COPIII VITREGI AI LUMII. Micii Lazari aflati la portile unei lumi imbuibate si nesimtitoare

21-11-2011 20 minute Sublinieri

Pentru necazul săracilor şi suspinul nenorociţilor, acum Mă voi scula, zice Domnul; le voi aduce lor mântuirea şi le voi vorbi pe faţă. (Ps. 11, 5)

  • Jurnalul National:

Jeni, fetiţa care îşi cumpără caietele în rate. Când n-ai ce să mănânci, pui capul jos şi te culci”

Şi cum, nu poţi să îi ceri doamnei învăţătoare să te împrumute cu un leu, să îţi cumperi şi tu o copertă de carte?”. Linişte. Micuţa Jeni nu zice nimic. Nici nu mai ştiu câte secunde a tăcut aşa, privindu-şi, pe rând, fiecare deget. Într-un târziu ridică ochii, cu obrajii în flăcări. Şopteşte moale: “Nu pot… mi-e ruşine”. Scoate din ghiozdan nişte manuale prăpădite – le soarbe cuvânt cu cuvânt pentru că de acum, din clasa a patra, se pregăteşte ca într-o zi să devină doctor.

Priveşte, însă, cărţile şi se întristează. Nici anul ăsta n-o să aibă bani de coperte, nici de caiete. Îşi trece palma peste manualele zdrenţuite, anume să le netezească. Are o mână mică, de păpuşă, cu o dungă neagră sub unghii, căci astăzi iar a lucrat în grădină, la tanti Ecaterina. Ieri i-a dus plosca, apoi i-a spălat-o bine cu apă curată, căci tanti Ecaterina e bătrână şi cam pretenţioasă. “Îi fac patul, îi mătur, îi duc găleata, dacă nu mai are apă, mă duc să-i aduc, dacă nu mai are pâine, mă duc să-i cumpăr, cam asta fac”, zice fetiţa.

E învoială cinstită: Jeni o ajută la treburi prin casă şi bătrâna, în schimb, îi dă să mănânce. Alteori îi spune să doarmă la ea, să-i ţină de urât. Când tanti Ecaterina o pune la masă, Jeni nu se îndură să mănânce tot: jumate înfăşoară într-un şervet şi aduce acasă mamei şi celor doi fraţi.

Mama e amnezică şi are mâna dreaptă paralizată de la un accident. Era femeie gospodină până la accidentul de maşină de anul trecut. Acum nu prea îşi mai aminteşte nimic, nu mai poate munci. Jeni o spală, Jeni o piaptănă, o îmbracă şi îi dă cu lingura să mănânce. “Câţi ani aveţi?”, o întrebăm. Se încruntă, încercând să-şi amintească. “Nu ştiu… să am 20?”, murmură. Are, de fapt, 29 de ani. De la accident n-a mai râs niciodată, n-a mai zâmbit. Sunt zile când ar mânca şi pietre:Ştiu ce e aia răbdat: când n-ai ce să mănânci, pui capul jos şi te culci. Când am o pâine în casă o împart aşa, în trei, şi le-o dau copiilor”. De soţ nu-şi mai aminteşte nimic. Tatăl i-a părăsit pe toţi fără să spună un cuvânt. În primăvară a plecat în Spania şi n-a mai dat nici un semn de viaţă.

“Dacă n-am bani să mă fac doctor, măcar să ajung şi eu o vânzătoare”

Astăzi suntem la şcoala din Glodeanu, Buzău. Jeni poartă sarafan, n-are bani de uniformă, n-a avut niciodată. E singura fetiţă din clasă fără uniformă. Nu a aruncat niciodată o radieră folosită pe jumătate, un creion rămas prea scurt, o foaie de caiet nefolosită. Întoarce foile scrise pe partea cealaltă şi le scrie mărunt, mărunt, să mai câştige ceva spaţiu. Reciclează tot; într-o vreme mama îi cumpăra în rate caietele de şcoală. Caietul acesta l-am folosit şi anul trecut la şcoală şi îl mai folosesc şi acum, că are pagini nefolosite”, spune. La joacă a renunţat demult; la şcoală, însă, nu va renunţa niciodată.Măcar liceul să pot să îl fac. Dacă n-am bani să mă fac doctor, măcar să ajung şi eu o vânzătoare”, ne zice şi o îneacă plânsul.

Minute întregi a plâns în hohote, cu sughiţuri, în faţa noastră. Nu s-a uitat în jos, n-a dat să fugă – a plâns firesc, privindu-ne drept în ochi.Mă gândesc cum am fost chinuite de tatăl nostru astă iarnă, eu şi sora mea… ne arunca în zăpadă, ne înjura, ne bătea în tot felul şi nu ne suporta, chiar dacă era tatăl nostru. În loc să ne ajute el, ne ajută alţii. De ce n-a putut el s-o facă? A avut bani să ne crească, dar n-a vrut”.

Biblioteca unei fetiţe: o cutie de carton

O vezi mică, fragilă, mohorâtă şi te întrebi de unde, oare, îi vine puterea să-şi facă planuri de viitor. “Simplu, cartea e puterea mea”, ne-a şoptit mai târziu, la ea acasă. Birou de scris n-a avut niciodată. De acolo, de pe marginea patului, a citit pe genunchi nenumărate cărţi împrumutate de la bibliotecă. Aşa a şi descoperit-o preotul din sat, Marian Tudor, citind cărţi la bibliotecă. “Într-o zi, doamna bibliotecară mi-a spus că tot timpul vine la ea o fetiţă căreia îi place foarte mult să citească şi care se descurcă greu fiindcă mama a avut un accident de maşină. Am mers imediat la ea şi aşa am descoperit-o pe Jeni”, ne povesteşte preotul.

Acasă, fetiţa ne arată biblioteca ei: o cutie de carton unde stau îngrămădite vreo 10 cărţi. E avidă să citească şi şi-ar cumpăra multe cărţi dacă ar avea cu ce. Acolo, în cămara amărâtă cu velinţe ferfeniţă şi pământ ud pe jos, Jeni încă visează că într-o zi, când se va face mare, se va întâmpla o minune şi va avea bani să facă Medicina.

Cine doreşte să o sprijine pe micuţa Jeni poate trimite un email la

preotmariantudor@gmail.com sau poate accesa http://copiiidinglodeanu.blogspot.com/

I-am probat şi acum, pentru şcoală, nu-i mai vin nici o pereche de încălţări. Le-a mai rupt chestiile astea pe aicea si nu mai pot să i le prind. Nu pot să o trimit pe Iulia cu aşa pantofi la şcoală, mi-e ruşine. Iar o pereche de ghetuţe noi costă 50 de lei”.

Vorbele astea mama Valentina Gheţu le rosteşte apăsat, cu un tremur în voce. Ne priveşte mohorâtă din faţa unei vitrine vechi, pe jumătate ruptă, plină cu pantofi de sus până jos. Sunt încălţările scâlciate ale celor 11 copii ai ei, strânse în ani de zile: unele par aşa de prăpădite, că li s-a desprins şi talpa.

Altele au găuri în călcâie. Cu astea ar trebui să meargă acum la ore şcolarii familiei. Le este ruşine, deşi le place şcoala. Decât încălţaţi aşa, mai bine în papuci de casă.

Pâine cu margarină, masa de prânz pentru 13 oameni

Copiii familiei Gheţu din Bucureşti n-au mai pomenit încălţări noi de ani de zile. Nici n-ar avea cum: mama e femeie de serviciu şi câştigă 500 de lei pe lună, tatăl e instalator şi ia 900 de lei. Cu tot cu alocaţiile copiilor le intră în casă 2.000 de lei pe lună. Cum să împarţi banii ăştia la 13 guri? Imposibil. Hainele le primesc de pomană şi le îmbracă cu schimbul.

Astăzi nu e în casă nici o felie de pâine. Mama s-a împrumutat prin vecini să ia două pâini. Soseşte prânzul, copiii simt în nări mirosul de pâine proaspătă şi dau toţi năvală în bucătărie. Acum sunt doar şase copii acasă şi s-au strâns toţi roată în jurul mesei, cu ochii măriţi de poftă.

Andrei vede ceva alb într-o cutie şi aproape că sare pe masă ca o felină. „Ia mânaa!”, răsună ascuţit vocea mamei. Copilul devine dintr-o dată posomorât. „Am gustat să văd cum e!”. Dezamăgire… e doar margarină. El a crezut că e brânză topită. N-a mai mâncat brânză de săptămâni întregi, i s-a făcut dor. Toată masa asta e: pâine cu margarină.

Mama n-are în casă câte un scaun de fiecare; mănâncă toţi din picioare, pe muteşte, mestecând dumicaţii în silă. Căci copiii Gheţu urăsc margarina cu pâine. După masă se duc să se spele pe mâini. Traversează holul mic, umed, cu pereţii jupuiţi şi ajung într-o încăpere pe care ei o numesc baie. Seamănă mai mult cu un beci. Chiuveta e o improvizaţie: o jumătate de cuvă de maşină de spălat. Pe post de robinet – un furtun anemic pe unde curge apa.

De fapt, întreaga casă e aşa, un soi de bordei modern: cu sobă de teracotă, cartoane în geam, pereţi afumaţi, paturi stricate pe jumate şi frânghii de rufe întinse sub tavan, direct în camere. Toţi 13 se înghesuie în două camere.

Ce-ţi doreşti cel mai mult pentru şcoală? „Îmbrăcăminte, tricou, pantaloni

Aici îşi fac temele cei trei mezini ai familiei, Florin, Andrei şi Iulia. N-au avut în viaţa lor un birou de scris: îşi fac temele în genunchi, pe lada patului, cu faţa la perete.O carte când citeşti, o carte când citeşti apare o floare… deschizi o fereastră”, silabiseşte Florin. Are 8 ani, este în clasa a treia, învaţă bine şi n-a avut în viaţa lui o carte cu poveşti cumpărată de mama.

Cărţi şi rechizite mai primeşte de la fundaţia Sf. Macrina de peste drum. Tot acolo primeşte şi o masă caldă. Florin nu şi-a sărbătorit niciodată ziua de naştere, n-a mâncat niciodată o ciocolată singur, fără să o împartă cu fraţii. Nu-şi imaginează cum ar fi asta, să aibă într-o zi o ciocolată întreagă numai pentru el singur. Acum tânjeşte după o uniformă, dar îi e ruşine să ceară mamei; ştie că n-are de unde-i lua.

Ce-ţi doreşti tu cel mai mult pentru şcoală? L-am întrebat. Ne-a privit fix şi ne-a răspuns serios, ca omul mare, fără să clipească: Îmbrăcăminte, tricou şi pantaloni”.

Andrei, fratele mai mic cu un an, nu jinduieşte nici la jucării, nici la maşinuţe. Ce-i lipseşte lui cel mai mult? Bani, adidaşi, ciorbă, pilaf şi mâncare de cartofi, ne-a răspuns.

Iată-i stând lipiţi unul de în colţul patului, cu un manual deschis în poală. E repetiţia pentru şcoală. Florin citeşte o poezie: „.. zăresc mere roşii ca focul, pere aurii, prune şi nuci”. Andrei închide ochii şi îşi imaginează munţi de mâncare.

Învăţătoarea: „Eu îi cer grafia perfectă a literei şi poate el scrie pe genunchi în pat!

Cu o zi înaintea şcolii, doamna învăţătoare i-a vizitat acasă. Bucurie mare! Mezinii i-au sărit în braţe, gata să o sufoce. E prima dată când învăţătoarea Gabi Hogea le calcă pragul şi e cam copleşită de sărăcia din casă.

La şcoală nu-ţi pui întrebarea: dar a mâncat copilul ăsta azi, de eu îi cer? Eu îi cer grafia perfectă a literei şi poate el scrie pe genunchi în pat!”, zice. O priveşte pe Iulia, cum se chinuie să scrie ceva cu pixul pe caiet şi murmură: „Mda… noi le cerem stilou la şcoală, dar nu ne întrebăm niciodată: are copilul cu ce-şi cumpăra acest stilou?”.

Ea are acasă un singur copil şi trebuie să-şi rupă mult din timp să stea cu el. Se întreabă: „Cum e să faci mâncare pentru 11 guri? Cum o fi oare? Cred că au învăţat aşa, să trăiască şi aşa. Cum? Ei ştiu… Sunt şi decenţi, n-am auzit niciodată să cerşească”.

Eugen Pârvan, psiholog la Fundaţia Sf Macrina, aproape că i-a privit crescând pe mezinii familiei. Crede că cel mai bun lucru care li s-ar putea întâmpla ar fi ca într-o zi un binefăcător să-i sprijine cu o bursă, pentru ca ei să nu abandoneze şcoala, ci să-şi dorească să meargă mai departe. Chiar şi aşa, fără ghetuţele cele noi.

Două umbre lungi desenate pe perete şi multe lumânări aprinse în bezna din odaie. Te şi sperii, parcă-i un priveghi. Camera pluteşte în fum înnecăcios. Lumânări pe masă, lumânări în mână. Cu cealaltă mână, fetele răsfoiesc nişte manuale. E linişte perfectă în cămara lor, doar foşnetul paginilor se aude.

Ele sunt surorile Laura şi Paula Bolohan din Dolhasca, Suceava, şi aşa îşi pregătesc temele în fiecare seară. De 11 ani, de când părinţii s-au mutat mai mult abuziv în căsuţa asta, n-au avut niciodată curent electric în casă. Niciodată n-au atins un bec, nici ele, nici restul de cinci fraţi. Ultima dată când au văzut un film a fost acum mulţi, mulţi ani, la un vecin. Frigiderul, maşina de spălat, televizorul – sunt obiecte SF, pe care le-au văzut cu coada ochiului, doar, pe la alţii. Desenele animate şi le amintesc vag cum arată, de pe vremea când erau mici copile şi le primeau vecinii de milă să vadă Tom şi Jerry. Atât îşi mai amintesc: că desenele astea animate erau ca nişte păpuşi colorate care se plimbau pe un ecran.

De Crăciun fac brăduţ, îşi cumpără instalaţie electrică, dar o pun de formă. Când vine un coleg în vizită, la urmă, le arată că au şi ele instalaţie în casă. „Citesc foarte mult. Cărţile pe care le împrumută de la bibliotecă le-am verificat şi au toate ceară pe la colţuri. Le picură cu ceară când citesc, fără să vrea, şi când le înapoiază, asta e un semn că înainte cărţile alea au fost la ele”, ne spune mama. Ea nu lucrează, soţul munceşte cu ziua. Doar alocaţiile copiilor sunt un venit singur în casă.

Paula, viitor avocat: „Gândul că nu am lumină mă face să mă simt foarte săracă”

Paula are doar 14 ani şi deja nu mai vede bine. La şcoală, colegii au mirosit-o şi au botezat-o, simplu, Chioara.Eu… parcă aş fi un gândac în faţa lor”, ne spune. „Şi tu ce le răspunzi?”. Câteva clipe se uită în jos, privindu-şi vârful pantofilor: „Nimic”. Ei au calculatoare acasă, ei îşi dau „buzz-uri” pe messenger şi umblă pe internet. Ea face seara mâncare cu lanterna, când o ajută pe mama. Cum să se pună ea cu ei? „Gândul că nu am lumină mă face să mă simt foarte săracă”.

Dar chiar şi aşa, e ambiţiosă – seara citeşte cu câte două lumânări în aceeaşi mână, cu obrazul lângă flacără. Îi curge ceara fierbinte pe foaie, pe cot, pe pijama, dar ea e călită, nu mai simte nimic. După ce se întăreşte, îşi dezlipeşte straturile de ceară de pe mână ca şi cum şi-ar desface a doua piele. La început, când era mai mică, o frigea rău ceara, lăsându-i dâre roşii pe dosul palmei; dar suporta, oricum, căci ştia de pe atunci că trebuie să strângă din dinţi dacă vrea să fie avocat.

Laura, sora mai mare cu un an, a scris zeci de poezii la lumânare şi visează ca într-o zi să-şi publice cărţile ei şi să dea autografe. La şcoală, însă, deja nu mai vede bine cuvintele pe tablă. „Le văd cum îmi joacă în faţa ochilor de parcă ar fi caractere ruseşti”, ne spune. Are o superstiţie a ei: niciodată nu-şi numără câte lumânări consumă într-o seară. „Când numeri lumânările, se zice că îţi numeri anii din viaţă, de fapt”. Când se termină rezerva familiei, însă, dă fuga la magazin şi mai ia un bax. De fiecare dată vânzătoarea se uită lung, dar n-o întreabă nimic, să n-o jignească. Ştie ea că, din toată Dolhasca, numai Bolohanii n-au lumină în casă.

Dacă Laura ar avea un televizor în casă, ar asculta ştiri în fiecare dimineaţă. „Dar aşa, îmi cumpăr de la poştă foarte multe ziare şi tot mă informez. Mi-aş dori să am o bibliotecă a mea… cât de mică ar fi”. Ne priveşte în ochi şi minte de îngheaţă apele: „Oricum, în afară de cărţi pe care să le citesc în weekend, cred că am tot ce-mi trebuie”. N-are rechizite, n-are cărţi şi caiete, n-are pacheţel la şcoală şi n-are nici haine şi pantofi frumoşi, cum au colegele. Sunt zile în care rabdă de foame, dar n-ar recunoaşte niciodată. Suntem o familie fericită, chiar dacă avem mai puţin decât alţii. Alţii nu au un acoperiş deasupra capului; noi avem. Părinţii noştri au muncit mult să ne asigure aşa ceva. Suntem uniţi, ne ajutăm, ne arătăm devotament şi încredere”, zice. Şi e al nabibii de frumos cu şapte fraţi în casă; când erau mici nu sufereau că n-aveau cu cine să se joace. „Totuşi, nu eşti tristă uneori?”. Câteva clipe stă să cântărească dacă să fie sinceră sau nu. Surâde. „Hmm… uneori”.

Şase copii, două paturi, o plapumă şi patru perne

Familia Bolohan – şapte fraţi şi doi adulţi – locuieşte în centrul localităţii. Casa în care stau aparţine primăriei şi e atât de veche, că trebuie demolată ca să nu-i îngroape de vii. De ani de zile, primăria le trimite ordine de evacuare, dar ei tot nu mişcă. N-au unde. E adevărat, primăriţa le-a promis teren undeva, în altă parte a localităţii, dar Bolohanilor nu le-a convenit: ei trag ca primăria să le vândă, totuşi, casa asta, ca să îşi poată trage şi ei, la urmă, curent electric. „Măcar să o putem închiria. Ni s-a explicat că nu putem avea curent electric fiindcă stăm aici fără contract de închiriere”, zice tatăl, Ilie.

Zici că-i blestemată casa în care locuiesc; când s-au mutat ei, aici era cârciumă. S-a închis tot aşa, fiindcă nu mai avea curent electric. Au trecut 11 ani de atunci, şi casa tot în beznă a rămas. Parcă nici n-a trecut timpul peste ea.Atât am avut când ne-am mutat aici, cu şase copii: două paturi, o plapumă şi patru perne. Nu mai ştiu cum făceam de reuşeam să le împărţim pe toate la opt inşi”, povesteşte mama, Elena.

Şi ea şi soţul au calificare bună, de operatori chimişti, dar au avut ghionion în viaţă: soţul a crescut la casa de copii, pe ea a urât-o propria mamă. Cu „zestrea” asta au pornit în viaţă, apoi s-au îmbolnăvit amândoi de tuberculoză şi au pierdut serviciul. N-a avut cine-i ajuta cu un sfat măcar, iar viaţa şi-au construit-o aşa, pe apucate, cum au înţeles-o ei singuri. De aia au şi făcut şapte copii, deşi se ştiau săraci lipiţi. Le mai dau lacrimile uneori, când li se întâlnesc privirile prin casă, dar îşi şterg repede ochii, să nu-i vadă copii cât de trişti sunt.

Eu nu am un venit stabil. Eu lucrez ocazional”, spune tatăl. Zugrăveşte, zideşte, face sobe. „Când am lucrări, ies la 40, 50 de lei pe zi. Când n-am, stau acasă. Am 51 de ani. Lucrez ocazional”. Aşa face mereu, îşi repetă singur vorbele, ca să fie sigur că se face înţeles. La cheltuielile casei îl mai ajută şi cei doi copii mai mari: şi-au terminat liceul şi acum zugrăvesc case.

Andreea, fiica de 17 ani, munceşte ca să-şi poată plăti naveta până la şcoală, la Suceava. Vara, în vacanţă, e chelneriţă: spală vase, face de toate. A muncit odată 20 de ore continuu şi apoi a căzut lată. Vara asta a lucrat pe brânci continuu, de dimineaţă până seară, ca să aibă cu ce porni la şcoală ea şi surorile mai mici. „Numai eu ştiu câte cafele au băut atunci, ca să reuşesc să-mi ţin ochii deschişi”, spune. Îşi doreşte cu ardoare o facultate… „dar o facultate costă”. Iar ea are mulţi fraţi de crescut acasă. Marian, cel mai mic, are cinci ani şi acum învaţă să ţină şi el lumânarea.

Trece cu degetele subţiri, ca de pianist, peste pagina în Braille şi se opreşte în vârful unor punctişoare albe, scoase în relief. Citeşte cu voce tare: „În întunericul nopţii bufniţele strigau…”. Acolo, în buricul degetelor, stă întreagă puterea lui. Acolo i se formează literele, acolo stau ochii lui cei buni.

Adelin Tănasă din Buzău are 11 ani, s-a născut orb, vede doar umbre, uneori – lumini şi visează ca într-o zi să devină şef de gară. Îşi poate imagina cum zboară un tren pe şine, dar chipul lui nu şi-l poate închipui cum ar putea să arate.Ce mare lucru, trebuie să am şi eu doi ochi, un nas şi o gură ca toată lumea, nu-i aşa?”, zice, cam necăjit. Nu-şi imaginează cum s-ar vedea în oglindă chipul lui măsliniu, ochii lui negri şi mici, ascunşi în orbite. Nu ştie nici că astăzi poartă tricou roşu.

Blitzul aparatului de fotografiat şi-l închipuie ca pe un fulger, iar calul şi-l imaginează albastru. „Adică nu, nu, greşesc, calul nu poate avea păr albastru”. Şi enumeră încurcat pe degete, aşa cum a învăţat el din cărţi: „Există doar cal roşu, negru, maroniu şi murg… parcă”.

Viaţa în „puşcăria” cu umbre

Iarba nu e verde, e doar „scurtă la pipăit”. Ştie să spună, însă, întocmai, că “cercul este figura geometrică formată dintr-o linie curbă închisă”. Pereţii cămăruţei nu-i ştie că sunt murdari, jupuiţi şi afumaţi, dar îi descrie “galbeni, adică aşa cum e soarele”. Mirosul rânced din casă nici nu-l mai simte, pesemne că aşa trebuie să miroasă la toţi ceilalţi oameni în casă, crede. Muştele care roiesc peste tot în odaie nu-i fac scârbă – sunt doar nişte bune amice care-l mai bagă în seamă din când în când.

Claiele de ţoale nespălate pe care mama le uită împrăştiate peste tot prin casă nu sunt doar nişte haine cu mirosuri grele. Ci – adevărate piese de mobilier în dărăpănătura lor de casă din comuna Vânători. Dacă într-o zi munţii de ţoale ar dispărea din casă, Adelin ar intra la bănuieli. Acesta întreg e universul în care trăieşte copilul.

Ne aflăm în „odaia din drum”. Adelin şade pe marginea unui pat rebegit, lângă un cuptor bătrânesc de lut, cu un scaun tras în faţă. Pe scaun şi-a aşezat cartea şi ore întregi aşa citeşte, cocoşat. De obicei stă cu capul întors spre fereastră. Astăzi, însă, îşi tot înfige singur degetele în ochi, ca să-şi provoace flash-uri luminoase. Citeşte din singura carte în Braille pe care o are casă.A fost odată un tăietor de lemne tare nevoiaş, care… aşa, şi tăietorul ăsta… (brusc, către noi: mă scuzaţi că folosesc cuvântul «ăsta», ca la ţară, dar să ştiţi că aşa se spune în poveşti)”. După câteva pagini se opreşte dintr-o dată, ciulind urechile spre fereastra deschisă: „Ce zgomot s-a auzit aşa, poc?”. Apoi, cu faţa spre noi: „Voi nu cred că vă duceţi la deal ca ceilalţi oameni. Am văzut eu la televizor că, dacă sunteţi reporteri, voi mergeţi prin casele oamenilor”. A se uita la televizor e doar un fel de a spune; în realitate dă sonorul la maxim şi îşi lipeşte faţa de ecran, să vadă cum se joacă umbrele pe sticlă.

„Mamă, la şcoală, la internat toţi colegii mei au gel de duş”

Tânjeşte să aibă mai multe cărţi, dar e imposibil: sunt zile întregi când şi el şi mama fac foamea. Acum i-ar mai trebui pentru şcoală un laptop cu sintetizator vocal şi un Picht, o maşină de scris specială pentru nevăzători, dar îi e teamă să viseze la aşa ceva: costă 700 de euro.El mititelul, nu mai zice nimic. Ei, mamă, costă foarte mult şi tu nu poţi să-mi cumperi, zice”, suspină mama.

Pe tata nu l-a cunoscut niciodată.Când o să mă fac mare o să-mi descopăr singur tatăl”, ne spune Adelin. Apoi adaugă repede, dibuind cu mâinile prin aer după mama: „Te rog să mă scuzi, mamă, dacă am avut o atitudine negativă”. Mama se uită lung şi ridică din umeri. Nu înţelege ce e aia „atitudine negativă” şi nici nu-şi închipuie unde a auzit fiul asemenea cuvinte frumoase. Ea n-a citit în viaţa ei o carte. Trăieşte numai din alocaţia copilului şi din indemnizaţia ei de handicap, câteva sute de lei. Rar de tot munceşte cu ziua căci are hepatita C şi se protejează de prea multă trudă. Pe Adelin l-a trimis la şcoală mai târziu cu un an, ca să primească în continuare indemnizaţia lui de handicap. Dar chiar şi aşa, copilul a recuperat materia pierdută atât de repede, încât profesorii au început să-l bănuiască cum că ar fi supradotat. Acum, Adelin este în clasa a treia.

La oraş, la Şcoala de Nevăzători Buzău mama îl vizitează numai în vacanţe. Asta e una dintre marile suferinţe ale copilului: „Aş vrea să-şi permită mama să vină şi ea la mine mai des (Oftează). Dacă eram şi noi mai bogaţi, putea şi ea sa vină o sâmbătă da, una nu, ca mamele altor copii”.

Mama îi înţelege suferinţa, dar n-are ce face. „Mamă, la şcoală la internat toţi colegii mei au gel de duş, îmi spune. Ei, lasă când mai vin de ziua ta la şcoală îţi cumpăr şi ţie un un bidon, îi răspund. Mami, îmi cumperi şi mie un papagal? Eu am luat premiul întâi, te-am răsplătit pe tine. Tu cu ce mă răsplăteşti pe mine?.

„Am un vis diabolic. Îmi imaginez că am superputeri”

Adelin stă la el acasă pe marginea patului şi îşi înghite lacrimile să nu plângă. Dacă nu va fi şef de gară, atunci va fi profesor de muzică, îi spune mamei. Ei, dar pentru asta trebuie să vezi notele, îi răspunde mama. Bine, atunci se va face tâmplar, să construiască lucruri, i-o întoarce copilul. “Păi n-o să-ţi dai cu ciocanul peste degete?”, i-o taie din nou, mama. Propriul fiu i se pare a fi o fiinţă ciudată, venită, parcă, din altă lume. “El, şi când se joacă, nu ştie să alerge, ca alţi copii.. el mai mult ţopăie”, ne spune.

De visul secret al copilului acum aude pentru prima dată. „Eu am un vis diabolic”, începe Adelin. Şi continuă grav, ca şi cum ne-ar dezvălui o chestiune de viaţă şi de moarte: „Îmi imaginez că am superputeri, că mă transform în dinozaur şi în alte chestii şi că am puterile tuturor eroilor din desene animate. Dacă prin absurd s-ar întâmpla asta, atunci eu aş face totul foarte repede şi nu m-aş mai plictisi niciodată”.

Mama de „împrumut” a lui Adelin de la Şcoala de Nevăzători este învăţătoarea Laura Ursu. Ea a simţit imediat că băiatul e construit dintr-un aluat bun, iar acum încearcă să-l ajute să devină mai mult. L-a învăţat să creadă şi să spere.

Vechea uniformă stă întinsă pe pat, dar copilului Lele îi e frică să o atingă. Vede el bine că i-a rămas prea mică să-l mai încapă şi anul acesta. Are nouă ani, este în clasa a doua, dar vara asta parcă a crescut peste măsură. Poate că haina cea neagră l-ar mai încăpea un pic, dar cămaşa cea albă s-a scurtat dintr-o dată cu câteva degete. Oare nu vor râde colegii de el dacă-l văd că vine aşa la şcoală? Încearcă pantalonii, dar şi aceia s-au făcut mici. Fermoarul s-a prăpădit; ca să-i vină, pantalonii trebuie prinşi cu ac de siguranţă. De dincolo, din odaie, răsună vocea mamei: „E mică uniforma, nu are nimic! Punem un nasture, doi, acolo şi gata!”. Dar pe Lele vorbele astea mai mult îl mâhnesc. Îi e ruşine să meargă aşa la şcoală. El şi-ar dori să ia premiu, să citească mai mult, să fie cel mai bun din clasă. Dar asta, mama parcă n-ar înţelege-o…

”Uneori aş vrea să-i văd că pleacă amândoi împreună la şcoală, cu ghiozdanul în spinare”

Şi cum ar putea ea să înţeleagă? A făcut şcoala pe apucate, nici n-a ajuns la liceu şi s-a şi măritat. Acum munceşte cu ziua în sat, dar asta numai când are noroc şi o cheamă cineva. De când i-a murit bărbatul face foamea. Oricum, în casă n-a avut niciodată un frigider, măcar. Ar fi prea scump să plătească curent electric şi pentru el. Locuieşte în Mogoşoaia, lângă Bucureşti, într-o dărăpănătură de casă gata să cadă pe ea. Are, cu totul, opt copii: unul e la puşcărie, cinci au plecat în lume să se descurce singuri. În casa ei din Mogoşoaia a mai rămas doar cu doi: cu Lele şi cu Bebel, fratele mai mare. Pe Bebel nu l-a trimis niciodată la şcoală, e analfabetul casei. Copilul are doar 12 ani, dar mama îl ţine lângă ea să facă treburile mai grele, de bărbat: adună fier vechi, face de pază, cară apă, iarna dă la zăpadă, strânge lemne din pădure şi tot ce mai trebuie. Singură zice că nu s-ar descurca şi că, dacă n-ar fi Bebel, ar muri toţi trei de foame.

Soţul a murit de cancer la esofag. Cât timp a stat el la pat, ajutor n-am avut decât de la Bebel. Curăţa zăpada iarna prin sat, iar banii ce-i câştiga îi aducea în casă. Şi căra lemne cu braţul să băgăm în sobiţa aia să ne încălzim toţi. Soţul fuma şi eu îi ziceam copilului: Bebelu, ochii şi focul, mamă! Să nu cadă jar să luăm foc cu toţii, să nu cadă scum de la tăticu’ cu ţigara!”, povesteşte mama.

De ruşine că e analfabet, Bebel s-a sălbăticit: nu vorbeşte cu nimeni, ci numai răspunde prin da sau nu. Zici că e autist. Acum îi e ruşine să meargă în clasa întâi că ar fi mai mare cu cinci ani decât colegii lui.Nu mă duc, că nu vreau sa fiu eu tatăl picilor”, îi spune mamei. Încercăm să-l provocăm să ne citească pe litere un titlu, dar degeaba. Bebel priveşte titlul cu spaimă, îşi îndeasă şapca pe cap şi dintr-o dată o ia la fugă, trântind uşa, fără să spună nimic.

Mama vede scena şi ne explică: „Mă uitam când Lele citea la televizor şi Bebelu, nema! Ce să ajungă el dacă nu merge la şcoală? Ce puteţi crede dumneavoastră că ajunge Bebelu? Nu se poate, nu se poate, asta e! Ce să-i fac? Uneori aş vrea să-i văd că pleacă amândoi împreună la şcoală, cu ghiozdanul în spinare”.

Să ajung şofer, să vină Moş Crăciun, să am un calculator

Dar Lele de abia are o vechitură de ghiozdan primit de pomană. Rechizite mai primeşte de la şcoală, dar tot nu-i ajung. Astăzi i-am dăruit câteva caiete. Se năpusteşte asupra lor ca şi când ar fi prima dată când vede aşa ceva. Le deschide pe fiecare, le răsfoieşte şi, când se convinge că nu-l vede nimeni, le miroase. „Hmm, miros a nou!”, murmură. Cărţi cu poveşti n-are, mama n-a avut niciodată bani să-i cumpere aşa ceva. Nici cărţi de colorat n-a avut vreodată. Poveşti citeşte numai după amiaza, după ore, când ajunge peste drum, la fundaţia The Door. Acolo se simte acasă, acolo mănâncă după amiaza o ciorbă caldă. La fundaţie merge în fiecare zi să-şi facă temele cu voluntarii. Căci mama nu l-a ajutat acasă niciodată la teme, nu se pricepe sau n-are timp.

De ceva vreme, vine la fundaţie, la teme, şi Bebel. La cei 12 ani ai lui, deocamdată nu ştie să facă decât cerculeţe şi bastonaşe. Lele, însă, ştie de pe acum ce vis are: vrea să fie şofer. Îşi închipuie că meserie mai bună nu există pe lume. „Ce ţi-a adus Moş Crăciun anul trecut?”, l-am întrebat. I-a îngheţat zâmbetul pe buze: „Nu mi-a adus nimic. Dar mi-aş dori să-mi aducă un calculator”.

Lui Mihai Bibicu, director al fundaţiei The Door, luptătorul Lele îi pare un personaj ca din cărţi: „El a simţit exact trendul şi a făcut deja alegerea în viaţă, alegând clar educaţia şi şcoala. Fratele lui care nu merge la şcoală încă se gândeşte. E cu trei ani mai mare şi încă se gândeşte”. Dar alegerea făcută tot nu e suficientă pentru micuţul Lele. Ca să-şi vadă mai departe de şcoală are nevoie de uniformă, de cărţi şi de caiete în plus. Dar toate astea sunt o mică avere pentru familia Gheorghe. Dacă mama ar da banii pe cărţi pentru copii, cu ce şi-ar mai cumpăra mâncare?

Prinţesa viorii: 15 ani, 50 de premii, n-are ce mânca. “Peşte la masă? Ce frumos ar fi!”

Este cea mai răsfăţată când urcă pe scenă şi cântă. Blondă, suavă, strălucitoare, cu aer de top model, zici că Anna e un personaj de pe covorul roşu. Aşa e la fiecare recital, prinţesa scenei. La final, după flori şi aplauze, prinţesa nu mai zâmbeşte. Îşi trage pe ea un palton ponosit şi pleacă acasă cu tramvaiul. Acasă, adică într-un apartament prăfuit din Bucureşti, cu mobilă şubredă, veche de 20 de ani.

E seară şi mama e încă la serviciu, face curăţenie acasă la un client. Şi-a luat cu ea şi medicamentele pentru depresie. Bunica e în sufragerie, aşteaptă să vină ora să-şi ia pastilele de cancer. Îi pune masa Annei: o farfurie micuţă cu cartofi prăjiţi. Sunt mai mult fripţi, căci bunica n-a mai avut decât o lingură de ulei în casă. Până la pensie mai e mult, iar uleiul e scump. Şi oricum, pensia ei abia trece de 200 de lei, iar mama nu ia mai mult de 500 de lei salariu. Nu le dă mâna să-şi cumpere nici măcar deodorant, folosesc bicarbonat de sodiu ca antiperspirant. Se scaldă toate trei în aceeaşi apă, pe rând, căci apa caldă costă o avere pentru ele.

La prânz au împărţit în trei o singură porţie de ciorbă. Au primit-o de la Fundaţia Sfânta Macrina şi, ca să le ajungă, bunica a lungit-o cu trei căni de apă. Au mâncat-o aşa, mai mult apă chioară. Tot de la fundaţie a primit şi cutia cu pateu pe care i-a dat-o Annei la şcoală, la pachet. Fata e în clasa a zecea la Liceul de Muzică George Enescu. I-a fost ruşine să-şi întindă pateul pe pâine acolo, chiar în faţa colegilor. Ei îşi cumpără hamburgeri şi pizza şi îi aduc părinţii cu maşini scumpe la şcoală. Unii au chiar maşină cu şofer personal. Aşa că Anna s-a dus într-un colţ mai ferit şi acolo a desfăcut pateul, ascunsă de colegi. Şi asta a fost o zi bună, când a avut ce să mănânce. Altă dată a trecut ziua cu un singur măr.

“La magazinul de jos ştiu eu un depozit unde dau merele mai stricate cu un leu 50 kilul. Le cureţi cu cuţitul partea stricată şi sunt ca noi. Numai de acolo îi cumpăr fructe, sunt cele mai ieftine. Peşte la masă? Hm, ce frumos ar fi! N-am mai mâncat de la începutul anului”, ne spune bunica.

Uneori, pe copilă o mai încearcă ispita şi îndrăzneşte să-şi dorească şi ea un sandviş de la Mc-ul de alături, unde se strâng în pauză, la masă, colegii ei. Dar un sandviş acolo e scump, banii ăia mai bine îi ţine să-şi cumpere sacâz pentru vioară. Odată, ca să-şi cumpere o carte la 37 de lei a făcut economii trei luni de zile. Dulciuri mănâncă atunci când ia bunica pensia. Când vine poştaşul, bunica repede coboară la magazin şi, fericită, cumpără două ciocolate mici cu rom, la ofertă: două bucăţi la un leu.

La trei ani ştia tabla înmulţirii, la patru ani scria

Aşa trăieşte Anna zi de zi. Are 15 ani, iar tata, un neamţ, nu mai vrea să ştie nimic de ea. Când era ea mică, el era atât de zgârcit, încât aproape că ţinea frigiderul sub lacăt. Fetiţa avea un an şi tata nu o lăsa să mănânce nimic până nu sosea el acasă. “Era zgârcit cât toată Germania la un loc!”, îşi aminteşte bunica. Din fericire, mama a reuşit să fugă într-o zi din Germania cu copila în braţe şi aşa a reuşit să şi divorţeze.

Muzică Anna face de la cinci ani, când un profesor s-a decis că are “auz absolut”. A câştigat 50 de premii şi are mai bine de 100 de recitaluri. Este cea mai bună din clasa ei, aproape în fiecare an are zece pe linie. Anul trecut, însă, a fost cam supărată căci a scos “numai” 9. 78, cea mai mică medie din viaţa ei de elevă.

La trei ani ştia tabla înmulţirii, la patru ani scria. În clasa întâi îi speria pe toţi profesorii: era singurul copil care reuşea să stea nemişcat ore întregi, cu mâinile agăţate de o vioară aproape cât ea. Ziceai că e răstignită. Băieţii, de pildă, nu prea reuşeau. Vioara cântărea prea mult pentru ei, după câteva minute picau leşinaţi. Pe vremea aia, fetiţa Anna jinduia să aibă şi ea o păpuşă Barbie. Dar ea avea numai păpuşi ieftine şi urâte, din acelea cărora le cădea capul imediat cum le luai în mână să te joci cu ele. De abia pe la zece ani a avut prima ei păpuşă Barbie, primită. N-a avut mama bani să i-o cumpere ea.

“Cred că e foarte trist să nu-ţi mai doreşti nimic”

La 12 ani deja era vedetă în şcoală, era unul dintre copiii cu cele mai multe premii. Colegii îi pronunţau numele cu respect; ajunsese, aşa, un fel de model pentru fetiţele mai puţin talentate, trimise de părinţi cu forţa să devină artiste. Îşi doreau să fie în pielea Annei. Anna avea o dorinţă secretă: să-i cumpere mama acel hanorac alb cu mov şi cu glugă pe care îl văzuse ea odată într-o vitrină. Dar costa 30 de lei, al dracului de scump. Nu i l-a cumpărat, aşadar, niciodată. Şi acum, după trei ani, Anna stă pe marginea patului şi încă mai visează la hanoracul acela. Dar cum ar fi fost, oare, să aibă o viaţă îndestulată şi să nu-şi mai dorească nimic? Stă un pic pe gânduri: “Mai bine nu. Cred că e foarte trist să nu-ţi mai doreşti nimic”. (…)


Categorii

Articolele saptamanii, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor, Suferinta de langa noi

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “COPIII VITREGI AI LUMII. Micii Lazari aflati la portile unei lumi imbuibate si nesimtitoare

  1. Nu este suficient sa ne oprim de la rau. Vom da socoteala pentru tot binele pe care am fi putut sa-l facem si nu l-am facut.
    Este f greu cand esti de unul singur. Nevoile lor sunt mult prea mari si posibilitatile noastre destul de mici…

  2. @ioana
    te raportezi la cei din jurul tau, pe care-i stii si care au nevoie de ajutor (chiar si pentru faptul ca faci mincare unei lauze la al 5-lea copil, si i-=o aduci acasa, pina se face mai bine….asta ca sa dau un exemplu la intimplare), adica te raportezi la mijloacele pe care le ai si la proximitate. Daca ai mai multi bani, posibilitati, organizare si capacitate de organizare atunci poti sa faci mai mult. Nu putem duce toata suferinta lumii, sintem oameni si majoritatea dintre noi foarte limitati in propriile resurse materiale (dar mai ales sufletesti) dar ramin o gramada de lucruri care se pot face chiar si asa….pentru cei din jurul nostru (cunostinte, prieteni, rude sau chiar straini de care ciocnim in diverse situatii).

  3. petra,
    aveti dreptate, ma gandeam la ce vad in jurul meu.
    Ma gandeam la preotii care nu pot satisface toate nevoile materiale ale fiilor duhovnicesti si enoriasilor…Ma gandeam la o invatatoare care nu poate din salariul ei sa acopere toate nevoile celor 3-4 copii cu probleme din clasa ei…Ma gandeam la Pr. Nicolae Tanase…Si Domnul stie la ce ma mai gandeam.
    Zilele trecute am intrebat un baietel ce vrea sa ii aduca “Mos” Nicolae iar el mi-a raspuns ca nu are ghetute… 🙁

  4. O pilda auzita recent il infatiseaza pe baietel admirand ghetutele intr-o vitrina.O doamna il intreaba de viata si ii raspunde ca si-ar dori ca Dumnezeu sa-i daruiasca ghetutele.Doamna se induioseaza si ii cumpara sosete si ghetute.Baietelul o priveste nedumerit si intreaba:”Esti mama lui Dumnezeu?”

  5. D-lui.ADMIN
    Ce varsta are baietelul care are nevoie de ghetute?Si unde il putem gasi?

  6. Pingback: S.O.S.! DRAME SFASIETOARE ALE COPIILOR SI PARINTILOR DE LANGA NOI… Sa ajutam, sa daruim, de Sfantul Nicolae, macar un suspin de rugaciune acestor familii greu incercate, iar cine poate si mai mult… (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: TOT MAI MULTI ROMANI AU AJUNS MURITORI DE FOAME. Numarul saracilor care traiesc din mila publica s-a dublat in ultimul an (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  8. Pingback: S.O.S.! DRAME SFASIETOARE ALE COPIILOR DE LANGA NOI…(II) (video) Povestile a doi baieti care nu ce manca, cu mamele grav bolnave si care poarta pe umerii lor fragili crucea familiilor - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: Sa ridicam un suspin catre Cer si sa intindem o mana de ajutor! ALTI FRATI MAI MICI AI LUI HRISTOS RASTIGNITI PE CRUCILE VIETII ACESTEIA, ale caror dureri le-am putea alina sau tamadui... (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  10. Pingback: SAVALIADA – proiectul parintelui Mihail Milea de la Buzau sau CURAJUL IUBIRII “NEBUNE” DE DUMNEZEU SI DE APROAPELE. Interviuri si reportaje video, audio - Recomandari
  11. Pingback: Sa-i imbracam pe cei goi, sa-i ajutam pe cei sarmani! – CAMPANII UMANITARE IN SLUJBA UNOR FAMILII SARACE (video) - Recomandari
  12. Pingback: Cu o mana zidim si cu alta ucidem? (VIDEO) DE LA COPIII-EROI AI ROMANIEI, pilduitorii salvatori care isi pun viata pentru prieteni, LA PROMOVAREA INNEI, vedeta-marioneta propulsata pentru coruperea tinerilor, CA MODEL PENTRU COPII - Recomandari
  13. Pingback: SUFLETE SUFERINDE care pot primi o mangaiere si o mana de ajutor… macar DE CRACIUN (I) (VIDEO) - Recomandari
  14. Pingback: SA IMBRACAM COPIII SARACI! "Grauntele de lumina 2019. Sa scoatem impreuna lumina din noroaie". SA FIM ALATURI DE PARINTELE DAMASCHIN DIN IASI in campania sa de a reda zambetul pentru cel putin 4000 de suflete pana de Pasti: "Puțin înseamn
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare