ESTE CATEDRALA MANTUIRII NEAMULUI O EREZIE? Sensul unei false acuzatii lansate de Gabriel Liiceanu

• DW/ Horatiu Pepine: Este Catedrala Mântuirii Neamului o erezie?

Catedrala Mântuirii Neamului pune, dincolo de dimensiunea sa teologică, problema politică a relației dintre local și global și a subsidiarității în relație cu centralismul european.

Gabriel Liiceanu admitea într-un articol recent că subiectul ”mântuirii neamului” conține ceva grav de vreme ce se discută atât de mult despre el. Dar gravă ar fi în opinia sa mai curând eroarea de a spune că mântuirea este, într-un anumit sens, colectivă. Iisus, pretinde Gabriel Liiceanu, nu a venit în lume ca să mântuie un neam, ci pe fiecare individ în parte și omenirea toată. Mântuirea neamului, susține el este o erezie a ortodoxiei autohtone. Iar prin urmare Catedrala Mântuirii Neamului ar fi o construcție eretică al cărui nume ar trebui, eventual, schimbat, căci contravine adevăratei credințe. (Există catedrale ale „mântuirii neamului”?, Contributors, 20 mai 2016)

Ar trebui să-i dăm dreptate într-un punct. Creștinismul nu propune o mântuire paușală, a unui neam in corpore și fără deosebire. Neamul înțeles ca pură genealogie (și, prin extensie, ca spațiu etnic) va fi divizat dramatic de venirea lui Iisus, care operează o distincție între cei înrudiți după sânge și cei care urmează calea deschisă de el: ”Și întinzând mâna către ucenicii săi a zis: iată mama mea și frații mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate, soră și mamă.” (Matei 12, 49-50). Iar cu altă ocazie Iisus spune: ”Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare” Luca (12,51). Lipsa de părtinire etnică a creștinismului este iarăși în afară de orice îndoială, cel puțin în scrisorile lui Pavel, căci el, evreul, spune: ”dator sunt și elinilor și barbarilor și învățaților și neînvățaților”. (Romani 1,14).

Dar dincolo de această constatare preliminară, Gabriel Liiceanu se înșală. Căci, cu aceeași ocazie cu care rupe legăturile de sânge, Iisus instituie alte legături, menite, la rândul lor, să fundeze o comunitate. Iisus separă un neam de un alt neam sau, mai exact, întemeiază un neam nou după criteriul vocației, al chemării mesianice (”cine va face voia Tatălui”). Credința nu are niciun sens pentru un individ izolat, ea nu își dezvăluie valoarea decât în comunități unite prin practică, care la rândul ei nu este altceva decât o celebrare a vieții în comun. Masa luată împreună, de pildă, era un aspect vital care deosebea pe credincios de necredincios. Apostolii întemeiază peste tot unde se duc câte o comunitate creștină și nu e nimic mai grăitor decât faptul că epistolele lui Pavel se adresează romanilor, galatenilor, corintenilor, efesenilor, adică neamurilor. Ele nu au un adresant individual, chiar dacă, în unele scrisori sunt numite unele persoane, pe care Pavel le întâlnise cu diferite ocazii. Epistolele nu sunt destinate lecturii private, urmând să fie citite în momentele în care întreaga comunitate era adunată, femei, bărbați și copii, căci li se adresa tuturor deopotrivă.

Așa cum s-a mai spus, în limbajul de azi, epistolele lui Pavel erau scrisori deschise sau proclamații. Ele erau adresate ”neamurilor” și nu unor indivizi izolați (savanți, filosofi, asceți) care ar coresponda unii cu alții pe tema mântuirii individuale. (Ca să răspundem rapid la o obiecție posibilă: pustnicul se roagă pentru toți, după cum Wittgenstein părăsește comunitatea de la Cambridge pentru o cabană în pădure ca să gândească inclusiv în numele ei. Comunitatea este mereu prezentă).

Ideea fusese foarte clară în Vechiul Testament, acolo unde sunt pedepsite stirpe întregi și unde Dumnezeu, după îndelungi ezitări, face excepții pentru indivizii mai virtuoși, care vor întemeia alte neamuri. Și asta deoarece criteriile însele ale virtuții erau legate de forma vieții în comun și nu de frumusețea trupului sau strălucirea minții. Iar la judecata ultimă se prezintă nu indivizii separat, ca în gândirea liberalismului contemporan, ci comunități întregi. Iar dovada cea mai bună că neamul e conceput ca ipostază esențială a omului și nu ca aglomerare circumstanțială de indivizi e invocarea îngerilor neamurilor, care se prezintă și ei la judecata de pe urmă. Prin urmare neamurile au un corespondent celest.

Dar în ciuda scindării pe care Iisus o provoacă în sânul evreilor consagvini, neamul ca subiect al mântuirii nu dispare, atâta doar că își delimitează altfel contururile. E adevărat că, din acel moment, ”nu toți cei din Israel sunt și israeliți” și că ”nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu” (Romani 9,6-8), dar să observăm faptul cel mai important și anume că forma comunitară rămâne relevantă, de vreme ce Pavel citează din Osea: ”Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu”, după care conchide: ”neamurile care nu căutau dreptatea au dobândit dreptatea, însă dreptatea din credință”. (Romani 9, 25-30)

În ciuda acestor lucruri, pe care încă nu le-am pus în evidență așa cum ar merita-o, Gabriel Liiceanu spune că: ”De nicăieri în Evanghelii nu rezultă că Isus a intrat în lume ca să mântuie un neam”. Or, tocmai, chiar asta rezultă, doar că nu mai e vorba de un singur neam, ci de toate neamurile, dar nu în sensul naturii umane universale, de care vorbesc filosofii Luminilor, ci în cel al unității Creației.

E adevărat că există la noi un naționalism ortodox în răspăr cu Evanghelia, care, rafinându-se, ia și forma unui imitatio Iudaeorum (românii sunt poporul ales!), dar nu asta se regăsește în sintagma ”mântuirea neamului”. Confuzia e facilă și e posibil ca multă lume să înțeleagă că e vorba de o exaltare a etnicului sub paravan religios. Dar, așa cum am arătat, a vorbi de ”mântuirea neamului” e ceva care face parte, pur și simplu, din rutina tradiției. Nu excludem deloc ca unii ierarhi să cultive ambiguitățile, dar în sens originar, fie că ne convine, fie că nu, asta înțeleg creștinii prin ”neam”: poporul credincioșilor. Și, mai ales, nu poate fi vorba de un neam global, ca umanitate universală, ci de o mulțime de neamuri cu particularitățile lor, căci o comunitate în sensul concret al termenului – și nu ca reuniune abstractă – are nevoie de limite ca să se realizeze.

De fapt, ca să răspundem la întrebarea lui Gabriel Liiceanu, toate catedralele și toate bisericile din lume sunt, prin definiție, ale mântuirii neamului. Și ca să vorbim pe înțeles: Gabriel Liiceanu se va mântui – în sensul culturii – împreună cu ”poporul Humanitas”, adică cu cititorii săi de limbă română (ce regres!) care îi împărtășesc gustul și exigențele și care, într-un anumit sens, îi garantează existența. Fiecare colecție omagială sau fiecare nouă librărie sunt monumente închinate mântuirii ”poporului ales”.

În sfârșit, așa cum am sugerat deja, nu de teologie este vorba aici cu adevărat. Problema e politică, căci a contesta ”neamul” ca subiect al mântuirii, așa cum o face G. Liiceanu, este o mutare strategică a ideologiei liberale, care caută să răpească conservatorilor un argument prețios. Nu comunitățile locale (naționale), nu subsidiaritatea, nu democrația clasică, ci marile state supranaționale și conducerea centrală (imperiul) ar rezona mai bine cu mesajul ”universal” creștin. Argumentându-se că Iisus însuși detestă localul, creștinismul e preluat abuziv ca aliat al liberalismului global care tinde să niveleze diferențele în numele universalului. Dar nu există, oare, pe lângă demonii identității (filetismul, naționalismul) și demonii universalului?

Împotriva Catedralei Mântuirii Neamului s-a declanșat o campanie vastă pe toate vocile și nu pentru că oponenții ar avea cu adevărat scrupule teologice (cei care se pronunță în petiții muzicale sau în scris nu au, de regulă, nicio tangență cu Biserica), ci pentru că este, laolaltă cu numele ei, un simbol politic, sugerând că omul se mai poate încă împlini într-o realitate locală, cu trăsături particulare, ireductibile la ”esperanto”-ul cultural, politic, ideologic practicat în spațiul global.

• Alexandru Racu: Religia domnului Gabriel Liiceanu

Domnul Gabriel Liiceanu se întreabă pe contributors ce fel de mântuire e mântuirea neamului, mântuirea care se limitează la neam şi/sau derivă automat din apartenenţa la el, concluzionând cu acribie de doctor al Bisericii că avem de-a face cu o erezie pe care BOR ar promova-o fără niciun fel de jenă[1].

Mărturisesc că, într-un timp, şi eu mi-am pus problemele pe care continuă să le atace domnul Liiceanu şi, dacă memoria nu mă înşeală, am avut în urmă cu ceva ani şi unele intervenţii publice care reluau unele din argumentele domniei sale. În realitate însă, asemeni lui Don Quijote, domnul Liiceanu mai degrabă se bate cu inamici plăsmuiţi de propria sa imaginaţie, cu deosebirea că, dacă Don Quijote era splendid în desuetudinea sa, domnul Liiceanu e la modă, e pe val, cum s-ar spune (sau cel puțin se vrea a fi), făcând rating din critica unor mentalităţi şi instituţii care, aparent, nu reuşesc să ţină pasul cu moda. Astfel, în măsura în care domnul Liiceanu are un argument, argumentul său nu depăşeşte acest nivel, mai degrabă estetic. Că aşa stau lucrurile o demonstrează textul unei comunicări de acum opt ani a Patriarhului Daniel, disponibilă pe basilica.ro, care lămureşte ce implică de fapt denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului :

„Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experiența Războiului pentru independență (1877), iar apoi, după experiența Primului Război Mondial și după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoștință sau de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire și înstrăinare. Mântuirea în expresia „Catedrala Mântuirii Neamului” nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă. Mai precis, când vorbim de „Catedrala Mântuirii Neamului” nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mântuiesc românii, ci ea este simbol al recunoștinței pentru mântuirea sau izbăvirea românilor de mari și multe primejdii și necazuri. Mântuirea, în limba greacă „soteria”, înseamnă izbăvire sau eliberare dintr-o situație dificilă, dar și vindecare de o boală. Când spunem că Iisus Hristos este Mântuitorul sau Eliberatorul omului de păcat și de moarte, înseamnă că El este și vindecător de păcat și de moarte. Iar în limba latină cuvântul „salvator” poate fi înțeles și ca vindecător, pentru că salus, salutis înseamnă, în același timp, sănătate și mântuire. Deci când vorbim despre Mântuirea Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat național. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă.[2]” 

Cu alte cuvinte, dacă dublul sens al termenului lasă loc de vreo ambiguitate teologică, atunci aceasta nu se referă la mântuirea colectivă a unui unic neam în lumea de dincolo, ci pur şi simplu la o mântuire politică a românilor, limitată la cadrul acestei lumi. Vorbim aşadar de o potenţială, cu toate că nu necesară, derivă care pândeşte orice teologie a eliberării (în Biserica Romano-Catolică au fost dezbateri detaliate şi foarte interesante pe această temă), fie ea şi în versiunea naţionalistă a Balcanilor de secol XIX, anume răsturnarea ierarhiei teologico-politice. Într-o atare situație, creştinul nu mai este întâi de toate cetăţean al cerului şi abia apoi, şi în limitele pe care i le impune prima apartenenţă, cetăţean al patriei sale terestre, ci invers. Este bine de precizat acest lucru pentru că de obicei aici se alunecă în două erori: în primul caz, cel deja menţionat, prioritatea creştinului devine patria lumească, iar în cel de-al doilea caz, preocuparea prioritară pentru patria de dincolo se traduce în indiferenţă faţă de cea de-aici.

Revenind la domnul Liiceanu, în măsura în care conceptul de mântuire a neamului alunecă în erezie, în sensul indicat mai sus, mă tem că vorbim de acelaşi tip de erezie întru care şi domnul Liiceanu şi prietenii domniei sale şi-au investit, în perioada post-decembristă, fervoarea religioasă. Pentru că dacă la 1877 mântuirea neamului însemna izbăvire de turco-fanaro-craţie, în 2016, odată cu divizarea neamului în societatea civilă (tinerii frumoşi şi liberi) destinată mântuirii întru euro-atlantism şi masa damnată a asistaţilor destinată măsurilor de austeritate, mântuirea se identifică cu izbăvirea de Rusia, corupţie şi comunism.

Din acest punct de vedere, sugestive sunt observaţiile finale din articolul domnului Liiceanu, domnia sa plângându-se de faptul că, în loc să-i ameninţe pe politicienii corupţi cu flăcările iadului, preoţii şi profesorii de religie i-ar ameninţa în acest mod (conform unor surse ASUR) pe adolescenţii care, duminică dimineaţa, în loc să fie prezenţi la Liturghie pentru a se hrăni cu pâinea vieţii, stau acasă pentru a consuma produsele culturale ale Hollywood-ului. Departe de mine gândul că astfel de admonestări la adresa liderilor politici n-ar fi deseori binevenite, sau că propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în rândul adolescenţilor n-ar trebui să se facă cu tact şi blândeţe pastorală (cu toate că, personal, n-am prea auzit de cazuri precum cele care par să-l îngrozească pe domnul Liiceanu). Acestea fiind spuse, mă tem că în cazul religiei domnului Liiceanu, lupta împotriva corupţiei, în sensul de prăduire a banului public, se substituie sensului autentic creştin al acestei lupte, anume lupta cu stricăciunea (corupția) la care sunt condamnate trupurile noastre ca urmare a căderii, luptă care trece prin lupta cu păcatul -indiferent dacă acesta presupune sau nu şi încălcarea legii- și, evident, prin împărtășirea cu Sfintele Taine.

Că aşa stau lucrurile în cazul domnului Liiceanu o demonstrează un alt text al domniei sale, al cărui subiect este paralela dintre Iisus Hristos şi Prinţul Mîşkin, cu toate că, în mod simptomatic, chiar şi în această atmosferă de transfigurare nepământeană, domnul Liiceanu simte nevoia să aducă în discuţie statul de drept şi lupta anticorupţie. Așadar, după ce afirmă că „Isus n-a mântuit omenirea, iar în carte, Mîșkin nu poate elibera societatea petersburgheză de propriii ei demoni (…) pentru că atât Isus cât și Mîșkin propuneau lumii o stare de spirit care, pentru a ajunge să o izbăvească, presupunea o insuportabilă schimbare la față”, domnul Liiceanu face următoarea mărturisire:

„După ce am publicat Dragul meu turnător, am întâlnit cititori tineri care m-au întrebat: „Dar cum se putea supraviețui într-o lume atât de urâtă?” Am răspuns: Prin câteva personaje-reper, prin acei oameni (nu mulți), pe care i-am iubit fără rest și din care s-a alcătuit edificiul afectiv al ființei mele, stratul meu uman de protecție care m-a ajutat să trec prin viață. Dacă ura celorlalți, invidia lor, mârșăvia lor au fost neputincioase, este pentru că am avut șansa să-i întâlnesc – și să-i recunosc – pe acei oameni a căror frumusețe a făcut ca lumea să țină. La un moment dat, pe măsură ce plecau de aici și îi pierdeam unul câte unul, am început să mă gândesc că sunt printre noi ființe care n-ar trebui să moară. Apoi mi-am dat seama că ele continuă să facă parte din edificiul meu afectiv chiar și după ce au încetat să fie. Și atunci mi s-a părut că înțeleg și ce înseamnă de fapt a reînvia și a nu mai muri: a fi purtat la nesfârșit în memoria celor care te-au integrat, ca să poată traversa viața, în edificiul lor afectiv.[3]”

Dincolo de delicateţea impusă de astfel de mărturisiri, nu pot totuşi, în condiţiile în care domnul Liiceanu se întreabă ce fel de mântuire e aia al cărei subiect e neamul, să nu mă întreb şi eu, la rândul meu, ce fel de înviere e aia care se reduce, în fond, la o neveşnică pomenire care, asemeni oricărui proiect politic, este inevitabil sortită extincţiei generale către care s-ar îndrepta universul nostru, evident, în ipoteza în care Învierea lui Iisus chiar s-ar fi rezumat la persistenţa amintirii sale în rândul ucenicilor.

Aici, dacă tot veni vorba de Dostoievski, ar mai trebui spus ceva. Prinţul Mîşkin, după cum bine a observat domnul Liiceanu, este un eşec. Un eșec nu doar sublim, ci și deosebit de sumbru. Frumuseţea, în sensul în care este reprezentată de Mîşkin, transfigurează lumea, așa cum o transfigurează și arta, dar nu o mântuie, nu doar pentru că nu o poate sustrage domniei păcatului, ci, mai important – a se vedea meditaţia referitoare la tabloul lui Holbein din Idiotul -, pentru că nu o poate sustrage domniei morţii, care consumă şi fiinţa cea mai deosebită care a existat vreodată (tema revine în discursul lui Kirilov, dinDemonii, rostit înainte ca acesta să se sinucidă[4]). Eşecul lui Mîşkin este eşecul idealului romantic al „sufletului frumos”, dar mai important de precizat este faptul că Dostoievski, aşa cum precizează A. Boyce Gibson, nu s-a oprit la acest eşec. În ordinea cronologică a operei dostoievskiene, Mîşkin este de fapt o etapă a strădaniei lui Dostoievski de a găsi un personaj care să întrupeze ideea de frumuseţe absolută, capabilă să biruie nu doar răul din lume, ci, mai presus de toate, biruind moartea, să biruie religia ateistă a Occidentului modern. Iar Mîşkin, conform aceluiaşi comentator, eşuează ca icoană a lui Hristos pentru că este insuficient de întrupat. Dezrădăcinat din solul Rusiei şi pribeag, el vine dintr-un sanatoriu elveţian, simbol al putreziciunii (corupţiei) Occidentului ateu, şi, în ciuda nobleţei, sincerităţii şi empatiei sale nepământene, tot acolo sfârşeşte. Șatov, din Demonii, reprezintă al doilea răspuns al romancierului rus la provocarea care l-a doborât pe Mîșkin. Dar dacă acesta sesizează corect că cine se rupe de popor îl pierde și pe Dumnezeu, pe de altă parte, în nevoia sa de a venera o zeitate palpabilă, care indică mai degrabă nevoia de a crede decât o credință autentică -a se vedea dialogul cu Stavroghin-, Șatov îmbină idolatrizarea lui Stavroghin cu etnolatria. Poporul devine Dumnezeu, Creștinismul regresează în tribalism, Șatov fiind, spre deosebire de insuficient de întrupatul Mîșkin, excesiv de întrupat. Așadar, eșecul lui Șatov este eșecul mântuirii neamului în sens strict și exclusiv, a mântuirii limitate la coordonatele lumii de aici. Răspunsul final al lui Dostoievski la eșecul inițial al lui Mîșkin, care indică și adevărata natură a credinței lui Dostoievski, este Alioșa, din Frații Karamazov, cel care rezistă la ispita care îl dărâmă pe Mîșkin, cel care îmbină forța telurică cu transfigurarea angelică, rădăcina rusească cu misiunea de a binevesti tuturor neamurilor reconcilierea universală în Hristos.

Revenind, după acest scurt excurs exegetic, la domnul Liiceanu, trebuie spus că, în definitiv, departe de a apăra dreapta credință de erezie, așa cum ar vrea să ne facă să credem, domnia sa nu face decât să înlocuiască, la nivel strict estetic, un ideal romantic, cel al destinului colectiv al națiunii, cu un alt ideal romantic, cel al sufletului frumos.Ieșind din sfera rigorii teologice, cel din urmă ar prevala asupra celui dintâi pentru că cel din urmă e sublim, pe când cel dintâi ar fi, aparent, de prost gust, și pe deasupra și desuet. Dar dacă teologia domnului Liiceanu este o fraudă, întrucât este doar o estetică, mă tem că și estetica domnului Liiceanu este tot o fraudă, întrucât este de fapt o politică, prea puțin estetică dacă o privim mai îndeaproape. Astfel, dacă pentru Dostoievski, sanatoriul elvețian, azi clinică destinată eutanasierii, simboliza Apusul întunecat care aștepta lumina Învierii de la Răsărit, mă tem că atunci când definește „Elveția sanatorială” în care sfârșește Mîșkin drept „rezervație destinată tuturor celor ce nu pot fi iertați tocmai pentru că sunt altceva, ceva diferit de turmă, ceva teribil de specific, de individual, de neasemănător cu nimic și cu nimeni[5]”, domnul Liiceanu se gândește mai degrabă la locul unde minoritatea aleșilor -cei care se disting de turmă prin frumusețea și unicitatea lor- se poate trata, eventual fără să contacteze bacteriile care fac ravagii prin spitalele românești. Cu alte cuvinte, cred că antiteza dintre sufletul frumos și destinul colectiv se traduce de fapt, în actualul context românesc, prin conflictul dintre tinerii frumoși și liberi (adică individualiști) și poporul înapoiat, habotnic și colectivist-asistat. Nu neg faptul că există suficient naționalism ridicol și/sau de prost gust în lumea ortodoxă contemporană. Pe de altă parte, dacă Mîșkin este o copie eșuată a lui Hristos, și, în același timp, o pecetluire a eșecului la care este condamnată orice Imitatio Christi (pentru a se dovedi mântuitoare, raportarea la Hristos nu trebuie să fie imitarea, ci cuminecarea), în narcisismul, infatuarea și lipsa sa de empatie, tânărul frumos și liber este o caricatură a lui Mîșkin. De altfel, spre deosebire de domnul Liiceanu, care e destul de în vârstă, mă îndoiesc că noua generație s-ar mai raporta (și) la Mîșkin, icoana lor fiind mai degrabă ”Sfânta” Monica Macovei.

În fond, spiritualitatea domnului Liiceanu este similară cu cea a unui alt intelectual și prieten al domniei sale, anume Horia-Roman Patapievici, care după ce a defecat pe destinul colectiv al neamului și și-a trimis conaționalii în purgatoriul statului minimal, sustrăgându-se pe sine de la astfel de cazne, și făcând acestea toate, chipurile, în numele adevăratului creștinism, a ajuns în cele din urmă la concluzia că singurul mod de a mărturisi creștinismul în fața adversității lumii contemporane este leșinul lui Pascal[6]. 

[…]

P.S. În ceea ce privește denumirea viitoarei Catedrale Naționale consider că denumirea este, într-adevăr, cam triumfalist-desuetă, și în plus, din motivele menționate mai sus, susceptibilă de a genera confuzii teologice, mai ales într-un context precum cel al Ortodoxiei românești, unde orice spirit care adulmecă o vagă transcendență se simte îndreptățit să apere dreapta credință, și unde orice aberație teologică ce zboară se mănâncă, atâta timp cât beneficiază de girul reperelor dreptei anticomuniste de rit neolegionar sau neoliberal. Cred că denumirea Catedrala Națională Înălțarea Domnului, dedicată memoriei soldaților români, care s-au jertfit pentru independența și integritatea României, ar fi mai potrivită. Este doar o părere, iar actuala titulatură nu m-a împiedicat să donez o modestă sumă pentru terminarea catedralei, în speranța că se va termina cât mai repede, și că, odată cu ea, se va termina și bâlciul tembel care a însoțit construirea ei. E o părere pe care o emit în calitate de român, care nici nu se rușinează că este român, nici nu se mândrește că este român (nu văd de ce m-aș rușina sau m-aș mândri cu ceva care, în fond, nu ține de mine), ci își asumă condiția ca fiind rânduită de Pronie, și, în limitele lumii acesteia, altminteri plină pretutindeni de locuri frumoase cu potențial de îmbogățire spirituală, trăiește cu sentimentul că doar țara în care s-a născut și a copilărit este acasă.

[…]/ integral pe alexandruracu.wordpress.com