PARINTELE BENEDICT GHIUS – pomenirea adormirii intru Domnul (12 iunie). “Cea mai cumplita persecutie impotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori”

14-06-2014 8 minute Sublinieri

benedict-ghius-icoana-diaconesti

Fericiti cei prigoniti:

Părintele Benedict – o icoană desăvârșită a monahului ortodox român

Prin anii 1943-44 mă aflam în Mânăstirea Antim din București, când în obște a venit un arhimandrit tânăr despre care se spunea că făcuse studii strălucite în Occident, la Strasbourg, și acum se grăbea să susțină o teză de doctorat în Teologie la Universitatea din București. Era părintele Benedict Ghiuș.

De statură mijlocie, cu barbă puțină, îmbrăcat modest, lua parte regulat la sfintele slujbe ale obștii Antimului. Cânta la strană, avea o voce melodioasă, caldă și un fel de a cânta care atrăgea atenția. Chiar răspunsurile simple de la ectenii: “Doamne miluiește“, “Dă Doamne“, le cânta cu o intonație care arăta evlavie și smerenie.

Slujirea la Sfântul Altar era cuceritoare. Te ținea atent și te pătrundea de evlavie, iar predicile părintelui Benedict te mișcau adânc sufletește. Cu frumusețe de cuvânt, cu rostire pătrunzătoare, cu adâncime de cugetare teologică și duhovnicească. Mi-a rămas neștearsă teologhisirea de la predica din Duminica Înfricoșatei Judecăți:

“Am greși – zicea – dacă, văzând prețuirea pe care o dă Dumnezeu milosteniei, am socoti că toate celelalte fapte bune – mucenicia, rugăciunea, ostenelile pentru virtute – vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi răscântărite și răsplătite: faptele, cuvintele, gândurile. Dar în prețuirea așa de mare dată unor fapte așa de simple se ascunde o taină de mare pogorământ și de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă prețul cel mai scăzut de mântuire care i se cere omului ca să nu rămână nici un om pe lume care să spună că nu a putut să se mântuiască știind că nu se află om pe pământ care să nu poată săvârși asemenea fapte de milostenie.”

O astfel de prezență nu putea rămâne neobservată. Credincioșii Antimului, lumea intelectuală din București și mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i ceară sfat duhovnicesc. A fost o prezență de seamă în mișcarea Rugul Aprins. Colaborator apropiat al părintelui Daniil (Sandu Tudor), prieten și duhovnic al familiei profesorului universitar Alexandru Mironescu, părinte duhovnicesc al multdăruitului tânăr – mai apoi profesor universitar – Andrei Scrima. În chip firesc, conducerea Bisericii Ortodoxe a căutat să se folosească din plin de personalitatea părintelui Benedict. A fost slujitor și predicator la Catedrala Patriarhală, asistent preuniversitar al părintelui Stăniloae la catedra de Ascetică și Mistică de la Facultatea de Teologie din București, vicar patriarhal, ales episcop al eparhiei Hotinului, și profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț.

Dar într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana părintelui Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai-marilor vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici. Putea să fie profesor de teologie emerit, și nu a fost; putea să fie episcop sau mitropolit, dar nu a fost.

Într-o după-amiază, ne aflam împreună în cancelaria Sfântului Sinod de la Mânăstirea Antim, când un automobil grăbit a venit și l-a luat pe părintele Benedict și l-a dus la Patriarhie, la Camera Deputaților, unde fusese ales cu majoritate de voturi episcop al Hotinului. A mulțumit alegătorilor, care-l aclamau neîntrerupt, pentru ca a doua zi adunarea electivă să rămână perplexă, aflând de demisia părintelui Benedict, impusă de guvern.

Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta și activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț. Foștii săi elevi de la Neamț, dintre care unii au ajuns episcopi, îl pomenesc cu admirație și se simt mândri că l-au avut profesor pe părintele Benedict. În această calitate, la cursul de practică al vieții monahale, părintele Benedict a întocmit un adevărat tratat îndrumător pentru reorganizarea vieții monahale, curs care ar merita să fie făcut cunoscut monahismului românesc din vremea noastră.

“Toată viața călugărească – precizează tratatul de mai sus – este ascultare și rugăciune, rugăciune și ascultare. Epocile de criză ale monahismului sunt o problemă a rugăciunii și a ascultării. Prin urmare, restaurarea monahismului stă în reîntoarcerea la temeiul acestor principii ale vieții monahale.”

Tot părintele Benedict are meritul de a fi alcătuit, împreună cu părinții Daniil și Andrei, cel mai bun Regulament al vieții monahicești, aprobat și tipărit în timpul patriarhului Justinian. Pe lângă lecțiile de la seminar, în duminici și sărbători, părintele Benedict slujea și predica în biserica mare nemțeană și era solicitat regulat de stăreția mănăstirii să rostească cuvânt de învățătură duhovnicească către părinții obștii la adunările de după vecernia duminicii, cuvânt mult așteptat și apreciat de frățimea obștii.

A venit apoi vremea grelelor încercări. După cei cinci ani de grea temniță, părintele Benedict a revenit pentru o vreme ca slujitor la Catedrala Patriarhală, de unde s-a retras la obștea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, unde a continuat lucrarea sa de duhovnic încercat, dar mai ales s-a pregătit pentru călătoria cea mare în întâmpinarea Domnului Hristos, pe care L-a iubit din toată inima și L-a slujit cu dăruire totală.

Mi-a rămas în amintire ca o icoană desăvârșită a monahului ortodox român. Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că, pentru împlinirea desăvârșirii duhovnicești, două lucruri sunt absolut necesare: cunoștința și făptuirea duhovnicească. Or, părintele Benedict le-a avut depline pe amândouă: înaltă cunoștință teologică și duhovnicească, dar și trăire duhovnicească în evlavie, dragoste și smerenie.

(Pr. Petroniu Tănase – Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 41-45)

Părintele Benedict, versantul monastic al Rugului Aprins

Dacă în această singulară convivialitate, centrul grupului laic era Sandu Tudor, versantul monastic îl avea în inima sa pe părintele Benedict Ghiuș. Reluând parcursul lui anterior întâlnirii, vom găsi probabil acele repere ce pregăteau de departe împlinirile despre care vorbim aici. Către sfârșitul anilor 20 îl găsim ca doctorand în Teologie la Universitatea din Strasbourg, unde beneficiază de cursurile unor profesori de reputație consacrată în Occident. […] Intrat în viața monahală în anii 30, calea lui în interiorul instituției ecleziastice se va situa sub semnul ambiguității:

firesc prețuit în genere, a suferit ostilitatea absurdă a ierarhiei bisericești și chiar a celei politice între 1940-1944; a fost ținut deoparte, blocat. Primul care i-a arătat înțelegere și simpatie la acest nivel a fost patriarhul Iustinian. Predicile l-au adâncit și, într-un anume fel, l-au păstrat pentru un destin diferit: l-am putea numi, succint duhovnicesc. Oscilând uneori între timiditate și rigoare, el a fost, de la un capăt la altul al experienței Antimului, duhovnicul, sfătuitorul, interlocutorul, intelectual calificat pentru căutătorii de sens ai acelei perioade. Printre primele rostiri primite de la el a fost, lapidară și gravă, aceasta: ”Nimeni nu părăsește ortodoxia pentru că a epuizat-o”. Și, urmând imediat, cu o coerență logică străbătând, ca printr-o chiasmă, îndărătui celor spuse: Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori”. […]

Ca stareț nou-numit al Antimului, părintele Benedict s-a străduit să dea coeziune și un chip propriu acestei comunități cu structură aparte.

(Andrei Scrima – Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 134-136)

”Dacă stăteai de vorbă cu părintele Ghiuş o oră, ieşeai com­plet purificat”

Părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut în viaţă şi care au avut o înrâu­rire asupra per­soa­nei mele sunt aproape toţi în cimitir… Între ei, la loc de cinste este pentru mine părintele Bene­dict Ghiuş, un duhovnic mai pu­ţin cunos­cut, pentru că era un om de o intimitate duhov­nicească ra­ră. Nu se expu­nea. L-au ales cam fără voia lui Episcop de Argeş, pentru că i-a depus candida­tura Nichifor Crai­nic. A fost du­hovnicul miş­cării «Rugu­lui Aprins», de la Mânăstirea Antim.

La el ne mărturi­seam, el ne-a dat binecu­vân­tarea să începem rugăciunea inimii. Era foarte căutat de intelectuali, dar era aşa de modest, încât se consulta cu toţi călugării, simpli, aşa cum erau. Dacă stăteai de vorbă cu părintele Ghiuş o oră, ieşeai com­plet purificat, pentru că omul acesta trăia credinţa la mari dimensiuni. N-a fost un duhovnic popular, ca să spunem aşa. A fost duhovnicul intelec­tualităţii Bucu­reş­tiului. Nu mărturi­sea lume simplă, pentru că, după părerea mea, nici n-ar fi putut să înţe­leagă lumea ce spunea el. Era foarte adânc şi rafinat. Profesori univer­sitari, ca Alexandru Codin Mironescu, Paul Stelian, doctorul şi poetul Va­sile Voiculescu, toţi se mărturiseau la părintele Bene­dict Ghiuş. Era un mo­del. Era sufi­cient să te uiţi la el. Mie mi-era de ajuns să-l văd. Duhovnicia ieşea din el într-un mod natural.

(Pr. Roman Braga – Revista Formula AS, anul 2013, nr. 1059, fragment de interviu realizat de Cirstian Curte)

Măreția părintelui Ghiuș

În camionul Securității mai erau cu mine și alți membri ai clerului condamnați de curând. După un drum scurt, am coborat o pantă abruptă și ne-am oprit. Pulsul meu s-a accelerat. Așadar, mă aflam iarași în închisoarea subterană de la Jilava! S-au auzit voci răcnind:

– Dați-i jos!

Ușile au fost deschise cu violență. Un grup de gardieni cu bâte ne-au condus, lovindu-ne, de-a lungul unui coridor. Erau beți și, la vederea preoților, au chiuit de bucurie. Ne-au fost aruncate hainele vărgate și murdare de pușcăriaș, iar celor ce nu reușiseră să se schimbe destul de repede le-au fost rupte de pe ei propriile veșminte. În hohote de râs, bărboșilor le-au fost tăiate bărbile. Am fost tunși cu brutalitate și mânați într-o celulă spațioasă, plini de sânge și pe jumătate dezbrăcați.

Ne-am așezat pe pardoseala de piatră, ghemuindu-ne unul într-altul în frigul din februarie[1]. Peste câteva clipe, a intrat un gardian zbierând:

-Toți popii afară!

Dincolo de ușă, chicotelile și hohotelile încetaseră. Ne-am înșirat, afară și am parcurs iarăși, ca printr-un tunel, printre bâtele a două șiruri de bătăuși, ferindu-ne cu brațele cât puteam mai bine capetele, de ploaia de ghionturi. Cei care cădeau primeau lovituri cu cizmele și erau scuipați.

O jumătate de oră mai târziu, preoții au fost chemați din nou afară. Nu s-a mișcat nici unul. Gardienii s-au năpustit în celulă, bătând în dreapta și în stânga fără alegere[2]. Am încercat să-i consolez pe cei aflați în preajmă. Unul dintre ei își pierduse câțiva dinți și avea o buza spintecată adânc. În timp ce-i ștergeam sângele de pe față, s-a prezentat. Era arhimandritul Ghiuș. Îl întâlnisem cu ani în urmă. Făceam anticameră pentru a intra la patriarhul ortodox Nicodim. Arhimandritul lucra în biroul său. I-am vorbit despre necazurile noastre. Atunci, el și-a pus mâinile pe umerii mei și a zis:

– Frate, Cristos va veni din nou: sperăm în revenirea Lui.

Acesta este un lucru pe care un slujitor al lui Dumnezeu ar trebui să-l spună adesea. Nu l-aș fi uitat niciodată pe arhimandrit, dar, tuns și bărbierit, cu fața brăzdată de sânge și murdărie, era de nerecunoscut.

Orele treceau și noi ședeam pe beton și tremuram. Arhimandritul ne-a vorbit despre felul în care el și alții din jurul patriarhului încercaseră să salveze Biserica, pentru ca să nu devină un instrument al regimului. […]

– lată-mă aici, ca toți ceilalți, a spus arhimandritul Ghiuș. Am făcut o greșeală încercând să-l conving: trebuia să opun rezistență de la început.

Nu vă lăsați întristat prea mult de asemenea gânduri, i-am spus. El și-a ridicat frumoșii ochi către mine și a răspuns:

– Frate Wurmbrand, eu nu cunosc decât o singură tristețe: aceea de a nu fi sfânt[4].

Rostite de la înălțimea amvonului, cuvintele acestea ar fi fost doar o frază frumoasă. Dar, în celula aceea oribilă, după bătaia cumplită ce primisem, ele demonstrau adevarata măreție a arhimandritului Ghiuș.

***

Exista pe fiecare palier un closet, la care eu și Ghiuș căram tinetele în fiecare zi. Trebuia să stăm la coadă cu alți deținuți care-și așteptau rândul pentru a turna conținutul pe canal. Arhimandritul, era un om fin și cultivat, dar își dădea silința să îndeplinească asemenea treburi neplăcute. Într-o dimineață, a alunecat pe pardoseala slinoasă de piatră și puțin lichid a strop cizma unui gardian.

– Cretinule! a zbierat acesta, trăsnindu-l pe Ghiuș în umăr. Ai să sfârșești în Rozsa Sandor!

Mai târziu, în timp ce mâncam, lingură cu lingurlă, terciul, el m-a întrebat ce însemna asta.

– Cimitirul, i-am răspuns. Totdeauna spun așa, dar să nu-i iei în seamă.

***

În timp ce noi vorbeam, arhimandritul Ghiuș, care își cosea petec la pantaloni, și-a ridicat ochii luminoși și a spus:

– Cu ani în urmă am primit o ilustrată de la un cunoscut din New York. Înainte de a urca până în vârful zgarie-norului Empire State Building, el nu i-a cercetat fundațiile. Faptul că acea clădire dăinuia de atâtea zeci de ani era o dovadă că fundațiile sunt bune. La fel e și cu Biserica: ea rezistă de mii de ani fiindcă are adevăr la temelie.

(Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, București, 2007, pag. 227-229, 250)

1. Din fișa matricolă penală a părintelui Benedict reiese că acesta a fost transferat la închisoarea Jilava în data de 3.04.1959, deci acțiunea pe care o relatează memorialistul s-a petrecut în luna aprilie, nu în luna februarie. Dar chiar și în această lună a anului, frigul constituia o mare problemă pentru deținuți.

2. Este limpede de înțeles că la toate aceste torturi și umilințe a fost supus atât părintele Benedict Ghiuș cât și pastorul memorialist. Din păcate, deocamdată nu știm care au fost ceilalți preoți care au pătimit pentru Hristos. […]

4. Părintele Nicolae Steinhardt consemnează și el că ”în prima zi, când au fost transferați de la Securitate la închisoare și băgați într-o celulă unde erau numai preoţi, părintele arhimandrit Benedict Ghiuș – citându-l pe Leon Bloy – i-a spus pastorului Wurmbrandt: ”Dacă sunt mâhnit de ceva, este că nu suntem sfinţi.”” (Jurnalul Fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 607). Însă demnă de luare aminte este smerenia părintelui Benedict care, deși trecea peste cea mai grea probă a creștinismului, proba prigonirii pentru Hristos, tot departe de sfințenie considera că este. Sfântul Siluan Athonitul învață că ”există multe feluri de smerenie. Unul e ascultător și-și face reproșuri sieși în toate; și aceasta e smerenie. Un altul se căiește pentru păcatele sale și se socoteste un nemernic înaintea lui Dumnezeu; și aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoașterea și gustul ei sunt diferite. Când, în Duhul Sfant, sufletul vede cât de blând și smerit e Domnul, se smereste pe sine până la capăt.”. Și fericitul părinte Benedict s-a smerit în cele mai grele și demne de laudă încercări pentru că era un om cu viață sfântă.

benedict-ghius-la-manastire


Categorii

1. Slider, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “PARINTELE BENEDICT GHIUS – pomenirea adormirii intru Domnul (12 iunie). “Cea mai cumplita persecutie impotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori”

  1. Pingback: PARINTELE ROMAN BRAGA despre ORTODOXIE si OCCIDENT, demonizarea tinerilor si drumul necesar catre “adancul din noi”: “TREBUIE SA EXISTE O REACTIE IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE RAU IN SOCIETATE. Si mai ales la români, care sunt inclinati
  2. Pingback: MARTURII DESPRE CUVIOSUL BENEDICT DE LA CERNICA – DUHOVNICUL INIMII aprinse de rugul rugaciunii neincetate, care iradia cu putere multa LUMINA NECREATA A SFINTENIEI si CALDURA BLANDETII CERESTI | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare