ROMÂNIA STIRBILOR vs ROMÂNIA IMPOSTORILOR. Filosoful Gabriel Liiceanu produce o mostra halucinanta de FASCISM SOCIAL, folosind intr-un mod blasfemiator tragedia EXPERIMENTULUI PITESTI
- Contributors/ Gabriel Liiceanu: România gurilor știrbe
„Să ne reculegem în fața acestui cadavru, cadavrul conștiinței zdrobite.”
Thierry Maulnier
Mărturisesc că de la o vârstă fragedă am căpătat o sensibilitate ieșită din comun în fața gurilor fără dinți, a acestor mici hăuri care se deschideau în mijlocul feței, devenind sigla unei declasări umane. De unde le venea gurilor știrbe această incredibilă forță de avarie? Cum de transformau ele în două clipe un om într-o hidoasă epavă umană?
După ce am răsfoit prima oară un album Bosch, mi-au rămas în memorie, din coșmaresca lui faună umană, chipurile edentate ale celor care-l însoțeau pe Isus în tabloul Purtarea crucii. Înspăimântători, drăcești, gata oricând să se alăture mulțimii care urlă, care înalță pumnul cu ochii ieșiți din orbite și cu gura știrbă rânjită. Gata să asiste, fremătând de plăcere, la o execuție publică. Gata să ațâțe focul rugului. Gata să înceapă linșajul. Gata să te scuipe când ești pe cruce. Gata să te sfâșie, să muște din tine cu cei câțiva dinți rămași teferi în gură. Gata să te întindă pe o masă și să înceapă, beți de voluptate, ședința de tortură.
Apoi l-am cunoscut pe Noica, în 1967, la trei ani după ce ieșise de la închisoare. Și, într-o zi, mi-a povestit cum, cu puțin înainte de a se goli pușcăriile (era în iunie 1964), deținuții politici au fost puși în niște autocare și plimbați prin București, „ca să vadă realizările socialismului”. Au ajuns la Sala Palatului și au fost întrebați cum le place ce văd. „E frumos ce-ați făcut, a răspuns Noica, dar pe mine m-ați urâțit. Nu mai am nici un dinte în gură.” Mai târziu, am dat peste poza lui de pușcăriaș (avea 55 de ani), cu buzele supte peste gingiile goale.
În ultimele opt zile ale vieții lui, cât am stat cu el în spitalul din Sibiu, am putut „contempla” felul în care îl mutilaseră cei șase ani de pușcărie. Scena am descris-o mai târziu în Postfața din Jurnalul de la Păltiniș:
„În răstimpul acestor opt zile, n-am plâns cred nici măcar o singură dată, aşa cum nu plângeam nici acum când îi priveam chipul cianozat conturat pe albul pernei şi politeţea decentă a trupului aliniat impecabil cu care ne-am obişnuit să primim moartea. Este uimitor să constaţi cu câtă aplicaţie şi precizie funcţionăm în asemenea momente, cum din preajma celor mai iubite fiinţe facem să dispară inflexiunile vizibile ale inimii şi lăsăm loc numai pentru gesturile care trebuie cu adevărat făcute. În asemenea momente suntem reci şi exacţi şi îndeplinim cu o competenţă surprinzătoare lucruri pe care până atunci nici măcar nu le imaginasem sau pe care, evocându-le, le însoţeam cu un frison de repulsie. În acele opt zile l-am bărbierit zi de zi şi am constatat cu câtă bucurie se lasă în seama acestui nevoit răsfăţ, el care îşi refuzase răsfăţurile vieţii sau care avusese prea puţin parte de ele. Nu făceam aceste gesturi mărunte pentru că eram prins într-un scenariu mitologic — el era marele Noica, iar eu învăţăcelul umil —, ci pur şi simplu pentru că îl iubeam. Am aflat atunci că orice iubire, pentru a fi siguri că este adevărată, trebuie să treacă proba gestului care îndeobşte provoacă silă. Eu, care refuzasem până atunci să iau cont de existenţa biologiei şi de eşecurile ei şi care întorsesem capul cu dezgust din faţa infirmităţilor vieţii, i-am masat zilnic picioarele, l-am şters de transpiraţie şi l-am schimbat, i-am curăţat după fiecare masă placa dentară sub jetul de apă al chiuvetei, cu firescul cu care îmi spălam mâinile. Nu exista în toate acestea nici urmă de evlavie, ci doar iubire grijulie, acea iubire care apare în faţa unei fiinţe iubite în restrişte şi care o transformă, prin însuşi acest fapt, în copilul tău. Neajutorat, fără dinți şi iubit, Noica devenise în acele zile copilul meu.”
În sfârșit, după decembrie 1989, la capătul câtorva călătorii în Occident, am avut, întorcându-mă, revelația unui popor care ieșise din comunism fără dinți. Și atunci mi-am notat undeva:
„Apoi au venit călătoriile, fatal însoţite de şocurile reintrării în ţară, «noi» văzuţi cu ochii Europei, clasamentele mondiale — din care nu lipseam niciodată — ale sărăciei, corupţiei, comerţului cu copii şi prostituţiei. O vreme, după 1990, nu am mai putut să mă uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te întâlneşte venind din faţă, fără posibilitatea eschivei, mă răstignea, ca pe un boxeur căzut în ring, pe urâţenia acestei ţări: case din chirpici roase de inundaţii, orătănii evoluând printre şoproane acoperite cu carton gudronat, obrajii scofâlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei recitată în faţa unui microfon într-o limbă stâlcită, fără nici o propoziţie întreagă, fără nici un cuvânt adunat cum trebuie lângă altul; o limbă a nimănui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituită din statutul ei. În fiecare seară România îţi dădea întâlnire pe ecran, slută, hidoasă, suferindă.”
Aș fi uitat pesemne aceste rânduri, dacă la un moment dat un prieten de la Paris, care venise de mai multe ori în țară și vizitase „la Roumanie profonde”, nu mi-ar fi spus: „Voi, românii, sunteți pesemne poporul cu cele mai multe guri știrbe din Europa”. M-a afectat teribil observația lui, spusă fără răutate, ci doar cu compasiune, la un pahar cu vin de la un bistro din Marais.
***
Au trecut de-atunci 27 de ani. Recent, am primit câteva poze cu protestatarii de la Palatul Cotroceni. Iată una dintre ele:
Apoi, într-un videoreportaj publicat de Adevărul pe 19 februarie, am văzut oamenii scoși de PSD într-o piață a Piteștiului. I-am văzut „manifestându-se”, unii dintre ei spunându-și păsul în fața unui microfon, șuierând cuvintele care se strecurau, molfăite, prin șanțurile din gură. Cele 20 de minute ale filmului – rar grotescul m-a răscolit și m-a tulburat mai tare – erau însoțite de un text cu titlul Ura scindează România: experimentul Pitești varianta 2017. M-am întrebat, văzându-l, ce aveau totuși în comun teribilele scene de tortură petrecute între 1949-1952 în închisoarea din Pitești (în regia unuia dintre cei mai teribili torționari ai secolului, Eugen Țurcanu, coordonat de șeful Securității, Alexandru Nikolski), cu manifestația din 18 februarie a celor din piața Vasile Milea. Nimic, desigur, din conținutul experimentului. Atunci? Nu se grăbiseră oare autorii dând textului acest titlu intens hiperbolizat? La ce răspundea el?
La rezultatul experimentului, nu la conținutul lui. Atunci, ca și acum, cei care produceau suferința își făcuseră aliați din victimele lor. Și doar asta contează. Cum spun cei doi autori ai textului, Cristian Delcea și Mircea Barbu: după 70 de ani, Piteștiul rămăsese, iată, prin cei 4000 de oameni care strigau „PSD, PSD / România roșie!”, „locul în care victimele se transformă în călăi, printr-o falsificare flagrantă a realității”. Față de cea din anii ᾽50, actuala falsificare fusese obținută la altă scară și cu alte metode. Interesant e că, în tot acest răstimp, înseși cuvintele „călău” și „victimă” (făcând parte din retorica descrierii totalitarismelor din secolul 20) parcă se îmblânziseră, își pierduseră duritatea, își mlădiaseră și își rafinaseră sensurile. Folosite astăzi, păreau excesive, oarecum nelalocul lor. De fapt, păreau să nu mai aibă nici un referent real. Nimeni nu bătea la tălpi, nu vedeai urme de sânge, nu existau deținuți puși să înghită excremente și apoi voma proprie.* În Piteștiul anilor ᾽50, „flagranta falsificare” se obținea prin „reeducare”, ceea ce însemna: prin cele mai cumplite și extravagante tipuri de tortură, practicate în locuri anume amenajate: în lagăre și închisori.**
Astăzi nu mai e așa. Astăzi avem alte tehnici de pătrundere în creierul oamenilor. Astăzi avem televizor, avem profesioniști ai intoxicării (care-și spun „jurnaliști” sau „moderatori”), iar „victimele” și călăii” nu mai arată nici ele la fel. Astăzi, lagărul de reeducare a fost mutat în sufragerie, în fața televizorului, victima stă pe un scaun sau pe o canapea, bea bere sau ronțăie snack-uri, iar torționarul îi sucește creierii instalat pe un ecran. Astăzi gâdele nu te mai bagă cu capul în hârdău; astăzi el are aerul pios al unui misionar, are indignarea în gât și marile cuvinte ale umanității – cinste, adevăr, dreptate – pe buze. Astăzi, fecalele sunt pregătite pentru a fi înghițite cu creierul. Iar rezultatul este magnific: un post de televiziune transformat în centru de reeducare avariază, în câteva ore, mințile câtorva milioane față de cele câteva sute, în câțiva ani, dintr-un lagăr de reeducare. Mai rău: prin ingredientele de tabloid pe care le introduc în noua dietă excremențială destinată „consumului spiritual” – prin calomnie, linșaj public și senzaționalul de mahala –, aceste canale ale jurnalismului infracțional produc pe bandă, în numele „libertății de expresie”, victime addicted, care își revendică porția de drog în fiecare seară. După care, „răspândind în aer un aspru miros de sărăcie, umilință și neputință” (Delcea&Barbu), ele sunt scoase în piață și puse să-i aplaude pe cei care, furând tot, i-au lăsat, ca simbol al mizeriei lor, cu gurile știrbe. Ce siguri sunt, îți spui, politicienii noștri care au devastat România, pe operația de întunecare a minților desfășurată în anii tranziției, dacă au curajul să deschidă în plină piață, ca la Pitești sau la Cotroceni, vitrina mizeriei poporului român! Și ce cinism, Dumnezeule!, să expui în fața întregii lumi victimele jafurilor tale sistematice din ultimele două-trei decenii! L-am auzit pe șeful unui partid din România auto-intitulat socialist – vorbea de la nivelul palatelor sale, al hotelurilor sale, al piscinelor și terenurilor de tenis „dotate cu nocturnă” – adresându-se celor-fără-de-dinți, înainte de a-i trimite la „contra-manifestație”, cu aceste cuvinte: „Să le spunem alegătorilor noștri că pot avea o viață mai bună”.Aceasta este esența „reeducării”, pesemne cea mai înalt-luciferică performanță a răului: a împinge victima până în punctul în care devine aptă să preia partitura supliciatorului său. Cum de e permisă în zilele noastre, după ce i-ai răpit unui popor discernământul, o asemenea scamatorie? Cum să transformi răul pe care i-l faci cuiva în prilej de recunoștință? Îmi vin în minte teribilele cuvinte ale lui François Furet cu care se încheie Prefața la ediția franceză a cărții lui Ierunca, Fenomenul Pitești: „Cei morți acolo și cei care au supraviețuit au fost privați până și de propria lor nefericire” ***.
Și totuși trebuie făcut ceva. Nu mai putem sta – iată s-au făcut deja 70 de ani (1947- 2017) și în curând vom sărbători o sută de la naștera României Mari – fără dinți în fața Europei. „Guvernul Grindeanu” ar putea da, în plină zi de astă dată, o ordonanță de urgență prin care să se deschidă în buget un capitol special pentru repararea gurilor știrbe ale românilor. De unde să vină banii? Din averile adunate de-a lungul mandatelor de penalii Coaliției PSD – ALDE, urmăriți în justiție și totuși puși recent pe liste și intrați în Parlament.
NOTE _________________________
* Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, Madrid, 1981 și București, Humanitas, 1990; ed. a doua, 2013, p. 41: „A fost practicată toată gama – posibilă și imposibilă – a torturilor: diferite părți ale corpului erau arse cu țigara, au fost deținuți cărora li s-au necrozat fesele și le-au căzut cum cade carnea de pe leproși. Alții au fost obligați să mănânce o gamelă de fecale și, după ce vomau, li se înfunda voma pe gât.”
** Pentru inventarul torturilor practicate la Pitești, vezi textul (înspăimântător) al lui Sorin Lavric publicat mai întâi în Idei în dialog în 2008, cu titlul Iadul lui Mihai Buracu, și apoi, într-o formă prescurtată, cu titlul Fiziologia supliciului, în România literară nr. 9 / 2013.
*** Pitești, laboratoire concentrationnaire, Michalon, Paris, 1996; ediția română 2013, p. 7
- Iulian Capsali: Coprotexte
Prin ultima producție a intelectualului de dreapta Liiceanu, asistăm la ridicarea cu încă un nivel a luptei împotriva propriului popor; s-a atins nivelul roşu de intoleranță.
Ce mai poate urma după ce ai transformat masa de cetățeni într-o hoardă de guri ştirbe în capul căreia televiziunile au turnat fecale? Doar soluția unei dictaturi care să pună suboamenii în gropi comune, dacă ceea ce gândeşte masa este în contradicție cu strigatul străzii ca membru erect ce primeşte impulsul nervos din creierul perfect al pseudo-elitelor de dreapta.
De altfel ”elitele” economice corporatiste tot asta şi-ar dori, iar tefeliştii insistă pentru o lume ”curată”, secularizată forțat, unde oamenii sunt feriți de ştirile neconvenabile prin instituirea Ministerului Adevărului, de cei care se opun dictaturii securiste a Binomului, in care legile Big Brother apără Statul franciză a Corporațiilor, de cei care au alergie la ideologiile corectitudinii politice şamd.Este, poate, cel mai abominabil text emanat din Olimpul elitelor băsisto-macoviste-iohanniste impotriva unui popor pe care nu-l acceptă şi pe care-l detestă clipă de clipă. Şi un manifest de luptă în care dă direcție strategiei fascismului civic – orice este permis cu suboamenii – venit de la un sociopat care-şi testa vinul, presupus otrăvit, pe prieteni.
Pentru început, i-aș spune domnului Liiceanu că pînă să treacă prin mijlocul mulțimii cu ochii bulbucați și gurile știrbe, Isus a fost înfundat și condamnat de farisei și alți oameni de elită ai vremii. Și același Isus, din ce zic Evangheliile, a preferat compania ălora amărîți și fără școală, nedînd prea multe semne că ar agrea sau prețui compania cărturarilor și a altor categorii de compuneau lumea bună și rafinată a acelor timpuri. Nu că nu ar fi făcut față conversației cu aceste luminate minți sau că i-ar fi judecat la grămadă ca fiind ipocriți și „morminte văruite”, ci mai mult pentru că misiunea și învățătura sa îi țintea în special pe cei mai puțin norocoși și frecventabili, conform nemuritoarelor canoane ale elitismului și sclifoselii, valabile și pe atunci. Specific asta doar pentru că a simțit nevoia să-și blindeze cu niscaiva referințe religioase linșarea condeiască a știrbilor, pentru că altfel aș fi respectat preceptul biblic și n-aș fi aruncat mărgelele în troaca porcilor.
Prima dată am crezut că-i filează o lampă, că o fi avînd legătură cu întunericul anunțat de NASA, după care am realizat că, în fond, domnul eseist nu face altceva decît să-și cheltuie într-o manieră tot mai grotescă inepuizabilele resurse de lichelism și dispreț superior. Mi-e și silă să-i mai duc pînă la capăt elucubrațiile încordate depuse pe Contributors și-mi pare sinistru că un astfel de individ, lipsit de orice urmă de decență, rușine și demnitate, mai are tupeul să se erijeze în predicator și moralist al țării. O scriitură searbădă și dospind de patetism și afectare morală, depășită numai de sărăcia ideilor exprimate și de violența cu care-și etalează disprețul și dubla măsură care-i structurează judecățile și sofismele. Dincolo de oportunismul feroce și amintirile unor momente de înalt pupincurism și slugărnicie, din autorul Apelului către Lichele a mai rămas doar mina gravă a unui intelectual public strivit de povara unor mărunte și succesive apocalipse. Și o mînă de eseuri dulcege numai bune pentru cei care vor să-și tragă o spoială de cultură înaltă și să-și mai perieze ego-ul măcinat de o insuportabilă mediocritate. Să ne trăiești, domnule Liiceanu, c-avem nevoie și de monumente de ipocrizie!
“Astăzi, fecalele sunt pregătite pentru a fi înghițite cu creierul. Iar rezultatul este magnific: un post de televiziune transformat în centru de reeducare avariază, în câteva ore, mințile câtorva milioane față de cele câteva sute, în câțiva ani, dintr-un lagăr de reeducare. Mai rău: prin ingredientele de tabloid pe care le introduc în noua dietă excremențială destinată „consumului spiritual” – prin calomnie, linșaj public și senzaționalul de mahala –, aceste canale ale jurnalismului infracțional produc pe bandă, în numele „libertății de expresie”, victime addicted, care își revendică porția de drog în fiecare seară. După care, „răspândind în aer un aspru miros de sărăcie, umilință și neputință” (Delcea&Barbu), ele sunt scoase în piață și puse să-i aplaude pe cei care, furând tot, i-au lăsat, ca simbol al mizeriei lor, cu gurile știrbe. Ce siguri sunt, îți spui, politicienii noștri care au devastat România, de operația de întunecare a minților desfășurată în anii tranziției, dacă au curajul să deschidă în plină piață, ca la Pitești sau la Cotroceni, vitrina mizeriei poporului român! Și ce cinism, Dumnezeule!, să expui în fața întregii lumi victimele jafurilor tale sistematice din ultimele două-trei decenii!”
Bun, deci să înțeleg că Băsescu cu măsurile de austeritate, plus hoțiile lui și ale apropiaților, a făcut dinții să crească. Dar bineînțeles, spre deosebire de ceilalți, Băsescu nu e politician. Ergo, nici bătrânul Liiceanu, care l-a ridicat în slăvi, ani la rând, în modul cel mai obscen cu putință, nu este la rândul lui victimă aflată într-o relație de complicitate cu călăul.
Și cum ar putea să fie victimă din moment ce, spre deosebire de ăia din stradă, patronul uns cu toate cremele de la Humanitas trăiește bine mersi cu toți dinții în gura care continuă să emane prospețime oricât usturoi (ca să nu zic altceva, parafrazându-l) ar mânca.
În rest, adevărata față, pocită de ură, a acestui fățarnic exercițiu de presupusă compasiune, este cea care se arată în al doilea paragraf al articolului:
“După ce am răsfoit prima oară un album Bosch, mi-au rămas în memorie, din coșmaresca lui faună umană, chipurile edentate ale celor care-l însoțeau pe Isus în tabloul Purtarea crucii. Înspăimântători, drăcești, gata oricând să se alăture mulțimii care urlă, care înalță pumnul cu ochii ieșiți din orbite și cu gura știrbă rânjită. Gata să asiste, fremătând de plăcere, la o execuție publică. Gata să ațâțe focul rugului. Gata să înceapă linșajul. Gata să te scuipe când ești pe cruce. Gata să te sfâșie, să muște din tine cu cei câțiva dinți rămași teferi în gură. Gata să te întindă pe o masă și să înceapă, beți de voluptate, ședința de tortură.”
Doar că de fapt e fața (adevărata față a) domnului Liiceanu, acest presupus profet-martir al anticorupției (purității) și statului de drept, o față deloc frumoasă, pe care refuză cu obstinație să o privească în oglindă. Altminteri, la fel cum nu ce intră pe gură, ci ce iese pe gură, spurcă pe om, tot așa, problema nu e lipsa dinților din gură, ci lipsa caracterului.
Chiar așa: “Ce cinism, Dumnezeule!”
Prin violența arogantă a unor astfel de texte, Gabriel Liiceanu a devenit – involuntar, prin efect invers – unul dintre cei mai eficienți agenți intelectuali ai stîngii, inclusiv ai stîngii radicale, inclusiv ai PSD-ALDE în rîndul celor care votau, cîndva, ”altfel”. Comparația halucinantă dintre ”Romania gurilor știrbe” de azi și Experimentul Pitești de reeducare stalinistă prin tortură n-are nimic în comun cu spiritul democratic de care filosoful-sacerdot face atîta caz (cu elitismul antidemocratic și antisocial însă, da). Nu e numai lipsă de empatie aici, ci și de umanitate. Mînat de mînie antiproletară față de bătrînii urîți și captivi electoral, care n-au bani de implanturi dentare, operații estetice sau cosmetice de lux, GL citează, ca din niște autorități științifice, din doi reporteri ai Adevărului care strîmbă din nas în fața ”mirosului de sărăcie și mizerie” al pensionarilor și huliților asistați de la mitingul PSD…
Dincolo de orice opțiuni politice, faptul că multe spirite fine sau pretins fine aderă la asemenea poziții viscerale poate fi explicat, cred, printr-o nevroză de status. Am experimentat-o eu însumi cîndva, dar mi-am dat seama cu timpul cît valorează, moralmente vorbind: e vorba, pe de o parte de teama, moștenită din ceaușismul tîrziu, de a nu fi declasat, evacuat din lumea bună, de seră protejată, a spiritului, și de a nu ajunge în rînd cu „plebea”, alături de săracii, muncitorii și țăranii produși de industrialismul comunist și asimilați unor mutanți patibulari și respingători. Pe de altă parte, de nevoia aspirațională ca, fugind din această Vale a plîngerii și subdezvoltării, să accezi în sfera civilizată și prosperă a adevăratei Elite, cu toate avantajele care decurg de-aici. Intră în calcul și nevoia de a te răzbuna pînă la capăt pe cei identificați drept Dușmani – cei care te împiedică, înainte de orice, să-ți afirmi superioritatea. Pe un asemenea tip de mentalitate nu se poate construi nimic bun. Se poate alimenta doar, într-un cerc vicios al radicalismelor, spirala urii care închide mințile și blochează orice dialog rațional. Dacă această ”încremenire în proiect” (sic!) e alternativa la „aceeași mizerie”, merci, dar nu servesc.
din cite stiu si-mi aduc aminte, Hollande al Frantei a spus-o si el tratindu-i cam cu un an in urma (sau ceva mai mult) de “sans dents” pe unii care contestau politicile lui “sociale”; in cazul domnului absolvent de facultate de filozofie G Liiceanu, e mimetism si/sau apartenenta la aceleasi structuri de influenta (nici macar nu-i original); ori, stim cu totii ca in fiecare promotie (ingineri, economisti, medici, filozofi in cazul de fata, etc) gasesti de toate, si mai buni, si mai putini buni (tocilarii), si capabili si mai putin capabili, la urma urmei toti au terminat facultatea pt ca au avut note, stim cu totii cum se intimpla; Liiceanu, simplu absolvent de facultate, nu poate trai fara sa-l pomeneasca pe marele Noica, pt ca el neavind geniul lui, pomenindu-l, isi apropiaza (crede el) ceva din aura marelui ginditor; marea intrebare: cum facem noi acuma cu vecernia iertarii din seara asta cred… de iertat trebuie iertat Liiceanul (si nu din obligatie), dar cum ? eu unul nu ma vad numind geniu si “frate iubit” o secatura, sa nu-i doresti raul si sa-i dai de mincare daca cere, asta da, mai mult nu stiu… dar poate vreun duhovnic cu har sa zica mai multe si mai ales mai bine !
mai sunt si oameni care,daca le cade un dinte prefera sa ramana stirbi decat sa-si puna dinti falsi;renunta sa manance carne,sau sa roada oase.Odata ce folosesti dinti falsi.este usor sa-ti pui si un creier.fals.de exemplu un creier liberal.sau un creier de tampit.cum se poarta acum.liiceanu este un bun exemplu.Vasile Dumitru.
Iulian:
Pregatisem in replica o sugestie legata de ideea de “iertare” a lui GL pt acest articol efectiv cretin. Intre timp insa, explorand reactiile la text, am dat peste ceva care a reformulat in mod cu totul neasteptat conceptul de iertare in mintea mea, dandu i sensuri la care nu m as fi gandit. Iata:
http://m.adevarul.ro/news/societate/cand-mi-a-cazut-dinte-raspuns-gabriel-liiceanu-1_58b182ab5ab6550cb8cd92e2/index.html
@Iulian
Da, asa e, Hollande are si el un dispret fata de sans-dents, insa l-a dat in vileag fosta nevasta, nu s-a dat in spectacol in public: http://www.closermag.fr/article/sans-dents-valerie-trierweiler-s-en-prend-a-nouveau-a-francois-hollande-541164
La Liiceanu e perseverare intr-o atitudine publica, in schimb.
Liiceanu are o problema. Tin minte din “scrisoare catre fiul meu” ca are un pasaj in care marturiseste ca ii place sa se dea cu o mie de alifii pe corp, care tr sa fie de calitate maxima etc. etc.. @@ E textul undeva pe net.
Domle, dincolo de imbecilismul nazist al al tezei – care, cum am spus, semnaleaza se vede o probl mult mai profunda – omul e sincer indignat. Sufera, ca toata comunitatea #rezist, de boala unui circuit inversat: obsesia sincera ca psd e sursa unica a problemelor in Ro. Pe mine ma amuza ca sunt pasaje – cele cu efectul unor tv asupra ascultatorului si cu reeducarea prin tv – cu care, daca le asociez cu alte posturi decat cele pe care le are el in cap, nu pot decat sa fiu deplin de acord!
Tipul e un soi de autor al gafelor: de la faza cu vinul trecand prin betia alifiilor si culminand cu demonizarea edentitiei, cred ca a izbutit performanta de a se descalifica public in mod complet. Singurul lui sustinator loial va ramane, probabil, Plesu (chiar si el stanjenit). Cum chiar unul din autorii articolelor postate de voi remarca, involuntar devine un eficient propagandist psd-alde! 🙂
multumesc admin si Doroteea pentru comentariile la mesajul meu ! Noica spunea (cam in cuvintele astea) ca filozofia o ia si razna pentru ca la baza filozofiei sta libertatea de a fi absurd. Liiceanu a fost un student slab de-al lui Noica, desi l-a cunoscut personal (ca agent platit sa-l supravegheze pe marele ginditor) nu l-a inteles, neavind premisele intelectuale pentru asta. N-ar fi rau ca cineva sa-i publice foaia matricola de la universitate din timpul studentiei, sa stim si noi ce note a avut, ce restante, etc, ca sa-l putem intelege/evalua mai bine.
http://adevarul.ro/news/societate/despre-dinti-1_58b34f8f5ab6550cb8d84c8b/index.html
ha-ha!! V am spus eu ca Plesu o sa sara cu apararea?? :)))Astia doi valseaza de vreo 10 ani incoace intr un mod atat de predictibil, atat de amuzant!
“O scriitură searbădă și dospind de patetism și afectare morală, depășită numai de sărăcia ideilor exprimate și de violența cu care-și etalează disprețul și dubla măsură care-i structurează judecățile și sofismele.”
Patetismul și afectarea morală sunt surogatele cu care sociopatii se prezinta celorlalti ca fiinte dotate cu sensibilitate si moralitate.
Ultima creatie filozofica a lui Liiceanu: “Scuipați aici!” TVR în era infractorilor
https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-22196344-scuipati-aici-tvr-era-infractorilor.htm
Scriitorul Alexandru Petria îl atacă dur pe Facebook pe filozoful Gabriel Liiceanu:
“Nu de ieri, de azi, am început să mă gândesc că Gabriel Liiceanu este un sociopat. Ci încă de pe vremea când am aflat că și-a părasit nevasta însărcinată, în luna a noua, cu unicul său fiu, și de când a povestit nonșalant cum le-a dat prietenilor să bea un vin despre care avea suspiciunea că este otrăvit, primit de la Virgil Măgureanu. Textele sale duc tot spre aceeași concluzie.”
https://www.cotidianul.ro/gabriel-liiceanu-un-sociopat/