PARINTELE ROMAN BRAGA despre ORTODOXIE si OCCIDENT, demonizarea tinerilor si drumul necesar catre “adancul din noi”: “TREBUIE SA EXISTE O REACTIE IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE RAU IN SOCIETATE. Si mai ales la români, care sunt inclinati sa imite tot ceea ce in America se arunca deja la gunoi” (si VIDEO)

CUM ERA PARINTELE ROMAN BRAGA?

“Eu tuturor tinerilor le spun: „Vorbeşte cu Hristos!” Ce să vorbeşti? Despre toate…”

“Noi trebuie să ne căim înaintea lui Dumnezeu și să plângem pentru copiii aceștia. Tinerii care cresc ne văd pe noi și fac ceea ce facem noi…”

***

***

“Lumea monahilor” (2012):

Părintele Roman Braga despre occidentul sinucigas

(fragment)

Lumea Monahilor: – Părinte Roman Braga, aţi venit de curând în România. Vrem să pornim în interviul pe care îl vom realiza, să descoperim prin intermediul Sf. Voastre pe părinţii pe care i-aţi cunoscut în România şi în acelaşi timp să ne spuneţi şi ce experienţe aţi cunoscut Dvs. în Statele Unite unde v-aţi stabilit de foarte mulţi ani… Haideţi să o luăm cu începutul: ce părinţi aţi cunoscut aici?

– Părintele Roman Braga: Este a treia vizită a mea în România şi dacă mă întrebaţi de părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut şi care au avut o înrâurire, o influenţă asupra persoanei mele, sunt aproape toţi în cimitir… Dvs. poate că aţi auzit din scris sau din anumite cărţi, pe care ei le-au publicat, dar eu am plecat de tot… sunt în America de 36 de ani. Şi lucrez în America nu atât printre români, cât mai ales printre ortodocşii americani, cu tineretul născut acolo şi crescut acolo.

O să vă dau câteva nume de părinţi care au influenţat viaţa mea spirituală. Poate să fi auzit de părintele arhimandrit Benedict Ghiuş. Cred că a murit la mânăstirea Cernica şi este îngropat acolo. Ei bine, vreau să vă spun că el a fost modelul meu de viaţă. Desigur că şi alţi părinţi îmbunătăţiţi care nu erau cărturari. Pentru că pe mine mă interesează, m-a interesat aşa întotdeauna, nu cei care erau cărturari ci oameni duhovniceşti, mai ales cei simpli. Pentru că ei au o adâncime specială. Pe care cărturarii nu o pot înţelege pentru că sunt mult mai complicaţi şi mai sofisticaţi şi în pregătirea lor spirituală. Nu spun că nu sunt de valoare. Dar adâncimile unui părinte Antipa, de la Cernica, care a trăit vreo 40 de ani în Muntele Athos şi care era „tipicarul” mânăstirii Cernica şi duhovnicul multor intelectuali din Bucureşti, care se duceau la acest om care abia ştia să se iscălească – nu făcuse carte – m-a impresionat. Oamenii simpli spun lucrurilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie şi cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în metafore şi în pilde pentru că ceea ce nu poţi exprima logic – şi noi exprimăm logic foarte puţin – merge prin pilde, metafore, prin forme de limbă care sunt aproape, prin mit ca să spun aşa. Aşa cum mitologia greacă ne-a dat cultura europeană şi nu se poate o cultură fără Hesiod şi fără Homer în Grecia şi în Europa, tot aşa şi mitologia asta românească, ţărănească ne-a dat nişte călugări mari în mânăstire, care vorbesc în metafore nişte lucruri foarte adânci. Ăsta a fost părintele Antipa de la mânăstirea Cernica. Îmi amintesc când eram student teolog mă duceam la mărturisire şi el mereu îmi spunea: „să nu te faci preot, taică”. Aşa iubea preoţia şi îi era frică de preoţie. El care slujea altarului, aproape întotdeauna: „să nu te faci preot taică, fă-te dascăl de copii”, adică profesor, „că dacă te faci preot, îţi moare soţia, îţi iei altă soţie, s-a terminat cu preoţia, s-a terminat cu mântuirea”, zicea. „Preoţia”, zicea, „e foc, e foc, taică”. Erau nişte oameni, care vibrau, dar nu sentimental şi dramatic cum se întâmplă cu mulţi alţii, dar foarte „la punct”, la obiect, „to the point” cum spunem noi; nu întrebuinţau multe cuvinte. Şi ăsta este părintele Antipa.

Îmi amintesc pe urmă tot la Cernica, părintele Fotie, care când slujea Sf. Liturghie sau lua rândul cu săptămâna să slujească Sf. Liturghie, purta un ştergar la gât, aşa de alb… Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie, dar şi cu teamă. Şi dvs. dacă sunteţi teologi şi vreţi să vă faceţi preoţi, vă recomand să nu devină comună Sfânta Masă şi Sfânta Euharistie şi Sfânta Liturghie. Pentru că Sfânta Liturghie nu este o rugăciune; este ceva care se întâmplă acolo; vine Dumnezeu şi intră în materie, în materia pâinii şi a vinului, care este aceeaşi cu materia Universului întreg şi se sfinţeşte, după cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul, tot Cosmosul printr-o Sfântă Liturghie. Sfânta Liturghie este centrul liturgic al Universului. Şi ne sfinţim şi noi. Am văzut astăzi un lucru extraordinar la Catedrală, la Catedrala Patriarhală… Nu mai vorbesc că Patriarhul a rămas în urmă că trebuia toată lumea să-l atingă. Dar oamenii întind mâinile să atingă şi pe preoţi şi hainele lui şi tot… pentru că instinctiv ei ştiu că plouă harul Duhului Sfânt în biserică; că nu suntem singuri; că acolo sunt îngerii; că Mântuitorul în Sfântul Potir nu este Singur. Şi acum, cu toate că s-a încuiat Catedrala Patriarhală pentru că e noapte, acolo sunt coruri de îngeri, pentru că este Sfânta Euharistie. Ei bine, călugării ştiau lucrul ăsta nu din cărţi, nu din teologie, nimeni nu i-a învăţat teologia euharistică. Oamenii aceştia simpli m-au cucerit pe mine foarte mult când eram copil. Nu vă spun că am făcut un seminar monahal eu la mânăstirea Cernica, de aceea îi cunosc mai bine pe cei de acolo.

– Şi duhovnicul dvs. de la Canal, care era tot un om simplu şi pe care am putea să îl includem tot în genul acesta de părinţi duhovnici?

– Ei bine, aici este un răspuns puţin mai lung. La Canal am avut un duvohnic, părintele Evghenie, stareţ la Muşunoaiele… şi acela m-a determinat pe mine să mă fac călugăr, pentru că eu nu m-am călugărit de tânăr. Aveţi aici în România acum nişte călugări copii, ceea ce e foarte frumos; sunt nevinovaţi, dar eu m-am călugărit la 34 de ani, după prima închisoare; că să ştiţi că eu am mai avut şi concediu, n-am stat atâta timp în închisoare, în România; mi-au dat un concediu de 5 ani, în care am fost arestat numai la Paşti şi la Crăciun; n-am făcut nici un Paşti şi nici un Crăciun afară. De aceea Patriarhul Iustinian s-a silit ca să fiu scos din ţară. Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh şi care a înţeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oamenii din presă astăzi îl critică şi pe Preafericitul Teoctist la fel, dar ei sunt mari înţelegători ai suferinţei umane.

Duhovnicul meu de la Canal, părintele Evghenie, era tot un om simplu şi el. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia „Scara” Sf. Ioan Scărarul pe de rost. […] Toţi îl admirau. El nu făcea lecturi, dar el recita pe Sfinţii Părinţi. Avea o memorie extraordinară. Aşa cum era părintele Cleopa. Şi asta m-a influenţat pe mine. Pentru că el mi-a spus: „să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop”; ca orice om, când am ajuns în închisoare m-am întrebat şi eu în anumite momente grele „de ce Doamne?”, „de ce eu?”; eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: „de ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!”.

Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost.

Drumul însingurării, drum către inimă…

În afară de aceasta am avut în a doua închisoare o experienţă mult mai mare, pentru că am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte 1 an sau 2, singuri în celule, pentru că voiau ca preoţii să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani nimeni din cei care au fost în închisoare n-a văzut hârtie, creion sau carte; asta era „tratamentul intelectualilor”; pe cei de dreptul comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste; nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic, dar asta a fost foarte bine, pentru că în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că era scopul, ne-a întors către noi înşine ca să ne punem întrebarea: „ce suntem noi?”. Pentru că vă spun: când stai între patru pereţi ai celulei şi nu ai nici un orizont, nici o perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi; trebuie să te întorci, să te duci undeva; nu sunt singurul, dar acolo am descoperit noi infinitul din noi; că persoana umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu, a suflat asupra sa şi I-a dat Dintrânsul ceva care nu moare niciodată. Că adâncul din noi, care este după Sfinţii Părinţi şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este ca un atom, ştii, căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sf. Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorizasem cândva:

„voi sunteţi Biserica Dumnezeului Celui Viu că Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în voi”.

Atunci am înţeles de ce Mântuitorul a spus:

„Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”.

Că Dumnezeu, dacă nu îl căutăm în noi, nu este material sau spaţial să îl plasez într-un colţ, undeva. Trebuie să ne întoarcem să explorăm universul din noi. Explorarea universului din noi este o experienţă care trebuie făcută. Este o aventură mare şi singura în viaţa omului, să ştiţi. Tineretul astăzi fuge. Fug de ei înşişi. Instinctiv ei ştiu că este ceva extraordinar înăuntrul nostru, că Dumnezeu este acolo. Această explorare a universului interior este aventura cea mare.

Trupul este un instrument de comunicare; când două persoane comunică, comunică prin trup; cum să vă explic eu acuma: noi stăm în camera asta într-un univers de unde: unde scurte, unde mai lungi, diferite lungimi de undă; aici e un televizor, dacă apeşi pe un buton acolo vin nişte voci de departe, dar ele n-au în natura lor nimic de-a face cu sârmele alea din televizor sau cu bateriile alea care sunt acolo, sunt cu totul de altă natură; aceasta ar fi după mine şi legatura dintre suflet şi trup; dacă loveşti televizorul acolo într-un loc poate că dispare imaginea, după cum dacă mă loveşti pe mine în tâmpla asta poate că eu ajung să nu mai văd; dar dacă loveşti în altă parte televizorul, dispare sunetul; tot aşa centrul vorbirii din creier, dacă loveşti într-altă parte omul nu mai poate vorbi; dar nu însemnează că omul este creier; sufletul este cel care urăşte, iubeşte, gândeşte la infinit, întrebuinţează cuvântul de „nemurire” că pisica sau câinele nu au ideea de „infinit”, sau animalele. Acesta este omul nemuritor.

Ortodoxia americană sau mărturia adevărului

Întorcându-mă la închisoare pentru că m-aţi întrebat; după prima închisoare am venit şi m-am călugărit. În a doua închisoare am făcut aventura asta a descoperirii centrului ăsta, al centrului religios din om, unde trebuie să îndreptăm toate rugăciunile noastre. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune:

„ieşirea din tine este ieşirea din Paradis”.

Noi acolo în America, ca ortodocşi, avem această misiune: să schimbăm direcţiunea cunoaşterii, pentru că Apusul, cultura apuseană din care face parte şi America, are o cultură cosmologică: ei se duc în spaţiul extraterestru, explorează universul din afară de ei. Ortodoxia, şi rostul ei, este ca să întoarcă atenţia omului că mai există o dimensiune. Nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaşterea din afară de noi, pentru că într-ânsa sunt amprentele lui Dumnezeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu trebuie să ne întoarcem înăuntru, şi cunoaşterea lui Dumnezeu este o experienţă personală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte fără să te cunoşti pe tine. Dacă începi să te cunoşti „cine eşti tu, cine sunt eu”, îţi dai seama, Îl descoperi pe Dumnezeu întotdeauna, pentru că „omul este icoana lui Dumnezeu”.

După cum ştiţi El a zis:

„să-l facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră”.

Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vieţii morale, şi tineretul mai ales nu poate suporta aventura intrării în sine şi ca un fel de scăpare („escape” noi îi spunem) cultivă lucrurile zgomotoase, adică, aşa cum este în Apus vorbesc… Poate că şi aici în România acuma, ceea ce nu aş dori să se întâmple într-o ţară ortodoxă: muzică de-asta, nu rock, rock-ul e clasic acuma, mai nebună muzică există decât atât; se duc la concerte în care se zgârie pe faţă, plâng, îşi rup hainele, concerte care te demonizează.

Nu poate un tânăr în America să stea singur pe o bancă 2 ore. Ce tragedie este! Şi vă dau un exemplu: noi avem nişte tabere de copii vara, tabere religioase le spuneţi dumneavoastră aici, îi aducem să înveţe religie. Pentru că în America nu se predă religie în şcolile publice. Niciodată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este religios sau este împotriva bisericii, americanul poate nici n-are noţiunea de biserică pentru că acolo sunt 1200 de secte şi atunci nu ştii ce fel de religie să predai în scoală. Şi statul, care de fapt e respectuos faţă de biserică: nu plătim taxe, nu plătim pe proprietăţi, pe nimic, a refuzat să introducă religia în şcoală pentru că nu ştie ce fel de religie să predea. Aşadar, revenind, aveam o tabără de copii şi era o fetiţă care avea 2 radiouri: unul în dreapta, altul în stânga, şi cu 2 căşti, una în urechea stângă alta în cea dreaptă, probabil că erau 2 programe: unul de sport şi unul de muzică din asta, şi eu i-am spus:

„shut it off”-„închide-le!”.

Şi ştiţi ce mi-a spus?

„Părinte, dacă eu le închid, înnebunesc!”.

Ce tragedie la o fetiţă de 14 ani să spună lucrul ăsta.

„Dar tu nu poţi să stai pe banca aia? Stai 1 oră acolo!”.

„Dar ce să fac?”.

„Nu faci nimic; stai şi taci; poate Dumnezeu vrea să-ţi vorbească ceva!”.

Vedeţi, ăsta este rolul Ortodoxiei în cultura apuseană. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei şi ce?! Nu pentru asta Dumnezeu ne-a trimis acolo, nu să facem bani; ne-a trimis acolo să deschidem porţile unei cunoaşteri adevărate să deschidem porţile Bisericii pentru că ei nu au Biserică. Sfintele Taine nu există la protestanţi. Nu există în lumea protestantă. Cei care vin la Ortodoxie în America (şi sunt foarte mulţi care vin), parohii întregi de baptişti, mai ales cei din Sud, ei caută Biserica. Şi citesc, pentru că majoritatea celor care se fac ortodocşi sunt intelectuali în America, citesc, şi-au găsit în Constituţiile Apostolice şi la Sf. Iustin Martirul, în Apologii, descrierea Sfintei Liturghii, despre Taine şi se întreabă:

„dar când au dispărut Astea de la noi?”; „suntem noi în Biserică sau nu suntem în Biserică?”.

Şi încep să caute Biserica! Interesant că nu se duc la catolici. Pentru că catolicii sunt foarte liberali, să ştiţi. Mai ales după Sinodul al II-lea de la Vatican au reformat Liturghia, au introdus jazz-band în biserică, chitare electrice pentru că ei vor să aducă tineretul în biserică. Tineretul e mult mai înţelept. Tineretul nu se duce. Au pierdut tineretul, vocaţiile toate, pentru că atunci când intri într-o biserică chiar un tânăr vrea să vadă ceva diferit decât pe bulevard. Ortodoxia, dimpotrivă, vrea să impună ritmul din biserică care este ritmul normal al omului: vezi pe preot ridicând mâinile în sus, pe diacon păşind într-un anumit ritm, cădind biserica. Ăsta e ritmul nostru uman, normal. Pe acesta Ortodoxia vrea să îl impună şi pe stradă, nu să aducă strada în biserică, cum se întamplă în biserica romano-catolică.

Tragedia Occidentului

De aceea spun despre tineretul de acolo şi despre noi toţi care ne ocupăm de ei, dorinţa noastră este, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să schimbăm direcţia cunoaşterii, să schimbăm aşa numita filosofie apuseană, umanismul şi relativismul, care este bazată pe om, nu pe Dumnezeu. Nu se predau în şcoli valori absolute: ce e bine astăzi, mâine poate fi rău/ ce e rău astăzi, mîine poate fi bine; totul este relativ. Dacă Familia şi Biserica nu le dau valori absolute, şcoala nu le dă! Toată filosofia în şcoală este bazată pe evoluţionism, care de fapt nu este o ştiinţă, ci este o filosofie, bazată pe materialismul filosofic al sec. al XVIII-lea. Vă spun un lucru: dacă noi nu venim de nicăierea, cum se învaţă în general în şcolile din Apus, şi nu ne ducem nicăieri, tânărul la 14-15 ani spune: „dar nu merită să trăieşti”; „adică cum: eu nu vin de nicăieri, nu mă duc nicăieri; de ce să trăiesc să mă îmbolnăvesc de cancer, de ce să plătesc taxe la guvern, de ce să nu mă sinucid?!!”. Şi sunt sinucideri multe. Aţi auzit de prin ziare ce s-a întâmplat la Columbine College? E un liceu american şi acolo era o listă pe care elevii o păstrau şi pe care notaseră cum să se sinucidă pe rând… Şi unul dintre ei a vrut să facă un act de „caritate” şi să-i omoare el, a omorât şi studenţii din bibliotecă. De ce? Eu nu-i acuz. Eu acuz sistemul. Pentru că sistemul acesta evoluţionist, care ei spun că e ştiinţific, dar nu este experimentat în laborator, este numai o filosofie. De ce să nu admiţi şi a doua filosofie despre Creaţie şi despre Univers, şi despre studiul naturii decât numai aceea?! Pentru că, n-avem timp acuma să vorbim, există acum în America o mare opoziţie împotriva lui Darwin, s-au publicat cărţi şi sunt mari biologi care au demonstrat în laborator că este imposibilă evoluţia. Dar s-a creat în tineret un anumit „behaviour”, un comportament cum se spune. Ceea ce urmărim noi ortodocşii este schimbarea acestui comportament şi îndreptarea atenţiei oamenilor spre lucrurile eterne şi spre valorile absolute. Cred ca de aia ne-a trimis Dumnezeu în America.

– Părinte, dar cum credeţi că pot fi unite aceste 2 preocupări să le spun: o viaţă care trebuie să se folosească de economia capitalistă, că acum asta este economia de care se folosesc marea majoritate a statelor lumii, şi pe de altă parte, preocuparea către o viaţă interioară care necesită timp şi într-un fel necesită linişte.

– Acuma liniştea despre care spuneţi dvs. că e nevoie pentru realizarea noastră spirituală este, este în noi, să ştiţi. Vă puteţi bucura de sistemul economic în care trăim şi de libertăţile democratice. Nu trebuie un totalitarism ca să ne realizăm noi spiritual sau întotdeauna o persecuţie. Vă puteţi bucura de toate câte Dumnezeu Le-a dat, Le-a creat. Nu judecaţi capitalismul american prea rău. Este o societate de consum, însă progresul lor… progresul lor de consum este risipa: cu cât se aruncă la coşurile de gunoi în Statele Unite poate România să-şi refacă economia în câţiva ani. Există o anumită raţiune: ca să dea de lucru la oameni; dând de lucru la oameni, aceştia cumpără. Cumpărând, producţia creşte, şi aşa mai departe. Ei au descoperit un mod de a fi, care nu este capitalist. Să ştiţi, americanul nu e capitalist pentru că există un fel socialism bazat pe trusturi. Dacă eşti muncitor la Ford, de exemplu, la Ford te îmbraci, îţi dă şi maşină din 2 în 2 ani, o schimbi, acolo şi salariul ţi-l consumi. Pentru că Ford nu face numai automobile. Au şi magazin de cumpărături, şi de îmbrăcăminte, şi de toate, şi caută să-l ţină pe om înăuntrul acestui sistem, dar nu e aşa ca să spui că adună banul undeva, cum înţelegem noi capitalismul clasic; şi-i pune în buzunar şi câţiva trăiesc bine şi ceilalţi nu. Preşedintele de la Ford, care nu mai este Ford, un nepot de-al lui Ford care-i al 5-lea director pe acolo, deschide nu numai fabrici de maşini. Ei fac sateliţi, ei fac lucruri extraordinare, computere, toate lucrurile astea le fac şi tot banul circulă. Nu găseşti un capital undeva. Când spui că anul trecut, de exemplu, General Motors a câştigat sau are un plus de 10 bilioane ăla nu-i păstrat nicăieri, n-o să găseşti niciodată banii ăia. Banii ăia sunt, circulă mereu în producţie şi de producţia asta se folosesc cei care lucrează acolo. Ce să vă spun că aproape toţi sunt acţionari. Adică un muncitor spune: „fabrica mea”, nu spune: „fabrica lui Domnu Cutare”. Deci nu este un capitalism obişnuit, este un socialism de fapt, dar este altfel structurat, pe vârfuri, nu ca în comunism. Şi chiar şi agricultura acolo este o industrie. Nu poţi să faci, mai mult de 3000 de ha, nu poţi lucra că trebuie să îţi întreţii familia, maşinile. Dar maşinile acelea le cumpără de la cineva. Se asociază între ei. Totul este o industrie. Nu e banul, un ban care să spui: e al meu, la bancă, am atâtea: 300 000 de dolari la bancă. Nu, nu sunt oameni care ţin atâta la bancă. Cumpără acţiuni, intră banii în circulaţie, astfel trebuie înţeles capitalismul american. Însă, aici m-aţi întrebat, să revin acuma la răspuns: cum poţi să trăieşti în societatea asta capitalistă şi totuşi să te ocupi de mântuirea sufletului? Eu cred că nu se contrazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu a creat, dar în acelaşi timp Dumnezeu ne-a făcut oameni ca să producem, să muncim, să trăim din munca noastră. Desigur veţi ajunge şi dvs. la un timp când rezultatul muncii vă va da posibilitate să trăiţi, să trăiţi într-un mod cuviincios. Deja au început: curăţenie văd că este, au început oamenii, că nu puteţi să trăiţi izolaţi.

[…]

 

NOI L-AM CUNOSCUT PE PARINTELE ROMAN BRAGA…

A fost uimitoare noaptea aceea…., cu părintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevăr, ca o eurofonie. Adică acest preot, cu figura de icoană, cu părul alb, cu barba albă colilie şi un zîmbet neşters pe faţă, de o inteligenţă strălucită, la curent cu fiecare problemă politică europeană, americană, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nădejde, totul era credinţă şi totul era posibil. Ei, o astfel de faptură, cu totul, cu totul specială, ar trebui multiplicată pentru vindecarea rănilor noastre.

Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA

Prea Cuviosul Părinte Roman Braga, indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când conferenţiază, când acordă un interviu, sau pe aleea mănăstirii, îţi apare ca un chip sfânt, trăitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o lumină taborică.

Cuvintele lui au o vibraţie blândă, sunt aureolate de o iubire nemărginită. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific, ponderabilitatea dispare şi o stare de plutire spre înălţare se instalează pe nesimţite, ca o taină duhovnicească.

Dacă încerci să-l apelezi cu un subiect, care te urmăreşte ca o obsesie, părintele se daruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplă şi de clară încât rămâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desăvârşită împlinire a cuvântului, în fapt o sfântă transfigurare…

Alexandru TOMESCU

Roman Braga i-a dedicat întreaga lui viatã în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia si cumpãtarea cugetãrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sãu de totalã dãruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilã întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sã armonizeze gândul cu gestul, sã adapteze teoria la practic şi sã transforme golgota suferinţelor în optimism si seninãtate.

Pr. Constantin ALECSE

Orice cinste omenească s-ar acorda Părintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat, deoarece viaţa sa jertfită lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit. Totuşi, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe din America i-a acordat o Gramată sinodală şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dăruit-o de mult.

Dinu CRUGA

Mănăstirea Putna/ Cuvinte catre tineri (2013):

Părintele Roman Braga, ultimul supraviețuitor al Rugului Aprins

Tinerii sunt buni

Tinerii sunt aceiași în America și în România. Diferențele dintre generațiile de tineri sunt diferențe de cultură. Unii au trăit într-o cultură și alții în alt mod de cultură. Sunt împotriva celor care spun: „Ce bine era odată și acum uite cum este!” În general, tinerii sunt aceiași, sunt buni. Adulţii sunt răi, noi suntem răi. Nu tinerii au inventat, în răstimpul de până la douăzeci de ani, drogurile. Noi le-am inventat. Nu copiii sunt răi, nu tinerii sunt răi. Nu săracul student care conduce mașina este cel care a pavoazat orașele cu femei goale și cu toată literatura pornografică. Pe aceasta nu o scriu tinerii, căci ei sunt imaturi. Ei se înfruptă din ea. Noi trebuie să ne căim înaintea lui Dumnezeu și să plângem pentru copiii aceștia.

Tinerii care cresc ne văd pe noi și fac ceea ce facem noi. Pentru că educația nu se învață din cărți. Poți să publici oricâte cărți și manuale de educație. Tânărul le citește, le pune de-o parte și cu atâta rămâne, cu niște noțiuni. Dar educația se face prin exemplu. Nu-i dai copilului lecții cu degetul: „Trebuie să faci asta, asta și asta!” El nu înțelege. El face ce fac mama și tata. Eu, dacă am învățat ceva, am învățat pentru că mama m-a luat de mână și m-a dus la icoana Maicii Domnului și mi-a spus că acesta, Pruncul, este Iisus Hristos și aceasta-i Măicuța Domnului și „El e Domnul nostru”. Și cu atâta am rămas. Cei câțiva psalmi pe care-i știu pe de rost, îi știu de la mama, pentru că ea știa Psaltirea aproape pe de rost. Pe mine nu m-au învățat didactic, eu am făcut ce au făcut părinții. Eram opt copii. Seara nu ne culcam fără rugăciune; îngenuncheam toți: tata, mama și copiii. Și ne-au învățat să ne luăm iertare unul de la altul, sărutam mâna tatei și a mamei și ne duceam să ne culcăm. Nu era nimic teoretic. Ne luau de mână și ne puneau în genunchi. Sigur, cei mai mici nu erau atenți la rugăciune, dar mai târziu lor li se întipărește în minte că rugăciunea este o chestiune de viață și de moarte pentru că mama și tata se rugau. Sau mai târziu spun: „mama n-ar face asta”, „tata n-ar face asta”.

Exemplul părinților este mare lucru, și ei nu știu asta.

Implicarea în societate

Trebuie să existe o reacție împotriva a tot ceea ce este rău în societate. Și mai ales la români, care sunt înclinați să imite tot ceea ce aici, în America, se aruncă deja la gunoi. De exemplu, este o mișcare foarte puternică împotriva avorturilor în America. Eu am fost patru ani la rând cu icoana Maicii Domnului la Casa Albă. Pe 22 ianuarie se adună la Washington milioane de oameni. Și este interesant că sunt evrei foarte mulți, ortodocși, catolici nici nu mai vorbim; merg toate seminariile ortodoxe de aici, se duc și episcopi ortodocși. Mergeam opt kilometri până la Curtea Supremă, unde acum 30 de ani s-a hotărât liberalizarea avorturilor, și acolo ne rugam pentru copiii care au fost avortați. Toți cei de pe lături, huiduindu-ne, aruncau cu orice. Dar nu ne uitam la asta, ne duceam.

Un alt exemplu: tinerii noștri – pentru că avem o organizație puternică de tineret în episcopia noastră – au cumpărat cărțile de slujbă și alte lucruri pentru biserică din banii lor. Se duc și spală mașinile. Sau vând ciocolată pe stradă de la ușă la ușă pentru asociațiile care luptă împotriva cancerului. Fetița părintelui Dumitru Ichim de la Kitchener, din Ontario, a străbătut toată Canada pe patinele cu rotile pentru asociația împotriva cancerului. Este medic acum, dar era de 16 ani când a făcut treaba aceasta. Știți câți bani a adunat? Căci cine, când o vede, nu se-ndură să-i dea?

Vorbeşte cu Hristos!

Eu tuturor tinerilor le spun: „Vorbeşte cu Hristos!” Ce să vorbeşti? Despre toate: că la facultate ai un profesor așa și așa, că ţi-e foame… Dacă vorbești cu Iisus Hristos, diavolul nu găsește o portiță deschisă în mintea ta ca să-ți aducă ce ai văzut pe stradă. Pentru că mereu spui: „Doamne, uite că sunt obosit, trebuie să mă culc puțin. Am să încerc să citesc puțin și mă culc.” Dialogul acesta permanent cu Dumnezeu este soluţia. O să spuneţi: „Dar ce, aceasta‑i rugăciune? Ca să fie rugăciune trebuie să citești psalmul cutare!” Este o rugăciune! Pentru că ce este rugăciunea, în fond? Este comunicare cu Dumnezeu. Ce sunt psalmii, decât un dialog cu Dumnezeu? În felul acesta noi devenim o rugăciune, o rugăciune „ambulantă”, care nu întotdeauna se face prin cuvinte, ci prin faptul că trăiești în prezența lui Iisus Hristos, căci El este întotdeauna cu noi. Nu poți să faci abstracție de prezența Lui în viața noastră.

De exemplu, ești în mașină, conduci mașina și spui: „Știu că ești pe locul din față aici cu mine, spune-mi ceva!” Și Mântuitorul îți răspunde. Cum? Îți dă sugestii cum să-ți rezolvi problemele. Dumnezeu întotdeauna răspunde la rugăciuni: „Da” sau „Nu”. Sunt rugăciuni și cereri pe care Dumnezeu nu ni le satisface pentru că noi vrem să trăim confortabil, numai confortabil, să nu suferim deloc. Dar nu este mântuire fără cruce. El nu ne dă o cruce grea; crucea noastră personală este necesară, pentru că omul care n-a suferit este foarte superficial. Nu înțelegi lucrurile când hălăduiești, când o duci bine.

Dialogul cu Dumnezeu te face să ai mintea disciplinată și curată, face să nu mai vină prostiile acelea care se leagă într-o structură și te duc la păcat, la păcate intime. Pentru că omul este lăcașul Duhului Sfânt, este biserică sfințită, și biserica asta nu poate fi pictată cu imaginile murdare care îți vin în minte, ci trebuie pictată cu icoane.

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”,
Rives Junction, octombrie 2012

***

Părintele Roman Braga la Universul Credinţei, TVR, Televiziunea Română – DESPRE FAMILIE SI NEAM:

[Puteti citi transcrierea la: Parintele Roman Braga in memoriam. Cuvinte mostenire despre famile si neam]

Vedeti si: