ce face.

[1] Constantin „Costache” Oprişan (1921-1959). Poet. S-a născut în comuna Onceşti, Bacău. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj. După rebeliunea legionară a trecut prin lagărul de la Buchenwald. În 1945 a fost numit şef al Frăţiilor de Cruce pe ţară. A fost arestat la 15 mai 1948 şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. La Piteşti a fost una din victimele preferate ale lui Ţurcanu. A fost transferat la Gherla în august 1951. S-a îmbolnăvit de TBC în urma torturilor şi la mijlocul lui 1954 a fost transferat la Târgu Ocna. A fost inclus în al doilea proces al deţinuţilor implicaţi în reeducarea de la Piteşti (procesul Vică Negulescu). A murit în Jilava în 26 iulie 1959. Alin Mureşan, op. cit., pp. 161-163; N. Hristu, O. Daniel, A. Mircea, Intelectualii şi Mişcarea Legionară, Editura Fundaţiei Culturale „Buna Vestire”, Bucureşti, 2000, p. 213; fişa matricolă penală din AANP.

[2] Vasile Pătraşcu, născut la 3 ianuarie 1922 în Bârlad, Vaslui. A fost arestat la 16 mai 1948 ca student în anul IV la Academia Comercială şi condamnat la 15 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Jilava, Piteşti, Gherla, Focşani, Aiud, Ploieşti, Iaşi, Galaţi, Periprava. A fost torturat la Piteşti în primul lot mare din camera 4-spital, începând din 6 decembrie 1949. A fost eliberat la 6 mai 1964. Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Dicţionar. P-Q…, p. 113; fişa matricolă penală din AANP.

[3] Un interviu cu Pr. Alexandru Muntean va fi publicat într-un volum ulterior.

[4] Petru Arapu, născut la 16 iunie 1922 în Cernăuţi. A fost arestat la 28 mai 1948 ca student în anul IV la Academia Comercială, şi condamnat la 15 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Aiud, Codlea şi Aiud. A fost eliberat la 24 mai 1963. Informaţii din fişa matricolă penală din AANP.

[5] Florian „Florică” Dumitrescu, născut la 28 iulie 1924 în Brăila. A fost arestat la 15 mai 1948 ca student în anul V la Facultatea de Medicină din Iaşi şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Gherla, Jilava, Galaţi, Văcăreşti, Aiud. A fost eliberat pe 31 iulie 1964. Informaţii din fişele matricole penale din AANP.

[6] Nicu Ioniţă, născut la 1 martie 1923 în Siviţa, Galaţi. A fost arestat la 15 mai 1948 ca student în anul V la Facultatea de Medicină din Iaşi şi condamnat la 5 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Suceava, Jilava, Piteşti, Poarta Albă şi Peninsula. A fost torturat timp de 6 luni la camera 1-subsol din Piteşti. După expirarea pedepsei, a fost internat administrativ 12 luni la Peninsula. A fost eliberat la 13 mai 1954. Alin Mureşan, op. cit., p. 138; fişele matricole penale din AANP.

[7] Dinu Mateescu (1923-1992). A fost arestat la 15 mai 1948 ca student în anul IV la Facultatea de Construcţii din Bucureşti. A fost condamnat şi a executat pedeapsa în închisorile Ministerul de Interne, Malmaison, Jilava, Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Aiud şi în Balta Brăilei. A fost eliberat în 1964. Informaţii oferite de Ioan „Jenică” Popescu; Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Dicţionar. M, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2004, p. 134.

[8] Ion „Nelu” Gherasim, născut la 30 iulie 1921 în Bogata, Cluj. A fost arestat la 30 ianuarie 1949 ca student în anul II la Facultatea de Agronomie şi condamnat la 15 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Gherla, Jilava, Oradea, Aiud, Galaţi, Periprava. La expirarea pedepsei a primit 36 de luni pedeapsă administrativă. A fost eliberat la 6 mai 1964. Informaţii din fişa matricolă penală din AANP.

[9] Corneliu Costăchescu, născut la 28 septembrie 1927 în Iaşi. A fost arestat la 7 iulie 1948 ca student în anul I la Facultatea de Matematică din Iaşi şi condamnat la 10 ani muncă silnică, pedeapsă redusă ulterior la 8 ani. A executat pedeapsa în închisorile Iaşi, Galata, Suceava, Jilava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Văcăreşti şi Aiud. A fost eliberat la 4 iulie 1956. Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Dicţionar. C, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2002, p. 229; fişa matricolă penală din AANP.

[10] Moise Bărcuţeanu, născut la 18 septembrie 1921 în Felmer, Braşov. A fost arestat la 4 iunie 1948, ca student la Politehnica din Timişoara, şi condamnat la 10 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Aiud. A fost eliberat la 6 septembrie 1957, cu domiciliu obligatoriu la Zagna, Brăila. A fost internat administrativ de pe 12 septembrie 1958 până pe 6 mai 1964, prin două decizii de câte 36 de luni fiecare. Informaţii din fişa matricolă penală din AANP; Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Dicţionar. A-B…, p. 160.

[11] Nicolae „Puiu” Chivulescu, născut la 23 decembrie 1925 în Târgovişte. A fost arestat la 17 aprilie 1949 ca student în anul II la Matematică, şi condamnat la 15 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, Ploieşti, Jilava. A fost eliberat la 12 aprilie 1964. Informaţii din fişele matricole penală din AANP.

[12] Constantin (Puiu) Atanasiu (1915-2007). Avocat, fost prefect al oraşului Focşani (6 septembrie 1940-21 ianuarie 1941). În 1942 a căzut prizonier la Cotul Donului şi a trecut prin diferite lăgare din URSS (Oranki, Mihailovo, Karangada). A fost repratriat în decembrie 1950. Internat administrativ la 11 iulie 1951 la Capul Midia şi Peninsula, a primit două pedepse succesive a câte 24 de luni, şi a fost eliberat la 13 octombrie 1954. A fost arestat la 13 februarie 1958 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, pedeapsă comutată ulterior la 25 de ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Jilava şi Aiud. A fost eliberat la 1 august 1964. Radu Mărculescu, Puiu Atanasiu, în „Puncte Cardinale”, nr. 6, Iunie 2007, p. 6; fişele matricole penale din AANP.

[13] Este vorba de divizia alcătuită din prizonieri de război de pe frontul din URSS.

[14] Alexandru Mărtinuş, născut la 31 ianuarie 1921 în Paşcani, Iaşi. A fost arestat la 15 mai 1948 şi condamnat la 15 ani de închisoare. A executat pedeapsa în închisorile Suceava, Piteşti, Gherla, Jilava. Unul dintre primii adepţi ai „reeducării”, a fost informator şi unul din liderii comitetelor de agresori. A murit în condiţii neelucidate în decursul anului 1954. Alin Mureşan, op. cit., pp. 155-156; Dorin Dobrincu (editor), op. cit., p. 172.

[15] Pr. Tudor Stănescu, născut la 31 ianuarie 1928 în Bucureşti. A fost arestat la 8 mai 1949 ca student în anul II la Academia de Înalte Studii Economice, Comerciale şi Industriale, şi condamnat la 8 ani închisoare corecţională. A executat pedeapsa în închisorile Rahova, Uranus, Jilava, Piteşti, Gherla, Malmaison, Braşov. Torturat în Piteşti, a devenit ulterior agresor, fiind cunoscut pentru duritatea sa. A fost eliberat la termen în 1957. După anul 2000 a revenit la Aiud, unde îngrijeşte monumentul de pe Râpa Robilor, şi s-a călugărit pentru a-şi răscumpăra păcatele. Un interviu cu Pr. Tudor Stănescu va fi publicat într-un volum ulterior.

[16] Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006). A fost arestat la 22 mai 1948 ca student în anul II la Facultatea de Medicină din Bucureşti, şi condamnat la 8 ani temniţă grea. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Gherla, Jilava şi Aiud. După ce a fost crunt torturat, a acceptat să colaboreze cu echipele de agresori din Gherla, rolul său fiind acela de a strânge informaţiile de la victime. În 1957 a fost implicat în al doilea proces al deţinuţilor din reeducare, moment în care şi-a revenit şi a acuzat autorităţile comuniste de înscenarea întregii acţiuni. A primit o nouă condamnare de 15 ani, care s-a contopit cu prima. A fost eliberat la 18 mai 1963, cu domiciliu obligatoriu la Viişoara, Telorman. După eliberare a absolvit Facultăţile de Filologie şi Teologie Ortodoxă. A predat la Seminarul Ortodox din Bucureşti, iar în 1978 s-a împotrivit public regimului şi demolării bisericilor din Bucureşti. Rearestat la 10 martie 1979 şi condamnat la 10 ani, sub pretextul participării la înfiinţarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). A fost închis la Bucureşti şi Aiud, şi s-a încercat fără succes exterminarea lui. A fost eliberat la 21 august 1984 în urma presiunilor externe, iar la scurtă vreme după aceasta a plecat în SUA. Alin Mureşan, op. cit., pp. 117-118; ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 155109, vol. 1-24.

[17] Dumitru „Tică” Ispas, născut la 25 martie 1924 în Piteşti, judeţul Argeş. A fost arestat la 17 mai 1948 ca student în anul V la Politehnică şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Gherla, Codlea şi Aiud. A fost eliberat la 18 aprilie 1964. Informaţii din fişa matricolă penală din AANP.

[18] Stere Iuliu Anagnoste, născut la 28 octombrie 1921 în Macedonia. A fost arestat şi condamnat în 1940 la 5 ani închisoare corecţională pentru „propagandă românească”. Rearestat la 24 septembrie 1949 ca student în anul I la Facultatea de Filozofie din Bucureşti şi condamnat la 15 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Jilava, Piteşti, Gherla, Constanţa. Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Dicţionar. A-B, ed. cit., p. 40; fişa matricolă penală din AANP.

[Fragment din volumul Experiențe carcerale în România comunistă, vol. III, Editura Polirom]


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Nicolae Purcarea

Etichete (taguri)

, , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “MARTURISITORUL NICOLAE PURCAREA A TRECUT LA DOMNUL

  1. Dumnezeu sa-l ierte! Tocmai i-am citit cartea -memoriu “Urla Haita” cu amintirile despre marile inchisori comuniste prin care a trecut: Gherla, Aiud, Jilava, Pitesti, Canal.
    Ce coincidenta!
    CInd am citit cartea am descoperit ca a fost coleg de facultate, prieten si apoi coleg de inchisoare cu parintele meu duhovnic Par. V. Patrascu a carui trecere la Domnul tocmai am sarbatorit-o acum 2 zile.

    Dumnezeu sa-i odihneasca pe amindoi!

  2. Dumnezeu sa-l odihneasca!

  3. Cine a mai suferit in acest mod. Mereu ar trebui sa ne amintim ca trebuie aflate faptele de sfintenie si aratate ca model celor de azi. O sa urmeze alte vremuri de persecutie dupa cum se vede. Noi suntem obisnuiti sa citim despre suferintele sfintilor martiri si deci putem citi si ce s-a intamplat chiar in aceste locuri, in urma cu putini ani, cu oameni care marturiseau pe Dumnezeu, marturiseau credinta crestina.
    Oare atatea suferinte asupra celor mai buni dintre noi nu spun nimic ? Nu sunt suficiente pentru a fi luate in seama de mai multi?
    Ar trebui canonizat unul care a trecut prin asa ceva si vedem ca a marturisit un crez crestin.
    Si cea mai mica durere provocata de cineva pentru marturisirea crestina este luata in seama la judecata, dar aici e un munte de suferinta si smerenie ce nu se gaseste decat in actele martirice, iar ce s-a intamplat aici a durat multi ani. Asta e alt aspect unic, durata extrem de mare a suferintei. O suferinta alinata prin rugaciune si o credinta atat de mare incat a facut minuni, altfel cum putem intelege acele vindecari, in timpul unor munci obligatorii de exterminare.
    Cred ca ingerii au venit si au dus sufletul unuia dintre cei care au suferit mai mult decat o generatie, trecandu-l din moarte la viata, iar la judecata zic eu, nu va ajunge, ci s-a mutat la viata. Ar trebui sa fim constienti ca unul ca el si ca ceilalti martiri, mijlocesc pentru noi.
    Atata liniste la moartea unui martir… S-ar putea spre rusinea noastra ca dupa un numar de ani sa se considere aceasta zi, ca de bucurie pentru intrarea in ceata sfintilor a acestuia, spre deosebire de noi cei de azi, care nu amintim la un nivel mai mare aceste fapte.
    Ma tot gandesc cat de grav e dezinteresul pentru suferinta acestor fii ai Bisericii care nu sunt luati in seama, contrastand cu stralucirea ca a soarelui pe care le-o da Dumnezeu dupa trecererea din aceasta viata, martirilor, printre care pot fi pusi si acestia. Noi nu vorbim de ei, iar in ceruri sunt in ceata marturisitorilor, fiind printre cei mai apropiati Mantuitorului.
    Nu ne inchipuiam cum poate gresi cineva care tine slujbele si nu ramane nimic nefacut, dar iata ispita vremurilor noastre, ca cineva sa ii vorbeasca de rau pe acesti marturisitori ortodocsi dar, de frica de a nu fi aratati cu degetul de catre dusmanii credintei, sa nu fie luati in seama, de cine ar trebui sa caute acte de sfintenie. Faci ce trebuie, dar ignori pe acestia, care sunt multi, o generatie de intelectuali crescuti in credinta ortodoxa si ajunsi absolut pe nedrept in inchisoare ca victime ale unor tirani. Acolo au suferit si marturisit, nu e acesta un act martiric?
    Daca nu iei in seama aceasta suferinta cat e de grav? Se vede ca e o intrebare la care ar trebui sa se raspunda. Cat cantareste aceasta neluare in seama si spun asta cu durere stiind ca mai putem face ceva in aceasta lume, putem schimba ceva din atitudini, nu suntem in momentul in care nu mai putem schimba nimic
    Ne putem “ascunde” in spatele multor alte nume de mari marturisitori ramasi in calendar, dandu-se de inteles ca noi avem sfintii nostrii, ce sa mai cautam si pe altii, dar ei sunt mult mai multi si nu trebuie ignorati ci aratate faptele lor. Trebuie aratate faptele mirenilor care au suferit pe nedrept. Unii din cei carora le spunem sfinti au fost mireni dar dupa trecerea din aceasta viata si cercetarea faptelor lor s-a aratat sfintenia vietii. Dar sunt si preoti care au murit martiric in perioada comunista, dar fapta lor e consemnata undeva? Parca cei care au murit in persecutia comunista nu intra in nici o lista.
    Cine poate da un raspuns aici. Nu ar fi vorba de o motivare a neluarii in seama ci de o schimbare a mentalitatii si inceperea unui interes pentru preotii care a murit la canal.
    Vai de noi repet, stam linistiti stiind ca nu a ramas nimic nefacut, dar cat de grava este aceasta neluare in seama a vietii acestora? Aici e o problema, se stie ceva de ei dar nu se vorbeste, se tace pentru a nu se supara cineva, sau pentru a nu se pune rau cu vre-un sef ierarhic.Aceasta e problema pentru care ar trebui discutata aceasta situatie.
    Poate unii mai vrednici puneti aceasta intrebare cu scopul trezirii constiintelor si intelegerii acestei situatii care poate fi o mare cursa in viata asta.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare