POSTUL – SCHIMBAREA VIETII/ “A milui înseamnă a fi om. Dacă nu eşti milostiv, ai încetat să fii om!”/ SA NE PAZIM BOII

22-02-2015 15 minute Sublinieri

psaltire

  • Ziarul Lumina:

Augustin Paunoiu: Postul Mare, zbor spre înălţimi

Postul Paştilor este o călătorie duhovnicească a cărei destinaţie este Învierea. Legătura dintre post şi Înviere descoperă esenţialul despre credinţa şi viaţa noastră creştină. Şcoală a pocăinţei la care orice creştin se cuvine să participe în fiecare an, pentru a-şi adânci credinţa, Postul Mare are în vedere în primul rând reevaluarea şi schimbarea vieţii. Or, aceasta înseamnă şi Învierea, Paştele, trecerea omului de la moarte la viaţă. Pelerinajul timp de patruzeci de zile la izvoarele adevărate ale vieţuirii celei drepte, ortodoxe este esenţial în urcuşul nostru către Dumnezeu. Căci prin post toţi oamenii sunt chemaţi în cămara de nuntă a vieţii.

„Nu primiţi deloc cu tristeţe întoarcerea acestor zile ale postului, dimpotrivă, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, pentru că, după cuvântul apostolului Pavel: Cu cât se strică omul nostru din afară, pe atât se înnoieşte cel dinăuntru (2 Cor. 4, 16). Postul este hrană sufletului şi după cum hrana trupească îngraşă trupul, tot aşa şi postul face mai puternic sufletul, îl face mai uşor, îi dă aripi, îl face să stea la înălţime, să se gândească la cele de sus şi să se ridice mai presus de plăcerile şi dulceţile acestei vieţi. Şi după cum corăbiile uşoare străbat mai iute mările, iar dacă sunt încărcate peste măsură se scufundă, tot aşa şi postul face mai uşoară mintea şi o pregăteşte să străbată cu uşurinţă oceanul acestei vieţi; o face să îndrăgească cerul şi pe cele din cer, să socotească nimic pe cele din lumea aceasta şi să treacă pe lângă ele cu mai multă nepăsare decât pe lângă umbră şi vis. Cum să descriem tihna şi seninătatea, iubirea şi bucuria, pacea şi blândeţea şi toate bunurile nenumărate pe care ni le promite întoarcerea la post! Nimeni să nu pară trist şi mâhnit, dimpotrivă, toţi, plini de bucurie şi de veselie, să prăznuim pe Doctorul cel dumnezeiesc al sufletelor noastre care ne deschide această cale de mântuire şi să primim fericiţi anunţul acestor zile binecuvântate“. Cu astfel de îndemnuri îşi întâmpina Sfântul Ioan Gură de Aur auditoriul în primul său cuvânt din seria tâlcuirilor la Cartea Facerii.

Un act de eroism duhovnicesc

Pentru ce postim? Răspunsul ne este dat de un sfânt contemporan, părintele Iustin Popovici († 1979), canonizat în 2010 de Biserica Ortodoxă Sârbă: „Postul slăbeşte legătura omului cu pământul, cu cele pământeşti, şi întăreşte legătura cu cerul şi cu cele cereşti. Postind, omul consacră întreaga sa grijă, întreaga sa atenţie celui ce este nemuritor şi ceresc din el, sufletul. Condus de Duhul Sfânt, el introduce în profunzimile de taină, insondabile, ale sufletului său tot ceea ce este sfânt şi luminos, sfinţind şi luminând persoana sa, de sus. Acesta este motivul pentru care Domnul Hristos, după Botez, a instituit postul ca prim act de eroism duhovnicesc“.

Cât priveşte pe Sfântul Ioan Hrisostom, el aminteşte că Mântuitorul „a postit patruzeci de zile, apoi a început lupta cu diavolul pentru ca să ne înveţe prin exemplul Său că trebuie, asemenea Lui, să ne înarmăm cu postul şi să luăm de acolo puterea necesară pentru a lupta victorios contra demonului“. Citând cuvintele evanghelice „acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Mt. 17, 21), Sfântul Iustin adaugă că, „pentru acest motiv, postul şi rugăciunea sunt indispensabile mântuirii fiecărui om. În această chestiune, ca în toate cele ce privesc Biserica noastră, Hristos Iisus, Dumnezeu-Omul este singurul şi supremul criteriu. El a postit 40 de zile şi S-a oferit pe Sine ca temei al postului evanghelic, în acelaşi timp dumnezeiesc şi omenesc pentru noi“.

Celor care consideră că Postul Mare nu mai este adaptat la epoca noastră, părintele sârb le explică: „Sfinţii Apostoli, purtători de Hristos, au continuat şi instituit prin propriile lor nevoinţe postul Mântuitorului Hristos cu toate caracteristicile lui şi cu rigoarea sa. Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade Ecumenice, îndrumate şi conduse de Duhul Sfânt, au instituit acest post apostolic şi divino-uman, aşa cum spune şi Apostolul: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă“ (Fapte 15, 28).

„Trebuie să ucidem patimile, şi nu trupul“

Nu există sfânt care să nu fi postit. Acesta este un criteriu fundamental pentru Ortodoxie. Poporul credincios a numit înţelept pe asceţi cu un singur cuvânt: postnici. Căci postul şi rugăciunea sunt virtuţile de căpătâi ale celor care se îndeletnicesc cu asceza. Iar aceasta începând de la Apostoli până la cei din zilele noastre. Vieţile Sfinţilor mărturisesc în modul cel mai autentic şi mai convingător că toţi sfinţii, de la primul până la ultimul, au postit… De asemenea, tot Vieţile Sfinţilor arată cu certitudine că postul este o experienţă duhovnicească indispensabilă pentru Ortodoxie, care nu poate şi nu ar trebui să fie reformată. În caz contrar, el nu ar mai fi mântuitor. Dumnezeu a venit pe pământ şi ca Dumnezeu-Om, El a rămas în lumea pământească ca să-l vindece pe om, ca să-l înnoiască, ca să-l desăvârşească, ca să-l îndumnezeiască; ca să conecteze timpul la eternitate prin divino-umanitate, ca să vindece pământul şi să-l lumineze prin cer. Aşa am primit de la Sfinţii Apostoli, aşa este evanghelic, patristic, nu se cuvine să ne adaptăm la lume, ci să adaptăm spiritul timpului la ce e veşnic, „să nu ne potrivim cu acest veac, ci să ne schimbăm prin înnoirea minţii, ca să deosebim care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit“ (Romani, 12, 2). În acelaşi fel mărturiseşte şi un cunoscut pustnic athonit, Sfântul Paisie Aghioritul (†1994): „Nu avem dreptul, din cauza slăbiciunilor proprii, să facem un creştinism pe măsura noastră“.

Se cuvine să postim cu discernământ, fiecare după propriile puteri, având în vedere că, aşa cum ne îndrumă Părinţii, „trebuie să ucidem patimile, şi nu trupul“.

Sfântul Paisie Velicikovski scria cu privire la aceasta: „Fiecare are propria sa conştiinţă ca măsură şi ghid interior. Nu poate exista o singură regulă şi o singură asceză pentru toţi, pentru că unii sunt puternici, iar alţii sunt slabi, unii sunt precum fierul, iar alţii asemenea aramei, alţii precum ceara… Un post moderat şi raţional, iată fundamentul şi cheia tuturor virtuţilor“.

Postul implică schimbarea vieţii

Postul nu este doar abstinenţa de la anumite mâncăruri, scopul său este curăţirea sufletului, căreia trebuie să-i slujească el. Iar curăţirea de patimi are un singur ţel, spune părintele Dumitru Stăniloae: „Cunoaşterea curată a lui Dumnezeu, a oamenilor şi a lucrurilor. E nevoie de calm, echilibru şi nepătimire pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt ele în complexitatea lor. Înaintez astfel în cunoaşterea temeiurilor tainice ale persoanelor şi lucrurilor. Ascult cu atenţie tot ce spun ceilalţi. Îl cunosc pe Dumnezeu printr-o cunoaştere duhovnicească în care mintea mea, întărită de Duhul Sfânt, e receptivă într-un mod extrem de curat şi sensibilizat.“

Dacă reţinerea de la unele alimente este indispensabilă împlinirii postului, totuşi, acesta nu se reduce doar la ea. Sfântul Ioan Hrisostom explică:Sunt suficiente postul trupesc şi semnele exterioare ale pocăinţei? Nu. Nu. Trebuie să fie schimbată viaţa. Vreţi o dovadă cu privinţă la aceasta? Ascultaţi ceea ce spune prorocul. După ce vorbeşte despre mânia divină şi postul ninivitenilor, el ne învaţă că Dumnezeu i-a iertat şi ne spune şi motivul. Dumnezeu a văzut faptele lor (Iona 3, 10), zice el. Şi care fapte? Postul lor? Îmbrăcăminte lor cernită? Nimic din toate acestea, pentru că el nici măcar nu le pomeneşte. În schimb, prorocul zice: «Toţi s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit». Vedeţi, nu postul i-a smuls din calea pieirii, ci schimbarea vieţii lor a potolit mânia Domnului şi El le-a fost astfel binevoitor. Dacă eu vă spun aceste lucruri, nu o fac ca să dispreţuiţi postul, ci dimpotrivă, ca să-l preţuiţi mai mult. Ceea ce ne face evident postul nu este abstinenţa faţă de hrană, ci fuga faţă de păcat. A nu vedea în post decât o privare de mâncare înseamnă a-i face o mare nedreptate. Dacă voi postiţi, arătaţi-o prin faptele voastre! Care să fie aceste fapte, mă veţi întreba? Dacă veţi vedea un sărac, aveţi milă de el; dacă-l vedeţi pe vrăjmaşul vostru, împăcaţi-vă cu el; dacă prietenul vostru săvârşeşte o faptă demnă de laudă, nu îi purtaţi deloc invidie; dacă ochii voştri văd o femeie frumoasă nu rămâneţi prizonieri acestei privelişti. Nu doar gura noastră trebuie să postească, ci şi ochii noştri, urechile noastre, picioarele, mâinile noastre, tot trupul nostru. Mâinile noastre să postească, adică ele să fie curate de orice furt, de orice folos obţinut necuvenit şi de orice avariţie. Picioarele noastre să postească, adică să se abţină de la alergarea spre spectacole neîngăduite. Ochii noştri să postească, adică să se obişnuiască ca niciodată să nu arunce priviri neruşinoase, ca niciodată să nu fie ţintuiţi în mod curios asupra celor indecente şi periculoase… De asemenea, urechile să postească, iar postul lor constă în a nu asculta bârfe, nici calomnii. «Să nu iei aminte la zvon deşert; să nu te uneşti cu cel nedrept, ca să fii martor mincinos», spune Scriptura (Ieşire 23, 1). Gura să postească abţinându-se de la orice cuvânt imoral şi nedrept. La ce bun să ne înfrânăm de la carnea păsărilor şi a peştilor, dar noi sfâşiem, dacă noi devorăm pe fraţii noştri?“

În plus, după Tradiţia Bisericii, soţii trebuie să păstreze abstinenţa. Nu avem aici o viziune conform căreia relaţiile conjugale ar constitui un păcat. Într-adevăr, chiar marele predicator al pocăinţei care a fost Sfântul Andrei Cretanul subliniază în Marele Canon: „Căsătoria este cinstită şi patul neîntinat, căci Hristos a binecuvântat odinioară şi pe unul şi pe celălalt, luând hrană ca om şi transformând apa în vin la nunta din Cana, arătând astfel prima minune“. Trebuie aşadar să căutăm în această abstinenţă scopul, ţinta ei, care este dat de Sfântul Apostol Pavel: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea“ (1 Cor. 7, 5).

DjeladinBey şi Vinerea Mare

Deşi extrem de stricte în privinţa postului atât pentru clerici, cât şi pentru mireni, canoanele apostolice menţionează în mod expres „slăbiciunea trupească“ ca o dispensă pentru ţinerea postului. Există totuşi cazuri extreme în care postul trebuie să facă loc primei virtuţi creştine, iubirea. Un sfânt contemporan scria cu privire la aceasta: „Mare este postul, dar iubirea este încă şi mai mare. Dacă prin post vânăm pe demoni, învingem patimile, liniştim trupul, punem ordine în minte, prin iubire, Dumnezeu îşi face sălaş în om. Domnul însuşi a subliniat necesitatea postului, dar tot El a ridicat iubirea la rang de primă poruncă…“ Într-o zi, în timpul dominaţiei otomane în Balcani, stăpânea peste oraşul Ohrid un paşă numit DjeladinBey, care condamnase 25 de creştini la spânzurătoare. În Vinerea Mare, beyul l-a invitat pe mitropolitul oraşului şi l-a rugat să ia masa cu el, propunându-i să mănânce carne de miel. Mitropolitul s-a scuzat că nu poate să rămână la masă din cauza postului şi se pregătea să plece. Djeladin s-a supărat cumplit şi i-a spus mitropolitului: Alege, fie mănânci cu mine şi îi scapi de spânzurătoare pe cei 25, fie nu mănânci alături de mine şi îi abandonezi astfel pe compatrioţii tăi morţii. Mitropolitul a făcut semnul crucii, apoi s-a aşezat la masă şi Djeladin i-a eliberat pe condamnaţi.

Acest exemplu nu minimalizează în nici un caz necesitatea postului trupesc, ci arată că se cuvine în acest domeniu, ca în toate celelalte ale vieţii creştine, să dăm dovadă de discernământ, care este o virtute fundamentală.

Când ne face postul irascibili?

Separat de rugăciune şi de primirea Sfintelor Taine, neînsoţit de acte de milostenie, postul nostru devine fariseic. El conduce atunci nu la pocăinţă şi la bucurie, ci la orgoliu, la tensiune interioară şi la iritare. Pentru a ne sprijini în efortul nostru ascetic, Biserica ne pune la dispoziţie cartea numită Triod. Aşa cum mărturisesc Părinţii Bisericii, prin conţinutul său, slujbele din această perioadă surprind plenitudinea învăţăturii dogmatice a Bisericii şi ne arată calea mântuirii. Marii liturgişti adaugă la aceasta faptul că slujbele şi rânduiala rugăciunilor nu au fost create la întâmplare. Ceea ce se găseşte în cărţile liturgice este fructul rugăciunilor celor mai mari Părinţi ai Bisericii. Şi aceasta a primit şi a păzit aceste cuvinte sfinte prin care ei îşi vărsau sufletul lor înaintea lui Dumnezeu. Condusă de Duhul Sfânt, Biserica a ales ceea ce ei aveau mai bun, esenţial, sistematizând, îndreptând ceea ce nu era desăvârşit, aducând totul la unitate.

Dar bucuroşi?

Tonul general al Triodului este cel de rugăciune unită cu pocăinţa. El conţine imne alcătuite de aproape 20 de imnografi, dintre care cei mai faimoşi au fost trăitori în secolele al VIII-lea şi al IX-lea: Sfinţii Andrei al Cretei, Cosma de Maiuma, Ioan Damaschinul, Iosif Studitul şi Teodor Studitul, Teofan Mărturisitorul, împăratul Leon Înţeleptul şi alţii. Învăţăturile lor, exprimate în slujbe, arată creştinilor de mai mult de un mileniu cum trebuie să postească. Sfântul Porfirie († 1991) din Muntele Athos ne dă şi el în privinţa ascezei următoarele recomandări: „Slujbele Bisericii sunt cuvintele cu care noi Îi vorbim lui Dumnezeu… Când participăm la aceste slujbe, când ascultăm cuvintele Domnului din Evanghelie, din Apostol, canoanele şi troparele Octoihului, Triodului, pe cele din Mineie, atingem unirea noastră cu Hristos… trebuie să mergem la biserică într-un anumit fel, nu din obligaţie, nu din constrângere, ci din plăcere. Pentru a ajunge la aceasta, trebuie să fii atent, trebuie să găseşti plăcerea în slujbă, în tropare, în lecturi, în rugăciuni. Se cuvine să fim atenţi la fiecare cuvânt, să-i urmărim sensul. Înţelegeţi, de aici vine bucuria! Slujbele sunt o mare lucrare, slujbele sunt totul! Eu le-am trăit. E suficient ca totul să se facă cu râvnă, cu interes, cu o atitudine sinceră faţă de ele, fără amestecare, spre Hristos. Nu ca pe o corvoadă, nici în mod mecanic“.

Triodul, în Ortodoxie, este cinstit într-un mod cu totul special. În mănăstirile athonite, la Vecernia din Duminica Vameşului şi Fariseului, această carte de cult este depusă în faţa icoanei lui Hristos, iar canonarhul vine la momentul cuvenit, o primeşte de la Domnul Însuşi ca pe instrumentul înaintării duhovniceşti care începe acum pentru toţi. Slujbele conţinute în Triod sunt înţelept dispuse ca o cateheză liturgică şi imnografică venind să completeze cateheza ascetică la care credincioşii sunt iniţiaţi prin rânduielile tradiţionale ale Postului Mare. În această perioadă, psaltirea este citită în mănăstiri de două ori integral în fiecare săptămână. Importanţa pe care o dă Biserica acestei lecturi este arătată de un mare stareţ rus, Nicon de la Optina († 1963), care dă un sfat: „Dacă va citi puţin cu atenţie Psaltirea, omul va rămâne mult timp în conversaţie cu Dumnezeu şi va simţi în inima sa prezenţa Lui; prin aceea, rugăciunea şi rostirea psalmilor ea-însăşi va fi mai arzătoare, cu mai multă atenţie ea va atinge mai profund inima; o adâncă evlavie şi teamă de Dumnezeu ne vor cuprinde“.

Simbolistica ascezei trupeşti

Metaniile şi închinăciunile fac parte integrantă din viaţa liturgică, cu atât mai mult când vorbim despre Postul Mare. Aceste gesturi mărturisesc că trupul participă la rugăciune împreună cu sufletul. Sfântul Vasile cel Mare explică că „de fiecare dată când noi ne aplecăm îndoind genunchii şi mai apoi ne ridicăm, noi arătăm prin acest act că păcatul ne-a aruncat la pământ, ne-a coborât la starea de jos, şi că după aceea, iubirea Creatorului nostru faţă de oameni ne-a chemat la cer“. Când se pleacă la pământ, făcând semnul Crucii, credinciosul imită coborârea lui Hristos la iad, iar ridicându-se la loc, el mărturiseşte Învierea Sa. Fiecare metanie devine pentru el o actualizare a ritualului Botezului şi o aprofundare a tainei unirii cu Hristos. Rugăciunea apare astfel ca una din activităţile comune sufletului şi trupului, după expresia Sfântului Grigorie Palama. Asceza corporală şi rânduiala rugăciunii liturgice în timpul Postului Mare se completează, se întrepătrund, pentru a face să participe atât trupul, cât şi sufletul la urcuşul verificat şi bine stabilit de Sfinţii Părinţi, spre o participare totdeauna mai intensă şi mai profundă la taina lui Hristos.

Prin post se întăresc frumuseţile sufletului, trupul îşi pierde cerbicia şi odată cu ea toate patimile sale, ne spune Sfântul Efrem Sirul. Postul este arma biruitoare cu care au strălucit dintotdeauna vitejii: în cuptor s-a arătat minunea lui, în groapa cu lei biruinţa sa. Leii şi flăcările i s-au supus. „Priveşte cum lumea e un cuptor şi poftele ei se aseamănă focului! Sus, postitorule, adună-te din rătăcire şi din toate sfâşierile şi una în întregime înăuntru şi în afară să fie, trupul, sufletul şi duhul tău, ca bunătatea Domnului să te ajute! Dă trupului înfrânare şi sufletului iubire de cele înalte, fă-ţi duhul smerit în fapte bune, ca să placi întru totul lui Dumnezeu. Şi atunci va fi trimis la tine, care ai ajuns întreg, Mântuitorul. Cu puţină hrană saltă în înaltul văzduhului pasărea, iar aripile ei nu se îngreunează, fiindcă hrana nu o trage în jos. Mănâncă puţin, postitorule, ca să poţi zbura fără osteneală spre cer!“ (Sursă: Le Grand Carȇme, Bernard Le Caro, Éditions des Syrtes)

Nicusor Deciu: Mila în conştiinţa Bisericii

Una dintre poruncile date de însuşi Mântuitorul ucenicilor Săi, virtute de temelie a Bisericii şi a civilizaţiei creştine, mila, a iradiat din cadrul eclesial şi s-a difuzat la diferite intensităţi în întreaga lume. Odată cu recunoaşterea Creştinismului în Imperiul Roman s-a manifestat şi mila ca o nouă dimensiune a vieţii sociale. Nu este cazul să amintim aici cu lux de amănunte de „vasiliadele“ Sfântului Vasile cel Mare, primele aşezăminte unde mila a fost pusă public în lucrare şi în care s-a împlinit cuvântul Domnului: „Milă voiesc, iar nu jertfă“ (Matei 9, 13). Cu toate acestea, mila nu trebuie văzută doar ca simplă formă de compasiune sau întrajutorare creştină, ci ca o profundă şi cuprinzătoare filosofie de viaţă, ce-l ajută pe credincios în nevoinţa dobândirii virtuţilor, aşa cum transpare dintr-o cugetare consemnată în Pateric: „Zis-a un iubitor de Hristos că dator este cel ce dă milostenie, aşa să dea, ca şi cum el ar lua. Că o milostenie ca aceasta îl apropie de Dumnezeu“. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată cu şi mai mare limpezime trăsăturile adevăratului om creat după chipul lui Dumnezeu, tâlcuind: „Înainte de alte lucruri omul să înveţe să miluiască. Pentru că a milui înseamnă a fi om… Dacă nu eşti milostiv, ai încetat să fii om! Milostenia ne face înţelepţi. Pentru ce te minunezi când spun că a milui înseamnă a fi om? Spun încă ceva mai mult: A milui înseamnă a fi ca Dumnezeu. Fiţi milostivi, spune Hristos, ca şi Tatăl vostru (Luca 6, 36)…“ (Omilia 52 la Matei).

Judecata eshatologică va avea drept criteriu tot mila, aşa cum vedem în cunoscutul pasaj de la Matei 25, 31-46, unde nemincinoasa gură a Mântuitorului le spune celor milostivi: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii“, iar celor nemilostivi, acele cuvinte grele – fie ca nimeni să nu le audă! – „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic“.

Ei bine, această filosofie practică a milei specifică Bisericii creştine nu fusese cunoscută în nici un fel de lumea păgână de dinainte de Hristos. Celor mai titrate cetăţi ale Antichităţii – al căror sistem de organizare şi gândire se doreşte a fi recuperate astăzi şi promovate în dauna Creştinismului – le era străină noţiunea de milă. Ce se întâmpla spre pildă în cea mai vestită cetate a Antichităţii, patria filosofilor şi a democraţiei, în Atena? Copiii care se năşteau cu handicap, bolnavii incurabili, bătrânii neputincioşi erau aruncaţi fără reţineri de pe sprânceana muntelui în prăpastie. Nu exista dragoste, nici milă în înţelesul pe care noi încă îl avem astăzi mulţumită învăţăturii unice a lui Hristos, care a penetrat întreaga lume schimbând mentalităţile, transfigurând vechea cultură elenistică, silindu-i chiar şi pe cei necredincioşi să-şi reconsidere scara valorilor. Aşadar, Creştinismul este cel ce a adus în lume conceptul de dragoste şi milă, şi odată cu răspândirea mesajului Evangheliei a devenit o valoare universală.

Istoriceşte vorbind, această cultură a milei a precumpănit, cu excepţii izolate desigur, aproape în întreaga societate omenească până în epoca numită în anumite cercuri „post-creştină“, la ai cărei zori privim noi acum, în cadrul căreia se naşte o nouă filosofie, promotoarea unei alte viziuni asupra lumii, diferită de împământenitele valori creştine. Lipsa milei şi un incredibil dispreţ faţă de făptura omenească, care se materializează printre altele în eutanasierea bolnavilor în stadiu terminal şi a bătrânilor, în uciderea pruncilor cu probleme de sănătate înainte de naştere, şi uneori chiar după naştere, precum şi alte grozăvii, pe care hârtia le-ar suporta cu greu, sunt coordonatele vizibile ale filosofiei post-creştine, străină de milă.

Rememorând cultura de dinainte de Hristos, vedem că în fapt acest post-creştinism este, după toate evidenţele, nimic altceva decât un păgânism autentic, ba chiar mai rău decât acela, pentru că atunci cel puţin nu se ştia de Hristos şi de Evanghelia Sa. În acest cadru, numai Biserica poate sesiza primejdia mentalităţii păgâne din mediul post-creştin, direcţia greşită spre care se îndreaptă lumea şi, în acest sens, s-o corecteze prin misiunea sa în cadrul cetăţii şi prin pastoraţia credincioşilor din comunitatea parohială, ca nu cumva, prin dispariţia totală a milei din existenţa noastră de zi cu zi, să fie distrusă însăşi esenţa vieţii societăţii contemporane, într-o asemenea măsură încât recuperarea ei să fie cu neputinţă.

După ce afli starea păcătoasă în care te afli, deodată simţi un fior, un cutremur care îţi străbate toată fiinţa. Mâinile ţi se strâng cu căldură, graiul ţi se stinge şi ochii încep a izvorî lacrimi. Lacrimi calde şi scumpe sunt acestea… Sunt lacrimi de căinţă… Sunt lacrimi care vestesc că se va naşte un om nou, o făptură nouă.

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am dat odată peste un om care plângea cu hohot mare, de parcă-i murise toată familia.

Ce ţi s-a întâmplat, dragă suflete, de plângi aşa de tare, l-am întrebat eu? Ţi-a murit cineva din casă sau ai avut vreo pagubă în bani sau avere?

O, dragă părinte, mi-a răspuns omul, n-am avut nici o pagubă de felul acesta… Eu mă plâng pe mine însumi… plâng pentru că mi-am cheltuit în zadar talanţii pe care mi i-a dat Dumnezeu… Eu plâng, pentru ca mi-am risipit averea cea sufletească.

Plângi, dragă suflete, plângi înainte, i-am zis eu atunci, căci lacrimile acestea sunt lacrimi sfinte, sunt lacrimi prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, sunt lacrimi care vestesc mântuirea sufletului tau.

(Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, p. 41)

  • Roman Ortodox in Franta:

Sfantul Ignatie Briancianinov si Sfantul Luca al Crimeei despre retragerea harului lui Dumnezeu de la cei ce nu vor sa-l ierte pe fratele lor

Căderea omului este o taină de nepătruns. Prin propriile sale puteri omul nu o poate cunoaşte, pentru că o consecinţă a căderii este şi întunecarea minţii, care-l împiedică de a privi în profunzime şi în întuneric. Aşa se face că pe de-a-ndoaselea, starea de cădere ni se pare o stare de triumf şi pământul pribegiei ca o şansă extraordinară de progres şi de bucurie.

Dar, încetul cu încetul, Dumnezeu le dezvăluie asceţilor, care-L slujesc sincer şi din toată inima, taina căderii. Ce privelişte înspăimântătoare, fraţilor, ni se prezintă atunci când misterul se dezvăluie! Cum să nu te cuprindă fiorii atunci când, la porunca lui Dumnezeu, adâncurile iadului se descopăr în profunzimea inimii noastre! Cum să nu te cutremuri atunci când neputinţa noastră este dovedită prin mii de experienţe amare! Cum să nu te cuprindă fiorii la gândul că un anumit păcat de moarte poate multă vreme sta ascuns în cotloanele inimii şi apoi, dintr-o dată, apare şi-l pierde pe om pentru totdeauna!

Totuşi este adevărat că cel ce are frică de păcat şi nu se încrede în sine riscă mai puţin să cadă. De aceea, dorind să-i fac pe fraţii mei preaiubiţi să înţeleagă secretul diversificării păcatului, cu scopul de a se feri de el, vă voi arăta aici ravagiile teribile şi nevăzute pe care le face pizma în suflet.

“Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8), spune Sfântul Ioan Teologul; în consecinţă a respinge dragostea – şi aceasta este pizma – înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu. Dumnezeu se retrage de la omul pizmaş, îl lipseşte de harul Său, se desparte radical de el, îl lasă în moarte spirituală, dacă nu se pocăieşte la timp şi nu se tămăduieşte de această otravă mortală pentru suflet.

[…]/ integral la sursa

IPS Hierotheos Vlachos: “mintea hrăneşte sufletul”. Sfantul Igantie Briancianinov: “Ai grijă ca mintea ta, care este lumina ta firească şi sursa de lumină pentru viaţa ta, să nu devină întuneric”

Analizând starea naturală a minţii, trebuie să definim clar care sunt mişcările sale fireşti, nefireşti şi suprafireşti. Iată cum înfăţişează Sfântul Marcu Ascetul mişcările minţii:  „Trei sunt locurile spirituale la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descoperă pe sine ca pricina gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se războieşte cu oamenii pe motiv că o nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt”. 

Viaţa Duhului Sfânt vădeşte starea naturală a minţii, zugrăvindu-i dezvoltarea firească:  „Cel ce stăruie în mişcările cele după fire ale minţii şi în vrednicia cuvântului se păzeşte curat de cele materiale, se împodobeşte cu blândeţe, smerită cugetare, dragoste şi milă, şi se umple de strălucirea iluminărilor Duhului Sfânt”, ne învaţă Cuviosul Nichita Stithatul. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul,  „mintea lucrează după fire când şi-a supus patimile şi contemplă raţiunile lucrurilor, aducându-le în legătură cu Dumnezeu”.

De asemenea, Sfinţii Părinţi subliniază faptul că mintea se schimbă în funcţie de fiecare înţeles al lucrurilor; privind duhovniceşte „chipurile lucrurilor”, ea „se modifică în chip felurit după fiecare vedere”, iar atunci când se uneşte cu Dumnezeu, „devine cu totul fără chip şi fără formă” .

Este deci important ca mintea să înveţe să privească „chipurile lucrurilor” duhovniceşte, căci altfel nu va putea vieţui în starea sa firească, ci va fi deformată; iar atunci când mintea, care este ochiul sufletului, este deformată, se deformează şi sufletul. Altfel spus, dacă una din puterile sufletului se întinează şi se îmbolnăveşte, se vor întina şi îmbolnăvi şi celelalte puteri ale sale, deoarece „sufletul este unic” (Sf. Grigorie Palama).

Întrucât mintea hrăneşte sufletul, ea este aceea care determină desfăşurarea întregii vieţi a omului:  „Mintea noastră este la mijloc între două fiinţe, care îşi lucrează fiecare cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea; adică între înger şi drac. Dar ea are libertatea şi puterea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea” (Sfântul Maxim).

Mintea este aceea care dezbină sufletul; îmbolnăvindu-se, ea prihăneşte sufletul şi-l duce în rătăcire:  „Când mintea se apleacă spre vreun lucru al patimii omeneşti”, sufletul se dezbină (Cuviosul Nichita Stithatul). 

Ea se caracterizează prin aceea că atunci când se ocupă de ceva în mod constant, ajunge să crească întru acel lucru – urmarea fiind că-şi va îndrepta şi „pofta şi iubirea” în acea direcţie, care va fi sau îndeletnicirea „cu cele dumnezeieşti şi proprii şi inteligibile” sau „cu lucrurile şi cu patimile trupului” (Sfântul Maxim).

Şi încă:  „Patima de ocară a dragostei ocupă mintea cu lucrurile materiale, iar patima de laudă a dragostei o leagă de cele dumnezeieşti”.  Iată de ce asceza ortodoxă acordă o deosebită importanţă urcuşului şi mişcărilor minţii, bineştiind că atunci când mintea contemplă lucrurile materiale, ea se îmbolnăveşte şi transmite boala tuturor puterilor sufletului.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 146-148) Sursa: Doxologia, Atunci când mintea, care este ochiul sufletului, este deformată, se deformează şi sufletul

Într-o după amiază a urcat la Mănăstire doi soți și au intrat în chilia starețului. La un moment dat al discuției starețul s-a întors și s-a adresat femeii:

– Ce face acesta aici?, a întrebat-o și l-a arătat pe soțul ei.

– E bine, Gheronda.

– Bine? Dar acei boi pe care-i are înjugați îl duc unde vor.

– Care boi, Gheronda?, a întrebat bărbatul.

– Nu ai înțeles? Bine, lasă. O să-ți spun altă dată.

Și a doua oară când l-au vizitat pe stareț, a auzit de la el aceeași întrebare, deși acela uitase ce-l întrebase starețul la prima vizită:

– Ce se întâmplă cu boii?

– Care boi, Gheronda?, a răspuns acela uimit neînțelegând nimic.

– Ei, iarăși n-ai înțeles? Ochii! Privești cu ei încolo și-ncoace și te duc unde vor ei. Să ne adunăm ochii și simțurile!

Auzind acestea, s-a simțit rușinat și nu a spus nimic.

Starețul îl văzuse cu harisma străvederii pe care o avea cum stătea cu prietenii săi la cafenele, pierzând vremea și discutând despre toți cei care le treceau pe dinainte și bârfind.

POCAINTA


Categorii

Pagini Ortodoxe, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “POSTUL – SCHIMBAREA VIETII/ “A milui înseamnă a fi om. Dacă nu eşti milostiv, ai încetat să fii om!”/ SA NE PAZIM BOII

  1. Pentru ca se slujeste in Biserica Liturghia Sfantului Grigorie Dialogul, am zis ca n-ar fi rau sa-mi fac timp sa mai citesc inca o data viata Sfantului Parinte. Si astazi am gasit un cuvant foarte frumos despre milostenie: Milostenia se lauda la judecata si cel ce miluieste Il imprumuta pe Dumnezeu.

  2. […]
    “Istovirea trupului este un mijloc lesne de înţeles şi la îndemână pentru noi toţi. Micşorează raţia de hrană, rânduieşte-ţi mai multă osteneală şi mai puţină odihnă şi somn, în locul moliciunii alege asprimea, în locul căldurii frigul, în locul moleşelii încordarea, în locul tuturor mângâierilor trupeşti chinuirea de sine – şi vom istovi trupul nostru, iar prin aceasta vom istovi patimile ce-şi au în el sălaşul. Dar cum să ne îndepărtăm de lume noi, cei care trăim în lume?

    Este o îndepărtare de lume cu trupul – aceasta este îndepărtarea în pustie; dar este şi o îndepărtare de lume fără a ieşi din lume: îndepărtarea de felul ei de viaţă.
    Prima nu e la îndemâna tuturor şi nu stă în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor şi trebuie împlinită de către toţi.
    Şi iată, tocmai la aceasta ne chema Sfântul Andrei în canonul său atunci când sfătuia să ne îndepărtăm în pustie prin legiuirea bună. Aşadar leapădă năravurile lumeşti, şi fiecare faptă a ta, fiece pas al tău, să le săvârşeşti aşa cum porunceşte legea cea bună a Evangheliei: şi ai să vieţuieşti în mijlocul lumii ca în pustie.
    Această bună legiuire se va face între tine şi lume ca un perete despărţitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tăi, însă ca şi cum nu ar fi. In lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea rânduielile tale.

    Lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasă, în însingurare; ea va fi întru grăire deşartă şi glume, tu întru tăcere şi slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în plăceri, tu în osteneli; ea va citi romane deşarte, tu vei citi Dumnezeieştile Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ea îşi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfa de sine; ea va fi în visări pătimaşe, tu în cugetare la cele dumnezeieşti.
    Şi astfel, în toate trasează-ţi reguli şi introdu-ţi rânduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti – şi vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi văzut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic – şi vei deveni următor al Sfintei Maria, fără a te îndepărta în pustie.

    Dacă, precum am amintit, vei adăuga la aceasta şi ţinerea trupului tău în post, în osteneli, în priveghere şi, îndeobşte, în lipsa de orişice odihnă, vei stăpâni amândouă mijloacele cu care şi-a biruit patimile Sfânta Maria şi s-a mântuit.

    Pe scurt, în două vorbe: fugi de odihna trupului şi pune-ţi rânduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti, altfel spus îngrădeşte-te cu legiuirea cea bună. Fă aşa: vei birui patimile şi tu, te vei mântui.”
    […]

    Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/04/01/teofan-zavoratul-predici-duminica-sfintei-maria-egipteanca-2/

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare