SPRE INVIERE: CU SAU FARA HRISTOS?/ Cum sa ne pregatim pentru SPOVEDANIE?/ Dorul de Euharistie si PERICOLUL DILUARII CREDINTEI/ Lumea si-a pierdut PACEA (Recomandari duhovnicesti)

1-04-2012 22 minute Sublinieri

  • Apostolat in Tara Fagarasului [Pr. Marius Demeter]:

Spre Înviere – cu sau fără Hristos?

Suntem în Postul cel Mare, al Patimilor şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi totuşi, nimic nu se schimbă în modul nostru zilnic de trai. Suntem la fel de răi sau cel mult căldicei, indiferenţi la durerea celuilalt; poate ne-am oprit de la unele alimente, dar ne hrănim în continuare cu otrava televizorului, răspândind-o mai departe în vieţile noastre. Nu mâncăm carne, dar mâncăm „carnea aproapelui”, prin gânduri rele de judecată.

Spune-mi cum posteşti ca să-ţi spun cine eşti

Ne-am aştepta, poate, ca într-o ţară care se declară peste 80% ortodoxă, Postul Mare să facă o diferenţă. Însă în afara unor rafturi comerciale pe care scrie „produse de post” nu se vede nimic. La televizor sunt aceleaşi emisiuni pline de domniţe prea goale la trup (indiferent de profilul emisiunii) şi aceiaşi producători deloc interesaţi de culturalizare, decenţă, bun-gust. Oare nu ştiu domniţele de la televizor că atunci când se dezbracă de hainele acelea în faţa camerei de filmat se dezbracă de fapt şi de Hristos? Aşa cum se dezbracă de Hristos şi cei care le pun pe micile noastre ecrane, dar şi cei care le privesc. Culmea este că foarte mulţi dintre aceştia sunt creştini botezaţi, dar prea puţini se dovedesc a fi şi creştini practicanţi. Suntem aşadar un popor „majoritar creştin ortodox” care nu trăieşte, nu gândeşte şi nu simte creştineşte. Noi suntem, din nefericire, cei care dăm „...zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen...” dar uităm de cele ale Legii „… judecata, mila şi credinţa...” (Matei 23,23). Noi suntem cei care spălăm numai partea din afară a blidului (Matei 23,25) şi tot noi suntem şi mormintele cele văruite pe din afară dar care pe dinăuntru „sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”(Matei 23,27).

Trecem prin Postul cel Mare aşa cum de altfel trecem prin propria noastră viaţă: grăbiţi, absenţi şi preocupaţi cu adevărat doar de cele lumeşti. Postul Mare este de fapt oglinda vieţii noastre de la un cap la altul, la o scară mult micşorată, bineînţeles. Trăim, se pare, ca şi cum am crede cuvintele saducheilor, „cei ce zic că nu este înviere.”(Matei 22,23). Trăim Postul Mare (adică propria noastră viaţă) ignorând faptul că nu suntem decât „iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor”(Matei 6,30) şi uitând că trebuie să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă (Matei 6,33).

Somnul adânc al nepăsării

Suntem orbii şi surzii care nu mai văd şi nu mai aud îndemnul permanent al Bisericii lui Hristos de a ne trezi din somnul păcatului în care ne-am cufundat, asemenea lui Iona în fundul corabiei cu care încerca să fugă la Tarsis de chemarea lui Dumnezeu la misiune (Iona 1,3-6). Precum Iona nu simte cutremurul corabiei în furtuna iscată pe mare, asemenea nici noi nu simţim cutremurul sufletului nostru prins în vâltoarea indiferenţei noastre. Dar precum cârmaciul corabiei de atunci strigă la Iona şi-l trezeşte cu cuvintele: Pentru ce dormi? Scoală-te şi strigă către Dumnezeul tău, poate El îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim!”, asemenea strigă şi Biserica prin slujitorii ei către poporul care este cufundat în somnul nepăsării, al indiferenţei.

Către noi este şi îndemnul apostolului neamurilor, Sfântul Pavel, când zice : „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos.”(Efeseni 5,14). Biserica lui Hristos – prin slujitorii ei cei sfinţiţi, episcopi şi preoţi – este cea care se îngrijeşte ca noi să ne trezim din somnul păcatului şi să ne îmbrăcăm cu haina trezviei. Biserica lui Hristos în lume este ca şi Tobie care, în noaptea nunţii, o trezeşte pe soţia lui, Sara, şi-i spune : „Scoală, soro, să ne rugăm, ca să ne miluiască Domnul.”(Tobit 8,4).

Iar îndemnul Martei: „Învăţătorul este aici şi te cheamă.”(Ioan 11,28) ne este adresat şi nouă, celor adormiţi de indiferenţă şi căzuţi în nepăsare. Acest îndemn îl regăsim de altfel tainic inscripţionat pe coperţile fiecărei Sfinte Scripturi şi pe frontispiciul fiecărei sfinte biserici, dar mai presus de toate îl regăsim pe orice Sfânt Potir din mâna preotului sau episcopului la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Toate acestea ne spun: „Vino! Domnul te cheamă”.

Oare Domnul va veni la sărbătoare?

Să încercăm să înţelegem că Postul Mare este chipul vieţii noastre şi că nu ne vom bucura de Înviere (a lui Hristos, dar şi a noastră) dacă nu ne trezim din somnul indiferenţei şi nu ne vom ridica din nepăsarea în care am căzut. Să nu ajungem deci, precum arhiereii şi fariseii din vremea lui Iisus, să ne întrebăm: „Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare?” (Ioan 11,56). Să avem în vedere şi atenţionarea Preasfinţitului Daniil Stoenescu, care spune, în volumul său „Atotprezenţă şi Parusie”:Pot exista sărbători sau praznice cu Hristos sau împreună cu Hristos şi sărbători sau praznice fără Hristos. Deşi este prezent în Biserică real şi tainic, la fiecare sărbătoare sau praznic creştin prin Duhul Sfânt, Hristos poate fi absent din sufletul nostru. (…) Când sărbătorile ajung să fie mai mult obiceiuri şi datini, mai mult sau mai puţin strămoşeşti, mai mult sau mai puţin ortodoxe, atunci duhul sărbătorii se stinge, fără a mai lumina, fără a mai aprinde şi fără a mai încălzi sufletele îngheţate şi amorţite de prea mult duh lumesc….

Deci Domnul nu lipseşte de la Înviere. Dar noi?

[…]

Cum să ne pregătim pentru o spovedanie adevărată

Este necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii mântuitoare. Cel ce a citit până aici cartea de faţă este pregătit să se apropie cu credinţă şi cu evlavie.

Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te ţine încă printre cei osândiţi şi lipsiţi de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi tulburat. Nu vei intra în împărăţia cerurilor decât prin uşa pocăinţei.

Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la spovedanie. Fii încredinţat că nu mergi la un abator, ci la un izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăveşte cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile păcatului din cap până-n picioare şi ieşim de la ea tămăduiţi, cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu simţământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor, care ne chinuie şi ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroşi, având parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că a fost pe deplin iertat.

Vor apărea ruşinea şi teama – nu te pierde cu firea! Pentru aceasta a fost instituită Taina Pocăinţei, să trezească în noi teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti ruşine multă şi frică mare, căci cel ce doreşte vindecarea nu ştie oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că ştie, însă o dată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoşirii. Şi tu, când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar miluieşte-mă şi iartă-mă!?” Ei bine, acum ţi se întâmplă după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii, pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând în ele, te vei întări duhovniceşte. Te-ai lămurit în cuptorul pocăinţei – mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, ca o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite paharul celor dintâi. Pe lângă acest aspect, se întâmplă întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui ce se pocăieşte să se reverse peste el mângâierea la spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa, arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria experienţă, nu numai prin credinţă.

Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi aminte că stai înaintea Domnului însuşi, Care-ţi primeşte mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa, fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorinţa de a te umple de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptăţeşti, ci vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămâne ascuns în ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit.

Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţa, fără părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul, în viaţa Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului, este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg nevăzut păcatele din toate cărţile şi zapisurile unde au fost scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în zapisurile viclenilor vrăjmaşi ai mântuirii, fiindcă spovedania le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să tăinuieşti nimic.

[…]

Sfantul Teofan Zavoratul – Din “Calea spre mantuire”

  • Doxologia: 

[pr. Valentin Istrati]: Dorul de Euharistie

Asistăm în viaţa noastră de zi cu zi la o creştinătate subţire, în care valorile nemuritoare ale Evangheliei au fost înlocuite cu surogate de identitate spirituală, unde convenţia a luat locul jertfelniciei, iar îndumnezeirea firii umane este dublată cu succes de repere pricipiale soft.

Creştinismul pentru care şi-au dat viaţa milioane de oameni pentru ca apoi să strălucească în calendarele veşnice ale Împărăţiei este permanent sub ameninţarea diluţiei sale dogmatice, valorice şi practice.

Un fenomen tragic în esenţa sa a fost şi este îndepărtarea oamenilor de idealurile de lumină şi de viaţă ale istoriei Bisericii. Unde ne sunt mucenicii, asceţii din pustia lumii, mărturisitorii până la sânge, ierarhii văzători de cele cereşti, doctorii fără de arginţi? Cu siguranţă că mai sunt, însă tendinţa acută şi persistentă a oamenilor este de a accepta duhul lumii şi de a relativiza infinitul iubirii răstignite a lui Dumnezeu.

Să luăm spre exemplu Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Esenţă teologică culminantă, Jertfă fără de sânge pentru păcatele întregului univers, Cruce a firii muritoare pe Dealul nemuririi, Prezenţă tainică a infinitului în timp, interiorizare a luminilor cereşti, Trup făcător de viaţă al lui Dumnezeu, Împărăţie sfinţitoare şi participativă. Puţini însă sunt cei care mai înţeleg adâncul de iubire al lui Hristos viu şi lucrător în Liturghie. Chemarea la Împărtăşire cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!” a devenit de multe ori doar declarativă şi neurmată de nimeni, ca un strigăt plin de durere al lui Dumnezeu pe care nimeni nu-l mai aude. Oamenii Bisericii primare mureau la modul propriu fără Hristos, îşi pierdeau raţiunea de a fi (Logosul) fără Liturghie. Dorul euharistic era în ei respiraţie binecuvântată şi urcuş spre cerurile slavei lui Dumnezeu. Acest dor era de bună seamă urmat îndeaproape de o atenţie totală la fiecare clipă din viaţă, şi la raportarea ei la Trupul lui Hristos prezent în ei. Viaţa creştină era un ritm euharistic spre rai, un dans liturgic în jurul Sfintei Mese a făpturii şi un dor nesfârşit de unirea nemijlocită de materie cu Mirele ceresc.

Împărtăşirea a devenit astăzi un apanaj al postului, uneori practicată o dată pe an, simbolic şi fugitiv, tradiţionalist şi nesimţitor, artificializat de neputinţă şi limitat de păcate. Omul cu încheieturile spirituale şubrezite de povara materiei nu mai poate şi nu mai vrea să activeze Sfânta Masă a inimii sale pe care să aducă jertfă o viaţă curată şi fără de răutate.

De aceea cred că este necesară o disciplină lăuntrică a dorului de Euharistie, o reîntoarcere la duhul ascetic al Bisericii, o reînţelegere a tainelor cereşti accesibile omului rugător. O împărtăşire mai frecventă, dublată bineînţeles de pregătire, rugăciune, iertare, post şi mai ales de Spovedanie deschide în mod fascinant resorturile de umanitate şi de îndumnezeire ale făpturii. Hristos cel euharistic devine Viaţa vieţii noastre şi morţii noastre, iar Duhul Sfânt devine aerul ceresc pe care-l respirăm cu nesaţ după atâta asfixiere spirituală.

Îmi povestea un preot, prieten de-al meu, că odată era în concediu, departe de ţară, cu familia. El care se împărtăşea în fiecare duminică a vieţii lui, şi-a zis că o duminică fără Liturghie nu va fi mare păcat. Însă când s-a trezit duminică dimineaţa, a simţit o durere lăuntrică imensă, o strâmtorare a vieţii şi un dor nestins pentru unirea cu Dumnezeu, încât se sufoca. Murea fără Hristos. Cu ochii pierduţi, şi-a suit familia în maşină şi a condus vreo două ore în şir, până a găsit o Biserică ortodoxă. Liturghia era pe terminate. A vorbit cu preotul de acolo, care i-a dăruit Euharistia. S-a apropiat tremurând de Dumnezeul pe care-L cunoştea de-o viaţă şi a şoptit printre lacrimi: „Iartă-mă. Muream fără Tine, Doamne”. Dacă şi noi am simţi cum moare sufletul fără Hristos, ne-am pătrunde viaţa de rugăciune, ne-am împovăra de îndurările lui Dumnezeu şi am veni mai des la Izvoul cel pururea curgător de viaţă al Stăpânului.

Imnul al III-lea al Sfântului Efrem Sirul despre Post

Cine a privit şi a văzut pe Adam şi Eva şi pe şarpele viclean care, cu amăgirea în inimă şi cu pacea pe buze, se sârguia să-i linguşească? Adam era neştiutor şi Eva era naivă. Pomul înflorea şi rodul lui strălucea; mare a fost păcatul, sfântă şi puternică dreptatea. Binecuvântat fie Cel ce a amestecat valul milostivirii în judecata Sa cea dreaptă şi s-a îndurat de cei vinovaţi!

Cine ar putea suferi înfăţişarea celor doi dintr-o dată dezbrăcaţi şi coborâţi din înalt? Cel rău stătea privind cu bucurie; Cel Bun vedea şi urmărea din ochi. Cine n-ar fi plâns văzând pe marele Adam umilit şi ruşinat cosându-şi frunzele pentru a-şi acoperi goliciunea? Binecuvântat fie Cel ce S-a milostivit de el în frunzele lui şi a trimis veşmânt de slavă pentru goliciunea sa.

Cine ar putea tâlcui pomul care i-a tulburat pe iscoditori? Căci este o ţintă ascunsă care, nevăzută pentru ochi, istoveşte arcaşii; pom al cunoştinţei este precum şi al neştiinţei: pricină a cunoştinţei prin care omul a cunoscut care a fost darul pe care l-a pierdut, şi care pedeapsa venită pentru aceasta. Binecuvântat fie rodul care a amestecat cunoştinţa pomului vieţii în cei muritori!

Şarpele a privit şi a văzut porumbiţa în rai (pe Eva)… căci o poftea… S-a prefăcut în porumbiţă…, el, şarpele, cel cu totul blestemat. A luat din ea, ca şi aceasta să ia din el. S-a îmbrăcat în culorile ei, ca şi ea să se îmbrace în urâciunea lui. A cântat pentru ea un cântec vesel, ca să rătăcească jelind. Binecuvântat fie glasul Tatălui, Care S-a pogorât, a mângâiat şi a nimicit întristarea maicii noastre!

Să nu fie postul nostru ospăţ pentru cel rău, prin aceea că ne muşcăm semenii! Căci s-a rânduit post şi Nabot a fost ucis cu pietre. Cel rău s-a bucurat de postul lor. O, postitorii aceştia! În loc de pâine au mâncat carne de om şi în postul lor au lins sânge. Pentru că au mâncat carne de om, au ajuns hrană câinilor (III Regi cap. 21). Binecuvântat fie Cel ce Şi-a dat trupul Său gurii noastre înfuriate, ca să înceteze a mai muşca!

Cel Milostiv a privit, a văzut sufletul în adânc şi a găsit o cale ca să-l scoată de acolo. Măcar că un singur semn al Său ar fi fost in stare să-l scape de acolo, El a întipărit iubirea Sa peste lucrul Său: S-a înverşunat în firea omenească, a dobândit neştiinţa ei, pentru ca să o aducă la ştiinţă. A cântat la harfa Sa cântări smerit, ca ea să vină la înălţare; a ridicat crucea Sa în înalt, ca fiii Evei să se poată înălţa spre cele cereşti!

[Cristina Sturzu] Momente de răscruce

De câte ori ne gândim la faptul că ceea ce ne spune la un moment dat cineva se poate să fie diferit de ceea ce înţelegem noi că ar zice? Că intenţia cu care ni se adresează acea persoană este dintr-o altă perspectivă decât aceea în care suntem noi, dintr-o altă înţelegere şi experienţă de viaţă? Nu e de mirare că, de foarte multe ori, ajungem în situaţii în care ni se pare că nu suntem înţeleşi de persoana cu care vorbim. Dar dacă Cel care ne vorbeşte este Dumnezeu?

Mi-a venit în minte acest lucru citind un pasaj din cartea proorocului Ieremia, la capitolul 35. Ieremia primeşte următorul cuvânt de la Dumnezeu: „Mergi în casa Recabiţilor şi vorbeşte cu ei şi-i adu în templul Domnului, într-o cămară, şi dă-le să bea vin“. Profetul împlineşte cuvântul Domnului şi pregăteşte familiei respective pahare şi cupe de vin şi le spune: „Beţi!“ Citind capitolul, veţi avea poate aceeaşi surpriză ca şi mine, să vedeţi că toţi invitaţii îl refuză pe Ieremia, spunând că aşa au primit de la strămoşii lor poruncă, alături de alte porunci:Noi nu bem vin, pentru că Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru, ne-a dat poruncă, zicând: Să nu beţi vin nici voi, nici fiii voştri în veac!“

Este alegerea noastră de a primi ori nu oferta vrăjmaşului

Probabil că oricine îşi poate imagina surpriza pe care a avut-o proorocul, văzând o asemenea întâmplare. Poate că şi noi, atunci când facem ceva ce înţelegem că ar fi după voia Domnului, şi vedem că „nu ne iese“ ori nu este apreciat ce am făcut ori nu este acceptat, deşi ne-am dat toată silinţa să facem lucrurile bine, ne întrebăm câteodată: „Doamne, dar nu asta era voia Ta?“, „Oare n-am înţeles ce ai vrut să spui?“ sau chiar întrebăm, dacă suntem mai revoltaţi:Doamne, dar cum de s-a întâmplat asta tocmai acum, când făceam lucrul acesta ca să-Ţi ascult voia?“

De multe ori, primim sugestia cea mai la îndemână: aceea de a ne simţi ofensaţi atunci când lucrurile nu se întâmplă aşa cum ne aşteptam noi, „pe bună dreptate“, în conformitate cu logica noastră. Şi aceasta este o zonă în care vrăjmaşul abia aşteaptă să ne arate cât de ofensaţi am fost, într-adevăr, şi câte oportunităţi de a ne simţi ofensaţi putem avea.

Cineva spunea că „ofensele nu sunt date, ci sunt luate“ şi pare foarte adevărat. Este alegerea noastră de a primi ori nu oferta vrăjmaşului de a ne simţi ofensaţi cu privire la diverse situaţii „nedrepte“. Şi a primi ofensa, gândind şi comportându-ne în consecinţă, este o cale foarte sigură de a ne crea stări de disconfort sufletesc şi de a ne împiedica gândul la Dumnezeu. Putem ajunge să ne blocăm în asta şi, ţinând-o tot aşa, să ajungem chiar la depresie. Uşor se ajunge de la o neînţelegere a mesajului celuilalt, a ceea ce a vrut el să comunice, la o stare în care să spunem „nimeni nu mă înţelege“.

Ceea ce este foarte important e să ne facem o obişnuinţă din a-I arăta lui Dumnezeu toate aceste gânduri şi stări, imediat ce apar. De a ierta repede, dacă e necesar. Să ne amintim că valoarea noastră stă în aceea că suntem fii ai lui Dumnezeu, nu în ceea ce lucrăm ori facem la un moment dat, chiar dacă acel lucru este „pentru El“ ori „în numele Lui“.

Pentru că, întorcându-ne la fragmentul biblic despre care aminteam, ştim deja asta: Ieremia chiar împlinea cuvântul Domnului, Îl asculta pe Dumnezeu, fiind prooroc. El era învăţat chiar cu metodele de lucru mai neobişnuite ale Lui, uneori chiar părând că sfidează logica. Pentru noi, asta însă poate fi o provocare. În cazul lui Ieremia şi al Recabiţilor, planul Domnului era mai mare decât acela de a oferi vin la templu unei familii. Dumnezeu S-a folosit de reacţia negativă a Recabiţilor pentru a atrage atenţia asupra credincioşiei lor faţă de o poruncă a străbunilor, chiar opusul faţă de necredinţa extremă a israeliţilor, care avuseseră generaţii de profeţi ce i-au călăuzit.

Orice ni se întâmplă poate fi folosit pentru creşterea duhovnicească

Întorcându-ne la experienţa noastră de zi cu zi, ce putem face atunci când ne întâlnim cu ceva neaşteptat, neprevăzut şi neplăcut este să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, înţelegând prin acest lucru exact ceea ce se întâmplă atunci, la momentul respectiv. Când primim toate evenimentele zilei ca din mâna Lui şi-I mulţumim, şi Îl slăvim, şi-I cerem ajutorul şi sfatul, ne umplem de bucuria prezenţei Lui şi ştim că facem voia Lui. Şi cum ne putem lăsa în voia Lui? Răstignind cu rugăciune şi spovedanie împotrivirea noastră şi, de asemenea, conştientizând „preţul“ împotrivirii. Şi făcând asta, vom vedea de multe ori cum, printr-o situaţie pe care nu o putem înţelege la un anumit moment, se pregăteşte ceva ce nici nu ne putem imagina. Poate că nu vom şti niciodată exact ce face Dumnezeu cu noi, de ce ni se întâmplă lucruri care ne bulversează şi ne clatină perspectiva şi încrederea în noi, în oameni ori în El. Dar, cu siguranţă, orice se întâmplă poate fi folosit pentru creşterea noastră duhovnicească, pentru că voia Domnului este mântuirea şi fericirea noastră, acum şi în veacul ce va să vină.

Dacă însă vom prefera să alegem calea luării ofensei şi a comportării în consecinţă, vom pierde momentul Întâlnirii, al bucuriei de a ne abandona în planul Lui. Dumnezeu ne cheamă la bucurie în fiecare moment, nu doar câteodată. Bucuria de a abandona controlul şi a ne lăsa în voia Lui şi, mai ales, bucuria de a avea încredere în El cu privire la rezultate.

Dacă lucrurile par a o lua spre o altă direcţie decât cea cunoscută ori anticipată, avem nevoie să refuzăm oferta de a ne simţi ofensaţi, de a ne simţi victime. Cel mai probabil e că lucrurile nu sunt aşa cum par, aşa cum ni se par a fi. Dar putem avea toată nădejdea că planul Domnului este mai bun decât orice am putea găsi noi ca opţiune. Tot în Biblie găsim: „Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândeşte la Dânsul şi El îţi va netezi toate cărările tale.“ (Pilde 3, 5-6)

  • Familia Ortodoxa:

Lumea şi-a pierdut pacea

Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu. Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. (Ioan 14:26)

Uitarea vine odată cu obişnuinţa. Te obişnuieşti cu o situaţie neplăcută şi nici nu o mai sesizezi. Sau, obişnuindu-te cu o stare de bine, ţi se pare indispensabilă. Obişnuinţa are şi părţile ei bune, pentru că te face să uiţi, să treci cu vederea nimicurile, dar are şi un mare defect: te poate condamna la uitarea de sine, trecând cu vederea lucrurile indispensabile vieţii, minţii şi sufletului nostru.

Pacea, de pildă. De-i întrebi pe oameni „este pace?”, îţi vor răspunde că nu au auzit să înceapă vreun război. „E bunăstare, şi acesta-i semn de pace”, vor cugeta ei, ca la televizor. Aceasta e însă doar o aparenţă, o minciună, pe care am auzit-o spusă undeva, peste tot – şi ne-am obişnuit cu ea pentru că ne-a plăcut. Nu ne pune în criză, deşi, fie vorba între noi, tocmai această bună-nelinişte ar putea să ne scoată din criza în care ne-a adus însăşi minciuna.

Lucrurile stau însă cu totul altfel. Neliniştea, neliniştea ca un fir roşu, ca un curent de înaltă tensiune străbate lumea. Adică e mai puţină pace astăzi decât oricând altădată în istoria lumii. Dar un fenomen ciudat se petrece: cu cât zgomotul e mai mare, cu cât creşte neliniştea, cu atât mai puţin conştientizează oamenii cât de tulburate le sunt apele minţii şi sufletului lor! Iar lucrul acesta nu-l spun teologii – cine mai are vreme să-i asculte, când ei înşişi sunt pătrunşi de această atmosferă, până la a nu o mai sesiza?!

Henri Lefebvre ne deconspiră unul dintre cei mai mari tâlhari ai păcii mondiale. Este cunoscut sub numele generic de „cultură de consum”. Colaborează îndeaproape cu publicitatea, cu divertismentul, cu aproape orice înseamnă comunicare şi modă. Cu cât ai mai multe dorinţe, subliniază cunoscutul sociolog francez, cu atât mai puţine pot fi îndeplinite şi, ca atare, te simţi frustrat şi nefericit. Să nu vă imaginaţi însă că e vorba de o simplă tulburare a unor nevoi neîmplinite. Lefebvre susţine că se naşte o adevărată teroare, care pe unii îi poate duce până la boală psihică. De altfel, şi la noi în ţară nişte psihiatri ieşeni observaseră apariţia unui nou sindrom de boală psihică, în special în rândul femeilor tinere, care nu-şi pot permite lucrurile pe care le doresc…

Publicitatea întreţine, de bună seamă, o stare de război, iar lucrul acesta îl trădează chiar limbajul pe care l-a adoptat. De ce i se zice campanie publicitară, de ce se construiesc strategii publicitare, de ce se fixează ţinte, dacă nu pentru câştiga războiul pe care-l duc cu consumatorii – în viziunea lor, întreaga populaţie a lumii? Un efect colateral al războiului publicitar, mai mare decât vătămările sale primare, este stresul ratelor neplătite. Acesta e mai redus la început, când abia ai făcut cumpărătura şi te amăgeşti cu plăcerea de a avea mobila dorită, maşina sau plasma din salon, însă datoriile cresc – şi mai vine şi criza! Aşa că se trezesc oamenii, săracii!, că le trebuie cel puţin o viaţă de muncă – dacă nu cumva vreo două, trei! – ca să poată plăti datoriile făcute în câţiva ani. Undeva s-a petrecut o înşelăciune, dar cine mai are timpul să cerceteze aceste lucruri când ratele trebuiesc plătite – că, dacă nu, vin şi-ţi iau casa!

Am cunoscut oameni care şi-au pierdut cu totul liniştea. Firi vesele, optimişti, dar totuşi le vine din ce în ce mai greu să zâmbească şi să se bucure din tot sufletul de viaţă. La ce ne mai foloseşte tot ce am adunat, dacă ne-am pierdut liniştea? Ce păcat că înţelegem acest lucru atât de târziu – aceasta, pentru cine ajunge să-l înţeleagă. Şi, până la urmă, baiul cel mai mare nu e nici măcar uriaşa datorie din bancă, ci lipsa credinţei, care te face să te simţi singur şi lipsit de soluţie. Unii, mai labili psihic, au ajuns până în pragul sinuciderii. E mai rău decât în războaiele cele mai sângeroase din trecut, când oamenii nădăjduiau chiar şi în situaţiile cele mai imposibile – că doar viaţa şi moartea în mâna Domnului sunt…

Totul arată frumos la televizor sau în revistele la modă; mass-media în genere se străduieşte să ne convingă că trăim într-una din cele mai bune lumi posibile – şi asta, în primul rând, pentru că sunt atâtea mijloace ca să ne distrăm. Dar însuşi televizorul este, după analiştii politici şi sociologi, cel mai mare terorist din istoria lumii. G. Gerbner, A. Berger şi mulţi alţii arată că proporţional cu violenţa transmisă prin televizor – ficţională sau reală în programele de ştiri –, creşte sentimentul de insecuritate, neîncrederea în ceilalţi oameni, frica şi teroarea. Bătrânilor le este frică să iasă din casă, iar la copii se înregistrează stări psihice compatibile şocului post-traumatic.

Mass-media în general întreţine o stare de panică, de urgenţă. Totdeauna în programele de ştiri tonul este acela al unei „apocalipse” în desfăşurare. Nu poţi să nu te tulburi chiar şi numai auzindu-i cum vorbesc pe un fond muzical de tensiune trepidantă, chiar dacă povestesc un fapt obişnuit – nu mai vorbim de cazul „ştirilor de la ora 5”, când sunt descrise crimele cele mai odioase…

Să nu credeţi însă că oamenii fug de acest fel de tulburare. În chip paradoxal, ei se obişnuiesc cu tulburarea şi nu mai pot fără ea. Funcţionează ca un drog, pe principiul că viciul dă dependenţă. Mecanismul e simplu. Divertismentul, televizorul în special, muzica şi toate cele ce excită puternic simţurile îi scot pe oameni în afara lor, îi parchează undeva la periferia fiinţei, acolo unde nici nu mai au habar că au suflet, că au o intimitate, un for interior. În acest timp, când noi lipsim de acasă, înlăuntru creşte haosul şi nebunia. Pentru că toate cele trăite neliniştitor undeva în lume, toate păcatele săvârşite se răsfrâng înlăuntrul sufletului nostru – fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. Aşa că atunci când ne întoarcem acasă, când aflăm momentele noastre de linişte, de singurătate, ne trezim în faţa unui imens război interior: dorinţe nesatisfăcute – frustrări, frici, nelinişti şi tulburări.

Acolo s-a sălăşluit deja duhul lumii. Soluţia? Reîntoarcerea în lumea din afară, în zgomotul pieţei, al stadioanelor, al discotecii, sau măcar la zgomotul şi senzaţiile tari ale televizorului – care adesea nu se stinge până înainte de adormire, deşi se aprinde dimineaţa încă de la prima oră. Dar, ca şi în cazul drogului, drumul acesta nu poate decât să coboare. Datorită desensibilizării continue la stimuli – un fel de adaptare a creierului la tensiunea trăirilor tari – e nevoie de senzaţii tot mai puternice pentru a întreţine atenţia, lucru care explică alunecarea în violenţă televizuală dusă la extrem, precum şi consumul tot mai mare de pornografie. Apar astfel motive noi de tulburare. Violenţa naşte mânie şi violenţă. Pornografia cere satisfacere, adică masturbare, noi parteneri, conflicte de conştiinţă şi alte o mie de motive care-i duc pe oameni la nelinişte şi deznădejde.

