NU RISIPITI TIMPUL, FOLOSITI-L PENTRU MANTUIRE!/ Desertaciunea cautarilor omenesti/ MISCAREA HARISMATICA – UN SEMN AL VREMURILOR/ Pizma poate ucide (Recomandari duhovnicesti, BLOGURI ORTODOXE)

21-11-2011 18 minute Sublinieri

  • Familia Ortodoxa:

Nu risipiţi timpul, folosiţi-l pentru mântuire!

– credinţa văzută prin ochii Reghinei Berende, o femeie trecută prin multe necazuri

„Ce va fi mai departe? Dacă la noi nu se vor schimba mijloacele de educaţie şi obiceiurile societăţii, adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai mult, iar în cele din urmă se va stinge de tot; va rămâne doar numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi. Duhul lumesc umple toate. Ce este de făcut? Să ne rugăm…”, spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Sunt foarte puţini cei ce au izbutit să nu se lase influenţaţi de duhul lumesc şi-au înţeles că singura bucurie adevărată este să duci o viaţă după cum ne învaţă Evanghelia. Un astfel de om este şi Reghina Berende, pe care am întâlnit-o la Mănăstirea Râmeţ. A avut multe necazuri în viaţă, dar a înţeles că toate sunt îngăduite de Dumnezeu cu înţelepciune, pentru mântuirea ei şi a familiei. A dat naştere la opt copii, dar numai cinci mai sunt în viaţă. Mai mult, trebuie să-i poarte de grijă Corneliei, una din fiicele sale, care a paralizat la picioare în urma unui vaccin făcut la şase luni. Cea mai mare mângâiere o găseşte în fiica sa, Maica Dometiana, închinoviată la Râmeţ. Am discutat mult cu această femeie simplă, dar foarte înţeleaptă, despre credinţă, înfruntarea necazurilor şi mântuire.

– Cum a fost copilăria dumneavoastră?

– Dragostea dintre noi, dragostea faţă de Biserică şi frica de Dumnezeu au fost înrădăcinate în sufletul meu de când eram mică. Eu şi sora mea am crescut fără mamă. Mătuşa care ne-a luat, sora tatei, era foarte credincioasă. Nu pot să uit cum mă scula noaptea la rugăciune: „Hai, draga mamii, să ne sculăm ca să ne rugăm o ţâră!” Aveam 3-4 ani. Ne sculam şi mergeam afară pe iarbă, căci, zicea mătuşa, „Domnul Iisus S-o dus în Grădina Ghetsimani şi s-o rugat pe iarbă!”

– Cum a fost să daţi naştere la opt copii?

– A fost greu. Când mă uit la ei, mă gândesc că fiecare suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi nu pot să le înţeleg pe cele ce fac avort. Cu unul din băieţi am avut sarcină transversă, şi medicii mă îndemnau să fac avort. Dar m-am rugat mult şi, cu două săptămâni înainte de a naşte, am căzut pe un bulbuc de gheaţă, iar fătul s-a învârtit în pântece! Şi aşa a rânduit Dumnezeu că am avut o naştere uşoară. La fiecare sarcină, mă rugam: „Doamne, dacă Dumneata ai pus zămislirea asta în pântecele meu, ajută-mă să nasc şi copilul ce se va naşte să fie om cu frică de Dumnezeu, să fie slujitorul Dumitale!”

Mă rog în continuu, pentru orice mă rog – am credinţă că Dumnezeu nu mă lasă. Ţin minte cum citeam din Psaltire atunci când copiii aveau examene, şi Dumnezeu îi ajuta şi luau note mari. (…)

– Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, Îl caută. Şi El trebuie căutat, că e timpul scurt şi vin greutăţile cele mari, vine sfârşitul. Dar celui ce-L va căuta pe Domnul nu-i va părea rău niciodată, că şi Domnul va fi cu el. Aşa i-am învăţat pe copii şi pe nepoţi! Poporul nostru a fost un popor foarte credincios, nu a mers asupra altui popor ca să-l prade, ori să-l nimicească – nu! Dar au venit alţii asupra noastră şi ne-au cotropit, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Şi asta le-o spun şi lor: „Nu păcătuiţi! Feriţi-vă de păcat şi rugaţi-vă, că şi Dumnezeu vă ajută şi vă apără de rău. Mergeţi la Biserică mai des, la sfintele slujbe, postiţi mai des şi astfel Dumnezeu va fi mai aproape de noi, ne va acoperi mai mult cu harul Său”. Trebuie să avem dragoste în noi, iubire faţă de aproapele, căci Dumnezeu asta ne-o cere. Acum s-a împuţinat dragostea dintre oameni, nu se pot vedea fraţii unul pe altul, toţi sunt în judecăţi pentru pământuri şi nu ştiu că în orice moment poate veni ploaia de foc peste noi, poate veni pedeapsa lui Dumnezeu. Eu nu ştiu cum va fi, dar se apropie cernerea…

– De unde ştiţi lucrul ăsta?

– Am citit în Apocalipsă. Şi vrăjmaşul se luptă să câştige suflete. Am citit într-o carte că s-au înmulţit mult păcatele pe pământ în zilele noastre, nu au fost niciodată păcatele care se săvârşesc astăzi pe pământ. Şi, drept să spun, toţi păcătuim! Dar, totuşi, în fiecare seară să ne facem o analiză a sufletului. Zicem cele zece porunci, şi ne gândim în ce măsură am greşit şi în ce măsură am împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să ne gândim câtă dragoste a avut Dumnezeu faţă de om că l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa – şi noi tot timpul uităm acest lucru şi greşim în faţa lui Dumnezeu: ba ne mâniem, ba ne certăm, ba judecăm sau facem alte lucruri grave care stârnesc mânia lui Dumnezeu. Şi eu mai judec – că, fără să vrei, vine cineva şi se plânge de un prieten, de un cunoscut, şi spui repede: „Vai, Doamne, da’ cum se poate?” Eu prin asta sunt alături de cel care a venit la mine să se plângă. Şi ştiţi cât de rău îmi pare?!…

– Cum simţiţi dragostea lui Dumnezeu?

– Nu am cuvinte să vă descriu, c-aşa zic şi când mă rog – nimeni nu poate măsura dragostea lui Dumnezeu şi nimeni nu poate cunoaşte măsura iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Şi zic: „Doamne, bunătatea Dumitale cea mare nimeni n-o cunoaşte şi ştiu, Doamne, că nu m-ai părăsit niciodată, indiferent prin ce greutăţi am trecut”. Şi, când mă rog câteodată, aşa-mi vine să plâng pentru că n-am folosit mai mult timpul pentru rugăciune, pentru pocăinţă, pentru fapte bune. Şi Dumnezeu a fost cu mine întotdeauna, că L-am strigat pe orice vreme şi oriunde m-am dus n-am putut să-L uit. Am mers odată la lucru la sapă şi a venit o vreme de era roşu tot cerul şi pământul, şi m-am rugat Sfântului Mina să mijlocească la Dumnezeu să se îmbunătăţească vremea – şi cu atâta inimă m-am rugat şi cu atâta credinţă, că a dat Dumnezeu de s-a liniştit vremea, nu ne-a potopit, că putea să vină potopul de pe lume şi să murim. Gândiţi-vă dumneavoastră, în orice moment poate veni un potop peste noi, ori ploaie de foc, ori cum a fost într-o parte a Italiei – un munte a astupat 200 de case. Şi noaptea mă scol, mă închin la Dumnezeu, la icoane şi mă rog la Măicuţa Sfântă să nu ne lase niciodată. Şi mă întreb: „Doamne, oare va veni ploaie de foc?”… D-apoi mai cădem, cum i-am zis şi părintelui: „Îs slăbănoagă, îs neputincioasă, îs bătrână, nu mai am puterea pe care am avut-o! Şi le spun copiilor şi nepoţilor: „Folosiţi timpul, cât puteţi, pentru mântuire”. E foarte slăbită credinţa şi suntem foarte departe de Dumnezeu…

– După cum se vede, aveţi mare evlavie la Maica Domnului…

– Da, cum să nu! Am fost vindecată de Măicuţa Domnului. Am stat în spital acum doi ani – am avut ceva probleme grave la stomac, am vomitat sânge şi mi s-au blocat şi rinichii. N-am mai ştiut de mine. Şi, cum a dat Dumnezeu, şapte au murit – am fost opt într-un salon, şi eu singură am rămas! Dar am luat ulei din candelă de la icoana Maicii Domnului de la Aiud şi m-am vindecat pe loc. Păi nu-i minunea lui Dumnezeu?

– De ce credeţi că s-a împuţinat credinţa în poporul nostru?

– S-au împrăştiat românii în lume, pe de o parte, şi au venit străinii la noi, cu rătăcirile lor. Ce să învăţăm noi de la americani? Aşa a spus şi Părintele Arsenie Boca: „Nu vă duceţi în lume! Staţi în ţărişoara voastră, că veţi ajunge sclavi!” Noi nu mai ştim să ţinem o găină, să cultivăm pământul… Mâncăm multe otrăvuri. Mâncarea toată e injectată… Fructele şi legumele din comerţ nu mai au gust. Scrie la Apocalipsă că se va lua dulceaţa pământului din cauza păcatelor noastre. Şi-aşa este! Păi erau nişte pere când eram eu mică, de se topeau în gură! Mâncam un măr cu o bucată de pâine, şi nu mai aveam treabă toată ziua de post. Fierbeam câte un cartof, îi puneam un pic de sare şi ne ajungea. Mâncam puţin şi eram sătui. Acum mâncăm mult şi nu ne săturăm.

– Văd că vă iubiţi neamul. Ce doriţi acestui popor?

– Credinţă şi unire. Când e unire şi dragoste, e şi iubirea lui Dumnezeu cu noi. Că dacă noi nu ne putem suferi unul pe altul, dacă noi suntem invidioşi, Dumnezeu cum să nu se supere pe noi? Şi plânge Maica Domnului deasupra Făgăraşului, în coate şi în genunchi, că aşa a zis Părintele Arsenie. Dacă noi vom fi cu Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi cu noi! Şi în greutate, Dumnezeu uşurează şi trimite roua binecuvântării peste noi, peste poporul nostru. Poporul nostru a plătit mult tribut de sânge. Le spun tuturor: „Am fost o ţărişoară mică, dar ne-am mulţumit cu ce-am avut”. Cu ce se mai apără poporul nostru? Cu rugăciune, post şi spovedanie. Acestea sunt armele mântuirii, armele libertăţii pentru poporul român

Material realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în nr. 25 din “Familia Ortodoxă”

“Am simţit efectiv cum Maica Domnului m-a ocrotit cu Sfântul ei acoperământ”

– de vorbă cu o tânără mamă, Constantina, despre încercările pe care le-a avut la cele şase naşteri

[…] Mai greu va fi peste două luni, când voi naşte, pentru că şi atunci soţul va fi departe. El se întoarce abia în august. Dar am găsit o femeie care mi-a promis că va sta cu copilaşii cât timp voi fi eu în spital. Mare plată de la Dumnezeu au acei oameni care vor să ajute familiile cu mulţi copii, jertfindu-şi din timpul lor ca să mai stea cu copilaşii, atunci când părinţii au diverse probleme! Milostenia se face nu numai cu bani sau cu produse, ci şi cu timpul liber pe care îl are fiecare şi pe care-l dăruieşte aproapelui. Am auzit că în Grecia preoţii dau canon tinerelor care sunt singure să stea uneori cu copiii familiilor cu mulţi copii. În felul acesta fac milostenie, şi învaţă şi ele să devină mame. Este o uşurare pentru o familie numeroasă să ştie că are la cine să apeleze atunci când este nevoie […]

Se salvează numai aceia care ascultă de glasul conştiinţei

Omul se naşte ca o făptură cu totul lipsită de înţelepciune şi îşi petrece primii ani din viaţă în neputinţă şi prostie.
Rîde şi plînge fără de pricină. Dacă-l împingi, cade şi dacă îi întinzi mîna, ţi-o întinde şi el pe a lui.
Cine îşi mai aduce aminte de vremea aceea?
Laudele şi ocările îl înnebunesc pe om pentru că îl fac să nu mai ştie cine este.
Omul îşi agoniseşte învăţătură, aleargă după bani şi caută să se întîlnească cu oameni mari, şi în toate acestea arată sîrguinţă jalnică.
Se uită în oglindă cînd iese din casă şi dacă trece pe cale pe lîngă o fereastră întunecată se uită în ea să vadă cît e de frumos şi mîndru.
Pentru aceasta omul este o făptură vrednică de plîns: cînd moare spune o vorbă sau două, dar nimeni nu ştie ce a purtat pe inimă cu adevărat.

V

Omul care descoperă pe Dumnezeu se trezeşte ca dintr-o beţie: întreaga lui viaţă i se pare o pierdere de timp.
Dar omul necredincios face şi vorbeşte lucruri vrednice de rîs: dacă-i dai bani se bucură şi dacă îl lauzi te slujeşte ca un catîr.
De tînăr îşi părăseşte casa în care s-a născut şi pleacă de-şi pierde frumseţea şi cinstea printre străini.
Cînd cineva iubeşte pe Domnul i se înfrumuseţează faţa şi vorbele lui devin plăcute la auz: el pune pace în inimile celor ce îl privesc şi îl ascultă, iar tăcerea lui aprinde dorul de a fi mai buni.
Nu este aşa omul necredincios: frumuseţea lui trezeşte invidia, iar învăţătura lui, atunci cînd o are, ajunge prilej de ceartă şi dezbinare între prieteni.
Fericit cel ce s-a făcut frumos şi înţelept pentru Domnul.

VI

Omul aleargă după frumuseţe, dar cînd o află răneşte inima cu ea.
Prin dorinţele sale omul îşi înmulţeşte suferinţa.
Omul rîvneşte să cîştige dragostea altui om ca şi el, dar cînd o află vede că şi aceasta este deşertăciune.
Plină de amărăciune este toată căutarea omului şi cînd i se pare că a aflat odihnă, atunci se umple de nemulţumire şi tristeţe.
Oamenii primesc laude unii de la alţii, îşi înfrumuseţează faţa şi caută viclean cu ochii pentru a cîştiga bunăvoinţa cuiva.
Toată pofta şi toată căutarea omului este plină de minciună şi de vicleşug, ea cere bani şi osteneală şi pregăteşte o moarte urîtă.
Lucru greţos şi apăsător este omul care se laudă cu păcatele sale.

În zilele noastre, oamenii nu mai sunt încântaţi de Dumnezeu. Omul zilelor noastre are ceva în el care caută să se descurce singur, el simţind o lipsă a nevoii de rugăciune. Rugăciunea este o stare duhovnicească. Omul, pierzând harul lui Dumnezeu, trăieşte mai mult o viaţă biologică. În fiecare dintre noi este sămânţa chipului dumnezeiesc, care poate ajunge până la asemănarea cu Dumnezeu. Manifestarea chipului dumnezeiesc este trăirea duhovnicească. Rugăciunea este o lucrare în care omul trăieşte cu harul lui Dumnezeu şi în prezenţa Lui. Lucrarea duhovnicească a rugăciunii îl ridică pe om, făcându-l o fiinţă cugetătoare, o fiinţă înţelegătoare, o fiinţă raţională, aşa cum a gândit-o Dumnezeu. Lucrarea duhovnicească a rugăciunii ne scoate din biologia noastră. […] , a explicat protos. Melchisedec Ungureanu.

  • Apostolat in Tara Fagarasului:

Părintele Arsenie Boca şi Evanghelia din Galaţi

În biserica Parohiei Făgăraş-Galaţi poate fi văzută şi sărutată o Sfântă Evanghelie a cărei ferecătură este lucrată de mâinile Părintelui Arsenie Boca. Pentru a afla povestea ei şi a unor vremuri crunte, de neînchipuit pentru cei care nu le-au trăit, părintele paroh Cornel Ursu ne-a oferit lucrarea doamnei Elena Manta, din care am extras un episod relatat de părintele Ioan Comşa, paroh între anii 1936-1978. Considerat de către Securitate ostil noului regim comunist, părintele Comşa era pus sub urmărire şi a fost ridicat de câteva ori. Una dintre arestări a avut loc în 1948. În relatarea ei apare întâlnirea cu Părintele Arsenie, pe care îl cunoştea din facultate, şi povestea Evangheliei.


„Dimineaţa am fost legaţi cu cătuşe şi sârmă ghimpată şi am fost duşi la Braşov, la Securitate, în vila „Popovici” şi ne-au băgat într-o cameră unde era o forfotă înspăimântătoare. Acolo era un dulap şi un oarecare a deschis uşa şi m-a băgat în acest dulap şi am simţit că mă sufoc. M-au scos afară înjurându-mă şi lovindu-mă. M-au băgat într-o celulă mică, încât nu puteai să stai decât în picioare, unde era un bec electric de mare voltaj care te orbea, umezeală, murdărie şi miros de urină. Acolo am fost ţinut, cred, patru zile, cu o bucată de pâine. Când m-au scos eram năucit de oboseală. M-au dus pe nişte trepţi în sus şi m-au pus într-o cameră, au încuiat uşa după ce mi-au luat şiretele de la bocanci şi cureaua. După un timp au venit trei indivizi cu bastoane de cauciuc. Pe unul îl ştiam că este Ionescu Brăila din Făgăraş. În această cameră erau două birouri faţă în faţă. Brăila în faţa mea. A scos o foaie de hârtie şi mi-a dat-o de am citit-o. Erau douăsprezece puncte la care mi-a spus să răspund afirmativ. Douăsprezece capete de acuzare. După ce le-am citit, mi-am dat seama că răspunzând aşa era o condamnare grea şi sigură. Am spus că nu răspund la asemenea acuzaţii mincinoase. M-a lovit cu bastonul peste cap şi pe urmă pe unde apuca. Dădea cu toată forţa. Nu am vrut să recunosc nimic şi din nou începea bătaia. (…) Aşa au ţinut-o, cred, vreo două săptămâni.

Aceste bestii vroiau să recunoaştem că am organizat mişcare legionară şi ajutorul legionar din jurul Făgăraşului şi la Rupea. Eu nu am fost la Rupea niciodată şi nu voiam să-mi pun ştreangul de gât. Bătaia şi înfometarea erau argumentele lor. Apare la un moment dat şeful Securităţii, Tomescu, care mi-a zis că dacă nu recunosc, „schimbăm foaia”. Şi cu adevărat, au schimbat-o. A doua zi mi-au legat mâinile cu o împletitură de lână şi m-au pus „la fus”. Printre coate au băgat un drug de fier şi e sub genunchi şi m-au făcut ca un vârtej, cu tălpile goale şi fundul gol. Loveau pe tălpi, pe fund şi peste testicule. După ce am fost aproape leşinat, m-au aruncat pe jos şi au turnat o găleată de apă peste capul meu şi m-am dezmeticit. Mi-au ordonat să scriu. Le-am arătat mâinile. Degetele erau aşa de umflate încât nu mai puteam ţine tocul în mâini şi i-am zis lui Brăila să scrie. Miroseau a băutură, căci toţi erau beţi. El citea, eu ziceam că nu semnez. Imediat curgeau bastoanele în cap. atunci mi-au spart timpanul la urechea dreaptă. Am asurzit imediat şi mă lua cu ameţeli. M-au dus în celulă, a doua zi din nou la anchetă, cu bastoane, „cu fusul”, cu tocmeală şi lovituri, din două în două zile. Cu mare greutate am răspuns la şase întrebări şi am semnat cu greu. Mi-au luat bocancii şi m-au dus într-o cameră la subsol, unde era un prici pe colţul căruia m-am aşezat, murdar şi plin de sânge. Acolo erau o sumedenie de oameni. (…)

Dintr-un colţ din fundul camerei am văzut că se ridică cineva îmbrăcat în reverendă albă şi a venit lângă mine. M-am mirat mult, că nu ştiam că şi Părintele Arsenie Boca este arestat şi în anchetă. Pe Părintele Arsenie l-am cunoscut de foarte mulţi ani şi eram prieteni. Această prietenie a durat până la moartea Părintelui. El nu m-a întrebat nimic, că ştia că eram contra comunismului. Pe Părintele Arsenie îl duceau la anchetă seara şi venea dimineaţa. M-a luat de pe marginea priciului şi mi-a făcut loc lângă el şi m-a spălat şi oblojit. Avea un moral foarte ridicat şi permanent un zâmbet de satisfacţie pe buze. O, Părinte Arsenie! Ai tămăduit rănile celui ce căzuse între tâlhari! Părintele Arsenie era acolo la Securitate un stâlp de lumină pentru sufletele chinuite şi disperate şi deznădăjduite de situaţia în care ţara întreagă era căzută pe mâini de bestii…

Am stat acolo până ce m-am refăcut, cred că două săptămâni, şi de acolo m-am dus la închisoarea din Braşov. Pe Părintele Arsenie l-am lăsat acolo. Târziu, după ce m-am eliberat, am auzit că l-au dus la Canal. L-am văzut peste câţiva ani când lucra la Schitul Maicilor în Bucureşti. I-am dus acolo material inoxidabil şi mi-a lucrat ferecătura de Evanghelie, care se poate vedea în biserica din Galaţi.”

(Pr. Ioan Comşa, în volumul Elena Manta – Galaţi-Făgăraş: loc de întâlnire a două binecuvântate ţinuturi româneşti)

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 – noiembrie 2011

  • Roman Ortodox in Franta:

In fiecare zi se arata inaintea noastra atat pomul vietii cat si pomul cunostintei

Parintele Serafim Rose: Miscarea harismatica – un semn al vremurilor

1. Mişcarea penticostală în secolul XX

Deşi are rădăcini încă în secolul trecut, Mişcarea Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienţa vădită a misiunii sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenţi, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studenţii au dedus că acest secret constă în “vorbirea în limbi“, care, credeau ei, însoţeşte întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.

Plini de tensiune şi entuziasm, Parham şi discipolii săi au hotărât să se roage până când vor primi şi ei “Botezul Duhului Sfânt”, împreună cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineaţa până seara fără nici un rezultat, până în momentul în care unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseşte un element: “punerea mâinilor“. Parham puse mâinile pe capul fetei şi îndată ea începu să vorbească “într-o limbă necunoscută”.

În următoarele trei zile avură loc multe asemenea “botezuri”, inclusiv al lui Parham însuşi şi al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însoţite de vorbirea în limbi. În curând mişcarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într-o bisericuţă frecventată de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a răspândit în întreaga lume şi se mândreşte cu un număr de zece milioane de membri.

Timp de o jumătate de secol, “Mişcarea Penticostală” a rămas sectară, fiind primită pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile tradiţionale. Totuşi vorbirea în limbi a început să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început discret, până când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los Angeles, făcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public că a primit “Botezul Duhului Sfânt” şi că vorbeşte în limbi. După oarecare ostilităţi iniţiale, “renaşterea harismatică” câştigă aprobarea oficială sau neoficială a majorităţii confesiunilor şi se împrăştie rapid atât în America, cât şi în afara ei. Chiar odinioară rigida şi exclusivista Biserică Catolică luă în serios mişcarea spre sfârşitul anilor 1960, purtându-i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobară această mişcare în 1969, iar cele câteva mii de catolici implicaţi atunci în ea, au sporit în doar o decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte “harismatice” locale şi naţionale pe care le frecventează zeci de mii de oameni.

Ţările romano-catolice europene au devenit şi ele entuziast “harismatice”, după cum o atestă conferinţa “harismatică” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoţi irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea a declarat, la întâlnirea cu o delegaţie “harismatică”, că şi el este penticostal.

Care să fie explicaţia unui succes atât de spectaculos al revirimentului “creştin” într-o lume occidentală care este vădit “post-creştină”? Fără îndoială că răspunsul poate fi dat dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de “creştini” care constată că propria lor religie este lipsită de viaţă, supra­raţionalizată şi de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva şi puterea de convingere.

Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un “duh” deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei mişcări şi care este capabil, dacă găseşte condiţii prielnice, să producă o multitudine foarte variată de fenomene “harismatice”, inclusiv vindecări, vorbiri în limbi, tălmăciri, profeţii, la baza tuturor acestora aflându-se “botezul” cu, sau în, sau al, “Duhului Sfânt”. Totuşi ce este acest “duh”?

Este semnificativ faptul că cei care urmează “renaşterii harismatice” cu miile nici măcar nu-şi pun această întrebare. Propria lor experienţă “baptismală” este atât de puternică pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace pregătire psihologică sub forma unei rugăciuni şi aşteptări concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipă că ceea ce coboară în final peste ei şi în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt şi că fenomenele pe care le experimentează nu pot fi decât acelea descrise in Faptele Apostolilor.

De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a mişcării este deseori atât de unilaterală şi de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încât a exprima orice îndoială la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de cărţi apărute deja pe această temă, doar câteva manifestă indoieli uşoare cu privire la validitatea ei spirituală.

Pentru a obţine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale “renaşterii harismatice”, vom examina câteva din mărturiile şi practicile participanţilor la ea, punându-le întotdeauna faţă în faţă cu învăţătura Sfintei Ortodoxii. Cu puţine excepţii, aceste mărturii vor fi culese din cărţile şi revistele care fac apologia mişcării, deci scrise de oameni favorabili ei, şi care, evident, nu publică decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.

În continuare, nu ne vom referi doar la puţine surse strict penticostale, preferând să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic şi ortodox, şi de marele succes pe care îl are ‘”renaşterea harismatică” în aceste medii.

2. Spiritul “ecumenist” al “Renaşterii Harismatice”

Înainte de a începe să cităm din declaraţiile “harismatice”, să atragem atenţia pentru început asupra unui aspect de bază al Mişcării Penticostale propriu-zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii “harismatici”. Şi anume, că există un număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-şi propriile accente doctrinare, şi multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Există “Adunările lui Dumnezeu“, “Bisericile lui Dumnezeu“, reuniuni “penticostale” şi “ale sfinţeniei”, grupuri “După Evanghelie” etc., multe dintre ele împărţite în subsecte mai mici.


Deci este vădit lucru, că “duhul” care inspiră o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii şi unităţii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Creştine Apostolice a primului veac, la care mişcarea susţine că vrea să se întoarcă. Totul, în cadrul noii “mişcări harismatice” ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discută mult despre “unitatea” pe care această nouă mişcare o inspiră.

Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a Bisericii pe care Creştinismul Ortodox a păstrat-o neştirbită din secolul I şi până în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Mişcării Ecumenice care neagă până şi existenţa Bisericii lui Hristos?

Răspunsul la această întrebare îl anunţă clar cel care poate fi considerat “profetul” de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat activ veştile despre “Botezul Duhului Sfânt” printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Şi aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei “voci”, ce i-a fost adresat în anul 1951. Mişcarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternică şi mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renaştere se regăseşte mai ales în cadrul aşa-ziselor societăţi liberale, mult mai puţin în sentimentul evanghelic şi chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.

Ultimele menţionate se constituie acum în opoziţia cea mai vehementă faţă de această glorioasă “renaştere”, căci trebuie să ştim că Mişcarea Penticostală şi mişcările moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n. tr.) sunt acelea în care se manifestă cel mai cu putere duhul” (Du Plessis, p. 28).

Aceeaşi este situaţia şi în cazul Bisericii Romano­ Catolice: “reînnoirea harismatică” apare tocmai în cercurile “liberale”, cu rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbrăţişează această Biserică şi cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai tradiţionalişti sunt tot atât de ostili acestui curent ca şi Protestanţii radicali.

Că orientarea “renaşterii harismatice” este puternic ecumenistă e dincolo de orice îndoială. Iată ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran “harismatic”: “Pe mulţi îi surprinde faptul că Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricărei confesiuni creştine istorice… fie ea calvină sau arminiană (se referă la doctrina lui Arminius, care susţine posibilitatea mântuirii tuturor, opusă celei calviniste a predestinării (n. tr.).) puţin importă; esenţial este că Dumnezeu este mai presus decât credinţele noastre şi că nici una dintre confesiuni nu deţine monopolul asupra Lui” (Christenson, p. 99). Iată ce declară şi un pastor episcopalian despre “renaşterea harismatică”: “...din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizează o remarcabilă unire a creştinilor de diferite confesiuni, şi aceasta mai ales la nivelul parohiilor” (Harper, p. 17).

Periodicul “harismatic” californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesională) este plin de astfel de declaraţii de “unire”: “Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astăzi călugăriţa romano-catolică şi un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire nouă şi ciudată“, care dovedeşte căvechile bariere confesionale se prăbuşesc. Superficialele diferenţe doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toţi credincioşii să se poată uni în Duhul Sfânt“.

Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că “această revărsare a Duhului Sfânt trece dincolo de graniţele confesionale… Duhul lui Dumnezeu lucrează …atât în interiorul cât şi, în exteriorul Bisericii Ortodoxe” (Logos, ian. 1972, p. 12).

În acest punct, creştinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă că trebuie să “cerce duhurile”, se va găsi pe un teren familiar, presărat cu clişeele ecumeniste obişnuite. Mai ales să remarcăm această “revărsare a Duhului Sfânt”, care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Mişcarea Ecumenică însăşi; cei care o adoptă nu fac altceva decât să urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.

Deci ce pot să-i înveţe cei care se află în afara Bisericii lui Hristos pe creştinii ortodocşi? Nu putem să negăm că, uneori, spre ruşinea noastră, catolicii si protestanţii sunt mai zeloşi în participarea la biserică, la activităţile misionare, la rugăciunea împreună, la citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credinţei lor greşite, catolicii, protestanţii şi sectanţii îi fac de ruşine pe ortodocşi prin aceea că se străduiesc mai mult să se facă plăcuţi lui Dumnezeu decât mulţi dintre ortodocşi, în condiţiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat plinătatea creştinismului apostolic.

[Si duhul necurat poate da ravna, si inca la ce cote!!! n.n.]

Deci, ortodocşii ar face bine să ia exemplu de la celelalte denominaţiuni şi să reînvieze bogăţiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care încă nu reuşesc să o scoată din lenea duhovnicească şi din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă la partea omenească a credinţei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activităţile religioase, fie ea credinţa cuiva justă sau nu.

“Mişcarea harismatică” însă pretinde că se află în contact cu Dumnezeu şi că a găsit mijloacele primirii Duhului Sfânt, adică ale revărsării harului lui Dumnezeu. Şi totuşi Biserica, şi nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a hotărât-o ca mijloc de dăruire a harului către oameni. Să credem prin urmare că Biserica este actualmente înlocuită de vreo “nouă revelaţie” capabilă să transmită harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experienţă personală a Sfintelor Taine instituite de El şi nici o legătură de continuitate cu Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, pe care El i-a ales pentru a săvârşi aceste Taine? Hotărât că nu. Este la fel de sigur astăzi, ca şi în primul secol creştin, că darurile Duhului Sfânt nu se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii.

Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul şi toţi Sfinţii Părinţi, spun clar că darurile Duhului Sfânt sunt transmise “tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusă de Sfinţii Apostoli în locul punerii mâinilor“. Din Faptele Apostolilor învăţăm că la început Taina Mirungerii se săvârşea prin punerea mâinilor. “Noi toţi cei care am fost botezaţi si mirunşi avem darul Sfântului Duh …. chiar dacă El nu este activ în toţi. Biserica Ortodoxă are însă la îndemână mijloacele de activare a acestui dar, şi în afara lor nu mai există nici o altă cale… Fără Taina Mirungerii, aşa cum a fost înainte de ea punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli, Sfântul Duh nu se pogoară şi nu se va pogorî niciodată, peste nimeni!“. (Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhov­niceasca, N. Y., Jordanville, 1962, pp. 247-8, în ruseşte N. ed.).

Părintele Eusebius Stephanou (Logos, ian., 1972, p. 13) încearcă să justifice “receptarea Duhului Sfânt” şi in afara Bisericii citând exemplul casei lui Cornelie Sutaşul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a se boteza. Dar diferenţa dintre cele două cazuri este crucială: primirea Duhului Sfânt de către Cornelie şi casa sa a fost un semn că ei trebuie să se unească cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp ce contemporanii noştri penticostali se întăresc, prin propria lor experienţă, în înşelăciunea ca nu există o unică şi mântuitoare Biserică a lui Hristos.

Într-un cuvânt, când vorbim de “renaşterea harismatică”, vorbim de fapt de un nivel nou şi mai adâncit, “spiritual”, al ecumenismului. Adică fiecare creştin “se reînnoieşte” în propria sa tradiţie, dar în acelaşi timp se uneşte în mod obscur (doar este “aceeaşi experienţă”, nu-i aşa?) cu alţi “creştini” la fel de “reînnoiţi” în propriile lor tradiţii, care toate conţin diferite grade de erezie şi abateri!

Acest relativism mai conduce şi la o deschidere completă faţă de practici religioase fără precedent.

Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supra-ecumenistă a unui “profet” penticostal de frunte, care declară că mulţi penticostali “au început să aibă vie în faţa ochilor posibilitatea ca această mişcare să devină însăşi Biserica lui Hristos la sfârşitul veacurilor...” (…)

  • Catehetica:

Calea si Evolutia Papismului

Conceptia de mantuire ortodoxa versus protestanta

Care este conceptia autentic crestina despre Icoana si idol

Concubinajul sau convietuirea fara binecuvantarea lui Dumnezeu – Pravila Bisericeasca

Radiografie la FEMEIA rea de GURA

Pizma poate ucide

Sfântul Ignatie Briancianinov ne pune în față o pildă din viețile sfinților cu privire la pizmă și neiertare și la faptul că omul poate fi ucis de acesta. Pizma, invidia, sunt sentimente care pot stăpâni ușor sufletul omului și-l pot robi spre veșnica pieire.

Această frază a Sfântului Ignatie este înfiorător de adevărată și merită cugetat foarte mult la ea: „Cum să nu te cuprindă fiorii la gândul că un anumit păcat de moarte poate multă vreme sta ascuns în cotloanele inimii şi apoi, dintr-o dată, apare şi-l pierde pe om pentru totdeauna!”

O radiografie ingrijoratoare despre viata duhovniceasca actuala

Nu mai există mentor, sau povățuitor pnevmatofor, capabil să ne arate fără greșeală calea mântuirii, și căruia cel ce vrea mântuirea să i se încredințeze fără nici o grijă. ,,Că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor, deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele său”(Ps.11, 1-3) la îndemnul unei înțelepciuni profane capabile să exagereze și să întărească erorile și nălucirile.

Vreau sa iubesc dar egoismul nu ma lasa

Atentie maxima la IUBIRE

Ascultarea prin constrangere sau de buna voie

Sa intelegem care este adevarata pocainta si ce presupune aceasta

Puterea unei rugăciuni zilnice – Arh. Sofronie Saharov

Cat de necesar este sa iertam?

Chemarea celor pacatosi la Dumnezeu si la fericirea vesnica

Usurinta cu care alunecam spre rau

  • Ortodoxmedia:

Razboiul pe fata – Claudiu Raducu

Profesorul Leon Danaila – o viata dedicata neurochirurgiei


Categorii

Erezii, secte, rataciri, sminteli, inselari, scandaluri..., Pagini Ortodoxe, Papa (Papism), Parintele Savatie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “NU RISIPITI TIMPUL, FOLOSITI-L PENTRU MANTUIRE!/ Desertaciunea cautarilor omenesti/ MISCAREA HARISMATICA – UN SEMN AL VREMURILOR/ Pizma poate ucide (Recomandari duhovnicesti, BLOGURI ORTODOXE)

  1. Pingback: Ecumenism total, antihristic, la TIMISOARA, dupa modelul Medjugordje: “GRUP DE RUGACIUNE” CONTINUA CARE ADUNA ORTODOCSI, CATOLICI SI PROTESTANTI - Razboi întru Cuvânt
  2. Pingback: EREZIILE CONTEMPORANE. Parintele Arsenie Vliangoftis despre cateva din marile secte antihristice ale zilelor noastre si mijloacele lor de inrobire si spalare a creierelor -
  3. Pingback: Pogorarea Duhului Sfant: DE LA DARUL VORBIRII IN LIMBI LA “BOLBOROSELILE” PENTICOSTALE/ Cum intristam si alungam Duhul Sfant de la noi?/ DEMOLAREA SI DESCRESTINAREA SARBATORII PRIN DUH LUMESC SI RE-PAGANIZARE - Recomandari
  4. Pingback: Cum si de ce PIERDEM foarte usor HARUL dupa ce mergem la biserica si chiar dupa impartasire? DUHUL LUMESC AL DESERTACIUNII si FANTANILE SPARTE CARE NU POT TINE APA DUHULUI SFANT (I) -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare