Pr. Constantin Coman despre CINSTIREA SFINTELOR MOASTE/ Sfantul Mucenic Dimitrie, urmator al lui Hristos (VIDEO)/ CERNOBAL SI PROFETIILE APOCALIPSEI/ Sf. Nicolae Velimirovici: “Vai de cel care devine instrumentul satanei!”

26-10-2012 12 minute Sublinieri

Luna octombrie a fiecărui an ne oferă prilejul să reflectăm asupra cinstirii sfintelor moaşte în Biserica Ortodoxă. Pomenirea Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, şi scoaterea sfintelor lui moaşte spre închinare, dimpreună cu cel mai amplu pelerinaj de acest gen din ţara noastră, precum şi pomenirea cu puţin timp în urmă a Cuvioasei Parascheva la Iaşi, în acelaşi context bisericesc de pomenire şi cinstire, constituie, fără îndoială, momente de vârf ale manifestării credinţei ortodocşilor români legate de pomenirea sfinţilor şi cinstirea sfintelor moaşte.

Zeci de mii de credincioşi, mulţi dintre ei veniţi de la distanţe mari din ţară, cu sacrificii de tot felul, aşteaptă multe ore, în condiţii uneori de frig şi ploaie, să le vină rândul închinării pentru câteva secunde la moaştele sfântului respectiv. A te închina la moaştele Cuviosului Dimitrie sau ale Cuvioasei Parascheva, cu prilejul zilei lor de pomenire, presupune asumarea unor nevoinţe mari, a unui preţ de osteneli pe care nu-l poate plăti oricine şi, în cele din urmă, o hotărâre fermă şi o râvnă profund întemeiate lăuntric. Nu poate fi un gest superficial, circumstanţial, întâmplător. Nimeni nu se aşază la o aşteptare care poate depăşi cincisprezece şi douăzeci de ore pentru un lucru oarecare. Spun aceste lucruri pentru a demonta, dacă mai este cazul, comentariile uşuratice publicate în presa lumească în preajma unor astfel de pelerinaje. Nimeni nu poate invoca criza, foamea, sărăcia, suferinţele ca motive principale ale acestui demers. Ele pot fi asociate motivelor profunde care ţin de credinţa creştină şi de aspiraţiile duhovniceşti înalte ale creştinilor.

Cinstirea sfintelor moaşte este întemeiată în credinţă şi se regăseşte în viaţa Bisericii Ortodoxe dintotdeauna şi de pretutindeni. Cu un efort minim, oricine poate verifica acest adevăr. Istoria din primele veacuri consemnează ridicarea de biserici pe mormintele martirilor. Plecând de la această tradiţie, s-a impus rânduiala ca la temelia ridicării unei biserici să se aşeze sfinte moaşte. Iar suportul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii este în mod obligatoriu Sfântul Antimis, care are încorporat o bucăţică minusculă de sfinte moaşte.

Preţuirea sfintelor moaşte este dovedită de investiţiile mari făcute pentru dobândirea sau pentru păstrarea lor în condiţii potrivite. Şi numai istoria Bisericii noastre româneşti ne stă mărturie pentru jertfe materiale deosebite destinate aducerii unor moaşte de sfinţi, mai ales în catedralele episcopale. Sfintele moaşte au fost mereu aşezate şi păstrate în racle sau în răcliţe ferecate în aur şi argint şi împodobite cu pietre preţioase. Nu pot să nu amintesc în acest context confecţionarea recentă a unei astfel de racle pentru adăpostire sfintelor moaşte păstrate la Mănăstirea Hurezi de câţiva mari artişti români: salcâm ferecat în argint sculptat cu un număr impresionant de scene şi împodobit cu sute de pietre preţioase. Este şi acesta semnul recuperării normalităţii din multe puncte de vedere.

În centrele monahale de îndelungată tradiţie ale Răsăritului Ortodox – Sfântul Munte, Mănăstirea Sinai, Constantinopolul -, cele mai de preţ odoare ale mănăstirilor sunt sfintele moaşte. Astăzi, pelerinii români care merg la Sfântul Munte – şi sunt foarte mulţi – pot da mărturie despre cinstirea deosebită de care se bucură sfintele moaşte în mănăstirile atonite. În vremurile de restrişte din istoria republicii monahale atonite – multe şi grele -, monahii părăseau totul, dar sfintele moaşte le luau cu ei, ca pe cel mai de preţ lucru.

Am făcut această prea scurtă retrospectivă ca să articulez închinarea românilor de astăzi la sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie sau ale Cuvioasei Parascheva sau ale altor sfinţi la contextul general bisericesc şi la o credinţă coerentă şi consecventă, care nu depinde de factori circumstanţiali.

Realitatea evidentă, faptele istorice şi prezente ne obligă să consemnăm cinstirea sfintelor moaşte ca pe o componentă fundamentală a credinţei şi a vieţii Bisericii Ortodoxe. În plus, constatarea că, după despărţirea Bisericilor de Răsărit şi de Apus, numai Biserica de Răsărit a continuat cu consecvenţă cinstirea sfintelor moaşte, în timp ce în Biserica Apusului aceasta s-a redus mult, aproape până la dispariţie, ne obligă să reţinem cinstirea sfintelor moaşte ca pe o notă specifică a Răsăritului Ortodox, a spiritualităţii şi a învăţăturii sale de credinţă. Am putea chiar să spunem că între cele câteva lucruri importante care fac diferenţa între Răsăritul şi Apusul creştin se numără şi atitudinea faţă de sfintele moaşte. Mai mult chiar, este posibil ca atitudinea faţă de sfintele moaşte să evidenţieze cu mai multă claritate diferenţele şi motivele acestora decât alte repere.

Biserica Ortodoxă şi teologia ei mărturisesc că la baza cinstirii sfintelor moaşte stă credinţa în posibilitatea reală a omului, a creaţiei în întregul ei şi a elementelor componente de a se împărtăşi de harul dumnezeiesc necreat, de a se impregna de energia dumnezeiască necreată. Cinstirea sfintelor moaşte stă mărturie credinţei că şi trupul, deci materia, se împărtăşeşte şi se imprimă de harul dumnezeiesc, devenind după moarte, într-un fel, purtător de har dumnezeiesc. Acesta este motivul pentru care râvnesc atât de mult credincioşii să sărute şi să se atingă sau să fie în preajma sfintelor moaşte: credinţa profundă că se împărtăşesc de Dumnezeu Însuşi prin mijlocirea harului Său dumnezeiesc, de care s-au împărtăşit sfinţii şi trupurile lor. În ultimă instanţă – şi acest lucru rezultă fără dubii din orice analiză bine intenţionată -, cinstirea sfintelor moaşte confirmă existenţa în om a aspiraţiei celei mai înalte, anume aceea de a se întâlni, de a se împărtăşi, de a trăi cu Dumnezeu. Iar prezenţa în număr atât de mare a închinătorilor confirmă şi ea că această aspiraţie sau sete după Dumnezeu şi după viaţa cu Dumnezeu, la modul cel mai concret – inclusiv a căuta soluţii problemelor de fiecare zi la Dumnezeu -, este încă foarte actuală, cel puţin în cei care depun atâta osteneală pentru a ajunge să sărute sfintele moaşte.

Este, de asemenea, de remarcat şi faptul că oamenii simpli, fără prea multă carte, care de obicei îngroaşă rândurile închinătorilor la sfintele moaşte, sunt, în consecinţă, mai corect aşezaţi în traiectoria lor existenţială, din moment ce la capătul acesteia pun pe Dumnezeu Însuşi. Spre deosebire de cei care îl înlocuiesc pe Dumnezeu – sancta simplicitas! -, eventual cu înţelepciunea, cultura şi civilizaţia omenească sau cu propria lor minte. Nu pot să nu reproduc reacţia unui respectabil om de cultură român care îşi exprima cu puţin timp în urmă, pe un ton atotsuficient, stupoarea nu că oamenii simpli se îngrămădesc la sfintele moaşte – ei nu ştiu şi nu înţeleg -, ci că preoţii, care au un pic de carte, pot propovădui aceste enormităţi. Nu deosebesc reacţia domnului academician de cea a unui şofer care în perioada comunistă mă mustra că pot ca tânăr şi luminat preot să mai cred în Dumnezeu după ce Gagarin zburase în cosmos şi nu-l întâlnise acolo pe Dumnezeu. În fond, disputa este între a concepe viaţa cu Dumnezeu şi a o concepe fără Dumnezeu. Sfintele moaşte sunt o componentă a unui mod de viaţă şi de gândire extrem de unitar şi coerent, acela care crede în Dumnezeu, care implică toate detaliile vieţii bisericeşti. Eliminarea lor este o dovadă a ieşirii din acest mod de viaţă şi de gândire. De altfel, tensiunea între înţelepciunea înţelepţilor acestei lumi şi înţelepciunea lui Dumnezeu, sau mai curând incompatibilitatea dintre ele, este un subiect larg dezbătut încă din cărţile nou-testamentare, în toată literatura creştină, până la literatura mărturisitoare a părinţilor duhovniceşti din secolul al XX-lea.

Nevoia împărtăşirii de Dumnezeu, aşezată mai presus de orice altă raportare la Dumnezeu – filosofică, moralistă sau oricare alta -, dovedeşte existenţa simţului şi a orientării în funcţie de vârful ierarhiei axiologice cu care operează omul. Şi paradoxal, acest simţ îl au oamenii simpli mai mult decât ceilalţi. Argumentul pe care-l citez în plus în favoarea acestei concluzii este tradiţia foarte răspândită la creştinii români care consemnează durerea şi regretul celor rămaşi în viaţă dacă cineva apropiat lor a murit neîmpărtăşit. Este singura situaţie pe care doresc să o menţioneze în rugăciunile lor de pomenire a celor adormiţi. Desigur, au în vedere împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele Domnului. Dar şi atingerea de sfintele moaşte cu credinţă este tot împărtăşire cu Dumnezeu.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie următor al lui Hristos/ doxologia.ro

Pr. Petru Sidoreac (Grecia) despre Sfantul Mare Mucenic Dimitrie

***

Doxologia: Familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi

Nu în zadar se afirmă faptul că «o casă de preot are pereţi de sticlă», pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ“, e convins pr. Ioan Simiraş. Parohul de la Hangu, judeţul Neamţ, ne-a mărturisit câteva dintre bucuriile unei familii binecuvântate cu opt copii, schiţându-ne, în cele ce urmează, imaginea unei familii de preot, aşa cum o vede Sfinţia Sa.

Cum ar trebui să fie familia preotului, pentru a se constitui într-o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică?

Se ştie faptul că familia preotului are un rol misionar foarte important. Nu în zadar se afirmă faptul că „o casă de preot are pereţi de sticlă“, pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale secularizate adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ.

Dacă în familia preotului domneşte respectul şi dragostea jertfelnică, dacă este animată de cât mai mulţi copii (eu consider că neapărat trebuie spartă bariera psihologică de unul sau doi copii), dacă se trăieşte o viaţă duhovnicească sinceră, atunci ea devine, cu siguranţă, o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică, pentru membrii comunităţii.

Cum îşi educă preotul copiii?

Bineînţeles că în spiritul unei vieţi evanghelice, creştine. Viaţa şi comportamentul părinţilor se reflectă automat în cel al copiilor. O educaţie bună presupune ca membrii familiei să aibă un povăţuitor duhovnicesc, presupune ca ei să facă cel puţin patru lucruri împreună: să se roage împreună acasă (dacă nu se poate în fiecare zi, cel puţin o dată pe săptămână), să stea la masă împreună, să participe duminica împreună la Sf. Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.

E foarte important ca preotul să fie o persoană absolut credibilă

Cum să fie preoteasa? Cum îl poate ajuta ea pe preot în misiunea pastorală?

Preoteasa este jumătatea preotului. De aceea, reuşitele unui preot în toate planurile de activitate depind foarte mult de modul cum este înţeles şi sprijinit de tovarăşa sa de viaţă. Consider că o preoteasă trebuie să fie, în primul rând, o femeie cu frica lui Dumnezeu, conştientă de responsabilitatea rolului pe care îl are şi, în al doilea rând, să fie capabilă de jertfă şi de renunţare la sine pentru binele Bisericii. Cel mai mult îl poate ajuta pe preot atunci când ea însăşi, împreună cu copiii, este prezentă la biserică, când se spovedeşte, se împărtăşeşte, când face milostenii şi pomeniri pentru cei adormiţi, când botează sau cunună familii mai nevoiaşe, când este apropiată de oameni şi vorbeşte cu ei.

Cum să fie preotul pentru a face faţă problemelor, cerinţelor, exigenţelor contemporaneităţii?

Să fie aşa cum zice Mântuitorul: „Sarea pământului şi lumina lumii“ (Mat. 5, 13-14), trebuie să fie permanent conştient de faptul că el este „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu(I Corint. 4, 1)

Consider foarte important faptul că preotul trebuie să fie o persoană absolut credibilă. Aceasta presupune ca orice zice şi învaţă pe oameni să înfăptuiască el şi familia sa mai întâi. Astfel, câştigând încrederea păstoriţilor săi, cuvântul său va fi luat în seamă şi va fi întotdeauna unul „cu putere multă“. De asemenea, un aspect la fel de important este şi acela ca preotul, în toate zilele, să-i poarte în rugăciune pe toţi păstoriţii săi, aşa precum un tată credincios îi poartă la inima sa şi se roagă pentru copiii săi.

„A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc“

Aveţi enoriaşi care vă fac pastoraţia mai frumoasă, aducându-vă satisfacţia lucrului bine făcut?

Da, şi ei sunt cei care, cel puţin nouă, preoţilor, ne înseninează viaţa şi ne dau un nou suflu misionar, ne dau elan, ne fac să vedem că Dumnezeu este viu şi că lucrează cu înţelepciune multă. Spre exemplu, membrii unei familii de intelectuali, care mult timp au petrecut departe de biserică, prin harul lui Dumnezeu, ajungând la cunoştinţa adevărului, au devenit nişte creştini autentici, nelipsind de la nici o slujbă a bisericii noastre, respectând toate posturile, spovedindu-se, împărtăşindu-se, făcând milostenii, având o rânduială de rugăciune acasă. Un alt caz este acela al unei tinere soţii, care, în timpul sarcinii, la un control i s-a recomandat cu insistenţă să facă întrerupere de sarcină, pentru că exista riscul ca pruncul să se nască cu grave probleme. Deşi iniţial o bătea gândul să urmeze sfatul medicului, cu nădejdea în Dumnezeu şi urmând sfatul duhovnicului, a dus mai departe sarcina, născând un copil perfect sănătos.

Sfinţia Voastră cum vă descurcaţi cu o familie aşa numeroasă? Aveţi satisfacţii pe măsura greutăţilor de zi cu zi?

Într-adevăr am o familie numeroasă, ce numără opt copii, patru băieţi şi patru fete. Cel mai mare este elev în clasa a X-a la Seminarul Teologic din Iaşi, iar cel mai mic membru al familiei este o fetiţă, Andreea, de numai 10 luni. Vara aceasta, mergând la nişte rude, m-am întâlnit cu cineva, care, aflând câţi copii am, a zis: „Eşti nebun!. A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc, ci unul cu adevărat creştinesc şi cu totul firesc pentru orice familie creştină care are frică de Dumnezeu. Dar constatăm că astăzi ceea ce ar trebui să fie perfect firesc şi normal a devenit ciudăţenie şi anormalitate, iar ceea ce ar trebui să fie considerat ca nefiresc a devenit normalitate şi regulă de viaţă. Şi eu, şi soţia mea ne considerăm nişte oameni fericiţi, binecuvântaţi de Dumnezeu şi încă de opt ori binecuvântaţi. A creşte şi a educa opt copii nu este nici foarte greu, dar nici foarte uşor. Pentru mine este o adevărată binecuvântare şi faptul că mi-a dat Dumnezeu o soţie foarte vrednică şi cu reale aptitudini pedagogice, ceea ce constituie un foarte mare avantaj. Greutăţi nu sunt puţine, pentru că nu este atât de uşor să ai şase copii la şcoală şi unul la grădiniţă, cerinţele fiind atât de multe, dar Dumnezeu totdeauna a fost cu noi şi ne-a ajutat să ieşim cu bine din toate greutăţile. Copiii sunt cei care ne umplu viaţa, ne dau mai mult sens existenţei, cei care ne fac să ne simţim tot tineri, deşi firele de păr alb ar vrea să ne spună altceva. Cea mai mare bucurie pentru noi este atunci când îi avem pe toţi în jurul nostru, când îi vedem sănătoşi şi silitori, când se ajută între ei, dar mai ales atunci când, atât de frumos, împodobesc biserica lui Dumnezeu. Aceste bucurii şi binecuvântări le dorim tuturor familiilor creştine!

Muzeul Cernobâl este o metaforă a morţii şi un semnal de alarmă asupra aberaţiilor tehnologice care pot distruge umanitatea într-o secundă. Goana isterică după confort şi consumismul absurd transformă planeta într-un uriaş coş de gunoi, în care vor căuta copiii noştri după hrană.

Muzeul Naţional Cernobâl în Ucraina este unul dintre cele mai celebre locuri din ţară, iar tematica acestui muzeu este inpirată din cartea biblică a Apocalipsei. Însă interesul turiştilor nu este în a vedea ceva plăcut, ci în a rememora teroarea şi dezastrul atomic de aici, şi de a vertiza umanitatea că dacă nu se mobilizează, este condamnată la extincţie. În lume există arme nucleare capabile să distrugă toată viaţa de pe pământ de multe zeci de ori, şi totuşi, statele dezvoltate îşi continuă cursa aberantă a înarmărilor, într-un maraton al morţii şi al sinuciderii.

În acest muzeu, cheia simbolică a exponatelor este capitolul 8 din Apocalipsă:Şi al treilea înger a sunat din trompetă şi iată o mare stea a căzut din cer, arzând ca o flacără, şi a căzut într-a treia parte a râurilor şi în izvoarele apelor. Şi numele stelei era Absintos. Şi a treia parte a apelor s-a făcut ca pelinul şi mulţi oameni au murit din cauza apelor, pentru că erau amare”.

În limba ucraineană, cuvântul „absintos” este „cernobâl”. Aşa că dezastrul nuclear de la Cernobâl din 1986 are o însemnătate apocaliptică pentru ucraineni, dar şi pentru mulţi dintre europeni, peste care s-a revărsat valul de radiaţii provocând moartea şi boala a sute de mii de oameni.

Oficialii sovietici spun că au murit 31 de oameni. Însă ucrainenii râd de acest număr, căci numărul cancerelor, defectelor din naştere, malformaţiilor şi alte suferinţe îngrozitoare este de ordinul zecilor de mii şi totuşi este imposibil de stabilit un număr.

Catastrofa de la Cernobâl a luat oameni din viaţa aceasta înainte de vremea lor. Omul trebuie să îşi întâlnească moartea la vremea ei, pentru a avea şansa să se pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Acest fel de moarte este un dar de la Dumnezeu” spune Protoiereul Andrei Tkachev de la Biserica Ortodoxă Sf. Agapit din Kiev.

Muzeul s-a deschis în 26 aprilie 1992, curând după colapsul sovieticilor şi cuprinde 7000 de artefacte din 76 oraşe şi sate din zona iradiată masiv din jurul centralei atomice.

O cameră este dedicată familiilor şi copiilor din Cernobâl şi aici se găseşte un iconostas, unde în locul Arhanghelului Mihail se află un costum anti-radiaţii, iar sârma ghimpată blochează accesul către altar. Există aici şi o icoană a Sfântului Ierarh Nicolae, protectorul copiilor aflaţi în pericol.

Sfânta Masă lipseşte, este înlocuită de o corabie, care duce sufletele pe apele morţii, plină de jucării. Sub barcă se află icoane ale sfinţilor.

Peste tot există icoane pline de semnificaţie teologică, dar şi semne ale durerii şi ale morţii. O catastrofă atomică poate afecta zeci de generaţii de oameni din viitor, datorită contaminării tuturor elementelor naturale şi deci şi a vieţilor omeneşti.

Muzeul Cernobâl este o metaforă a morţii şi un semnal de alarmă asupra aberaţiilor tehnologice care pot distruge umanitatea într-o secundă. Goana isterică după confort şi consumismul absurd transformă planeta într-un uriaş coş de gunoi, în care vor căuta copiii noştri după hrană. De asemenea, distrugerea ecosistemelor, a pădurilor, a stratului de ozon, a pânzei freatice, sunt în măsură să transforme pământul – dintr-un dar al lui Dumnezeu pentru umanitate – într-o planetă a durerii şi a morţii, în care oamenii iresponsabili să-şi consume profetic ultimele clipe înainte de iad.

Cuvânt din partea Sfântului Nicolae Velimirovici către minerul Radosava, Despre trădătorul Iuda!

Tu întrebi: „Oare îi va fi iertat lui Iuda păcatul trădării Domnului și Învățătorului Său Iisus Hristos?”

Nu știu din ce motiv te interesează acest lucru. Pentru noi cea mai mare grijă n-o constituie să nu-L trădăm pe Hristos cu fărădelegile noastre? Și mai mult de atât, nu trebuie să ne îngijim cum să ne mântuim sufletele noastre? Pentru că, vezi tu, ceasul vieții noastre măsoară repede zilele și orele, amintindu-ne de ieșirea viitoare din această lume. Toți ne vom găsi în fața Judecătorului veșnic, care va rosti sentința Sa dreaptă pentru toate lucrurile câte le-am săvârșit în viață, în fața tuturor oamenilor din ceruri. Când oamenii merg la judecată, fiecare trebuie să se gândească la propriile sale păcate și fărădelegi și cum se va îndreptăți pe sine Înaintea Judecătorului. Nimeni nu are timp și dorința să cugete la păcatele celorlalți, nici să intre în secretele minții Judecătorului care va judeca.

Cine știe modul în care Judecătorul veșnic ne va judeca pe mine și pe tine. Un lucru este sigur, că ne va judeca drept și nu nedrept, în timp ce noi am dori mai mult să nu ne judece după dreptate, ci după milă, însă în zadar! Acela a făgăduit să judece după dreptate, și de aceea ne cuprinde frica și cutremurul. De aceea nu doresc nici pentru tine, nici pentru mine, nici pentru nimeni din această lume, să se găsească în acel loc în care se află Iuda Iscarioteanul. Aceasta pentru că Iuda este trădătorul, și al lui Dumnezeu, și al oamenilor, și al lui însuși ca om.  L-a trădat pe Hristos, pe Apostoli și pe sine însuși iudeilor, și pe sine însuși în fața diavolilor. Pentru că este scris: „atunci satana a intrat în el” (Ioan 13, 27).

Este greu să măsoare cineva toată mărimea răului pe care l-a făcut Iuda. A fost necredincios și nesătul, fur și iubitor de arginți, egoist și trădător și, în final, un disperat și un ucigaș. Fiul lui Dumnezeu de multe ori l-a înștiințat să lase calea cea rea, dar el a rămas nepocăit. Mântuitorul Iisus Hristos a arătat față de el aceeași grijă și iubire ca și față de ceilalți ucenici, dar el a răspuns la iubire cu ură. Fiul lui Dumnezeu a îngenunchiat și i-a spălat picioarele cu puțin înainte de trădare, și cu mâna Lui i-a oferit o bucată de pâine înmuiată în sare. Cu pâine și sare noi îi primim pe invitații de rang înalt. Mântuitorul nostru, blând și smerit, a vrut să înalțe demnitatea lui Iuda, și de aceea i-a oferit păine și sare. L-a dăruit cu pâine și sare, chiar înainte de trădare.

Iuda a luat mâna lui cu pâinea și sarea din mâna Fiului lui Dumnezeu, le-a primit cu mâna, dar le-a respins cu inima, disprețuindu-le. Omul muritor a respins iubirea lui Dumnezeu Cel nemuritor. De aceea Dumnezeu l-a respins deplin și, „după ce a luat pâine, atunci satana a intrat în el” (Ioan 13, 27). Din acel moment, omul și ucenicul de dinaintea lui Iisus Hristos a fost șters din catastiful oamenilor și trecut în rândul cetelor duhurilor din iad. Tu acum Îl ispitești pe Dumnezeu și întrebi dacă El dorește să ierte și să mântuiască duhurile din iad. Încerci milostivirea lui Dumnezeu, așa cum au făcut evreii, încercându-i puterea pe Gologota și zicând: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce!” (Matei 27, 40). Pentru ispita lor, evreii au primit plată pe măsură în lumea aceasta. Deci, păzește-te și tu, ca să nu primești răsplata celor de aceeași cugetare cu Iuda!

Nu este adevărat că Iuda a fost predestinat de Dumnezeu să devină trădător, așa cum zici tu! Dacă ar fi fost așa, atunci Fiul lui Dumnezeu s-ar fi ostenit să-l facă să se îndepărteze de la fapta lui cea rea? Din ce pricină, înainte de toate, l-a luat ca ucenic și l-a ținut lângă el timp de trei ani? De ce S-a smerit în fața lui și i-a spălat picioarele? De ce cu aceleași mâini sfinte i-a dăruit pâine și sare? Citind înlăuntrul sufetului lui Iuda intențiile lui rele, Domnul a făcut tot ce se putea ca să-l scape de pierzarea veșnică. Și dacă a spus că smintelile trebuie să vină, a mai spus, de asemenea, și acestea, ca o preînștiințare severă: „Vai de omul prin care intră sminteala!” (Matei 18, 7).  Ispititorul este însuși satana, care trebuie să-și împlinească lucrarea lui. De aceea este nevoie să vină smintelile (Matei 18, 7), prin el și de la el.  Vai de omul care se va lăsa în mâinile satanei, și va deveni instrumentul lui! Vai de cel care, împotrivindu-se iubirii lui Dumnezeu, va arăta iubirea lui potrivnicului lui Dumnezeu! Să te rogi lui Dumnezeu să te păzească de ispititorul pe care l-a ispitit pe Iuda și pe iudei, și să nu devii niciodată slujitor și instrument al ispitirii lui.

Prima Lege a lui Dumnezeu – Sfântul Nicolae Velimirovici – Editura Egumenița Cartea Ortodoxă – 2011

Judas


Categorii

Pagini Ortodoxe, Preot Constantin Coman, Preot Ioan Valentin Istrati, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “Pr. Constantin Coman despre CINSTIREA SFINTELOR MOASTE/ Sfantul Mucenic Dimitrie, urmator al lui Hristos (VIDEO)/ CERNOBAL SI PROFETIILE APOCALIPSEI/ Sf. Nicolae Velimirovici: “Vai de cel care devine instrumentul satanei!”

  1. Ce urmeaza dupa Cernobal:

    Apocalipsa
    Capitolul 8

    12.Şi a trâmbiţat al patrulea înger; şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia parte, şi noaptea tot aşa.
    13. Şi am văzut şi am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului şi striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiţei celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbiţeze!

    Capitolul 9
    1. Şi a trâmbiţat al cincilea înger, şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii adâncului.
    2. Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.
    3. Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului.
    4. Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.
    5. Şi nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este la fel cu chinul scorpiei, când a înţepat pe om.
    6. Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să moară; moartea însă va fugi de ei.
    7. Iar înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Pe capete aveau cununi ca de aur, şi feţele lor erau ca nişte feţe de oameni.
    8. Şi aveau păr ca părul de femei şi dinţii lor erau ca dinţii leilor.
    9. Şi aveau platoşe ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor era la fel cu vuietul unei mulţimi de care şi de cai, care aleargă la luptă.
    10. Şi aveau cozi şi bolduri asemenea scorpiilor; şi puterea lor e în cozile lor, ca să vatăme pe oameni cinci luni.
    11. Şi au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion.
    12. Întâiul “vai” a trecut; iată vine încă un “vai” şi încă unul, după acestea.
    13. Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu,
    14. Zicând către îngerul al şaselea, cel ce avea trâmbiţa: Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufratul.
    15. Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul şi ziua şi luna şi anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni.
    16. Şi numărul oştilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi, căci am auzit numărul lor.
    17. Şi aşa am văzut, în vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având platoşe ca de foc şi de iachint şi de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu capetele leilor şi din gurile lor ieşea foc şi fum şi pucioasă.
    18. De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasa, care ieşea din gurile lor, a fost ucisă a treia parte din oameni.
    19. Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci cozile lor sunt asemenea şerpilor, având capete, şi cu acestea vatămă.
    20. Dar ceilalţi oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se mai închine idolilor de aur şi de argint şi de aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.
    21. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor.

  2. @ I.L.

    Poti cumva si talcui spre folos?

  3. Pingback: Meditatie la Sfanta si Marea Miercuri: CUM SE MANTUIESC FEMEILE? Ierom. Mihail Gheatau despre MODELUL MIRONOSITEI EVANGHELICE versus MODELUL FEMEII-BARBAT al feminismului sau al trupului femeii ca “PRODUS DE PIATA” - Recomandari
  4. Pingback: TRADAREA LUI IUDA PRIN SARUT FATARNIC si formele posibile de NECREDINCIOSIE din partea noastra: “Dar si noi insine oare nu Il tradam adesea pe Hristos?“. FIDELITATEA MARTURISITOARE – CONDITIA MANTUIRII -
  5. Pingback: “ŞI ASTĂZI SUNT UNII CARE GÂNDESC CA IUDA ISCARIOTEANUL…” Despre Gabriel Liiceanu, “smerenia” intelectualitatii, “trufia prelatilor” si sloganul “vrem spitale, nu catedrale” (UPDATE) | Cuvântul Ort

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Carti

Documentare