În fond, acesta e preţul plătit culturii de consum, distracţiei din faţa televizorului, modei, divertismentului în general: pacea sufletească. Vi se pare puţin lucru? Neliniştea a pătruns în lume şi stăpâneşte omenirea mai mult decât în perioadele de război. Dar chiar acesta e semnul că suntem în război. Suntem incluşi într-un război paradoxal, în care suntem luaţi aliaţi pentru a lupta împotriva noastră înşine, împotriva lui Dumnezeu. Căci toate cele descrise până acum nu sunt decât expresii ale eşecului la care a ajuns umanitatea care a optat pentru o viaţă fără Hristos. O lume care s-a încrezut în Darwin, ajungând să trăiască mai rău decât maimuţele la care acesta se închina. Fără Hristos, oamenii nu mai au cum să redobândească acea pace sufletească pe care Dumnezeu le-a dăruit-o la naştere. Nici cântecele nu vor mai veni din adâncul sufletului, aşa cum erau cântate odinioară de ţărani pe câmp, nici dimineţile nu vor mai fi atât de senine, nici serile atât de liniştite şi odihnitoare…

Pentru mulţi, cuvintele acestea nu au sens. Le e greu să accepte faptul că trăiesc în minciuna unei vieţi atât de tulburate, că, într-un fel, iadul a început deja de aici. Unii caută soluţii economice la datorii – „Oare poate Hristos să-mi plătească datoriile?”, se gândesc ei dezaprobator. Alţii se amăgesc cu încă puţină plăcere trupească: băutură, desfrânări – „că moartea tot vine”, îşi spun, simţind-o tot mai aproape, fără să conştientizeze acest lucru până la ultimele sale consecinţe.

Acesta este numitorul comun al lumii moderne: neliniştea şi tulburarea. Toată cultura divertismentului e făcută special pentru a ascunde această stare de lucruri, pe care, de altfel, o acutizează şi o cronicizează până la cele mai grave consecinţe. La celălalt pol ne aşteaptă însă Hristos. El, Cel ce S-a răstignit pentru întreaga lume, chiar şi pentru aceia care astăzi nu vor să ştie de El sau, cel mult, Îl privesc ca pe un auxiliar religios al realizării materiale în viaţa aceasta… Hristos vine să ne ofere pacea Sa, lucru care nu pare de mare preţ în faţa ofertei nesfârşite a lumii moderne. Dar cine a cunoscut pacea lui Hristos doarme liniştit noaptea, se bucură de fiecare răsărit de soare, de un zâmbet de copil, de fiecare floare. Viaţa însăşi devine un cântec şi fiecare zi o sărbătoare.

Da. Chiar dacă avem datorii în bancă pe care nu le putem plăti decât în zece vieţi, chiar dacă ne-am afundat în păcate a căror amintire omul nu o poate duce, chiar dacă ne-am pierdut respectul de sine, harul Sfântului Duh ne poate aduce în suflete pacea lui Hristos – dacă mai întâi ne-am împăcat cu El, spunându-i toate păcatele noastre, pentru a lua asupra Sa povara lor.Am fost păcăliţi. Numele fericirii nu e distracţia, ci pacea lăuntrică. Cine a cunoscut-o nu se mai satură de ea niciodată, îi ţine de sete şi de foame, de dorinţa de nou şi cea de mângâiere. Vă rugăm să încercaţi această pace dumnezeiască pe care o aduce spovedania sinceră şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, această pace pe care o aduce rugăciunea de toată vremea, când mintea se curăţeşte şi se luminează…

Lumea, lumea nu ne poate face fericiţi, deşi ne făgăduieşte acest lucru. Dumnezeu însă nu a dezamăgit pe nimeni, niciodată – vă rugăm să credeţi acest lucru şi să-l transmiteţi mai departe. Aceasta, înainte de a fi prea târziu pentru dumneavoastră, pentru fiecare dintre noi, atunci când alte războaie vor da peste noi şi nu ne vom mai afla inima în piept de tulburare, iar despre pace oamenii nu mai vor şti să vorbească, uitându-i până şi gustul. Până atunci – mult, puţin, nu ştim – mai avem încă vreme să dobândim liniştea sufletească, cel mai important lucru din lumea aceasta, pacea pe care ne-o dă Hristos – El însuşi, prin prezenţa Sa, aducându-o în inima noastră.

Gheorghe Fecioru/ Articol aparut in numarul 20 al revistei “Familia Ortodoxa”

Cât de des uităm importanţa ajutorului primit, sau o micşorăm prin îndreptăţirea de sine, amăgindu-ne că ne-am fi descurcat şi “fără” ajutor? Mă întreb cum putem înţelege mai bine importanţa recunoştinţei, exprimată cel mai simplu prin banalul “mulţumesc!”.

Un simplu “mulţumesc” este cel mai elementar şi totodată important mod de a ne arăta recunoştinţa. De foarte multe ori, însă, nu cântărim fapta, ci omul, omiţând a mulţumi cuiva “inferior” dintr-un anumit punct de vedere (vârstă, statut social, subordonat ierarhic etc.). Părinţii noştrii, copiii noştri, oare pot fi lipsiţi de recunoştinţa noastră? Sunt ei, oare, datori să ne ajute oricum, fiindu-ne părinţi sau copii? Sunt întrebări ale căror răspunsuri converg într-un punct comun.

Mai mult, dacă şi “multumesc” ne vine greu să spunem, ce pretentii avem în a ţine minte chiar ajutorul pe care l-am primit? Ajutor primim de la oameni sau de la Dumnezeu, dar cum nimic nu este fără ştirea (sau voia) Lui Dumnezeu atunci oare pentru câte trebuie să-I mulţumim Domnului şi în ce fel? Şi ce vrea Dumnezeu de la noi? Aflam din Psalmul 49:

8. “Ascultă, poporul Meu, si-ţi voi grăi ţie, Israele !…Şi voi mărturisi ţie : Dumnezeu, Dumnezeul tău sunt Eu.
9. Nu pentru jertfele tale te voi mustra, iar arderile de tot ale tale înaintea Mea sunt pururea.
10. Nu voi primi din casa ta viţei, nici din turmele tale ţapi,
11. Că ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii.
12. Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este.
13. De voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie, că a Mea este lumea şi plinirea ei.
14. Oare, carne de taur voi mânca, sau sânge de ţapi voi bea ?
15. Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale,
16. Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi “

Exemple de (ne)recunoştinţă avem atât de multe, dar toate acelea, adunate, nu ne-ar fi de ajuns pentru a ne trezi, ci numai o mişcare a noastră, în faptă: să mulţumim!

În Ecclesiast (Cap. 9) Împăratul Solomon ne povesteşte despre un sărac care a scăpat o întreagă cetate de la pieire şi cu toate acestea numele lui a fost dat uitării, din nerecunoştinţă:

14. A fost odată o cetate mică, locuită de oameni puţini şi împotriva ei a pornit un rege vestit, care a împresurat-o şi a ridicat de jur împrejur întărituri puternice. 15. Într-însa se afla un sărac înţelept care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui şi nimeni nu-şi mai aduce aminte de acest om sărman. 16. Şi am zis: “Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită, şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă“.

Însuşi Hristos, Dumnezeul nostru, a avut şi are mereu de-a face cu nerecunoştinţa noastră. În Sfânta Evanghelie ne este prezentată pilda celor zece leproşi, care, după ce sunt vindecaţi, uită să mulţumească Binefăcătorului lor, cu excepţia unuia singur: unul din zece s-a întors, mulţumitor. Şi deloc întâmplător, acela nu era din neamul Domnului, ci era samarinean, de neam străin…

Iar pe cand Iisus mergea spre Ierusalim si trecea prin mijlocul Samariei si al Galileii, intrand intr-un sat, l-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam? Si i-a zis: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit. (Luca 17,11-19)

Cei de acelaşi neam cu El nu au mulţumit Binefăcătorului lor, Părintelui lor, considerând probabil (asemenea fiilor nerecunoscători, răsfăţaţi) că li se cuvenea şi că era normal sa fie ajutaţi, dar străinul nu a uitat şi este pomenit de Domnul şi lăudat pentru credinţa lui. Iar dacă aceia nouă din zece nu au mulţumit, noi cum procedăm?

Sf. Nicolae Velimirovici vede binefaceri chiar relele pricinuite de duşmani şi multumeste Domnului pentru ei şi se roagă pentru duşmanii săi:

“Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Duşmanii m-au adus în braţele Tale mai mult decât prietenii. Prietenii m-au legat de pământ, pe când duşmanii m-au dezlegat de pământ. Nimicindu-mi toate năzuinţele efemere, ei m-au depărtat de lume, făcând din mine locuitor netrebnic al ei. Precum un animal hăituit îşi caută adăpost mai stăruitor decât unul liber, la fel şi eu, luat cu asalt de duşmani, îmi aflu liniştea numai în tabernacolul Tău. […] Mai mult decât mine, ei au mărturisit în faţa întregii lumi păcatele mele. Ei m-au biciuit când eu şovăiam să mă biciuiesc. Ei m-au chinuit când eu voiam să fug de chinuri. Ei m-au lovit când eu încercam să mă cruţ.” (din “Rugaciuni pe malul lacului”)

Despre cât de important este banalul “Mulţumesc!” şi cât de mult bine face, aflăm dintr-o istorioară despre Sf. Serafim de Viriţa, care-i spune unei credincioase că fiecare mulţumire este, de fapt, o rugăciune.

“În timpul războiului, o fiică duhovnicească a stareţului cu numele de Pelaghia lucra la o cantină, la împărţitul ciorbei. Ea voia să plece de la cantină şi a venit pentru binecuvântare la stareţul Serafim. El i-a răspuns: “Încă nu pleca, oamenii se roagă pentru tine”. Ea nu a înţeles cuvintele stareţului. Atunci i-a explicat: “Atunci când celui flămând îi adaugi puţină ciorbă, el zice “Mulţumesc”, iar aceasta înseamnă: “Dumnezeu să te mântuiască” (în slavonă cuvântul mulţumesc este format din “mântuieşte” şi “Dumnezeu”). Iar dacă într-o zi îţi spune de trei ori “Mulţumesc!”, această rugăciune ajunge la Născătoarea de Dumnezeu”.”

Dacă şi “mulţumesc”-ul este atât de important, înseamnă că el însuşi este o faptă bună pentru care merită să mulţumeşti iarăşi, la rândul tău! Iată ce legătură tainică se crează între cei doi oameni uniţi prin smerenie şi dragoste in Hristos, când şi cel ajutat se face binefăcător al binefăcătorului său!

Ce anume ne împiedică să mulţumim, să fim recunoscători, dacă nu starea de suspiciune, îndreptaţirea de sine, răutatea, lipsa de înţelegere a celuilalt, lipsa dragostei, adică cele care ne ţin, de fapt, departe chiar de Dumnezeu, departe de înţelegerea sensului existenţei noastre? Pentru că noi existăm unii prin alţii şi pentru alţii, neputând lucra, gândi sau iubi decât urmându-L pe Hristos („Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” – Ioan 14,6), înseamnă că antidotul morţii (adică al nesimţirii, nerecunoştinţei, al păcatului) este chiar Viaţa (viaţa în Hristos, autoanaliza prin raportare la Modelul suprem – Hristos), şi începutul este chiar recunoştinţa. Fiind recunoscători, ieşim “înaintea” celuilalt (în plan duhovnicesc), creându-se o legătură lăuntrică prin dragostea care uşor-uşor se cultivă şi creşte, spre Slava Domnului, care “este dragoste”.

“Sunt un om ticălos şi totuşi Domnul mă iubeşte. Pentru că El este Însăşi Iubirea şi El iubeşte pe toţi oamenii şi-i cheamă la El. Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de cel păcătos.” (Sf.Siluan Athonitul)

“Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui.” (Psalmul 135, 1)


Categorii

Pagini Ortodoxe, Postul Mare, Preot Ioan Valentin Istrati, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Sfanta Impartasanie, Spovedania

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “SPRE INVIERE: CU SAU FARA HRISTOS?/ Cum sa ne pregatim pentru SPOVEDANIE?/ Dorul de Euharistie si PERICOLUL DILUARII CREDINTEI/ Lumea si-a pierdut PACEA (Recomandari duhovnicesti)

  1. Eu m-as ‘lega’ de pierderea PACII!
    Se spune ca alt semn al vremurilor noastre (de pe urma) este si luarea pacii de pe pamant ‘se va lua pacea de pe pamant’ – pacea din tine, dintre tine si ceilalti…este DEJA o realite!

    Lipsa cararii de la un vecin la altul, de la priten la altul, insingurarea, ‘frica’ de a relationa, interactiona…sunt semne certe de imputinare a dragostei dintre oameni, a lipsei de incredere reciproca, morbul bolii ‘banuielii’ (paranoia);

    -datorita acestora si a altora, (multe!) ‘comportamentele oamenilor vor fi atat de dure, de abrupte, incat nu se vor mai suporta unii cu/pe altii, ajungandu-se la ceea ce s-a spus in Sf.Scriptura referitor la strigarea mortilor din morminte pentru a intra cei vii in locul lor’ spune(a) si Pr.Calistrat Chifan – pai nu asistam astazi la asa-ceva?!

    Se calca DEJA peste cadavre cu nepasare; taria si puterea de a trece ‘peste’ nu ti-o poate da decat Dumnezeu daca ai stiut/stii sa te rogi Lui – nu ca un milog/miloaga ci, cu incredere ‘Fie mila Ta spre noi, asa cum nadajduim si noi intru Tine’.
    Rugaciunea alturi de indrazneala (in sensul bun, nu obraznic) pot face MINUNI in tine, cu tine si cu ceilalti!

    Cei care ‘dilueaza’ credinta n-au cunoscut-o, n-au ‘realizat-o’ niciodata in esenta ei, in amplitudinea ei!
    Una e sa stii ce trebuie sa faci (datorita credintei) dar sa preferi sa-ti faci ‘de cap’ pentru ca te momeste ‘viata lumeasca’ si vrei sa experimentezi ca apoi sa ai de unde sa te intorici (ca fiul risipitor), alta e sa ai ‘idee’ despre credinta si, pe baza/in numele ei sa-ti faci de cap cu nerusinare interpretand dupa bunul plac preceptele credintei, cuvintele Sf.SCripturi, Traditiei si/sau a Sf.Parinti!

    Cei din urma fost diletanti de la bun/inceput si asa au si ramas (pentru ca au vrut-o) nu pentru ca s-au nascut defecti, cu sistemul de intelegere prost!

    Pana la urma, vorba Pr.Arsenie Boca ‘credinta este o asceza a mintii’ iar calea ei ei ‘este obositoare, dar cu ea incepe cararea’.

  2. Sunt multe, foarte multe lucruri frumoase si interesante (daca pot sa le spun asa) pe aceasta pagina, dar dac-ar fi sa aleg ceva ce mi-a ramas in minte in mod special, iata:

    “Numele fericirii nu e distracţia, ci pacea lăuntrică.”

    Ce des uitam asta, iar unii, din pacate, nici nu ajung sa cunoasca acest adevar atat de evident.

  3. O cantare de umilinta a Postului Mare pe care spre rusinea mea abia anul asta am descoperit-o:
    “Să nu-ţi întorci fala Ta de la sluga Ta;când mă necăjesc degrabă mă auzi/
    Ia aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte pe el”(Psalmul 68/20,21)
    http://www.youtube.com/watch?v=0gBmIcvyR80

  4. “Numele fericirii nu e distracţia, ci pacea lăuntrică.”
    Asa este!
    Dar cel mai bine a definit Mantuitorul fericirea in Predica de pe munte cand a enuntat pentru vesnicie cele 9 fericiri!

  5. @cristi_g

    daca-i sti cat am cautat, si aici pe site si pe youtube o inregistrare a acestei cantari…La fel ca si tine,am venit de la biserica,cu sufletul plin si…insetat in acelasi timp,dorind sa o reascult.
    Domnul a vrut cred sa nu gasesc nimic,nicaieri,pt ca bucuria asta sa-mi vina,acum,de la fratia ta…

    @admin

    …si a ta!

    Multumesc!
    Si…
    http://www.youtube.com/watch?v=w74sqRx8YpI&feature=related

    Off topic:credeti ca veti da inregistrarea conferintei de aseara,a parintelui Symeon?

  6. @ magda s.:

    Da.

  7. Citesc si recitesc…singurul lucru care-mi vine in minte este ceea ce a spus Cuv.Sofronie Saharov despre crestinismul zilelor noastre:

    “Trei lucruri nu înţeleg: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism nebisericesc, 3) un creştinism fără nevoinţă.”

    Iar despre PACE, amintea:

    “In timpul petrecerii noastre împreună cu monahii de la Sfântul Munte am întâlnit nouă monahi ce se rugau pentru lume vărsând lacrimi. Am auzit odată această convorbire între doi monahi. Unul spunea:
    „Nu pot să înţeleg de ce Domnul nu dă pace lumii atunci când îl roagă şi numai un singur om?”
    Celălalt a răspuns:
    „Şi cum ar fi cu putinţă o pace desăvârşită, câtă vreme rămâne pe pământ şi numai un singur om de rea-voinţă?” “

  8. Pingback: Care este CEL MAI MARE DUSMAN AL CRESTINISMULUI? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: CUM E POSIBIL SA-L BICIUIM SI NOI PE HRISTOS, CHIAR IN SAPTAMANA PATIMILOR SI DE PASTI? Cum ne pregatim de Inviere si ce ospat asteptam? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  10. Pingback: Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: IDOLATRIA AZI. Si prin ce se infiltreaza in adevarata credinta - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  12. Pingback: Taina sfintei marturisiri. DARUL, BUCURIA SI PUTEREA DUMNEZEIASCA A POCAINTEI -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare