TALHARUL PENAL – PRIMUL CARE A DENUNTAT NEDREPTATEA CONDAMNARII LUI IISUS

15-04-2017 10 minute ~~Sublinieri~~

Lumina din Icoană. Sfintele pătimiri ale Mântuitorului în Iconografie (12 04 2017)

EvZ: “Primul care a denunțat nedreptatea condamnării lui Iisus a fost un TÎLHAR”. Procesul lui Iisus Hristos, tălmăcit de judecătoarea Dana Gîrbovan

Judecătoarea Dana Gîrbovan, preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, a făcut o analiza a celui mai important proces din istoria omenirii și a extras o serie de talcuri cu privire la rolul pe care îl au instanțele judecătorești în societate.

Paralela făcută de Dana Gîrbovan survine într-un moment în care judecata mulțimii este una de care se ține cont, afirmă judecătoarea în postarea pe pagina personală de Facebook.

Pe langa partea religioasa, sarbatoarea crestina a invierii lui I[i]sus scoate in evidenta rolul legii si al judecatii in societate. Conform relatarilor biblice si extra-biblice, I[i]sus a fost condamnat in baza unui proces nedrept, care a incalcat atat normele procesuale iudaice, cat si pe cele romane din timpul respectiv.

Pilat, procurator roman al regiunii, a lasat poporului responsabilitatea sentintei lui I[i]sus. Iar poporul, manipulat de preoti si carturari, a strigat ca doreste sa fie eliberat un vinovat si pedepsit un nevinovat.

“Sa nu te iei dupa cei mai multi, ca sa faci rau; si la judecata sa nu urmezi celor mai multi, ca sa te abati de la dreptate“, spune una din regulile date de Dumnezeu lui Moise dupa iesirea din Egipt.

Intelepciunea acelor cuvinte e valabila si azi, caci pericolul judecatilor populare e mereu prezent. E important sa ne amintim ca judecata se face dupa lege si proceduri, nu dupa aplauzele sau strigatele multimilor.

Sentinta data in cazul lui I[i]sus a fost ca acesta sa fie rastignit pe cruce. El si-a executat pedeapsa rastignirii intre doi talhari.

E interesanta scena si dialogul dintre cei trei.

Unul dintre talhari il persifleaza pe Isus si-i spune ca, daca intr-adevar are puterea care se spune ca ar avea-o, sa se mantaiasca El de pe cruce si sa-i mantuiasca si pe ei.

Celalalt talhar, insa, spune: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Ev. Luca cap 23).

Ca judecator, m-a surprins ca nu apostolii sau cei din familia lui Isus sunt cei care reclama nedreptatea condamnarii, ci primul care da marturie despre judecata nedreapta a lui I[i]sus este acest talhar, condamnat pe drept, asa cum el insusi recunoaste.

Nu cei considerati drepti au fost primii care sa constate o nedreptate facuta la judecata altuia, ci a fost un raufacator cel care, avand parte de o judecata dreapta, a constatat nedreptatea facuta in judecata altuia.

Reactia acestui talhar este cu atat mai importanta, daca ne gandim ca rastignirea insemna o moarte lenta si foarte dureroasa.

In agonie si in pragul mortii fiind, acest talhar are puterea nu doar sa admita propria sa greseala si sa spuna ca pe drept sufera acea condamnare, ci si sa fie atent la suferinta celui de langa el si sa denunte, tot public, ca celuilalt i s-a facut o nedreptate.

Liderii preotilor, carturarii si intelectualii vremii, stiitorii de carte – formatorii de opinie, ca sa folosesc un termen al zilelor noastre – ar fi trebuit sa fie primii care sa vorbeasca despre acea judecata nedreapta, dar au tacut.

A vorbit insa un talhar, un condamnat, un penal, al carui nume nici macar nu a ramas consemnat.

Marturia acestui anonim, insa, ar trebui sa fie prilej de reflectie pentru fiecare dintre noi, din mai multe perspective.

Oricine reclama o nedreptate, ce i se face lui sau altuia, trebuie ascultat. Uneori adevarul e ascuns de catre cei pe care ii credem buni si e relevat de cei pe care ii vedem demni doar de dispret.

Dintr-o alta perspectiva, in fiecare persoana din inchisori, ce ispaseste o pedeapsa, se poate regasi talharul de pe cruce. E datoria societatii sa faca eforturi pentru a-i da sansa reabilitarii.

Nu in ultimul rand, judecata trebuie sa se faca nu in numele poporului, in aplauzele ori strigatele sale, ci in numele legii si respectand toate procedurile, tocmai pentru a se asigura ca cel vinovat este condamnat pe masura, iar cel nevinovat nu este pedepsit pe nedrept.

Lumina Invierii sa ne lumineze mintile si sufletele, sa nu intoarcem capul in fata nedreptatii si sa invingem raul facand binele.

“Lumina lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o.”

Sarbatori luminate tuturor!

Doxologia/ Pr. Ioan Istrati: Ce ne fascinează: Lumina ori mielul de Paști?

Fiecare creştin are o viaţă religioasă, cu o intensitate diferită, personală şi unică. Unii sunt creştini din an în Paşti, fascinaţi de lumina (a se citi mielul) de Înviere sau de colindele (porcul) de Crăciun, înfulecând evenimentele cu asezonări de plăcere, aşteptând un nou prilej de lenevire, îndopare sau abuz. Alţii cred – spun ei – în Dumnezeu, dar nu prea au timp de El.

Ritmul liturgic e agasant, duminica este singura zi perfectă pentru pescuit, vegetare somnolentă la televizor, întâlnire cu prietenii. Din când în când, mai ales la tragedii, boli, înmormântări ale celor dragi, mai dau pe la Biserică, bifează scurt o mentalitate de iarmaroc sic est (adică) dau un pomelnic, şi pleacă mai departe în călătoria lor cât mai departe de porţile Raiului.

Unii oameni au o prezenţă relativ bună la Liturghia duminicală, însă sunt infectaţi iremediabil de superstiţie, adică de acea mentalitate magică, în care Dumnezeu e de cealaltă parte a taberei celeste, aşteptând daruri şi dând cu camătă foloase, în funcţie de respectarea strictă a unor reguli inepte.

Puţini oameni îşi pun sufletul în mâinile lui Dumnezeu, frângându-se ca nişte prescuri la fiecare Frângere a Pâinii, transformându-şi inima în altar şi jertfindu-şi viaţa pentru Hristos şi pentru fraţii Lui.

De multe ori, asistăm neputincioşi la o tendinţă statornică a acestei lumi de a pune hotare între noi şi Dumnezeu, de a fixa filtre valorice între sufletul-mireasă şi Mirele Hristos. Sărutul printr-un celofan poate ilustra cel mai bine această tendinţă păcătoasă, prin care Îl substituim pe Dumnezeu cu idoli creaţi sau Îi inventăm sosii pertinente, în faţa cărora ne înclinăm galant, pentru că seamănă cu noi în neputinţele noastre.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars Pro Toto, Iaşi, 2014, pp. 130-131)

Jurnal de emigrant: O SOCIETATE CE VA CREDE ÎNTR-UN IEPURAȘ RĂSTIGNIT!

Acum câteva momente mă uitam la un live pe un canal de socializare mult prea cunoscut, ce prezenta momentul în care o biserică din secolul al XIX-lea, din Franţa, era pusă la pământ cu utilaje moderne. A durat câteva clipe. Safety…fără prea mult praf…

Nu mai avea credincioşi afiliaţi iar costurile întreţinerii erau mult prea mari pentru primăria localităţii. Nimeni nu a mai vrut-o. În viaţă, la orizont ori pe retină…

Totuşi, mă gândeam, poate este mai bine aşa pentru „sărăcuţa biserică”. Mai bine moloz, cărată cu găleata, decât nu ştiu ce restaurant, bar de noapte, casă de pariuri, ori hotel ieftin, pentru încă o altă sută de ani. Ne cărăm istoria şi cultura la groapa veşniciei!

Prietenul meu, Răstignitul

Trec zilnic pe lângă El. Stă cuminte. Răstignit, pe exteriorul unei bisericii londoneze. Nici măcar nu ştiu cărei comunități aparține. Şi nici nu am văzut acea biserică deschisă vreodată.

Doar pe El. Ne salutăm în fiecare dimineaţă: „Tot răstignit, Doamne?” „Da, Slavă Tătălui! Tu, tot spre muncă?” „Da, Doamne, Slăvă Ţie că este de muncă…” Cred că ne-am saluta şi seara, dar este prea întuneric când trec eu prin faţa Răstignitului.

Astăzi dimineaţă a fost diferit. Oraşul pustiu. Dar pustiu! Nu imi imaginasem până acum Londra pustie. Goală de oameni. Goală de bine.

Ajung în faţa Lui. Nu prea îmi vine să ridic ochii, ştiind ce I-am făcut eu în ultimul an… „Este ziua răstignirii Tale, nu vreau să Te deranjez prea mult…Ştii, am bătut şi eu un sfert de cui, acolo, în palma Ta!”

Astăzi tăcea. O tăcere care m-a durut…

Tot în tăcere, ne-am privit în ochi. Ca de la Dumnezeu la Om. „Pentru mine, Doamne?”

A tăcut în continuare…

La doi metri, mă împiedic de primul iepuraș. Iese dintr-un ou. Încă unul şi încă unul. Până la muncă am văzut o mie. Nu chiar o mie, dar o mulțime. Şi doar un singur Răstignit – Prietenul meu.

Pentru că am ajuns să credem în simboluri. Prea mult credem în simboluri. Părinților, fraților şi surorilor, Taina Răstignitului, nu este un simbol, ci se petrece real, Liturghie de Liturghie! Vă imaginați, că atunci când noi lălăim Imnul Heruvimic, Hristos, nu cel din Biblia Ilustrată, ci Cel Adevarat, Euharisticul, îşi primeşte Crucea în spate şi pleacă spre Golgota. Spre Golgota Lui, dar şi spre a mea ori a ta! Nu poveste, nu simbol, ci ÎN MOD REAL. Şi o face Duminică de Duminică, Liturghie de Liturghie şi Paşti de Paşti!

De la Hristos la „urecheat”

Prea mult simbol. Poate că acasă, Crucea, Icoana, oul de Paşti, sunt elemente vizuale, care ne apropie, ne introduc, în Taina Răstignitului. Dar aici, în lumea mare, singurul element care ne spune că „se întâmplă” ceva, altceva, este păcătosul acesta de iepure.

De ciocolată, de marţipan, de napolitană, de carton ori de Playboy. „Iepurele de Paşte îşi are originile într-un mit anglo-sanxon al zeiţei fertilităţii, fiind apoi preluat în arta creştină”, ne spun sursele de informare.

„Madona şi iepurele” – pictură de Tiţian expusă la Muzeul Luvru, adică o pictură în care apare Mica Domnului şi un iepure, este originea acestei tradiţii occidentale. „În antichitate se credea că iepurii se pot reproduce fără copulaţie. În această pictură iepurele este o aluzie la virginitatea Mariei şi la conceperea lui Iisus fără păcat”, se arată în explicaţia tabloului de pe site-ul muzeului Luvru.

Creștinismul noi îl respirăm la Biserică. Nu la Luvru. Din păcate, lumea în care trăim, îl acoperă pe Hristos cu afișe vesele ce au pictate ouă și iepuri! Iar noi, „urmașii şi beneficiarii răstignirii Sale”, ne facem complici. Ba, ni se pare şi normal…

În acest ritm, vom ajunge să credem într-un iepuraș răstignit!

„Mixul” acesta de culturi, practici şi tradiții „dăunează grav sănătății” credinței noastre. Credinţă ce trebuie să o lăsam curată copiilor şi nepoţilor noştri. Aşa cum am primit-o de la moşii şi strămoşii noştri. De la Sfinţii Părinţi. De la martiri. De la Apostoli. De la „Dragostea Răstignită” – Hristos Domnul. Credință fără iepuraşi răstigniţi!

Christian Craciun: Hristos a înviat!

Cuvinte pe care cei mai mulți dintre noi le folosim zilele acestea, fără însă a fi foarte atenți la sensul lor. Să spunem mai întîi ce nu este această formulă. Nu este o urare! Nu echivalează cu „la mulți ani!”. De aceea multor oameni le vine foarte greu să o folosească. Au o ezitare, care nu ține de ateism. S-au inventat urările „alternative”, „de Paște”, de către cei care văd în acest moment o „sărbătoare”. Și nu este o sărbătoare.

Paștele schimbă polaritatea vieții noastre laice, care este despre viață și moarte, o schimbă în polaritatea moarte – înviere. Cei care percep în formula noastră o „urare” nu merg cu gîndul pînă la Înviere. Cînd moare cineva, faceți vreo urare familiei? Condoleanțe, da, dar nu le urați fericire și ani mulți… Paștele fiind, mai întîi, despre moarte este aberant să ne facem urări. Paștele nu este o sărbătoare ci o bucurie, ceea ce nu este același lucru. Și asta începînd abia de duminică, de la găsirea mormîntului gol. Dar ne-am lămurit noi, de 1984 de ani, ce e cu mormîntul acesta gol? Mi-e teamă că nu! În al doilea rînd, cuvintele aceste nu sînt nici măcar o formulă de salut (deși cu asta ar semăna ceva mai mult).

Deși, dacă ne gîndim că, etimologic, salut ne duce la salvare, din acest unghi s-ar potrivi. Nu e, cum li se pare multora, o formulă de politețe care, între Paște și Înălțare ar trebui să țină loc de „bună ziua”. Tradițional, după Înălțare formula era „Hristos s-a înălțat”, eu n-am mai auzit să fie folosită azi în mod curent. De fapt, observ, și Hristos a înviat! se folosește tot mai puțin, cu oarecare jenă, și doar în cele trei zile de după Înviere. Maximum. Dacă nu este nici urare, nici formulă de binețe, atunci ce este Hristos a înviat? Simplu: este o vestire! Este o recapitulare fulgerătoare, în numai trei cuvinte, a tuturor celor patru Evanghelii, esența lor primă și ultimă: vestea Învierii Fiului Omului. Adică a umanității întregi. Cum spune Apostolul Pavel în a sa întâie epistolă către Corinteni „Dacă nu este înviere a morților nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră /…/ Căci dacă morții nu înviază, nici Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sînteți încă în păcatele voastre”.

Înțelegeți acum că formula aceasta extrem condensată este o parolă care exprimă bucuria supremă? Care deschide lacătul ce s-a pus peste piatra mormîntului cel nou. Vestea ce ne-o dăm unii altora e uimire bucuroasă și bucurie uimită: ai auzit? Hristos nu mai e în mormînt! Ergo: sîntem mîntuiți de păcatele noastre, deci pregătiți să înviem la rîndu-ne. Bucuria asta, a acestei breaking news supremă în istoria umanității, nu are nimic de-a face cu iepurașii, ouăle și alte bazaconii ale modernității. De un dar este vorba, ce-i drept aici, dar ce dar! Decît care altul mai mare nu se poate imagina: Învierea. Ce alte daruri să mai dai cuiva ca să fie pe potriva acestuia? Mai bine spune-i simplu: Hristos a înviat! Iar el va mărturisi aidoma că a înțeles grozăvia veștii: Adevărat a înviat!

Ce-i drept oul („palat de nuntă și cavou” zicea înțelept și teologic poetul) și doar oul roșu (nu și cel împistrit care este simplă performanță artistică, fără trimitere la sacru) are etnologic legătură cu formula aceasta a mîntuirii universale: un ou ciocnit eliberează viața dintre pereții de calcar ai „mormîntului”, ceea ce era acolo doar chimie organică devine – inexplicabil, căci nimeni n-a reușit să explice cum-ul acestui miracol – Viață. A ciocni ouă roșii înseamnă ritualic a elibera viața din mormînt. Iar roșii pentru că sîngele Lui este peste întreaga lume de atunci și pînă la a două venire.

Într-o societate aproape complet secularizată, în care cristo-fobia ia aspecte grotești, formula aceasta, PIN-ul cu care deschidem programul învierii noastre, apare multora ca o bizarerie. De aici obsesia de a „inventa” „urări de paști” , care de care mai „originale” și mai șugubețe. Repet NU există urări de Paști, pentru că e absurd, ce să-i urezi unui mort? Monahia Siluana Vlad spunea minunat că iubirea înseamnă urarea: ne vedem la înviere! În sensul acesta, expresia cu care se luminează lumea în această Duminică este (și) o supremă declarație de iubire. Celui care-i spui această „taină”, care nu este taină, căci se cere strigată în plină stradă, îi spui, de fapt, vom învia împreună, nu ești (nu sînt) singur. E astfel și o expresie tainică a solidarității și unității întregii omeniri. Ați trecut în această seară de vineri pe sub masa încărcată de flori care închipuie mormîntul Lui. Ați ieșit degrabă, deci ați ieșit din mormînt. Ați cîntat la Prohod despre coborîrea Lui în iad și distrugerea iadului. „Povești” spun inteligenții. Mă tem de oamenii inteligenți, îi prefer pe cei care vor spune, începînd de la miezul nopții de mîine (cu o lumină specifică în ochi, doar au fost chemați să ia lumină, să iasă la lumină din mormînt): Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcînd!”.

Vinerea Mare 2017

Ziarul Lumina/ Pr. Vasile Cretu: Privirea lui Dumnezeu

Celor mai mulți dintre cititorii Sfintei Scripturi le scapă un episod evanghelic care apare numai la Sfântul Marcu. Trădarea și părăsirea lui Iisus Hristos în grădina Ghetsimani are un martor de taină, un tânăr care își încrucișează privirile pentru o clipă cu Domnul. Acest tânăr înțelege în tăcere și, iluminat de privirile Logosului, fuge să mărturisească această privire în lumea largă: „Şi răspunzând, Iisus le‑a zis: Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu toiege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi eram la voi în templu, învăţând, şi nu M‑aţi prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile. Şi, lăsându‑L, au fugit toţi. Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într‑o pânzătură, pe trupul gol, şi au pus mâna pe el. El însă, smulgându‑se din pânzătură, a fugit gol” (Marcu 14, 48‑52).

Ca un fluture desprins de crisalidă, tânărul paznic al preselor de ulei din Grădina de măslini (cf. Giovani Papini) a fugit gol în lume purtând cu sine taina acelei priviri. Este posibil ca Marcu să fie tânărul despre care doar Evanghelia pe care o scrie îl aminteşte ca fiind în grădina Ghetsimani, la arestarea lui Iisus. Acel tânăr gol a fost îmbrăcat în Hristos și chemat la propovăduire din tăcerea privirii, mișcat din ochi către apostolat.

Generația tinerilor de astăzi, eliberată prin jertfa tinerilor din 1989, a fost o generație‑martor a trădării și părăsirii lui Iisus Hristos, desprinși din pânzătura minciunii perioadei comuniste, în care ateismul și materialismul făceau ravagii. După ce mulți și‑au simțit goliciunea lăuntrică, s‑au aflat apoi îmbrăcați de Hristos în Biserica Sa printr‑o convertire autentică la credința cea mărturisitoare.

Omul care îl respinge pe Dumnezeu se face pe sine însuși dumnezeu sau își face dumnezei din idolii pe care îi venerează hedonist și narcisist, pentru că vrea să trăiască aici, cu orice preț, cât mai bine și cât mai mult, căci dincolo de viața aceasta pare să nu mai zărească nimic. O biserică nu e refugiul celor oropsiți şi nici nu se poate reduce la socializarea comunitară. Dacă nu sunt atrași doar de curiozități turistice sau estetice, oamenii intră de obicei în biserici cu intenția de a întâlni un alt tip de prezenţă, care e dincolo de o relaționare umană obișnuită. Cei mai credincioşi intră pentru a‑l întâlni pe Dumnezeul viu care dă un sens vieţii lor.

Mântuitorul și‑a dovedit Dumnezeirea Sa nu doar prin minuni nemaivăzute până la El și după El, ci și prin altceva, care se poate trece uneori ușor cu vederea. S‑a născut într‑o țărișoară abia cunoscută din Orientul Mijlociu, pe care o puteai străbate la picior, de la un capăt la altul, în câteva zile. Totuși, deși mulți se temeau de El, a reușit să cucerească lumea fără armată, dar cu arma cuvântului. A cucerit lumea fără să fi scris vreo carte și fără să fi avut la dispoziție vreun mijloc eficient de comunicare cum avem în zilele noastre. N‑a fost elevul nimănui, și totuși I se spunea Învățător – toți „erau uimiți de învățăturile Lui”, ne spune Sfântul Evanghelist Luca (4, 32). N‑a avut nici o diplomă, dar I se închină mulți din cei cu diplome, și mulți își obțin diplome tâlcuind cuvintele Lui. N‑a avut servitori, și, totuși, I se spunea Stăpân. N‑a avut medicamente, și, totuși, I se spunea Vindecător.

Pentru că nu‑l putem vedea aievea pe Domnul, așa cum l‑a văzut tânărul gol în grădina Ghetsimani, Îl putem contempla prin icoana Învierii. Orice icoană este o fereastră prin care noi îl privim pe Hristos, dar prin care și noi suntem priviți cu faptele, cuvintele și gândurile noastre de fiecare zi. Icoana Sfintelor Paşti nu este a unui eveniment istoric – Hristos ieşind din mormânt triumfător fluturând un steag alb -, ci Hristos pogorându‑Se la iad şi scoţându‑i de mână pe Adam şi Eva din împărăţia morţii la Împărăţia Vieţii. Acest lucru este adevărat şi acum: mâna lui Hristos, mâna Celui Care a biruit moartea, se întinde spre noi. Nu trebuie decât să întindem şi noi mâna noastră şi să o prindem pe a Lui, rostind cât mai des cuvintele prorocului David: „Chipul tău îl caut, Dumnezeule, caut chipul tău” (Ps. 26, 8).