IPS Teofan: SFINTENIA SI MARTURISIREA/ Pr. C-tin Sturzu despre SCANDALUL CEL BUN AL CRESTINULUI/ Cine sunt cei ALESI de pe calea ingusta?/ PARINTELE ARSENIE BOCA si ULTIMUL MOTIV DE RAZBOI: “Fiii luminii vor fi prigoniti pana la sfarsit”

Recomandari duhovnicesti de INCEPUT DE POST

• Doxologia:
  

 „Astăzi, Biserica prăznuieşte roadele Duhului Sfânt“

În Duminica I-a după Rusalii, numită şi Duminica „Tuturor Sfinţilor“, Mănăstirea Bucium din Iaşi, îmbrăcată în straie de sărbătoare, şi-a serbat hramul în prezenţa a sute de credincioşi. Slujba Sfintei Liturghii a fost oficiată de IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, pe un podium special amenajat în curtea mănăstirii. (…)

În timpul slujbei Sfintei Liturghii, IPS Teofan l-a hirotonit întru ieromonah pe ierodiaconul Cleopa Bungeanu, vieţuitor al Mănăstirii Bucium, şi l-a hirotesit duhovnic pe pr. Ilie Caraghiaur, contabil la Protopopiatul Iaşi 2. După săvârşirea Sfintei Liturghii, credincioşii s-au împărtăşit cu Sfintele Taine şi au primit rugăciunea de dezlegare rostită de IPS Teofan. Sărbătoarea hramului Mănăstirii Bucium s-a încheiat cu o agapă frăţească, la care au fost invitaţi toţi cei prezenţi.

„Se află printre noi şi astăzi oameni sfinţi“

În cuvântul de învăţătură adresat credincioşilor după citirea Sfintei Evanghelii, IPS Teofan a explicat semnificaţiile duhovniceşti ale sărbătorii Tuturor Sfinţilor şi actualitatea mesajului evanghelic.

„Cuvintele Mântuitorului Hristos şi anume «cel ce mărturiseşte despre Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi despre el înaintea Tatălui Meu Celui din Ceruri» sunt cuvintele rânduite de Biserică să fie rostite astăzi la Dumnezeiasca Liturghie, în Duminica «Tuturor Sfinţilor» pentru ca oamenii să înţeleagă că toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi sunt chemaţi să-L mărturisească pe Dumnezeu Tatăl Cel din Ceruri, să nu se ruşineze de numele Lui şi să intre în aureola de har a iubirii universale, adică în taina cea mare a sfinţeniei. Astăzi, Biserica prăznuieşte roadele Duhului Sfânt pogorât în ziua Cincizecimii asupra lumii şi sămânţa împărăţiei cerurilor altoită prin puterea Duhului Sfânt pe inima bineplăcuţilor lui Dumnezeu.

Dar aura sfinţeniei, desăvârşirea în Duhul Sfânt, dobândirea harului nu aparţin doar sfinţilor de altădată, ci Dumnezeu este Acelaşi ieri, azi şi în veci, iar Duhul Sfânt se revarsă şi astăzi peste lume, unde găseşte loc potrivit pentru sămânţa Evangheliei. Se află şi printre noi oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu, acei stâlpi de foc care ating cerul prin smerenia lor, prin nejudecata lor, prin rugăciunile lor neîncetate şi datorită cărora lumea nu cade în nefiinţa şi neantul din care a fost adusă la existenţă. Mântuitorul Hristos identifică în Evanghelia de astăzi stările duhovniceşti prin care omul devine părtaş sfinţeniei încă din această lume, şi anume mărturisirea lui Dumnezeu şi a numelui Lui indiferent de consecinţe,  iubirea faţă de Dumnezeu mai presus de orice şi asumarea crucii“, a subliniat IPS Teofan.

La finalul Sfintei Liturghii a urmat cuvântul stareţului Mănăstirii Bucium, protos. Irineu Bălan, care a mulţumit Înalt Preasfinţitului Teofan, preoţilor şi credincioşilor pentru prezenţa şi împreuna- rugăciune.

• Ziarul de Iasi [pr. Constantin Sturzu]: Scandalul cel bun

In mod curent, imaginea crestinului practicant (nu doar declarat) este asimilata cu cea a unei persoane cuminti, de o moralitate mai presus de indoiala, bun cetatean, locatar de bloc linistit, coleg amabil si politicos, pensionar iubitor de gradina sau sofer conducand exemplar in trafic,bun de pus in tot felul de comitete si invidiat pentru familia frumoasa, evitand mitingurile de protest si cu inapetenta pentru orice eveniment ce ar putea fi supus oprobriului public.

La o privire superficiala, cam asa s-ar parea ca stau lucrurile. Daca insa privim mai indeaproape Scriptura si toata literatura aghiografica, avem toate sansele ca portretul robot creionat mai sus sa nu se regaseasca intocmai la nici unul dintre ucenicii lui Hristos. Pentru ca da, crestinul are o seama de calitati intre care se numara si cele enumerate mai sus, dar care sunt “crestinesti” doar in anumite circumstante. Pentru ca daca locatarul cel linistit se izoleaza intre peretii camerei sale, imperturbabil la cearta care se aude de la etajul doi, acolo unde se petrece o adevarata drama generata de un tata alcoolic si o mama indurand batai de la sotul ei, toate sub privirile terorizate ale copiilor acestora, atunci el nu se mai poate numi crestin. Daca acel coleg iti spune, pe un ton cat se poate de amabil, de altfel, ca nu-ti imprumuta, spre a fotocopia, cursurile de pe care urmeaza a invata la examen, atunci nici el nu-si merita numele de crestin. Dupa cum nu se poate numi crestin pensionarul iubitor (si ingrijitor) de spatii verzi care afuriseste pe tancii care indraznesc, in goana lor copilareasca, sa striveasca pretioasele fire de iarba. A fi crestin inseamna mult mai mult decat atat.

Daca pentru a da expresie adevarurilor de credinta, dogmatica apeleaza la formulari antinomice (de genul “Iisus Hristos este si Dumnezeu si om”, desi se incalca astfel principiul tertului exclus postulat de logica), pentru a caracteriza viata crestinului in si fata de aceasta viata nu putem evita enunturile paradoxale. Si cel mai bine este sintetizata atitudinea paradoxala a crestinului fata de lume in predica de pe munte a Mantuitorului (la Matei, capitolul 5), care abunda de indemnuri de genul: “Binecuvantati pe cei ce va blestema” (Matei 5, 44) sau “Celui ce voieste sa se judece cu tine si sa-ti ia haina, lasa-i si camasa” (Matei 5, 40) samd. Pot parea absurditati sau sminteli pentru necrestini, dar aceasta atitudine pe care crestinul o are in lume se datoreaza faptului ca el nu vede in viata de aici si de acum singura dimensiune a vietii, ci isi traieste viata avand permanent constiinta apartenentei provizorii la aceasta lume si cu dorinta de a fi, in vesnicie, cetatean al Imparatiei lui Dumnezeu. Asa se explica atitudinea detasata a crestinilor fata de lucrurile si bunatatile acestei lumi, precum si dragostea pe care o arata tuturor, chiar si celor de care sunt vrajmasiti.

Sfantul care saruta pragul prostituatelor

Exista in istoria Bisericii si cazuri ale unor crestini care au dus oarecum la extrem dorinta lor de a urma indemnurile lui Hristos. Sunt caracterizati de obicei cu sintagma nebuni intru Hristos, tocmai pentru ca, spre deosebire de oamenii normali, lumesti, ei au preferat sa traiasca aici si acum ca si cum ar fi deja dincolo, in vesnicie. Aceasta dubla situare a lor, cereasca si pamanteasca in acelasi timp, da si masura comportamentului lor paradoxal. Vasile Preafericitul (din Rusia secolului al XVI-lea) il infrunta pe tar, imparte saracilor bunurile speculantilor, saruta pragul prostituatelor si necredinciosilor, arunca cu pietre in casele credinciosilor. Faptul ca arunca cu pietre in casele credinciosilor (in alte versiuni se spune ca era vorba de biserici) se explica prin faptul ca el vedea pe demonii ce asteptau pe cei credinciosi sa iasa afara pentru a-i ispiti si acestia erau tinta sa; de asemeni, nu saruta pragul prostituatelor, ci pe ingerii pazitori care plangeau, la intrare, pentru viata desfranata a sufletelor care le fusesera incredintate de Dumnezeu. Iata ca un comportament scandalos in aparenta era de o profunzime pe care nu o puteai sesiza decat daca ochii iti sunt deschisi spre a sesiza si pe cele nevazute, viata omeneasca necircumscriindu-se doar universului palpabil prin simturi si masurabil din punct de vedere stiintific.

Tot un soi de scandal se starneste adesea si in relatia ucenicului cu duhovnicul sau pentru ca sfaturile oferite de cel din urma sunt uneori in contradictie cu ale celorlalti sau chiar cu propriile sale recomandari. Daca un duhovnic (sau staret) instituie anumite reguli nu trebuie sa ne mire cand vom intalni la altii sau chiar la aceiasi duhovnici, dupa un timp, recomandari opuse. Spre exemplu, unii sunt mai deschisi si mai comunicativi, fiind deschisi chiar si la spiritul de gluma, altii au o sobrietate si, in aparenta, o raceala fata de cei care-i sunt mai apropiati. Unii sunt pentru o asceza severa, pentru posturi aspre, altii parca isi menajeaza ucenicii, cautand in permanenta sa fie atenti cu slabiciunile lor. In Pateric il vedem pe Ava Daniel ca se multumea cu hrana unei singure masuri de grau pe an, in timp ce Ava Sisoe pare foarte relaxat in aceasta privinta, declarand sec: “Eu cand am trebuinta mananc“. In altfel de situatii, cum sunt cele descrise de Patericul egiptean, recomandarile oferite de Parinti ucenicilor in cazul unei aceleiasi probleme sunt diferite. Unuia i se cere sa primeasca ispitele si sa se lupte cu ele, altuia i se cere sa nu primeasca deloc in minte si sa alunge cat mai repede orice ispita. In functie de puterea sau neputinta fiecarei persoane in parte, Parintii, luminati de Duhul Sfant, au stiut sa ofere sfatul cel bun. Astfel, desi aparent nu este supusa nici unei reguli, nevointa duhovniceasca are, de fapt, doua reguli de aur: dragostea (pentru Dumnezeu si pentru aproapele) si grija pentru respectarea unicitatii fiecarei persoane. Paradoxurile spiritualitatii crestine se explica tocmai prin permanenta raportare a duhovnicilor la aceste doua aspecte ale existentei crestine autentice.

Asa incat, chiar si din aceste sumare consideratii, putem si noi concluzia, alaturi de parintele Nicolae Steinhardt: “Domnul a venit sa ne mantuiasca si sa ne scandalizeze”! Nu a fost de ajuns ca i-a scandalizat pe toti carturarii si pe mai-marii poporului – oameni morali, de altminteri -, mai ales prin dragostea aratata desfranatelor si vamesilor cei pungasi, cu care adesea statea la masa, a mai si murit in cel mai scandalos mod cu putinta, lasandu-se rastignit intre doi tilhari (moarte pe care a ales sa o primeasca, desi de atatea alte ori a ales sa scape din mainile celor care voiau sa-L ucida). Ba ne-a mai si lasat sa-I mancam Trupul si sa bem din Singele Lui, lucru care i-a scandalizat pe multi in timpul vietii Sale pamantesti, cand unii au si incetat sa-I mai fie ucenici, dar care continua sa scandalizeze si acum pe cei care vor sa faca din potir mai mult obiect de muzeu decat centru de comuniune euharistica a celor prezenti la Sfanta Liturghie.

Asadar, cum vom cunoaste ca o fapta este crestineasca sau cineva este cu adevarat crestin? Dupa gradul de scandal pe care-l starneste in “asta lume” (sau prin raportare la regulile lumesti – in sensul de neduhovnicesti). Pot spune fratelui meu ca nu-l pot ajuta in vreme de necaz pentru ca e timpul rugaciunii sau am de indeplinit un canon. Si voi da dovada de multa evlavie, dar fapta mea nu va fi deloc crestineasca. Crestineste este sa ma racordez cu totul la viata lui Hristos si sa traiesc cu adevarat ca si cum eu am murit, iar El traieste in mine (Galateni 2, 20). Voi scandaliza astfel pe multi farisei (poate si pe vecini, pe rude sau pe autoritatile vremii), dar voi face voia lui Dumnezeu. E scandalul cel bun, care-mi deschide deja larg portile Imparatiei.

• Doxologia: [Pr. Sever Negrescu]: Am ales, oare, oameni aleşi?!

Este jalnic să auzi că preotul Cutare sau Cutare candidează, schimbându-şi uşor numele de Părinte cu cel de popă.

Au trecut alegerile locale. Unii vor fi bucuroşi, alţii trişti… Localităţile României respiră greu. Străzile, stâlpii, staţiile, parapeţii podurilor, indicatoarele drumurilor sunt colorate de afişele electorale care, parcă, au milă de cei ce le-au citit, de cei ce au trecut nepăsători pe lângă ele, de cei ce le-au rupt cu răutate sau de cei ce le-au admirat. Peste o zi, o săptămână, maxim o lună, toate afişele acestea vor fi gunoi, vor deveni morţii care au murit.

Acum 1800 de ani, Sextus scria: Un om credincios este un om ales, un om ales este un om al lui Dumnezeu. Patru ani, de acum înainte, vom avea timp să percepem dacă am ştiut sau nu să alegem oameni aleşi, adică oameni credincioşi, oameni cu frică de Dumnezeu. Noi, poporenii, ne alegem unii pe alţii în această viaţă pentru diverse responsabilităţi, funcţii, direcţii, uitând câteva lucruri esenţiale:

1. Oamenii nu-l pot alege pe Dumnezeu, din simplul fapt că există un singur Dumnezeu;

2. Chiar dacă sunt mai mulţi îngeri, omul nu-şi poate alege îngerul;

3. Omul nu-şi poate alege Părinţii. Preotul a fost întotdeauna considerat Omul lui Dumnezeu, Părintele, şi de aceea oamenii şi-au primit Părintele trimis de către Ierarh să-i slujească, nu l-au ales ei; este jalnic să auzi că preotul Cutare sau Cutare candidează, vrea să fie ales, prin faptul că vrea să fie ales el descalificându-se şi pierzându-şi menirea de trimis, schimbându-şi uşor numele de Părinte cu cel de popă. Astfel, drumul peiorativ de la sacra demnitate de Preot (Părinte) la marea dezamăgire de popă este atât de scurt şi de rapid încât rişti să nu-ţi dai seama când şi cum s-au petrecut toate, dar nu mai ai ce face;

4. Cei aleşi trebuie să aducă roade care să rămână (Ioan 15,16);

5. Înainte de alegeri exista o voie a poporului, după alegeri trebuie să rămână voia lui Dumnezeu (Romani 9, 11) pe care s-o împlinească şi poporenii şi cei aleşi;

6. Cel mai important principiu al alegerilor trebuie (trebuia) să fie cel al existenţei întru Dumnezeu, cea fără de prihană (Efeseni 1, 4);

7. Nu trebuie (nu trebuia) să urmărim voia (plăcerea) noastră, ci trebuie (trebuia) să urmărim şi în actul alegerii ce este bineplăcut lui Dumnezeu (Efeseni 5, 10);

8. Vorba lui Marin Preda, totul se consumă sub aceeaşi lumânare (Intrusul), îşi găseşte aplicarea şi aici, în sensul că şi după alegeri poporenii şi cei aleşi ai lor vor continua să vieţuiască în aceleaşi comunităţi, să-şi consume energiile împreună şi ar trebui şă lase deoparte tot ce a fost rău;

9. Cei aleşi trebuie să-i mulţumească lui Dumnezeu şi să se considere aleşi după ştiinţa lui Dumnezeu şi nu după a lor, să ceară Bisericii sfinţirea cea spre ascultare (I Petru 1, 2) şi

10. Dacă în alegerea noastră am refuzat măslinul pentru că era prea gras, smochinul pentru că era prea dulce, viţa de vie pentru că aducea prea multă veselie, atunci, trebuie, cel puţin patru ani să ne mulţumim şi cu umbra de mărăcine (Judecători 9, 8-15). Iată, un posibil decalog al alegerilor deja încheiate. Dacă ne-am regăsit sau nu, în cele spuse, timp mai avem spre meditaţie duhovnicească până la toamnă. Acum, unii bucurându-se, le amintim sfatul aceluiaşi antic Sextus: Fiindă eşti ales şi locuind în alcătuirea ta ceva din Dumnezeu, foloseşte-te aşadar de alcătuirea ta ca de o Biserică a lui Dumnezeu.

Pentru noi, poporenii de rând, rămâne întrebarea: am ales, oare, oameni aleşi?

• CrestinOrtodox.ro:
  

[Arhim. Siluan Visan]: Omul de azi – sfantul de maine

[…] Avem tendinta de cele mai multe ori sa cunoastem numai pe Domnul, dar nu trebuie sa uitam ca “fratele este mantuirea noastra” dupa cum scria Sf. Siluan.

“Chiar si atunci cand Il cunoastem pe Dumnezeu, El ramane necunoscut” spunea IPS Antonie de Suroj; deci, oricat de inalta ar fi trairea la care a ajuns cineva, asta nu inseamna ca sunt indreptatit a vorbi despre El si lucrarea Harului in vietile noastre. Din pacate cel ce-L cunoaste pe Domnul nu vorbeste despre El, caci nu poate fi explicat; iar cel ce incearca sa-L explice celorlalti, nu-L cunoaste!

Aceasta traire inalta de care vorbeam, ar putea fi caracterizata prin cuvantul “sfintenie”. Caci ea exista de la facerea lumii si va continua pana la sfarsiturile veacurilor, este “sarea pamantului” prin prezenta vie si vizibila cu ochiul liber a Lui Dumnezeu in lume. Si aceasta este chemarea noastra “fiti sfinti!, precum Tatal vostru cel Ceresc este…”, aceasta este esenta vietii. Faptul ca nu reusim nu inseamna ca este imposibil, ci ca nu dam importanta mantuirii.

Indemnul exista pentru fiecare din noi, dar de ce nu vrem sa luam aminte la chemare? Sf. Chiril al Alexandriei scria: “Multi chemati, putini alesi, dupa cum spune Domnul. Toti suntem chemati, alesi devin cei ce raspund chemarii!”. De ce nu ne simtim alesi?… Pentru ca nu raspundem chemarii!

Fiecare din noi este unic si de neinlocuit in ochii Domnului, fiecare din noi este centrul creatiei Lui. Si oricat de ciudat ar parea, asteapta intoarcerea fiecaruia dintre noi. Amintiti-va acum comportamentul tatalui din parabola fiului risipitor, si veti intelege iubirea, bucuria si repunerea in locul (Raiul) pierdut! Nu exista sfant fara trecut si pacatos fara viitor…

Cei ce si-au dat seama ce au pierdut si au avut taria sa se intoarca, sunt Sfintii. Au constientizat faptul ca sunt oameni purtatori de trup si neputinciosi, cercetandu-si firea pacatoasa. Prin recunoasterea originii divine si cerand iertare de la Domnul zicand “gresit-am la cer si inaintea Ta, nu sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau” precum fiul risipitor, au gustat din bucuria iubirii ce exista in casa parinteasca.

Astfel viata lor devine clipe de slava inaltate Domnului, stare de pocainta neincetata si dobandirea Harului in inimile lor. Prin prezenta Harului au marturisit ce ne era de folos pentru mantuire si noua; caci nu au facut altceva decat sa iubeasca pe Dumnezeu si pe omul covarsit de pacat din tristetile vietii pamantesti. Au incercat in toate felurile sa faca cunoscuta Iubirea Lui si sa vindece toate ranile, atat sufletesti cat si trupesti ale noastre. Si totusi au fost oameni ca si noi…

Au trecut prin aceasta viata ca si noi, insa prin felul in care au trait avem dovada cat de vie ne este credinta. Cuvantul evangheliei este actual in toate timpurile, iar credinta este viata adevarata. Nu intamplator avem Sfinti ce pana si trupul lor a invins legile pamantesti de descompunere, lasandu-ne marturie ca Harul care salasluia in inimile lor poate vindeca si trupul.

As mai adauga faptul ca au iubit in aceeasi masura si pe Domnul si pe oameni; caci nu s-au plans de fratele lor, ci au incercat intotdeauna sa vada chipul Lui Hristos in noi. Prin tot ce-au scris sau au propovaduit, nu si-au dorit altceva decat sa ne trezeasca din nepasarea de a cunoaste pe Dumnezeu. S-au rugat, s-au smerit, s-au nevoit ca noi sa credem, sa iubim, sa ne mantuim…

Atat de mare este iubirea Lui Dumnezeu pentru noi, incat a daruit acestor fii ai Lui (noua tuturor) atat de raniti de pacate si oboseala vietii, pe cei ce puteau sa ne fie mangaiere prezenta lor. Caci oricat de mult vroiau acesti Parinti sa fie numai cu Domnul, El la un moment dat ori i-a scos in lume, ori a dus lumea la ei. Pentru a ne alina tristetea si a alunga suspinul… […]

Integral la SURSA

[Pr.Alin-Cristian Preotu]: Multi chemati, putini alesi

Avand in vedere spiritul concurential care defineste acest veac, titlul acestui articol ne-ar putea trimite cu gandul si la nenumaratele concursuri, competitii, examene, interviuri, etc. la care participa o sumedenie de oameni, unde sunt chemati multi (uneori sute, alteori mii) pentru a-si dovedi pregatirea, calitatile si valoarea, dar in urma carora sunt alesi foarte putini (poate doi-trei).

Sa ne gandim ca sunt in viata probe si examene, de exemplu pentru angajare pe post, unde se prezinta foarte multi candidati, insa ramane doar unul, cel mai bun, de obicei.

Asa este la oameni…dar la Dumnezeu cum este sau cum va fi ?

Intr-un anume fel, lucrurile sunt cam asemanatoare, dar sunt si unele care difera cu totul.

[…]

La Dumnezeu sunt alte criterii, alte judecati; El cerceteaza foarte multe alte realitati care scapa privirii superficiale a omului, aspecte care tin de viata interioara a persoanei, de valoarea ei spirituala si nu de performantele profesionale, de eficienta si de anumite chestiuni exterioare.

Dumnezeu nu judeca lucrurile la suprafata, ci in profunzime, cerceteaza nu numai cele de fata, ci si acelea care au fost si cele care va sa fie…Face acestea, cu o desavarsita obiectivitate si fara partinire. Nu nedreptateste pe nimeni si nu este subiectiv in judecati si decizii.

Noi, oamenii, suntem subiectivi si “cautam la fata omului” si nu la inima, ca Dumnezeu. De aceea, judecatile noastre si evaluarile pe care le facem au o doza mare de eroare, de inselare si de amagire, intrucat au in vedere mai mult aparentele lucrurilor si nu chintesenta lor. Noi analizam efectele fenomenelor, desfasurarea acestora in timp, particularitatile lor, insa ne scapa, adesea, cauzele si de asemenea si finalitatile lor.

De altfel, la Isaia cap. 55, 8 este scris asa: “Gandurile Mele nu sunt ca ale voastre si caile (judecatile) Mele nu sunt ca judecatile voastre” .

Deci, daca vrei sa fii “admis” si “ales” la Dumnezeu, trebuie sa fii pe calea Lui, nu pe cele ale omului, trebuie sa ai gandul Lui, judecatile Lui, nu ale lumii, nu ale oamenilor sau ale tale.

Vom intelege mai mult, daca ne referim si la textul urmator: “larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o afla. Si stramta este poarta si ingusta este calea care duce la viata si putini sunt cei care o afla” (Matei 7, 13-14).

Prin urmare, textul este o invitatie de a merge pe calea ingusta pe care sunt foarte putini…

Putini, nu pentru ca asa doreste Dumnezeu, care “vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (l Tim.2,4)… Sunt putini pe aceasta cale care duce la mantuire, deoarece putini raman in comuniune neintrerupta cu Domnul, putini dintre oameni sunt fideli in orice clipa si mai putini raman statornici pana la sfarsit…

Mantuirea fiind o lucrare a omului care tine de libertate, de liberul arbitru si de voia sa, rezulta de aici ca, foarte multi oameni se autoexclud singuri, nu sunt exclusi de Dumnezeu, de viata sau de o alta instanta, ci ei insisi opteaza pentru alte “destinatii” si alte “prietenii”.

O majoritate de oameni prin propriile optiuni se autoelimina sau isi pierde vrednicia unui locas in “sanurile lui Avraam” din cauza indiferentei sau inconsecventei lor. ...Este ca si cum Dumnezeu constata ca, noi nu mai suntem vrednici de Imparatie; de asemenea si noi ajungem la aceeasi concluzie, constatand ca, ne-am indepartam atat de mult de El.

[…]
Acesti “alesi” s-au invrednicit de Imparatie printr-o ravna foarte mare, prin straduinta, intrucat “numai cei care se silesc pun mana pe ea” (Matei 11, 12). Aici este diferenta dintre a fi un crestin oarecare si a fi un credincios al Domnului. Cei din prima categorie, anume toti crestinii sunt cei “chemati”, care sunt multi, fiind o majoritate, iar credinciosii adevarati sunt “alesii”, care constituie o minoritate. Primii sunt “caldicei”, cei din a II-a categorie sunt “fierbinti”, pe care Domnul nu-i va varsa din gura Sa (Apoc. 3,16). Cei “reci” sunt neamurile care si ele au fost si sunt chemate la credinta, prin vestirea Evangheliei la toata faptura pana la sfarsitul veacurilor.

Acestor cuvinte le-am putea gasi un talc interesant si oarecum nou, daca le asociem si cu alte doua texte; unul din Vechiul Testament si altul din Noul Testament.

[….]

Cu alte cuvinte multi, foarte multi dintre oameni aleg lumea mai mult, decat pe Dumnezeu. Tributul pe care-l platesc pentru aceasta alegere este faptul ca Il pierd pe Dumnezeu. “Si a venit Lumina in lume, iar oamenii au iubit mai mult intunericul decat lumina” (Ioan 3, 19-21).

Consecintele pe care le suporta omul nu sunt lucrarile lui Dumnezeu, in sensul ca, El ar fi Cel care se leapada de om, ci decizia este a omului, care parasind de buna voie comuniunea cu Cel de Sus, se leapada de Dumnezeu, gasind ca lumea de aici, a Cezarului este mai interesanta decat lumea de Dincolo, a lui Dumnezeu.

[…]

Asadar, daca vrei sa fii “ales”, atunci alege-l pe Domnul si pazeste poruncile Lui! Calea este Hristos, Biserica este usa, Legea este iubirea, iar Maica Domnului este ocrotitoarea pelerinilor, care au ales sa urce pe calea cea stramta ce duce spre Imparatia Cerurilor, unde sunt multi chemati, dar putini alesi…

Integral la SURSA

[Teodor Danalache]: Ultimul motiv de razboi

In iarna anului 1949, parintele Arsenie Boca, spunea:

“Se intrevede ca se vor lichida toate motivele de razboi intre oameni: motive economice, nationale, culturale, rasiale etc. Va mai ramane totusi unul: motivul lui Dumnezeu.”

Parintele Arsenie a spus acest lucru, cugetand la cuvintele Mantuitorului: “Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; nu am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui“ (Matei 10, 34-36). “Isi vor pune mainile pe voi si va vor prigoni, dandu-va in sinagogi si in temnite, ducandu-va la imparati si la dregatori, pentru numele Meu. Si veti fi dati si de parinti si de frati si de neamuri si de prieteni, si vor ucide dintre voi. Si veti fi urati de toti pentru numele Meu” (Luca 21, 12-17)

[…]

Prin inlesnirea calatoriilor internationale si globalizare, constiinta apartenentei la propriul neam va fi din ce in ce mai slabita, iar neintelegerile dintre popoare vor disparea, fiecare popor avand cetateni in toate celelalte tari. Prin internet si mass-media, accesul la informatie va fi extins pana in cele mai greu accesibile si defavorizate locuri din lume, diferentele culturale incetand sa mai provoace conflicte.

Ultimul motiv de razboi, fara putinta de a fi ocolit, va ramane insa credinta in Iisus Hristos, Dumnezeu adevarat si Om adevarat. Vedem cum oamenii se impart deja in doua tabere: unii cred si marturisesc faptul ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, adica Mantuitorul lumii, iar altii spun ca a fost un simplu om, cel mult un invatat mistic.

[…]

Precum lumina nu are nimic in comun cu intunericul, tot asa nu vor avea nimic in comun nici cei care se vor raporta diferit la persoana lui Iisus Hristos, unii marturisindu-L ca Mantuitor al lumii, iar altii socotindu-l ca pe un om de rand. Din aceasta raportare diferita la El, oamenii se vor avanta in cele mai mari razboaie, cei necredinciosi batjocorindu-i si persecutandu-i pana la moarte pe cei credinciosi.

[…]

Credinta in dumnezeirea lui Iisus Hristos si dragostea fata de Dumnezeu nu pot fi suportate de fiii intunericului, dand nastere astfel la multa ura impotriva lui Dumnezeu si a celor ce Il marturisesc pe El, precum El Insusi ne-a spus: “Veti fi urati de toti pentru numele Meu” (Luca 21, 17). Pentru acest lucru, Iisus Hristos poate fi considerat cel mai mare revolutionar din istoria omenirii.

Fiii luminii vor fi prigoniti pana la sfarsit de fiii intunericului, chiar fara ca cei dintai sa ii deranjeze cu ceva pe cei din urma. Cel pacatos il va ura intotdeuna pe cel drept, in care isi vede pacatele sale. Astfel, ceea ce ar fi trebuit sa duca la unirea tuturor, adica Evanghelia lui Iisus Hristos, va dezbina cel mai mult. Aceasta spune si parintele Arsenie Boca, zicand: “Ultimul ideal, capabil de unificarea oamenilor, va dovedi pe oameni incapabili de el. Cu cat oamenii isi vor pogora destinul lor din Cer, in pamant, cu atat mai mult se va cutremura pamantul sub ei: fiindca nu este pace decat de la pacea cu Dumnezeu. Un destin rasturnat antreneaza in rasturnare, antreneaza in revolutie totala, totul.”

[…]

Continuarea la SURSA