Cum este traita… MOARTEA IN ERA FACEBOOK

3-10-2012 11 minute Sublinieri

  • Adevarul:

Mihai Voinea/ Moartea în era Facebook

Într-un mic oraş din România a murit un tânăr de 26 de ani. Pe reţelele de socializare, dispariţia lui a fost transformată într-un spectacol macabru. Un caz cât un fenomen: moartea în vremurile comunicării pe internet. Suntem într-o zi de marţi din primăvara anului 2012, tocmai pe la prânzul cel mic. În bătăturile caselor aşezate de-a valma pe dealurile din jurul Nehoiului, o localitate buzoiană ascunsă la curbura Carpaţilor, se porneşte un fel de agitaţie.

Femeile îşi lasă treburile baltă şi dau a se striga peste garduri, colportând o veste cumplită. Zice că ar fi murit un flăcău de la Podu Negru, de-ai lu’ Gigel Dragomir, care era gardian şi s-a prăpădit şi el acum trei ani, bolnav de inimă.

Babele ciulesc urechile, aşteptând confirmarea. După ce aud clopotul bisericii şi se opresc o clipă în loc pentru a se convinge că, într-adevăr, clopotul bate a mort, ies pe la porţi şi ţin calea oamenilor, întrebând pe care se nimereşte să treacă. Una mai descurcăreaţă a aflat ce s-a petrecut şi acum povesteşte mai departe: „În dimineaţa asta a murit, flăcău tânăr, la 25 de ani. Zice că s-a trezit bun-zdravăn, a mâncat cu frac-su, amândoi, – lucrau la unu’ la o casă – şi s-au pregătit să plece. Frac-su a ieşit până afară şi a auzit gălăgie, zgomot de vase trântite. S-a dus repede şi l-a găsit căzut jos. S-a speriat, a strigat la el, l-a udat cu apă şi atuncea s-a trezit, săracu’. A făcut ochii mari şi atâta a mai zis: «Ce-ai, mă, cu mine?»”.

Aşa se trăieşte moartea pe meleagurile noastre de zeci, poate de sute de ani. Oamenii au nevoie să simtă, din când în când, apropierea ei înfricoşătoare. Să o vadă la lucru, ivindu-se pe neaşteptate, lovind cu cruzime, născocind tragedii pe care nimeni n-ar putea să le imagineze. Nu e loc pentru minciuni nevinovate. Finalul poate să vină oricând şi dincolo de el nu se mai ştie nimic. Singura certitudine e omul întins în sicriu. Sicriul coboară în pământ şi lumea merge mai departe.

Viaţa într-o nouă dimensiune

Numai că, de câţiva ani încoace, oamenii nu mai trăiesc doar în dimensiunea pe care o ştim, ci şi într-o lume paralelă creată în mediul virtual. Realizările, dezamăgirile, orele de program, vacanţele, campaniile electorale, ieşirile în oraş, venirea pe lume a a copiilor, căsătoriile, despărţirile, totul. Tot ce există în lumea reală se trăieşte şi pe Facebook pentru că oamenii îşi doresc ca viaţa lor să mai existe undeva, mai palpitantă şi mai fericită, aşa cum viaţa starurilor mai există o dată în reviste, la televizor şi în ziare.

Pe reţelele de socializare, oamenii au devenit ziariştii mondeni ai propriilor vieţi, pe care le prezintă ca pe nişte poveşti de succes sclipitoare, deşi complet desprinse de realitate. Facebook are un miliard de utilizatori în întreaga lume. Şi fiecare vrea să fie cineva în acest loc în care nimeni nu este nimic.

Mulţi s-au prins cu entuziasm în jocul acesta superficial al socializării şi poate n-ar fi atât de grav dacă ar exista o limită. Dar nu există. Nici măcar în faţa morţii nu există. Se socializează şi în jurul ei şi abia aici avem de a face cu apogeul acestui fenomen.

Pe Facebook, moartea devine un eveniment de viaţă care trebuie încadrat în reperele lumii virtuale, unde totul e pozitiv, unde toată lumea ştie şi poate să meargă mai departe: rudele celui dispărut sunt încurajate, mortul e glorificat, drama – minimalizată. El, de fapt, n-a murit, nu se duce la doi metri sub pământ, nu-i putrezesc oasele. Nu, el a plecat să înveselească îngerii.

Lui Cristina Zuzulina îi place asta

Bogdan Dragomir, pentru prieteni Bucea, a fost, până nu demult, unul din cei 4,5 milioane de români care şi-au deschis un cont pe Facebook. Oricine, din orice colţ al lumii, putea să intre pe pagina lui şi să vadă. Informaţii generale: „Bogdan Dragomir, din Nehoiu, trăieşte în Nehoiu, într-o relaţie cu Cristina Zuzulina”. Şi poze: Bucea cu prietenii la terasă, pe după gât, Bucea la malul mării, Bucea în diverse ipostaze. O parte din viaţa lui.

Dar iată că în „timeline-ul” său, în scurta viaţă virtuală a utilizatorului Bogdan Dragomir, apare, la un moment dat, ceva cu totul neaşteptat. 15 mai, la 13.50. Miruna Petre scrie: „Nu te vom uita niciodată! Dumnezeu să te odihnească!”. Lui Cristina Zuzulina îi place asta. 15 mai, la 15.46, Cristina Zuzulina lasă un comentariu: „…şi să aibă grijă de noi de acolo :|:((“. 15 mai, la 15.48, Miruna Petre: „Sigur aşa va fi! Ai grijă de tine şi fii tare, el te va iubi chiar dacă nu mai este printre noi!”. 15 mai, la 15.50, Cristina Zuzulina răspunde: „Şi eu îl voi iubi mereu :(“.

Aşa se moare pe Facebook. Cineva pune o postare banală pe „peretele” tău şi gata, oricine, din orice colţ al lumii, poate să afle că nu mai eşti. Deja ţi se dau asigurări că nu vei fi uitat niciodată. Şi prietena ta e acolo, dă „like-uri”, îţi face declaraţii de dragoste şi primeşte încurajări. E o realitate! Tu ai murit de câteva ore şi femeia ta, despre care ai crezut că va încremeni de durere, are puterea să se aşeze la calculator, să deschidă site-uri, să tasteze parole şi să-şi arate suferinţa punând paranteze întoarse cu două puncte înainte.

Poate că nu-ţi place această imagine îngrozitoare, dar nu mai poţi face nimic. Când ai ales să-ţi deschizi un cont şi să exişti în lumea virtuală, ar fi trebuit să te gândeşti că se poate întâmpla şi asta. Acum e prea târziu. Ai murit. Nu mai eşti al tău. Aparţii prietenilor tăi şi tuturor celor care vor intra pe contul tău de Facebook să-şi exprime regretele, să-şi îmbunătăţească imaginea arătându-le tuturor ce deştepţi şi ce sensibili sunt ei. Şi tu ştii că dacă ar fi suferit cu adevărat n-ar fi fost aici. Dar nu mai poţi face nimic.

“Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s-o poată opri şi n-are nicio putere peste ziua morţii. El nu ştie ce se va întâmpla căci n-are cine-i spune.” Eclesiastul 8.8

“Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic. Şi dragostea lor şi ura lor şi pizma lor de mult au şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare.” Eclesiastul 9. 5-6

Când nimeni nu mai pune preţ pe tăceri şi pe gânduri

Bogdan Dragomir a murit în dimineaţa zilei de 15 mai 2012. Inima lui a încetat să mai bată, deşi avea doar 26 de ani şi nu suferise niciodată de nimic. Ce ar mai fi de spus? Când, dacă nu în faţa unei astfel de tragedii, este potrivită tăcerea şi gândurile care vin odată cu ea? Şi la capătul gândurilor – o revelaţie, ca o vorbă din bătrâni: nu e nimic.

Dar cine să mai pună preţ pe tăceri şi pe gânduri? În ziua de 15 mai, contul de Facebook al utilizatorului Bogdan Dragomir a fost luat cu asalt. Zeci de prieteni şi de prieteni ai prietenilor au găsit de cuviinţă să spună ceva, să lase comentarii, să arate că şi ei suferă, că şi pe ei i-a atins. Şi lângă comentarii – pozele lor de profil, în care apăreau fericiţi, sărutându-şi iubitele, petrecând prin discoteci sau pe plaje, la bustul gol şi cu ochelari de soare la ochi. Toţi îşi exprimă sincere regrete şi condoleanţe, toţi spun că nu le vine să creadă aşa ceva.

Apare Cayu

15 mai, la 19.57. Apare Cayu, la pielea goală. Şi zice Cayu: „Am o durere mare în suflet! Am pierdut un prieten adevărat. Dumnezeu să te odihnească în pace, că de iertat nu are de ce, că nu ai greşit cu nimik. Condoleanţe celor apropiaţi”. 15 mai, la 23.18. Didi Chiru întăreşte: „Ai dreptate, vecine!!! Pakatoshii suntem noi shi plătim prin suferintza!!!”.

E un tablou înfiorător. Unii încearcă să filozofeze („sunt şocată… acum eşti, acum numai eşti”), alţii mimează disperarea („nu poate fi adevărat!”), alţii par uşor detaşaţi („mda, nici mie încă nu-mi vine a crede… mi-am pierdut un frate”). Cristina Zuzulina intră în centrul atenţiei: acceptă cererile de prietenie, primeşte sfaturi, poartă dialoguri pline de miez. „De ce soarta a fost aşa crudă cu voi???”, întreabă Oana Panait. Şi Cristina Zuzulina răspunde: „Nuj, poate că ne iubeam prea mult”.

Şerban Elena (verişoară) îşi strigă şi ea durerea pe Facebook: „Aş vrea să îmi revin dar nu pot, durerea din suflet este prea mare ca să mai fac sau să zic ceva…ştiu doar k îmi este dor de tine, vreau să ai grijă de noi de acolo de sus :(((( Nu te vom uita niciodată! Cristina Zuzulina, să fii puternică”. Şi chiar dacă durerea din suflet este prea mare, găseşte totuşi puterea să răspundă mesajelor de condoleanţe, postând mulţumiri însoţite de multe feţe triste.

Apar, bineînţeles, şi filmuleţele postate pe YouTube. Sunt distribuite de zeci de ori. Pozele cu Bucea se derulează pe muzica formaţiei Holograf, însoţite de cugetări: „Te-a luat Dumnezeu acolo sus, între îngeri”. Unele poze sunt prelucrate repede în „Paint” şi transformate în postere. O bandă neagră într-un colţ, un mesaj scurt şi gata, posterul devine „viral“. Chiar dacă unele mesaje sunt scrise greşit („În memotia lui Bogdan“). Ce mai contează? „Like-urile” curg. Cu sutele. Toată lumea este pe Facebook. Şi Bucea zace întins în sicriu, fără suflare.

Pentru ce toate acestea? De ce atâtea minciuni când adevărul se află în imaginea de la începutul acestui articol? Oare n-ar fi mai bine ca în faţa morţii să rămânem aşa? Să ne lăsăm treburile baltă şi să ne strigăm peste garduri. Să ne îngrozim şi să ne întrebăm ca babele: oare ce e omul şi cât valorează el? Omul, cel luat din pământ.

Întâlnirea cu îngerii

Au trecut cele trei zile. Sicriul a coborât în mormânt şi peste mormânt s-a aşternut liniştea. Doar câte un întârziat, precum Pupăză Maria, mai tulbură apele lumii virtuale: „Porţile Raiului s-au deschis, iar îngerii l-au primit pe Bogdan.

Condoleanţe!”. Ce mare dreptate ai, Pupăză Maria! Îl putem vedea pe Bucea intrând detaşat pe Porţile Raiului şi dând noroc cu îngerii care i-au ieşit în întâmpinare. Porţile s-au închis în urma lor, iar noi ne putem vedea liniştiţi de viaţa noastră. Iată, se apropie vara. E vremea vacanţelor şi a nopţilor fără sfârşit. Ne vom distra, vom pune poze pe Facebook şi vom aduna multe „like-uri”. Suntem tineri, vom trăi şi vom merge mai departe.

31 mai, la 09.08. Cristina Zuzulina a trecut de la „logodită” la „singură”. Bogdan Dragomir a rămas mai departe „într-o relaţie”. Contul lui a mai existat câteva săptămâni, ca în legendele bătrânilor care spun că sufletul celui dispărut mai zăboveşte o vreme prin lume, iar apoi a dispărut definitiv din spaţiul virtual.

A venit toamna şi cineva şi-a amintit că de la moartea lui Bucea au trecut patru luni. Cristina Zuzulina se întreabă „de ce a vrut ăla de sus să suferim aşa de tare?“, iar apoi strigă „nu mai suporrrtttttt :((((((“ şi scrie comentarii după comentarii. Dar timpul a trecut şi numai „3 persoane apreciază asta”.

Şi o să vină iarna la Nehoiu, iar apoi primăvară şi după ea alte primăveri. Şi, odată cu ele, uitarea. Într-o zi, Cristina Zuzulina va anunţa pe Facebook că este „într-o relaţie” şi va pune poze cu un alt bărbat. Şi cine va putea să o condamne când e firesc să meargă înainte? Apoi  ea îmbrăcată în rochie de mireasă, apoi cu primul copil. Oamenii vor „aprecia” şi asta şi îşi vor etala mai departe falsele lor poveşti fericite. Iar Bucea va vedea totul. Şi nu va putea face nimic.

Mihai Mincan/ Fantomele de pe internet

Persoanele decedate nu dispar pur şi simplu din reţelele de socializare. În cazul în care familia sau prietenii nu fac o cerere în acest sens, cel plecat dintre noi va continua să existe dincolo de ecranul calculatorului.

În engleză se numeşte „social networking service”. În traducere largă, o reţea virtuală şi interactivă, în care aproximativ un miliard de oameni din întreaga lume îşi împart interesele şi activităţile şi se cunosc sau se reîntâlnesc dincolo de ecranul calculatorului. Pe Facebook, ai nevoie doar de un cont şi de o parolă pentru ca fiecare gând postat să devină instantaneu subiect public pentru ceilalţi utilizatori. Poţi povesti unde ţi-ai băut cafeaua de dimineaţă, poţi posta bancuri, poze cu ăla micu’ în prima zi de grădiniţă sau de şcoală, poţi face declaraţii de amor, trimite secvenţe din filme, fragmente muzicale… Şi lista poate continua.

Prin intermediul Facebook, ceilalţi pot şti totul despre tine, în măsura în care tu doreşti asta. Ştiu că ai trecut acum cinci minute prin nu ştiu ce bar sau ce ai mâncat la prânz, că ai terminat o relaţie şi ai ieşit dezamăgit din viaţa de cuplu, că eşti bolnav, că ai un copil, că suferi sau că te bucuri. Totul, cu excepţia unui singur moment: moartea.

Ce rămâne în urmă

Odată cu moartea, dispare utilizatorul, însă contul său va mai rămâne activ o perioadă. Ca o urmă a trecerii tale prin această lume, doar că urma aceasta este uşor diferită de cele clasice: să sădeşti un pom, să ridici o casă şi să faci un copil. Aici, pe Facebook, în urma ta rămâne un spaţiu virtual gol, necompletat până la capăt. Se poate ca ultimele tale însemnări să fie vreo fotografie cu un tort de ciocolată delicios, sau vreo melodie preferată. Şi apoi, stop. În locul tău rămân fotografiile şi postările anterioare.

Potrivit statisticilor Facebook, aproximativ 8.000 de utilizatori mor în fiecare zi. Conturile acestora rămân active până ce un membru al familiei sau vreun apropiat depun mărturie în scris de dispariţie, sau timp de câteva luni în care, în lipsa activităţii virtuale zilnice, reţeaua se autosesizează şi desfiinţează automat utilizatorul. În tot acest timp însă, cel decedat continuă să existe virtual, cu sufletul în ceruri şi fotografiile în reţeaua Facebook. Acesta este „mortul viu” de pe Internet şi paradoxul său, greu de gestionat de tehnologia din jur: viaţa în virtual, moartea în realitate.

„Îl declari decedat.Testat de mine”

Politica oficială a Facebook este clară. Pentru a preîntâmpina glumele proaste sau actele de sadism gratuit, reţeaua solicită dovezi clare pentru eliminarea unui utilizator. Familia sau prietenii celui decedat trebuie să completeze un formular, însoţit de o trimitere către un necrolog sau orice sursă oficială ce confirmă moartea persoanei în cauză. În cazul în care toate aceste condiţii sunt îndeplinite, profilul este „memorializat”, un cuvânt nu tocmai românesc, dar care vorbeşte de la sine. Concret, persoana res-pectivă nu va mai apărea în secţiunea „Suggestions” pentru ceilalţi utilizatori.

Dacă familia sau prietenii doresc ca profilul să nu mai existe deloc, nici măcar ca o amintire a persoanei care a fost cândva, secţiunea este ştearsă definitiv. Planul este lăudabil, dar nu fără probleme. O simplă căutare pe internet te trimite, de exemplu, pe pagina unui forum din România, al cărei titlu este sugestiv: „Cum să închizi un profil de Facebook. Funcţionează 100%”. Cel care deschide subiectul, îşi declară şi intenţiile: „Cum să dezactivezi un cont de Facebook ştiind doar adresa de mail şi data naşterii. Il declari decedat.Testat de mine”. Planul este simplu. În cuvintele aceluiaşi iniţiator: „Pentru a face o dovadă, căutaţi pe Google «Certificat de deces», sau «Certificat de moarte». Şi cu puţin Photoshop, modificaţi numele acolo. Vă descurcaţi voi, că sunteţi isteţi”. Ideea este privită cu circumspecţie de către ceilalţi utilizatori. Unii adoptă metoda relativistă („Dacă faci o astfel de chestie lui nea’ Gheorghe sau vecinei piţipoance, nu cred că o să ai probleme. În schimb, dacă faci unei persoane publice…”), alţii sunt negativişti de-a dreptul („Pentru aşa ceva iei 5 ani, dacă judecătorul este binedispus”), alţii optimişti („Dacă o faci fără urme, bravo ţie!”).

Cum să dovedeşti că eşti viu

Realitatea demonstrează însă că o astfel de metodă nu este deloc una fantezistă. În aprilie, anul acestea, presa britanică relata cazul unei mame ce continua să primească mesaje pe Facebook de la copilul ei decedat într-un accident rutier.

„Eu nu sunt mort cu adevărat” şi „Mamă, nu sunt mort, doar am fugit, stau la computer” erau două dintre mesajele primite. Mai mult, femeia era invitată la o petrecere de ziua copilului ei.

Într-o bună zi, un alt utilizator, americanul Brett Millet, a fost extrem de surprins să constate că, încercând să-şi acceseze propria pagină, era trimis către profilul său „memorializat”.Fără vreun motiv aparent, Facebook îl considera mort. Surpriza a fost şi mai mare în momentul în care, încercând să remedieze problema, Millet a fost trimis către o pagină special creată de Facebook pentru utilizatorii aflaţi în aceeaşi situaţie. Cu alte cuvinte, o pagină unde utilizatorul trebuie să dovedească faptul că este încă viu şi să-şi recâştige privilegiile virtuale. Deschiderea acestei pagini demonstrează că exemplele de mai sus nu sunt singulare. Determinarea exactă a morţii cuiva este o problemă pentru Facebook.

8.000 este numărul utilizatorilor de Facebook care mor în fiecare zi.

Facebook, în cifre

955 de milioane de utilizatori activi au fost raportaţi în iunie 2012.

400 de milioane de utilizatori Facebook îşi verifică în fiecare zi contul.

75% dintre utilizatorii Facebook sunt din afara graniţelor SUA.

70 este numărul limbilor în care reţeaua este disponibilă, în prezent.

83% dintre femeile care au conturi pe Facebook se declară enervate de prietenii lor virtuali.

7 ore şi 46 de minute este timpul mediu petrecut lunar de un utilizator Facebook, logat în reţea.

48% dintre utilizatori au declarat că verifică prea des profilul fostului (fostei) iubit(e).

2 miliarde este numărul total al postărilor înregistrate zilnic pe Facebook, în timp ce numărul fotografiilor încărcate în fiecare zi este de 250 de milioane.

Pruteanu scrie de pe lumea cealaltă

Cazuri similare au avut loc şi în România. Şi nu oricum, ci chiar legate de numele unor foste personalităţi ale culturii. Profilul de Facebook al criticului de film Viorica Bucur nu a fost închis nici astăzi, la mai bine de un an de la dispariţia acesteia. În lipsa unei solicitări din partea familiei sau a prietenilor, regretatul critic primeşte în continuare urări de ziua ei, care, puse în context, au un mesaj cel puţin sinistru: „Sănătate, baftă şi LA MULŢI (B)ANI!!!”, îi scrie, în februarie anul acesta, un prieten virtual, neinformat probabil.

Situaţia absurdă persistă şi în zona blogurilor sau a site-urile oficiale. Un caz flagrant de acest fel are loc pe site-ul www.pruteanu.ro, deţinut anterior de George Pruteanu. Deşi a dispărut dintre noi în 27 martie 2008, Pruteanu pare să vorbească, zi de zi, de dincolo de ecranul calculatorului. Site-ul său este actualizat zilnic, iar textele sunt scrise la prezent, persoana întâi singular.

Şi mai ciudat, la secţiunea „Cum mă puteţi găsi”, există o adresă de e-mail şi un număr de telefon. La respectivul post telefonic răspunde secretara de la biroul prorectorului Universităţii „Andrei Şaguna”, din Constanţa. Îmbucurător, doamna respectivă ştie cine a fost George Pruteanu, ba ştie chiar şi că acesta a decedat în urmă cu mai bine de patru ani. Din păcate, se declară descumpănită la întrebarea dacă ştie cum a ajuns numărul respectiv la secţiunea de „Contact” a site-ului respectiv.

„Ce face Facebook este, în proporţie de 90%, PR pur şi atât”

Alexandru Negrea (foto) este Social Media Manager la Banca Comercială Română, autorul unuia dintre cele mai citite bloguri din România şi deţinătorul site-ului de profil http://marketing20.ro/. Se recomandă ca fiind „cel mai relaxat şi calm om pe care l-ai cunoscut vreodată”.

Negrea porneşte de la o convingere. Cea potrivit căreia „pe internet e dificil să stabileşti cu exactitate identitatea utilizatorului care foloseşte un anumit cont de pe o reţea socială şi trebuie să ne împăcăm cu ideea asta”.Este adevărat că Facebook a anunţat că va cerceta şi, eventual, va închide conturile utilizatorilor declaraţi de prietenii lor din reţea ca fiind decedaţi, dar Alexandru Negrea consideră o astfel de declaraţie ca fiind„în proporţie de 90% PR pur şi atât”. Măsurile serioase ar urma să apară abia peste vreo 50 de ani, dacă va mai exista Facebook, evident, în momentul în care se vor simţi şi vor fi vizibile cele câteva zeci de milioane de conturi ale unor persoane inexistente.

„Moştenitorii” te salvează

Până atunci, însă, există o serie de măsuri menite să preîntâmpinăm furtul de identitate virtuală. O astfel de iniţiativă are două rezolvări: cea tradiţională şi cea modernă. Prima e simplă.

Desen Vali Ivan (sursa: http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20120929_0174/1.jpg)

Încredinţezi toate parolele unui prieten apropiat sau unei rude în care ai încredere. A doua metodă presupune apelarea la o serie de servicii (unele gratuite, altele cu plată), de tip seif online, care permit adăugarea de „moştenitori”. „Unul dintre aceste servicii se numeşte SecureSafe (îl folosesc şi eu şi îl recomand). Practic, adaugi acolo toate parolele conturilor şi fişierele importante pentru tine. Dacă ţi se întâmplă ceva, «moştenitorii» vor putea accesa seiful pentru radierea conturilor”, explică Alexandru Negrea. Există şi servicii care îşi validează anumiţi utilizatori telefonic (artişti, actori, vedete TV), dar o astfel de iniţiativă, aplicată la nivelul a câteva sute de milioane de oameni, e aproape imposibilă la acest moment.

Soluţia lui Negrea pentru problema Facebook legată de conturile persoanelor decedate este una simplă şi extrem de eficientă: „Dacă ar fi după mine, conturile care nu au niciun fel de activitate timp de 6-10 luni ar fi şterse automat, dar nu iau eu deciziile, deci nu se întâmplă aşa”.

Adevărul este însă că Facebook nu va cunoaşte niciodată cu exactitate situaţia reală a unei persoane, lucru pe care bloggerul îl consideră „de înţeles”. Până una-alta, ar trebui să ne mulţumim cu deciziile pe care cele trei mari reţele de socializare, Facebook, Twitter, Google+, le iau în acest sens: solicitarea de acte oficiale în sensul decesului (certificat, declaraţie legalizată la notar etc). „Din acest punct de vedere, toate cele trei reţele menţionate sunt la fel de sigure”, consideră Alexandru Negrea.

“În 50 de ani se vor simţi şi vor fi vizibile cele câteva zeci de milioane de conturi ale unor persoane inexistente.”
Alexandru Negrea Social Media Manager, BCR


Categorii

Articolele saptamanii, Bolile generatiei digitale, Facebook, Internet, New Media, Noile Tehnologii, Uncategorized

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “Cum este traita… MOARTEA IN ERA FACEBOOK

  1. @anonim:

    Mda, psihologie dubioasa evolutionista, numai buna de publicat in Lumina.

  2. Pingback: FACEBOOK – NOUA ORDINE MONDIALA A COTIDIANULUI. Documentar romanesc – VIDEO - Recomandari
  3. Pingback: ICE BUCKET CHALLENGE – experiment de snobism “caritabil” prin “social media”. “Ce-ar fi sa contribuim la o cauza nobila pentru ca VREM si nu pentru ca e TRENDY sa fii parte dintr-un ultra-mediatizat joc de domino?”
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare