SUA SISTEAZA FINANTAREA AGENTIEI ONU PENTRU POPULATIE/ Interviu cu o jurnalista daneza: Niciun politician din Europa nu va apăra creștinismul. Niciunul/ ADEVARUL STARNESTE FURIE. Reflectii dupa Marsul pentru viata/ DREPTURILE “SEXUALE” SUPRIMA LIBERTATEA RELIGIOASA?/ “Alo, as putea vorbi cu tatal meu?”

10-04-2017 41 minute Sublinieri

Europa nu va apăra creștinismul

O veche preocupare a cercurilor politice conservatoare americane legată de sprijinul pe care Fondul Națiunilor Unite pentru Populație (UNFPA) îl acordă programelor de control al populației din China l-a determinat pe președintele SUA Donald Trump să îl anunțe, via Departamentul de Stat, pe liderul Comitetului Senatului pentru Relații Externe, Bob Corker, că finanțarea acordată de bugetul federal american UNFPA se va încheia.

În scrisoarea remisă la începutul săptămânii curente, guvernul arată că finanțarea va fi sistată pentru că UNFPA „sprijină sau participă în management-ul unui program de avorturi forțate sau sterilizare involuntară”. Fondurile alocate curent UNFPA vor fi transferate la alte agenții unde vor fi folosite pentru sănătatea maternală și activități de planificare familială care, așa cum s-a decis prin reinstituirea de către Trump a politicii Mexico City, nu includ avortul.

Decizia a fost luată în baza legii americane „amendamentul Kemp-Kasten”, pentru prima dată în efect în 1985, care interzice finanțarea oricărei organizații care este implicată în avortul forțat sau sterilizarea forțată, și a informațiilor din raportul pe anul 2016 cu privire la drepturile omului în China, care arată că „Politica de control al populației din China se bazează pe examene ginecologice obligatorii și pe avorturi și sterilizări forțate.

UNFPA, deloc surprinsă, a anunțat că „regretă decizia” și a acuzat că aceasta este „bazată pe interpretarea eronată că UNFPA ‘susține sau participă la managementul unui program de avorturi forțate sau de sterilizare involuntară’ în China. UNFPA respinge aceste pretenții, întrucât întreaga sa muncă promovează drepturile omului ale indivizilor sau cuplurilor de a-și lua propriile decizii, fără constrângere sau discriminare.”

Conform propriilor rapoarte, UNFPA a investit masiv în China; în documentul-program din 2015 cu privire la China, UNFPA prezintă un buget de 22 milioane USD pentru „sănătate sexuală și reproductivă” și „dinamica populației”. În secțiunea „Analiza situației”, documentul admite că „Se estimează că 13 milioane de avorturi se fac anual, din care circa jumătate la femei tinere” și că „22% dintre femeile tinere au avut relații sexuale, dintre care 21% au avut sarcini neplanificate, iar din acestea 91% s-au încheiat cu avorturi.”

UNFPA nu s-a arătat deloc preocupată de cele 13 milioane de avorturi care se fac anual, nici nu a indicat vreun interes în interpretarea ratei foarte ridicate a avortului la femeile foarte tinere. Probabil pentru că știa deja răspunsul: sarcina la femeile necăsătorite violează politica de control al populației și duce la avorturi neintenționate sau chiar forțate, o gravă și necontrolată violare a drepturilor omului, pe care agenția ONU pentru populație alege să o ignore.

Raportul SUA privind drepturile omului în China pentru anul 2016 furnizează detalii care au fundamentat decizia de sistare a finanțării despre agresiunea zilnică îndreptată contra femeilor chineze:

– Reglementările referitoare la femeile singure și la cuplurile coabitante rămân neschimbate. Copiii născuți mamelor singure sunt considerați „în afara politicii” și sunt subiect al unei amenzi și al refuzului eliberării unor documente legale precum certificatul de naștere.

– Guvernul a impus o limitare coercitivă nașterilor, în ciuda ridicării restricției copilului unic, neagă femeilor dreptul de a-și decide singure numărul copiilor și în unele cazuri aplică forțarea la avort, chiar în stadii avansate ale sarcinii.

– Conform legii și practicii, continuă să fie emise amenzi și sancțiuni administrative pentru nașterile care exced limita sau violează în alt fel reglementările. Comisia Națională pentru Sănătate și Planificare Familială a anunțat că va continua să impună amenzi, numite taxe de compensare socială” pentru aceste încălcări. Femeile care rămân însărcinate neautorizat trebuie fie să avorteze fie să plătească amenzi care pot atinge de 10 ori salariul minim anual. Nivelul exact al amenzilor variază în limite largi de la o provincie la alta. Cei care au posibilități materiale adesea plătesc amenda pentru ca copiii născuți prin încălcarea restricțiilor să aibă acces la servicii. Unii părinți evită amenzile ascunzând copilul la prieteni sau rude.

– Nu au fost disponibile statisticile guvernamentale privind procentajul avorturilor care se fac prin constrângere sau forțare.

– Ca și anii precedenți, politicile anti-nataliste continuă să se bazeze pe presiune socială și prin sistemul de educație, propagandă și sancțiuni economice ca și pe măsuri precum examenul ginecologic obligatoriu, avorturi și sterilizări forțate.

– Femeile ale căror sarcini încalcă legea sau persoanele care le ajută pe acestea să eludeze legea pot suferi măsuri punitive precum amenzi foarte mari, concediere, retrogradare la locul de muncă și pierderea oportunităților de promovare (pentru angajatele din sectorul public sau de stat) ș.a. 

– În provinciile unde reglementările locale nu cer explicit întreruperea sarcinii, unii oficiali locali impun abuziv avortul forțat pentru a nu depăși cotele de creștere a populației impuse prin lege.

– Legea explicitează care sunt interdicțiile pentru autorități la punerea în aplicare a reglementărilor privind controlul nașterilor. Aceste acțiuni interzise includ agresiunea fizică, distrugerea proprietății sau recoltelor, confiscarea de bunuri pentru acoperirea cuantumului amenzii, detenția rudelor și controlul ginecologic al femeilor necăsătorite. Însă avortul forțat nu este inclus în această listă.

Este clar din înseși documentele UNFPA că agenția joacă un rol activ în sprijinirea programului de control al populației din China. Dovezile încălcării drepturilor omului inerente celor 13 milioane de avorturi care se fac anual în China nu mai pot fi nici negate, nici ignorate de șefii agenției.

Decizia administrației Trump este de fapt una pe care atât agenția, cât și criticii acesteia o așteptau. Guvernele pro-avort donatoare uzual, precum Suedia și Islanda, și-au anunțat deja suplimentarea contribuțiilor financiare, însă evident că pierderea finanțării americane, adică a celei mai mari părți din veniturile agenției, va da o lovitură grea acesteia.

Reggie Littlejohn, președinta organizației Drepturile Femeii Fără Frontiere, implicată în dezvăluirea abuzurilor din China, a declarat „Suntem încântați că SUA nu mai finanțează avortul forțat și sterilizarea involuntară în China. Sângele femeilor și copiilor chinezi nu vor mai păta mâinile noastre. De la primul meu comunicat de presă, din 2009, intitulat „tu finanțezi avortul forțat din China” am avocațiat substanțial pentru definanțarea UNFPA, cel mai recent chiar acum câteva săptămâni la reuniunea Comitetului Națiunilor Unite cu privire la Statutul Femeilor. Luna trecută am transmis Departamentului de Stat informații cu privire la continuarea politicii coercitive în China și sub noua regula ‘Doi Copii’.”

  • Stiripentruviata:

7 aprilie 2017: Ambasadorul României la ONU salută activitatea UNFPA la trei zile după ce UNFPA pierde finanţarea SUA pentru că a susţinut avorturile forţate în China

Reprezentantul Permanent al României la Organizația Națiunilor Unite (ONU), ambasadorul Ion Jinga, a fost ales președintele celei de-a 51-a sesiuni a Comisiei Populație și Dezvoltare (CPD) pe 7 aprilie 2017.

În intervenția sa, ambasadorul Ion Jinga a subliniat caracterul vizionar al Programului de Acțiune al Conferinței Internaționale privind Populația și Dezvoltarea (ICPD) de la Cairo, și a apreciat activitatea CPD de susținere a realizării agendei ICPD în sectoare prioritare — diminuarea sărăciei, educația fetelor, mortalitatea maternă și infantilă, accesul la servicii de sănătate sexuală și reproductivă, inclusiv planificare familială, protecția drepturilor de reproducere și multe alte domenii ale Programului de Acțiune.

Ambasadorul român a subliniat prioritatea care trebuie acordată implementării Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă și a Agendei de Acțiune Addis Abeba, împreună cu Programul de Acțiune al ICPD vizând eradicarea sărăciei în toate formele sale, pentru promovarea, respectarea și realizarea egalității de gen și autonomizării femeilor și fetelor, drepturile omului, șanse egale pentru toți, combaterea tuturor formelor de discriminare, realizarea integrării sociale pentru grupuri marginalizate pe baze egale și consolidarea legislației, politicilor și acțiunilor pe baza drepturilor omului pentru toți, vizând realizarea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă.

Ion Jinga a salutat activitatea Fondului ONU pentru Populație (UNFPA) și a subliniat necesitatea de a acorda atenție sectoarelor cu realizări minime din cadrul Planului de Acțiune al ICPD. A evidențiat prioritatea care trebuie acordată creșterii resurselor la toate nivelurile, în special în educație și sănătate, pentru a asigura o educație de calitate și inclusivă la toate nivelurile, și pentru ca oamenii să aibă acces la oportunități de educație continuă.

Ambasadorul român a arătat că femeile sunt cele mai mari victime ale sărăciei, conflictului, încălcării drepturilor umane în diferite părți ale lumii, în special cele din zonele de conflict, și a subliniat importanța protejării femeilor aflate în aceste circumstanțe.

Referindu-se la tema specială a sesiunii de anul viitor a CPD ‘Orașe durabile, mobilitate umană și migrație internațională’, ambasadorul român a amintit importanța implementării Noii Agende Urbane, adoptată pe 21 octombrie 2016, la Quito, care vizează urbanizarea și administrarea mai bună a orașelor, în care se preconizează că va locui 70 % din populația la nivel global până în 2050.

Comisia Populație și Dezvoltare este o comisie funcțională a Consiliului Economic și Social al ONU (ECOSOC). Membrii Biroului sunt aleși pentru un ciclu de 1 an.

România îndeplinește al doilea mandat consecutiv de membru al Comisiei Populație și Dezvoltare în perioada 2018-2021.

Cum trebuie să taci când e vorba de homosexualitate și poligamie

de Andreea Amanda Scurtu

Locuiesc în Londra, temporar. La o cină cu prietenii, între cei prezenți se aflau și persoane necunoscute, prieteni cu unii dintre prietenii mei. Fel de fel de naționalități, ca la Londra.

La un moment dat, unul dintre cei necunoscuți mie este întrebat:

– Ești foarte vesel, e ceva mai deosebit în viața ta?

Răspunsul a fost la fel de scurt și de firesc spus precum întrebarea:

– Da, mi-am luat a patra soție.

Domnul era bine şi puţin cărunt. Soţia, ne-a arătat-o pe telefon, şi ea bine şi jună.

Discuția a continuat, nimeni nu a comentat nimic pe marginea răspunsului.

Nu, în Marea Britanie nu este legală poligamia.

Mi-am înghițit nodul din gât și am mâncat în continuare, am vorbit în continuare, ca și cum ar fi anunțat că s-a căsătorit de curând, nu că s-a căsătorit a patra oară.

Corectitudinea politică îi face pe mulți englezi să își înghită opiniile când e vorba de subiectul „căsătoriilor” poligame.

Mă gândesc la România, unde acum corectitudinea politică îi face pe mulți români să își înghită opiniile când e vorba de subiectul „căsătoriilor” homosexuale.

Și le înghit cu fulgi cu tot, adică cu multe alte comentarii pe care le-ar face.

De exemplu, de curând a făcut vâlvă în țară știrea că un fost pastor anglican și un român se vor „căsători” în Anglia și se vor muta în România.

Întrucât știrea a fost la BBC, fostul pastor fiind cunoscut aici, vârstele celor doi sunt foarte clare. Și foarte depărtate: englezul are 78 de ani, românul are 24.

Să apară în presa din țară că un bărbat de 78 de ani se căsătorește cu o tânără de 24 de ani… Atunci să vezi comentarii despre înapoierea României, religia care oprimă femeile, dat exemplu democrațiilor occidentale etc.

Dar acum, cei 54 de ani diferența de vârstă nu au determinat nici un psiholog, psihiatru, editorialist, feministă sau bărbat feminist să zică ceva. Fiind vorba de progresism la prima mână, tăcere pe aspectul acesta…

Și așa, pas cu pas, homosexualitatea devine scutul tabu împotriva oricărei discuții despre firesc și nefiresc.

  • Cultura Vietii:

Omul care îl respinge pe Dumnezeu se face pe sine însuși dumnezeu. De obicei, unul nemilos și tiranic (gânduri despre un medic cunoscut și „avortul terapeutic”)

Bogdan Stanciu*

În ciuda titlului bombastic n-am de gând să scriu vreun lucru savant, ci doar să încadrez în text o concluzie trasă după nenumărate experiențe cu cei care-și spun „atei”: ateism, de fapt, nu există; există respingerea și renegarea Creatorului în favoarea venerării creației, însoțită de erijarea omului „ateu” într-un mic dumnezeu care, cel mai adesea, sfârșește prin a deveni un tiran.

Doctorița Monica Pop, șefa de la Spitalul de Ochi din București, nu face excepție de la regulă. O veche ne-prietenă a Bisericii, dr. Pop s-a găsit, ironic și paradoxal, în situația de a prelua din vocabularul și din atribuțiile acesteia atunci când a decretat, la o recentă emisiune TV, că „e păcat” să fie lăsați să vină pe lume copiii care se vor naște cu dizabilități sau copiii ai căror părinți nu sunt pregătiți să-i primească. Alexandra scrie ceva pe tema asta, după ce a fost invitată în platou împreună cu deputatul Daniel Gheorghe, actor de nevoie în drama „Ultimii liberali sting lumina în PNL”, și cu Ionuț Mavrichi, ginerele părintelui „năzdrăvan” Nicolae Tănase de la Valea Plopului.

Eu nu m-am uitat la emisiune, dar nici nu e nevoie. Ca tată de copil cu handicap (dizabilitate înseamnă ALTCEVA, dizabilitatea poate fi urmarea unui handicap, dar există handicapuri care nu produc dizabilități) am auzit acest discurs de nenumărate ori și mereu la fel, înflorit cu aceleași poncife și rostit pe același ton oscilând între compătimitor și agresiv. Fie ni se explică de ce avortarea unui copil suferind este un act „de milă”, fie se aduce în discuție „impactul negativ” pe care bietul omuleț transformat în cifre de vreun nenorocit de contabil l-ar cauza bugetului care trebuie musai direcționat spre un „bine public” mereu confuz și morganatic, concluzia e aceeași: e păcat să se nască – iar unii mai îndrăzneți merg chiar mai departe: e păcat să nu-l omori chiar și după ce s-a născut.

De la înălțimea poziției sale de medic cunoscut și de manager, Monica Pop NU „pune în discuție” și nici măcar nu „are opinii”. Ea dă verdicte și aplică ștampile morale care vor fi transformate automat în judecăți de valoare în mințile multor viitori părinți. Cazul clasic de formator de opinie – sau, mai degrabă, de-formator de opinie.

De-a lungul celor aproape 15 ani de când sunt implicat în mișcarea pro-viață am scris nenumărate materiale despre acest act numit „avort terapeutic” (un oximoron!) și despre faptul că în România se poate apela la el practic oricând pe durata sarcinii și cam pentru orice. Nu cred în simple neglijențe sau scăpări ale legii; sunt absolut convins că este o politică de stat, o modalitate de a ne condiționa cu scopul de a fi mutați într-un soi de „disposable heroes” ai unui război atât de bine pus la punct încât nici măcar nu știm că există – războiul contra oamenilor cu handicap.

Am arătat (ultima dată într-o emisiune la Radio Maria) și care sunt similitudinile între depistajul sistematic al defectelor genetice, practicat de autoritățile sanitare în vederea eliminării copilului, și programul nazist de eutanasiere Aktion T4. Chiar dacă după Război eugenie a devenit un cuvânt odios lumii medicale, ea nu doar că nu a dispărut, dar se practică azi pe scară largă peste tot, nu doar în România. Numai că se numește, orwellian, terapie. Serios acum – ați auzit de vreun bolnav care să fi fost vindecat după ce a fost făcut bucăți și dat la incinerator? Căutarea obsesivă a perfecțiunii și aderența la etica utilitaristă, deci, nu mai sunt apanajul unei ideologii totalitare: au devenit mainstream azi, le practicăm chiar noi, „democrații”, ne-au intrat în sânge.

Oare nu noi suntem educați să urmărim obţinerea maximumului de fericire – înţeleasă musai ca bunăstare economică şi materială – cu minimum de suferinţă? Nu noi suntem cei care ne regăsim în cuvintele lui John Stuart Mill, „The end justify the means”, adică valoarea morală a unei acțiuni este determinată de rezultatul său? Nu noi agreăm cuvintele lui Henry Aiken, „Pretențiile asupra dreptului la supraviețuire biologică depind în întregime de capacitatea pe care o are individul în chestiune de a-și construi o viață umană. Ceea ce înseamnă că, în situațiile în care nu există posibilitatea unei apropieri de o viață cu adevarat umană, dreptul la existența biologică sau fizică își pierde rațiunea de a fi și, ca atare, acea miloasă suprimare a vieții este acceptabilă sau poate chiar obligatorie”? Că cei mai mulți se vor privi nevinovați și vor jura că n-au auzit niciodată de Mill sau Aiken nu are chiar nicio importanță. Cum scriam mai sus, războiul perfect este cel despre care nici nu știi că există și că ești implicat în el chiar tu.

Viața alături de un copil cu handicap nu e nici pe departe atât de rea și tristă pe cum spun unii, iar tehnologia și medicina au avansat atât de mult încât ușurează enorm recuperarea sau suplinirea unui handicap. Iată două idei care permează greu, deși sunt perfect valide. În schimb „prinde” un clișeu absurd și mincinos, acela că un copil ar prefera să moară decât să se nască cu handicap – o jalnică încercare de a eluda reponsabilitatea morală ce ne revine.

În urmă cu câțiva ani am avut o intervenție personală într-un proces în care asociația pe care o conduc, PRO VITA București, a sprijinit-o ca terță parte pe o doamnă ginecolog de la Timișoara, acuzată de părinții unui copil cu Sindrom Down că nu i-a informat cu privire la riscul ca acest copil să se nască astfel. Un proces mizerabil de la primul și până la ultimul moment; mi-i și imaginez, peste ani, pe cei doi spunându-i copilului „ne-am judecat cu medicul pentru că nu a sesizat la timp că ești un nenorocit de rebut”.

Într-un final, medicul a fost absolvit de vină și achitat. În ziua sentinței definitive, Olimpia Oprea – acesta este numele doamnei – m-a contactat și mi-a spus că s-a decis să nu mai facă avorturi niciodată. Deși nu i-am cerut și nici condiționat în vreun fel sprijinul, medicul și mama din ea au învins sistemul, școala finalizată cu un jurământ al lui Hipocrate ciuntit, obișnuința practicii și șușotelile colegilor care, la acea vreme, încă îi vedeau pe ginecologii care refuzau să facă avorturi ca „pocăiți” (ce rușine și ce palmă pe obrazul ortodocșilor din această țară)! Nu pot reproduce dialogul telefonic pe care l-am avut cu d-na Oprea în acea zi, dar am convingerea că și dacă acesta ar fi fost singurul lucru pe care l-aș fi realizat în acești ani, munca mea nu a fost în zadar.

Intervenția pe care am avut-o în fața completului privea modul dezastruos cum atitudinea noastră față de copiii nenăscuți care au un handicap se reflectă în atitudinea față de persoanele născute cu handicap. Indiferent cât am încerca să fie altfel, intelectul respinge judecățile schizofrenice: știm că și înainte de naștere și după aceea omul este unul și același. Deci, atunci când auziți că unii din acești „mai mici frați ai noștri” cu handicap au o viață mizerabilă, că sunt discriminați și dușmăniți începând de la naștere, să știți că și noi le-o facem astfel, indirect, considerându-i vinovați că s-au născut. La fel ca Monica Pop, lepădând haina firii omenești păcătoase, dar năzuind către Dumnezeu cu care ne-am îmbrăcat la botez, ne asumăm rolul de jalnic demiurg într-o lume căreia, paradoxal, de atâtea „Stele polare” ale moralei, i s-a defectat complet busola.

Jerome Lejeune, descoperitorul trisomiei și al bolii Down, spunea că dacă 10% din eforturile și banii orientați către depistarea și avortarea copiilor cu Down ar fi folosiți la cercetarea științifică, viața acestor oameni ar fi infinit mai bună. Selectivi cum suntem, uităm brusc de acribia contabilă de care vorbeam mai sus și preferăm să ne îngrozim de orice suferință, refuzându-o pe ea și rolul său reparator în istoria mântuirii, repetându-ne, cum spunea Sf. Filaret al New York-uluitrăiește, cu orice preț, cât mai bine și cât mai mult, căci dincolo de viața aceasta nu mai este nimic. De aici și până la tiranie nu mai este decât un singur pas.

Danemarca – pe muchie de cuțit?

„Danemarca este pe muchie de cuțit. Și Europa e pe muchie de cuțit. Ne-am pierdut complet cultura, valorile și busola morală. Ce era considerat bun, acum este rău și invers.” * „Nu poate exista libertate politică fără libertate spirituală. Civilizația noastră va dispărea treptat; singurul lucru care o poate salva este o reală redeșteptare creștină.” * „Nu sunt sigură că Danemarca e cea mai fericită țară din lume. Consumul de alcool este mare și jumătate de milion de oameni iau antidepresive.” * „Știm foarte bine de crimele, violurile, violența și atentatele din Suedia. Acesta este rezultatul multiculturalismului. Și tot ce rămâne în urmă este o casă goală.” * „Există o alianță între Stânga și islamismul radical. Mulți europeni au așa un dispreț față de propriile tradiții, că ar prefera să vadă creștinismul eradicat, chiar dacă asta ar însemna să renunțe, în final, la libertățile lor personale.”

Interviu de Erico Matias Tavares 

Traducere și adaptare pentru CulturaVietii.ro de Adriana Martin

Jurnalista daneză Iben Thranholm analizează evenimente politice și sociologice din țara sa, axându-se pe aspectele religioase, semnificațiile și implicațiile lor morale. Este una dintre cele mai citite autoare de editoriale de acest fel din Danemarca.

Thranholm este fostă editoare și prezentatoare la Corporația Daneză de Radiodifuziune (radio-ul public). A călătorit în Orientul Mijlociu, Italia, Statele Unite și Rusia pentru a realiza cercetări și interviuri. A fost premiată pentru cercetările sale privind modul în care mass-media daneză abordează problemele religioase.

E. Tavares: Îți mulțumim că ni te-ai alăturat astăzi, Iben. Cu peste un an în urmă am vorbit cu Dr. Tino Sanandaji, profesor de economie la o universitate de top din Suedia, despre inconsecvența politicilor de imigrare suedeze. Postarea care a rezultat a avut un succes instant, dezvăluind un interes semnificativ pentru acest subiect.

Într-o anumită măsură, Suedia este ca un „canar în mina de cărbune” a viitorului demografic al Europei, având în vedere că este în fruntea acestei transformări și o acceptă în mod deschis. Fiind vecini și apropiați, am dori să vă aflăm opiniile în legătură cu ce se petrece atât acolo, cât și în Danemarca. Cum privesc danezii Suedia, cu speranță sau cu neliniște?

I. Tranholm: Sunt de-a dreptul terifiați!

Mass-media din Suedia, care ține partea guvernului și a politicilor sale de stânga, nu raportează întotdeauna problemele din societate la adevărata lor amploare. Așa că este greu să avem o imagine foarte clară a ce se petrece. Dar noi, în Danemarca, suntem bine ancorați în realitate. Știm foarte bine de crimele, violurile, violența și atentatele de care au parte oamenii de acolo. Aceste lucruri nu ajung de multe ori la știri, dar noi știm că se petrec. Și nu vrem să le călcăm pe urme.

Acesta este rezultatul zecilor de ani de politici care-au promovat multiculturalismul in Suedia. Și tot ce rămâne în urmă, acum, este această casă goală. Știți, în Biblie se spune că dacă o casă rămâne măturată, curățată și neocupată, va fi în final luată în stăpânire de forțe întunecate. Și mă tem că asta se întâmplă în Suedia. Departe de a fi un paradis multicultural, problemele nu pot rămâne ascunse mult timp. 

ET: Într-adevăr, până și domnul președinte Trump a făcut câteva comentarii controversate despre Suedia într-un congres ținut recent în SUA, ceea ce a cauzat un tumult internațional, cu multe polemici legate de corectitudinea acțiunilor sale. Au avut loc și în Danemarca discuții cauzate de acest lucru?

IT: Nu prea au existat discuții, pentru că noi, în Danemarca, știm ce se petrece în Suedia. Malmo e foarte aproape, așa că putem doar să mergem acolo ca să vedem cu ochii noștri.

Era, la un moment dat, o reclamă TV parțial sponsorizată de guvernul suedez care îi sfătuia pe toți suedezii să se integreze în această nouă societate multiculturală pe care o creează. Gândiți-vă la asta. Până și suedezii în vârstă trebuie acum să se ajusteze la această nouă realitate, în loc ca imigranții să se adapteze la societatea suedeză. O numesc „Det nya landet”, ceea ce înseamnă țara nouă. Suedia tradițională nu mai există. 

ET: Suedezii și danezii se aseamănă din punct de vedere cultural în multe privințe. Cum se explică diferența de opinie? Este din cauză că nu vă loviți de aceleași probleme sociale?

IT: Noi nu suntem la fel de corecți din punct de vedere politic ca suedezii. Așa că sunt multe discuții pe această temă. (…) Ca atare, suntem cu mult mai conștienți de patrimoniul nostru și tindem să îl protejăm mai mult.

Ceea ce nu înseamnă că noi nu avem probleme. Avem. Ne confruntăm cu aceleași probleme de identitate, iar tradițiile noastre, în special tradiția noastră creștină, dispar repede din societate. Același tip de pustietate devine normă și în Danemarca. Iar acest lucru elimină multe din argumentele cu care ne putem apăra împotriva importării valorilor și obiceiurilor străine, din care multe sunt extrem de diferite de ale noastre. Această realitate nu se poate schimba doar prin interzicerea anumitor lucruri. 

ET: Și cum se arată această integrare până acum? Pare să meargă mai bine decât în alte țări, având în vedere că nu auzim mai deloc de lucruri precum zone interzise și revolte în țara dumneavoastră, spre deosebire de Franța și Suedia, de exemplu.

IT: Avem parte și de aceste probleme, dar pentru că Danemarca este o țară mică, nu veți auzi așa de multe despre ele.

Există părerea generală cum că ajutorul social este soluția oricărei probleme. Nu contează cine și din ce parte a lumii vine aici, va primi cazare, loc de muncă, divertisment și îngrijire medicală. Guvernul iți va oferi toate aceste lucruri, așteptându-se că dacă le ai, vei fi asimilat cu succes de societatea daneză, vei învăța limba și te vei adapta culturii noastre. Prin urmare, vom deveni o societate multiculturală plină de viață.

Însă realitatea este cât se poate de diferită. Relativismul pe care îl pune în pericol această multiculturalitate sfârșește prin a crea un dezacord între diferite părți din societate, în special când valorile și credințele acestora sunt, din capul locului, extrem de diferite.

Când imigranții vin în Danemarca, deși sunt întreținuți, nu au nicio cultură dominantă în care să se poată integra, cu siguranță nu din punct de vedere religios. Suntem complet lipsiți de Dumnezeu. Ca urmare, aceștia ajung să aducă elemente din propria cultură și religie care de multe ori cauzează divergențe, neînțelegeri și, de asemenea, crime. În consecință, societatea daneză devine din ce în ce mai divizată. 

ET: Politicienii par să înțeleagă mesajul. Parlamentul vostru a adoptat de curând o legislație prin care garantează că imigrația nu va ajunge niciodată la un nivel care să pună în pericol identitatea națională a Danemarcei. Ce înțelegeți din asta?

IT: Și aici avem o societate foarte divizată, chiar și fără să luăm în considerare valurile de imigranți recent stabiliți aici. Jumătate din populație dorește deschiderea granițelor, imigrarea în masă și asistență socială pentru toată lumea. Aceasta respinge valorile tradiționale și e în favoarea globalizării și a multiculturalismului. Cealaltă jumătate se opune în mod hotărât acestor lucruri, dar nu are niciun argument convingător cu care să-și susțină poziția. Tot ce poate face e să împiedice imigrarea, să împiedice femeile să își acopere capul și așa mai departe.

Ne-am pierdut busola morală. Înainte, creștinismul a avut rolul acesta, de a ne menține uniți de-a lungul secolelor. Acum, nu mai putem face diferența dintre bine și rău, iar în fond, la asta se rezumă lupta pe care o purtăm. Fără o busolă, orice măsură preventivă ca aceasta reprezintă doar o soluție rapidă care nu va rezolva nimic pe termen lung. Avem nevoie de o alternativă clară din punct de vedere moral. 

ET: Există date sau studii independente despre beneficiile și costurile imigrației în Danemarca? În Suedia, de exemplu, acest subiect este aproape tabu, dar există o preocupare majoră pentru găsirea unor oportunități bune de angajare pentru imigranți, pornind de fapt chiar de la imigranți.

IT: Odată cu această nouă cultură pe care am adoptat-o în vest, am început să nu mai avem destui copii pe care să ne bazăm sistemul de ajutor social. Așa că, într-adevăr, unul dintre argumente este că avem nevoie de mai mulți oameni care să îl întrețină. În propria noastră societate, extrem de seculară, statul este Dumnezeu. Ar trebui să întrețină și să aibă grijă de toată lumea. Așa că argumentele economice devin mai puțin relevante. Bineînțeles că sunt luate în considerare, având în vedere că oamenii plătesc pentru aceste politici, dar, într-un sens, sunt secundare. 

ET: Suntem în pragul unui val de automatizare care amenință să înlocuiască milioane de muncitori din țările dezvoltate. Acest lucru va ridica și mai multe probleme legate de imigrarea în masă, din care fac parte de obicei muncitori mai puțin calificați. Este dezbătută această problemă în Danemarca?

IT: Nu. Singurele discuții sunt legate de aspectul cultural, mai exact impactul asupra valorilor și tradițiilor noastre.

Și într-un fel, asta arată exact cât de slabi suntem. De exemplu, sunt doar 250.000 de musulmani în Danemarca, adică o minoritate nesemnificativă. Cu toate acestea, cele mai multe dezbateri politice despre cultură din ultimii zece ani au avut în mare parte ca focus Islamul. Așa de șubredă a devenit cultura noastră.

Deci, deși avem o societate deschisă care e împotriva obligației femeilor de a se acoperi, împotriva piscinelor separate pentru bărbați și femei și așa mai departe, nu mai avem un temei pe baza căruia să combatem aceste tradiții importate, în mare măsură din cauză că ne-am pierdut rădăcinile și valorile creștine. Așa că, în timp, acestea vor ajunge și mai răspândite în societate. Deja se observă acest lucru. 

ET: În consecință, musulmanii laici ar putea și ei să iasă în dezavantaj. Mulți prețuiesc valorile vestice, dar vor da, din ce în ce mai des, de o societate care este în conflict cu ei, în timp ce propriile comunități devin și mai extremiste. Mulți se plâng că islamismul în Danemarca și alte țări europene e mai dur sau chiar mai radical decât în țările de unde au venit.

IT: E adevărat. Și iarăși, aceasta este în mare rezultatul acestei ezitări culturale a societăților care îi găzduiesc. Prin urmare, aceste forme mai agresive câștigă teren în detrimentul tuturor, în special al femeilor. 

ET: O mare parte din țările dezvoltate se confruntă cu o situație dificilă și cu siguranță, țările care ar putea să vină în ajutor ar trebui să o facă. Să nu ne mințim singuri, politicile necorespunzătoare din vest au cauzat situații chiar și mai rele în mare parte din Estul Mijlociu, deși un rol major îl au și sectele și conflictele etnice importante.

Există păreri conform cărora în loc să deschidem granițele, ar trebui să venim în ajutor la locul de origine, ceea ce ar fi mai ieftin și ar putea ajuta cu mult mai mulți oameni, i-ar aduce pe refugiați mai aproape de casele lor și ar evita multe din problemele sociale pe care le vedem din păcate pe teritoriul Europei – cauzate bineînțeles de o minoritate, însă încă foarte problematice. Ce părere au politicienii danezi despre acest lucru? 

IT: Ar fi logic din multe puncte de vedere dar, din nou, dezbaterea nu e economică. Oamenii vor să fie văzuți ca făcând bine, ceea ce înseamnă să își deschidă comunitățile, să îi întâmpine pe alții și să aibă grijă de ei.

Aș fi de acord cu asta dacă ar fi vorba de femei și copiii lor, chiar și de familii. Dar realitatea e alta. Majoritatea oamenilor pe care i-am primit în ultimii ani, în special în urma crizei migrației, sunt bărbați tineri și sănătoși. Își aduc conflictele și frustrarea cu ei, creând o atmosferă dificilă pentru toată lumea.

Așa că da, probabil că ar fi cu mult mai eficient să venim în ajutor direct la sursă, dar discuțiile nu cuprind astfel de propuneri. 

ET: Se spune că Danemarca este cea mai fericită țară de pe planetă. Dar dumneavoastră nu prea aveți motive să fiți fericită, când vă confruntați în ultima vreme cu cenzură din partea guvernului nu doar pentru că vă exprimați grijile pentru viitorul țării dumneavoastră, ci și pentru că lucrați pentru o agenție de presă rusă. Ce s-a întâmplat acolo?  Ați scris de curând un articol remarcabil pe această temă, exprimându-vă sentimentele nu doar din punctul de vedere al unei femei ce nu urmează drumul partidului, ci în special al unei creștine.

IT: În 2015, am scris un articol critic la adresa politicienilor noștri, care în mare parte urăsc creștinismul dar se folosesc de valorile creștine, în special de caritate și compasiune, pentru a-și promova propriile interese, în special imigrarea în masă. Așa că le-am aruncat mănușa.

Cu câteva luni mai târziu am primit un telefon de la un politician de aici care mi-a zis că eram pe lista neagră a guvernului, fiind, chipurile, un agent de propagandă pro-rus, în ciuda faptului că nu aveau absolut nicio dovadă care să susțină această acuzație. Lucrez din când în când pentru o agenție de presă rusă,dar aceea este pur și simplu munca mea de jurnalist.

Astăzi, într-o societate unde se presupune că există libertate de exprimare, dacă politicienii vor să le ia vocea criticilor lor, nu trebuie decât să îi acuze că lucrează pentru Kremlin sau că au legături dubioase cu Rusia. Asta mi s-a întâmplat mie și asta li se întâmplă și politicienilor și jurnaliștilor importanți din SUA, Franța sau Germania. Dacă nu ești de acord cu politicile multiculturale din Europa, atunci ești etichetat ca fiind agent al Rusiei. Ceea ce e de fapt o formă de asasinare a carierei politice sau a reputației.

Se tem extrem de mult de ascensiunea a ceea ce politicienii de stânga numesc „populism”, care pune în pericol existența iubitei lor Uniuni Europene. Iar în acest an, miza este mare din cauza alegerilor din Franța și Germania. Așa că apelează la acest tip de tactici pentru a reprima orice disident.

Așa că acum sunt pe lista neagră în Danemarca, o țară ce se presupune că e liberă, dar dacă va porni vreun conflict cu Rusia, aș putea ajunge în închisoare sub pretextul că sunt agent străin. Din nou, fără dovezi sau proces judiciar. Așa funcționează și societățile totalitariste. Prima oară, te trec pe listă, iar apoi, când apare o problemă sau un motiv inventat, vin după tine. 

ET: Nu ați făcut decât să vă exprimați niște opinii care coincid cu cele ale multor conservatori din ambele părți ale Atlanticului. Există, cu siguranță, mulți oameni îngrijorați de viitorul societăților din vest. Din multe puncte de vedere, acest lucru amintește de Uniunea Sovietică și noua societate măreață pe care încercaseră să o creeze, dar care a avut consecințe dezastroase care ne sunt cunoscute tuturor.

Aceasta e o comparație chiar foarte reală și îngrijorătoare. Până la urmă, comunismul a fost ideea vestului și i-a fost impusă Rusiei, dar nu ei au creat-o. Și nu s-a terminat odată cu căderea Uniunii Sovietice. Din contră, este cât se poate de în viață și circulă pe teritoriul continentului nostru. Deși operează în mod diferit, scopurile nu sunt foarte diferite. Versiunea care se răspândește în vest este marxismul cultural.

Nu mai avem familii, religii, nici măcar sexe. Acum în Suedia au inventat un termen de gen neutru cu care să se adreseze fetițelor și băiețeilor de la grădiniță. Este o schimbare totală de la valorile vestice tradiționale care au protejat Europa de invaziile străine timp de secole. Și acum, acest lucru a dispărut.

În teorie, ideea de multiculturalism și granițe deschise sună foarte frumos, dar în practică, a dus la o transformare progresivă a societăților noastre, și după cum observăm în cazul Suediei, nu întotdeauna spre bine. Mai puține libertăți, mai puțină siguranță, mai puțină unitate; mai multe crime, mai multă fragmentare, mai multe probleme sociale. Este în mod clar o confruntare între bine și rău, iar noi, în vest, nu mai putem face deosebirea dintre cele două. Eu aș numi-o chiar dezorientare diabolică. 

ET: Deci cât va dura până când crucea creștină va fi ștearsă de pe steagul vostru? Și ce părere are despre asta monarhia din Danemarca, care a jurat să protejeze cultura și religia daneză?

IT: Niciun politician din Europa nu va apăra creștinismul. Niciunul. Poate doar prim-ministrul Ungariei, Victor Orban. Există o alianță păgână între Stânga și islamismul radical. Mulți europeni au așa un dispreț față de propriile tradiții, că ar prefera să vadă creștinismul eradicat, chiar dacă asta ar însemna să renunțe, în final, la modul de a trăi și chiar și la libertățile personale.

Avem parte de această situație bizară în care feministele din vest sunt de acord cu obligația femeilor de a-și acoperi capul, pe lângă renunțarea la multe dintre drepturile de care ar trebui să se bucure în țările noastre. Iar de multe ori, aceste femei sunt penalizate de propriile comunități atunci când încearcă să se integreze în societatea noastră, în timp ce feministele nu spun nimic. Totul este așa de multicultural și frumos. 

ET: Cunoașteți bine Rusia ca urmare a muncii dumneavoastră. Puteți să faceți o comparație între ce se întâmplă acolo și transformările ce au loc într-o mare parte din Europa de Vest?

Credeți sau nu, taberele s-au schimbat. Acum Rusia este cea care adoptă creștinismul, în timp ce vestul încearcă să scape de el în toate modurile posibile.

Creștinismul are rădăcini adânci în Rusia: în literatura, arta și cultura lor. Atunci când sovieticii au încercat să îl interzică în mod brutal, cu prețul a nenumărate vieți, a continuat să fie practicat pe ascuns. Oamenii încă celebrau creștinismul în secret, săvârșind botezuri și altele de acest fel în spatele ușilor închise.

Domnul președinte Putin a inaugurat recent o statuie imensă a sfântului Vladimir, patronul Bisericii Ortodoxe Ruse, la aproximativ 100 de iarzi de zidurile Kremlinului. Dacă stai într-un anumit punct pe cealaltă parte a străzii care vine dinspre Kremlin, crucea pe care o poartă apare chiar mai înaltă decât steaua din Piața Roșie, așa că simbolismul este foarte puternic.

În vest, așa cum am discutat, mergem în direcția opusă. Încercăm să renunțăm cât mai repede la valorile și patrimoniul nostru. 

ET: Filmul rus din 2014 Leviathan face aluzie la această transformare. Cu toate acestea, a pus creștinismul ortodox într-o lumină nu așa de pozitivă, fiind folosit ca argument ideologic pentru a justifica puterea oligarhilor în societate. Domnul președinte Putin nu este sfânt, mai mult ca sigur. Nu că totul este superficial?

IT: Sunt oameni în Rusia care se opun de asemenea propriilor valori tradiționale și care își doresc o Rusie mai occidentalizată. Nu am văzut filmul acela, deci nu pot să îmi dau cu părerea dacă regizorul susține sau nu acel punct de vedere.

Oamenii ar trebui să meargă în Rusia, să vadă cu proprii ochi. Domnul președinte Putin nu face decât să reacționeze conform cu ce se întâmplă acolo și respectă credința ortodoxă a poporului rus.

Acesta este unul dintre motivele pentru care cred că vestul îi urăște așa de mult pe ruși. Nu pot să tolereze ideea de a avea o Rusie creștină renăscută și puternică care se împotrivește fățiș marxismului lor cultural. Și în consecință, au demonizat-o de multe ori în mass media și în cercurile politice. 

ET: Așadar, este Danemarca pe muchie de cuțit? Mai mult, este și restul Europei?

Da, Danemarca este e muchie de cuțit. Și Europa e pe muchie de cuțit. Ne-am pierdut complet cultura, valorile și busola morală. Ce era considerat bun, acum este rău și invers.

Ați menționat că Danemarca ar fi cea mai fericită țară din lume, dar nu sunt sigură că este adevărat. Este un motiv pentru care consumul de alcool este mare și jumătate de milion de oameni iau antidepresive.

Channel 1, postul nostru principal de televiziune, a prezentat de curând un documentar despre trei fete daneze care s-au convertit la islamism din proprie voință, nu pentru că s-au căsătorit sau ceva de acest gen. Toate crescuseră în același tip de mediu, provenind din familii destrămate, având probleme cu alcoolismul și așa mai departe – în esență, o parte din moștenirea revoluției din 1968 care a avut loc în întreaga Europă. Ce le lipsea acestor fete era structura, și au găsit-o în Islam pentru că acesta ordonează toate aspectele vieții: cum te îmbraci, ce mănânci, cu cine poți socializa, cum să te rogi, cum să te comporți ca soție și așa mai departe.

Asta nu înțeleg partidele politice de Dreapta din Europa. Aceasta este o luptă spirituală. Nu poate exista libertate politică fără libertate spirituală. Dacă începi pur și simplu să interzici una și alta, de exemplu, dacă le spui să renunțe să își acopere capul, nu o sa meargă. Civilizația noastră va dispărea treptat.

Singurul lucru care poate salva acum Europa este o reală redeșteptare spirituală, îndrăznesc să spun chiar creștină, pe întregul continent. Acest lucru a jucat un rol important în căderea comunismului în Uniunea Sovietică și Germania de Est. Bisericile de aici au reprezentat locuri secrete unde oamenii se adunau, își exprimau ideile și își împărtășeau credința și suferințele.

Încă de la început, Creștinismul a însemnat să te împotrivești răului prin dragoste, rugăciune și credință pentru că acestea trei reprezintă cheia către libertate. Și tocmai acestea sunt valorile pe care nu le tolerează aripa radicală de stânga și islamismul radical, pentru că, bineînțeles, amândouă cer supunere totală față de stat și, respectiv, viziunea pe care o au ei față de Dumnezeu.

ET: Vă mulțumesc mult pentru că ați împărtășit cu noi gândurile și curajul dumneavoastră. Ați merita să fiți pe coperta unei reviste, nu pe lista neagră a unui guvern. Va doresc numai bine.

Adevărul supără, pentru că doare. Uneori este insuportabil (gânduri despre „Marşul pentru Viaţă” 2017)

Reacţiile negative – mai mult sau mai puţin vehemente – la adresa Marşului pentru Viaţă nu sunt deloc o surpriză. Dimpotrivă.

Au însoţit apariţia şi istoria mişcării provita de la noi de la început (anii 1990), înainte de a se importa în România neo-marxismul cultural. La Sibiu facem Marşul pentru Viaţă din 1998. Am întâlnit mereu aceleaşi reacţii publice: curiozitate amestecată cu doze diverse de adversitate (atât la autorităţi şi media, cât şi la persoanele de pe stradă), uneori travestită în indiferenţă. Majoritatea trecătorilor (şi aproape toate femeile) privesc pieziş sau după prima privire întorc capul. O reacţie similară în faţa standurilor de promovare provita (de pe traseul Marşului pentru Viaţă sau cele din curţile bisericilor de parohie): oamenii privesc cu coada ochiului ori de departe şi le ocolesc. Foarte puţini au curajul să se apropie, să puna mâna pe materiale, sau să intre în vorbă… Excepţiile, câte sunt, sunt de regulă tinerii!

De asemenea, reacţiile de-a lungul timpului la abordarea subiectului avortului de către preoţi în predică sunt în general negative. Uneori se comentează. Comentează preoţii între ei. Subiectul deranjează. Este indecent. Împovărător.

Amploarea şi constanţa acestor reacţii trebuie să aibă o cauză serioasă. Cred că o ştim cu toţii: adevărul supără, pentru că doare. Uneori este insuportabil…

Şi adevărul este că ceea ce au scris furioşii pe asfalt şi pereţi este chiar „adevărul lor”. Spus la mare supărare, pentru că la mare durere…  MpV n-a trecut pur şi simplu pe nişte străzi din localităţile noastre, prin faţa privirii unor oameni. A trecut şi pe acolo pe unde au scris cei supăraţi că trece: prin viaţa lor intimă, peste organele lor sexuale. Desigur, prin cele mai sexuale organe, care sunt mintea şi conştiinţa noastră. De ce să ne mirăm că doare?

***

Când persoana A confruntă (critică) moral persoana B, în acelaşi timp îşi afirmă propria superioritate morală: implicit, A pretinde că ştie mai bine decât B ce este bine şi ce este rău (în cazul dat, nu neapărat în general). De obicei, toţi reacţionăm negativ la asemenea confruntări, cel puţin în primă instanţă, pentru că ne este contestată competenţa morală în ceea ce ne priveşte. Nu ne place să primim lecţii de morală.

[Notă: Este o situaţie de când lumea, dar cei de azi primim încă şi mai greu asemenea lecţii din cauza narcisismul mai ridicat: este şi foarte promovat (de advertising – „vinde bine” – etc) dar, mai important, este şi o reacţie de apărare le traume sufleteşti (păcatele nepocăite, în termeni tradiţionali). La dureri sufleteşti mari, apare reacţia de apărare, care include efortul de salvare a stimei de sine sub o mască cu două feţe: cinică în afară, narcisistă înăuntru.]

***

Un profesor american mi-a spus că în SUA, în decurs de un deceniu, opinia publică majoritară în privinţa LGBT a basculat de la o atitudine ostilă la una de simpatie (nu o mare majoritate, dar perceptibilă). Există, desigur, multe cauze, între care campaniile media au un rol important. Cel mai interesant aspect este că această schimbare este considerată o victorie morală, mai mult decât una politică. Câştigă cei mai buni sau, nu mai puţin important, pierd cei mai răi. Cum este posibil ca un comportament imoral pentru majoritatea unei populaţii să fie totuşi acceptat moral?

[Notă: Ca şi în cazul avortului, o asemenea majoritate nu ar exista dacă mulţi dintre cei care nu îl practică, deci nu consideră comportamentul respectiv bun în sine, nu l-ar aproba.]

Putem vorbi de „spălarea pe creier”, de „ideologizare”, de „războiul cultural” şi nu greşim. Însă dacă nu punem totul pe seama subliminalului ori a demonicului, trebuie să fie ceva care ne face susceptibili la „spălare” sau ispită.

***

Când cineva îşi afirmă superioritatea morală, de cele mai multe ori îl considerăm arogant; şi de cele mai multe ori îşi pierde credibilitatea. Ceea ce a reuşit pretutindeni mişcarea LGBT a fost să apară ca victima – doar în termeni morali; e suficient – a aroganţei celor care au confruntat-o public, a celor care afirmă superioritatea heterosexualităţii.

[Notă: Nu întâmplător argumentele „hate” şi „fobia” sunt cele mai utilizate.]

Când cineva nu vrea sau nu are puterea să renunţe la un comportament imoral sau să recunoască un eşec personal grav (nu se pocăieşte, în termeni tradiţionali), cel mai important lucru este negarea, respingerea sentimentului de vinovăţie…

[Notă: Deloc întâmplătoare lupta cu vinovăţia a şcolilor psihoterapeutice necreştine şi cu concepţia despre păcat a teologiilor moderne.] 

Din tot creştinismul, post-creştinismul nu reţine nici măcar ideea de iertare – numai greşelile pot fi iertate –, ci doar pe cea de ne-judecare: nu mai există superioritate morală, toate comportamentele consensuale sunt legitime. Există, în schimb, autodiscreditarea morală a celor care pretind vreo superioritate. Nu este nevoie ca promotorii drepturilor la „libertate sexuală şi reproductivă” să se apere („pride-parades”, „coming-out”), ci doar să răspândească mesajul „suntem judecaţi!”… Mai devreme sau mai târziu, aroganţii vor pierde majoritatea.

[Notă: LGBT nu mai acceptă statutul de toleranţă. Cer recunoaştere, afirmare.]

***

Cu atât mai mult cu cât, inevitabil, superiorii au, ei înşişi, propriile slăbiciuni. Cine ridică piatra?… Mesajele de pe asfalt şi pereţi au fost doar indecente şi agresive, nu nesincere, nici prost-ţintite, mai ales cele de pe pereţii bisericilor. Prin care pereţi – cel puţin aşa cred mulţi – ne afirmăm superioritatea…

***

Dacă Marşul pentru Viaţă trezeşte atâta furie este şi pentru că trece peste răni adânci şi nevindecate. Nu vreau să spun că Marşul pentru Viaţă este moral ineficient, deci neavenit. Nici că, în schimb, ar fi avenit tocmai pentru că nu (mai) cerem incriminarea avortului. Marşul pentru Viaţă este necesar moral pentru a ne reaminti public de tragedia avorturilor, care ne priveşte şi ne răneşte pe toţi. Ceea ce vreau să spun este că nu suntem dispuşi să primim lecţii morale – nici măcar în nume de tratament – decât de la cei pe care îi credităm cu autoritate morală. Însă credibilitatea şi autoritatea morală nu se câştigă dând lecţii, ci (cu totul) altfel. Marşul pentru Viaţă este necesar, dar nu este şi suficient. Numai Marşul pentru Viaţă, numai lecţiile morale, sunt calea sigură către discreditarea şi înfrângerea morală.

La finalul documentului oficial privitor la avort al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române citim:

„Biserica trebuie să întreprindă un întreg efort de educare a omului de azi cu privire la scopul sexualității umane. Activitatea  pastorală a preotului trebuie diversificată. Biserica va trebui să sensibilizeze toți factorii care au ca obiect educarea populației sau se îngrijesc de sănătate; omul trebuie educat cu privire la ce înseamnă adevărata tandrețe şi dragoste, trebuie educat să-şi pună ordine în propria-i viată, în condițiile sociale actuale.”

Documentul datează din 2004. Marşul pentru Viaţă din 2017 ne arată că cele cinci imperative („trebuie”) ale fragmentului citat sunt de o tot mai mare actualitate.

Este timpul iertării (Reflecții de după Marșul pentru Viață 2017)

Până nu demult, mass-media s-a căznit să pună în dezbatere publică avortul, invocând numărul mare de avorturi din România. N-a reușit decât foarte puțin. Societatea era mută și surdă, întrucât mereu și mereu subiectul era legat de introducerea în școli a orei obligatorii de educație sexuală. Și dacă nu a mers, înseamnă că la mijloc era ceva forțat, artificial.

Iată că Marșul pentru Viață 2017, desfășurat în anul acesta în ziua de Bunăvestire, la care au participat peste o sută de mii de oameni din toată țara și din Republica Moldova, ne arată că dezbaterea se poate face acum dinspre societate spre mass-media. Și ne arată că oamenii, românii au început să conștientizeze ce înseamnă cu adevărat avortul. Iar avortul înseamnă moarte. Oricum l-ai privi înseamnă moarte – fie că e doar a copilului, fie că e a mamei și a copilului.

Cu alte cuvinte, crudul adevăr, „care doare” – avortul este moarte –, în sfârșit, a început să fie spus în gura mare. De aceea s-au înfuriat  și mulți opozanți, care nu au găsit mai cu cale să-și exprime mânia, decât prin mesaje obscene. A fost, de fapt, strigătul de durere al sufletului lor. Au vrut să ne arate că și ei suferă din cauza avortului. Pe de o parte. Pe de altă parte, e și strigătul nostru de durere. Nu suntem mai puțin afectați și răniți decât cei care s-au opus marșului. Avortul afectează întreaga familie, ne afectează pe toți. Așa spun psihologii care au consiliat femeile rănite psihic și sufletește de avort. Iar preoții știu acest lucru și mai bine. Toată societatea noastră românească este rănită de avort. Cum spunea Părintele Nicolae Tănase, „stăm, ca popor, într-o mare baltă de sânge”. Să ne închipuim acum câtă durere, câtă suferință, câtă frustrare a generat această vărsare de sânge, la nivelul fiecărei familii, la nivel personal și la nivelul întregului neam.

Nu e de mirare că toată societatea noastră e dezbinată, e ruptă, unii sunt mai deștepți, alții – mai fraieri, unii sunt spionii lui Putin, alții – spionii lui Soros. Unii sunt hoți, alții – ticăloși. Unii sunt desfrânați și păcătoși, alții – virtuoșii pământului. Ne certăm de dimineață până seara, pe rețelele de socializare, la TV, la radio, fără să ne dăm seama că această stare ne apasă sufletele și ne ține încătușați. Drept rezultat – suntem cu toții niște încrâncenați. Cum putem crește, cum putem scăpa de măști, cum putem merge mai departe, ca societate, cum ne putem găsi libertatea, ca oameni, dacă avem sufletele împietrite și opace, încătușate în gânduri-clișee?

Iertarea – vindecare a sufletului

În miezul credinței noastre creștine stă iertarea. Iertarea vine dacă implorăm Mila Domnului, dacă cerem lui Dumnezeu să-i ierte pe cei care ne-au greșit nouă și să ne ierte pe noi, care le-am greșit lor. Nu vom găsi împăcarea și pacea interioară atâta timp cât nu ne vom cere iertare unii altora. Iertarea nu vine din aer, nu vine pur și simplu că ne-am gândit la ea. Dacă nu conștientizăm și dacă nu spunem pe nume tuturor lucrurilor la care suntem părtași, e greu să se instaleze liniștea și pacea în sufletul nostru. Toți avem sufletele rănite și vulnerabile și toți tânjim după dragoste și căldură.

Când spunem, în rugăciunea Tatăl Nostru, „precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne gândim și la o femeie din viața noastră care a făcut avort – mamă, soție, fiică, soră, bunică…  Să-i iertăm și pe tații care și-au împins soțiile la avort sau pe cei care nu s-au putut opune. Soții să-și ierte soțiile, iar soțiile să-și ierte soții. Să spunem „Dumnezeu să le ierte pe cele peste 10 mii de mame, care au murit prin avort, împreună cu pruncii lor, pe vremea comunismului.”

Fără iertare, nu e posibil să creștem, fiecare dintre noi personal și cu toții împreună. Nu putem merge mai departe, nu putem fi împăcați, nu ne putem limpezi. Să avem speranța că rugăciunea noastră către Iisus Hristos Domnul va mișca sufletul celui rănit de lângă noi sau rănit de noi. „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri.” (Luca, 6:27-28)

Aceste gânduri mi-au fost prilejuite de lectura cărții lui Jean Vanier, „Becoming Human”. Jean Vanier (fiul fostului guvernator al Canadei) este fondatorul Caselor „Arca” – o rețea internațională de comunități pentru oamenii cu handicap mintal.  După ce a studiat filozofia și teologia la Paris, a fost profesor de filozofie și teologie în Canada. În 1964, a cumpărat o casă la Trosly-Breuil (Franța), în care a primit să stea cu el doi oameni cu handicap mintal. A numit casa „l’Arche” (Arca, după Arca lui Noe), care a însemnat un loc de refugiu pentru niște oameni respinși de societate și un loc pentru un nou început. Astăzi locuiește tot la Trosly, în compania oamenilor cu dizabilități.

Casele „Arca” reprezintă astăzi o rețea de peste o sută de comunitati, ce includ oamenii cu handicap mintal și asistenții lor, comunitati care exista in peste 30 de tari.  Scopul acestor comunități este să ofere oamenilor cu handicap demnitate și simțul comunității, care lipsesc într-o instituție de stat.

Jean Vanier este, de asemenea, împreună cu Marie-Hélène  Mathieu, co-fondator al centrelor „Credință și Lumină”, care aduc împreună, în întâlniri regulate, oameni cu dizabilități, părinții și prietenii acestora. Astăzi, în 75 de țări din lume există peste 1.300 de asemenea comunități.

În românește, a fost tradusă o singură carte a lui Jean Vanier, „Izvorul lacrimilor”, Editura Sapientia, Iasi, 2014. (Larisa Iftime)

Furtuna care se apropie: Libertatea religioasă după triumful revoluției sexuale

Rezultatul final al legislației anti-discriminare va fi victoria „drepturilor sexuale” asupra libertății religioase

În primul volum al istorisirii sale despre cel de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill privește înapoi la „norii de furtună” adunați în anii 1930 ce prevesteau războiul și pierderea libertății umane. Churchill a avertizat cu înțelepciune și precizie Marea Britanie de tragedia ce avea să urmeze dacă Hitler nu avea să fie oprit. Acțiunile sale AU FOST curajoase. Noi nu ne confruntăm cu aceeași furtună, dar avem de dus o bătălie care va determina destinul neprețuitei Libertăți, însăși temelia drepturilor omului și demnității umane.

Vorbind în urmă cu treizeci de ani, procurorul general Meese (al SUA, n. tr.) [1] a avertizat că „există idei care au dobândit o influență în unele părți ale societății noastre, în special în unele domenii importante și sofisticate care se opun libertății religioase și libertății în general. În unele zone, există persoane care au îmbrățișat o ostilitate față de religie care trebuie să fie recunoscută ca ceea ce este, în mod expres, și contracarată.”

Acestea au fost cuvinte profetice. Ideile despre care Meese avertiza au câștigat teren în ultimii treizeci de ani și câștigă și acum cu o viteză uluitoare. O revoluție în moralitate caută acum nu numai să submineze căsătoria, dar, de asemenea, să redefinească și astfel să submineze fundamentul esențial al demnității umane și al libertății.

Libertatea religioasă este sub amenințare directă. Pe parcursul pledoariilor, în cauza Obergefell (cauza în urma căruia Curtea Supremă a legalizat „căsătoria” între persoane de același sex pe întreg teritoriul SUA, în iunie 2015, n. tr.) reprezentantul ministerului Justiției a notificat Curtea Supremă că libertățile instituțiilor religioase vor fi o problemă deschisă și inevitabilă. Deja, libertatea religioasă este amenințată de un nou regim moral care exaltă libertatea erotică și autonomia personală și susține deschis că libertățile religioase trebuie să cedeze locul noii moralități, redefinirii căsătoriei precum și cererii acesteia de suveranitate morală, culturală și juridică coercitivă.

Acestea sunt zilele care vor necesita curaj, convingere și limpezime. Suntem într-o luptă pentru libertățile cele mai importante pe care Dumnezeu le-a dăruit omenirii, fiecăruia dintre noi, făcute după chipul și asemănarea sa. Libertatea religioasă este redefinită ca o simplă „libertate de închinare”, dar ea nu va supraviețui mult timp în cazul în care este redusă la o sferă privată, fără voce publică. Însăși libertatea de a predica Evanghelia este în joc și tot așa este și libertatea fiecărui american. Drepturile omului și demnitatea umană sunt abstracții temporare în cazul în care acestea sunt separate de realitatea lor ca daruri ale Creatorului. Eclipsa adevărului creștin va duce inevitabil la o tragică pierdere a demnității umane. Dacă pierdem libertatea religioasă, toate celelalte libertăți vor fi pierdute, unul câte unul.

Libertatea religioasă și provocarea căsătoriilor de același sex

Deși căsătoria între persoane de același sex este noua pe scena americană, provocările la adresa libertății religioase au fost pe deplin evidente, chiar înainte ca aceasta să devină o realitate. La scurt timp după legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex în statul Massachusetts, mai multe seminarii și simpozioane au fost organizate în scopul de a lua în considerare dimensiunile legate de libertatea religioasă ale acestei revoluții juridice. Fondul Becket pentru Libertate Religioasă a sponsorizat unul dintre cele mai importante dintre aceste evenimente, care a produs un important volum de eseuri scrise de experți în drept proeminenți, de ambele părți ale acestei revoluții. Consensul la care s-a ajuns la conferință a fost că normalizarea homosexualității și legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex va produce o coliziune frontală în instanțele de judecată. După cum Marc D. Stern din partea Congresului Evreiesc American a declarat, „căsătoria între persoane de același sex va aduce o schimbare majoră în legislația americană.” [2] El a continuat: „Această schimbare va reverbera peste peisajul juridic și religioase în moduri care sunt imprevizibile astăzi.” [3]

El a prevăzut unele dintre fronturi și a adresat câteva dintre argumentele care deja erau recunoscute. Chiar și atunci, Stern a văzut aproape toate problemele pe care le-am amintit și altele ce încă vor să vină. El a văzut campusurile instituțiilor de învățământ religioase și activitatea instituțiilor religioase ca pe arene de inevitabil conflict juridic. A subliniat că ocuparea forței de muncă este unul dintre domeniile de conflict juridic crucial și a vorbit cu pesimism cu privire la capacitatea instituțiilor religioase de a-și menține libertatea în acest context, pentru care el pleda. După cum Stern a argumentat, „legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex ar reprezenta triumful unei etici egalitariste în fața uneia bazată pe credință, și nu doar din punct de vedere legal. Întrebarea care rămâne este dacă promotorii toleranței sunt pregătiți să tolereze susținătorii viziunilor etice diferite. Cred că răspunsul va fi nu.“

Stern nu trebuit să aștepte mult pentru ca evaluarea sa să fie verificată de către juriștii din cealaltă tabără a dezbaterii. Unul dintre cei mai importanți dintre aceștia, Chai R. Feldblum, cu o rară candoare și a arătat că și un susținător al căsătoriilor între persoane de același sex și al normalizării homosexualității ar putea vedea, de asemenea, apariția acestor probleme. Feldblum arăta ceea ce ea a descris ca fiind „conflictul care cred că există între legile menite să protejeze libertatea lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor și transsexualilor (LGBT), astfel încât ei să trăiască vieți demne și integre, pe de o parte și convingerile religioase ale unor persoane al căror comportament este reglementat de aceste legi, pe de alta.” [5] Ea a continuat să-și afirme convingerea că „cei care pledează pentru egalitatea LGBT au minimalizat impactul unor astfel de legi asupra convingerilor religioase și, la fel, cred că cei care au căutat introducerea de scutiri pe motive religioase în astfel de legi privind drepturile civile au minimalizat impactul pe care astfel de scutiri le-ar avea asupra persoanelor LGBT” (este vorba despre scutiri de la aplicarea unei legi pe motive religioase, cum ar fi refuzul încheierii de acte de căsătorie între persoane de același sex pentru ofițerii de stare civilă creștini, n.tr.) [6].

Feldblum a cerut societății să „recunoască faptul că legile privind drepturile civile pot fi o povară pentru libertatea de credință a unui individ atunci când comportamentul cerut de aceste legi împovărează credința de bază a acestuia, indiferent dacă astfel de convingeri au o bază religioasă sau seculară.“ [7] Astfel, conform argumentului lui Feldblum, ne confruntăm direct cu afirmația că „interesul libertății de credință” al unui individ trebuie să dea prioritate la ceea ce este acum definit ca drepturile civile ale minorităților sexuale. Feldblum a crezut că a văzut viitorul în mod clar și că viitorul ar însemna că „o majoritate de jurisdicții în această țară vor fi modificat legile astfel încât persoanele LGBT să aibă o deplină egalitate în societatea noastră, inclusiv accesul la căsătorie civilă sau uniuni civile, care au același efect juridic ca și căsătoria civilă.” [8] În acel viitor, libertatea religioasă ar fi pur și simplu dată la o parte din fața libertăților civile ale homosexualilor și cuplurilor de același sex. Feldblum, care avea să devină profesor la Facultatea de Drept a Universității Georgetown, a înțeles că această revoluție a moralității ar însemna că guvernul este „părtinitor” într-un conflict moral, favorizând comunitatea LGBT. (…) Odată ce guvernul se plasează de acea parte, legile și constrângerile lor vor cere celor care au un sistem moral contrar, bazate pe convingeri religioase sau laice, să recunoască noua judecata morală susținută de către guvern.

În argumentul său foarte revelator, Feldblum se luptă să găsească o modalitate de a acorda recunoaștere și un nivel de libertate pentru cei care nu sunt de acord cu normalizarea homosexualității, mai ales din motive religioase. Cu toate acestea, după cum ea împărtășește în mod deschis, ea nu este în măsură să susțină acest efort, având în vedere angajamentul său anterior în favoarea impunerii absolute a noii moralități prin intermediul legii și prin puterea statului. Numită de președintele Obama în calitate de șef al agenției federal pentru oportunități egale în angajarea în muncă, Feldblum a declarat într-un alt context că rezultatul final al legislației anti-discriminare ar însemna victoria drepturilor sexuale asupra libertății religioase. Ea nu a putut menționa nici măcar un singur caz în care, cel puțin ipotetic, libertatea religioasă va triumfa asupra constrângerii la noua moralitate.

Este extrem de important să înțelegem judecata aplicată prin mecanisme legale în urma acestei revoluții. Feldblum, o activistă lesbiană și susținătoare a căsătoriilor între persoane de același sex și pentru legalizarea poligamiei înțelege pe deplin că legea educă și consolidează un sistem de valori morale. Ea insistă asupra faptului că legea trebuie să nu permită nici o deviere în viața publică de la dictatele noii moralități. În acest caz, să nu permită nicio derogare de la reglementările care interzic discriminarea pe bază de orientare sexuală sau identitate de gen.

În prezentarea sa la evenimentul organizat de Fondul Becket, Feldblum a citat scrierile judecătorului Michael McConnell, care a oferit sprijin atât pentru căsătoriile de același sex cât și pentru asigurarea că libertatea religioasă a creștinilor și a altor cetățeni va fi protejată. Argumentul lui McConnell este simplu:

„Punctul de plecare ar fi să tratăm atât opinia că homosexualitatea este o manifestare sănătoasă și normală a sexualității umane și cât considerentul că homosexualitatea este nenaturală și imorală ca o poziție de conștiință cu respect egal, așa cum tratăm atât ateismul cât și credința ca demne de respect. Prin respect nu înțeleg acord. Mai degrabă, mă refer la toleranța civilă față de concetățeni chiar și atunci când nu suntem de acord cu opiniile lor. Ar trebui să recunoaștem că Magistratul nu este un „judecător mai competent” al „Adevărului“ despre sexualitatea umană așa cum nu este al religiei.” [9]

Feldblum a respins argumentul, acuzându-l pe McConnell că nu a recunoscut „că guvernul ia în mod necesar o poziție cu privire la problema morală articulată de el de fiecare dată când aceasta nu reușește să asigure că persoanele homosexuale pot trăi deschis, în condiții de siguranță și onestitate în societate.“ [10]

Cu alte cuvinte, nu trebuie să existe nici o excepție. Libertatea religioasă pur și simplu se evaporă ca drept fundamental cu temei în Constituția SUA și rămâne în urma a ceea ce este acum o libertate mai importantă în societate: libertatea sexuală. […]

În cadrul emisiunii „Femei de 10, bărbați de 10”, doamna doctor Monica Pop a spus că este „un păcat” să fie lăsați să vină pe lume copiii care se vor naște cu dizabilități sau copii ai căror părinți nu sunt pregătiți să-i primească.

I-a răspuns o astfel de persoană, Sorin Rusu, care are de 45 de ani boala Lobstein (boala oaselor de sticlă). Un minunat articol despre el găsiți aici

Iată ce a postat pe Facebook, după emisiune, Sorin Focuță:

Sunt dator în faţa lui Dumnezeu să apăr aceşti copilaşi ce nu se pot apăra singuri, şi – cu tot respectul pentru doamna oftalmolog şi toţi ce sunt porniţi vehement pe ideea că noi, cei care ne naştem cu nişte dizabilităţi, nu am gusta la fel de mult bucuria de a trăi ca şi domniile lor – spun că ar trebui să nu îşi facă absolut nici o problemă, am trăit bucurii pe care mulţi copii crescuţi acum la bloc şi-n oraşe, nici nu prea le mai trăiesc: ani buni de lecturi şi stat într-un cadru natural debordând de vietăţi care mai de care mai frumoase, lucru de mână alături de mămica, jocuri cu fratele meu mai mare.

Nu, nu şotron, minge… dar se găseau destule gen: şah, table, cărţi, Nu-te-supăra-frate… şi chiar fotbal pe scândura furniruită cu care se lungea masa 😀 (asta-i ghiduşie făcută fără să ştie mămica, jucam doar când pleca ea de acasă). Iar ceilalţi copiii de pe stradă, care pot oricând da mărturie că niciodată n-am plâns că de ce trăiesc, că de ce m-am născut, că de ce ei pot şi eu nu, că ei au şi eu nu. Slavă Domnului, nici vorbă de aşa ceva.

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
6 aprilie 2017

ALO! POT SA VORBESC CU TATICUL MEU, VA ROG?

Crimele adultilor impotriva copiilor  sunt numeroase, dar ignorate, trecute cu vederea ori nu se discuta. Adultii isi aroga drepturi si tot ei decid daca exercitarea lor afecteaza ori nu, negativ, copiii. Insista mereu si mereu, eronat zicem noi, ca drepturile lor sunt compatibile cu ale copiilor. La fel, egoismul adultilor e de neinchipuit. Aroganta la fel. Tot ce conteaza pentru adulti este situatia lor, inclinatiile lor, si satisfacerea necesitatilor lor, fie obiective, subiective ori desarte.  Chiar daca satisfacerea nevoilor lor e in detrimetul copiilor.  Am scris deja, in numeroase ocazii, despre impactul teribil pe care casatoriile homosexuale le au asupra copiilor in toate tarile in care ele au fost legalizate. La fel parteneriatele civile. Dar cu toate acestea, adultii continua sa insiste, in numele unei presupuse si gresit intelese egalitati, ca institutia casatoriei trebuie extinsa si cuplurilor de acelasi sex. La fel si concubinajul si parteneriatele civile care si ele dauneaza copiilor. Dar pentru legiuitorii adulti, si in special pentru politicienii de stanga, impactul nociv al casatoriilor homosexuale asupra copiilor, nu are nicio insemnatate. Nu conteaza. Revolutia sexuala a deturnat politica normala si regulile traditionale de manifestare democratica a vointei populare. A divizat comunitati, institutii si denominatii religioase, partide politice si lumea academica. Divizarea aceasta se simte tot mai pregnant si in Romania unde, in doar ultimele luni, am observat polemici acerce in sanul liberalilor romani. Declaratiile iresponsabile ale unor parlamentari si lideri de partide politice se multiplica, dind de inteles ca interesul suprem al copiilor in dezbaterile care au loc privind casatoriile homosexuale in Romania este in intregime ignorat.

La multele materiale pe care deja le-am publicat privind toxicitatea casatoriilor homosexuale asupra copiilor, adaugam inca unul astazi, publicat pe 29 martie de Doug Mainwaring. Comentariul lui are greutate deorece autorul e fost homosexual si denota, in mod special, durerea pe care o simt copiii atunci cind tata ori mama parasesc familia pentru a trai un stil de viata homosexual. Mainwaring si-a parasit nevasta si copiii pentru a-si satisface pornirile homosexuale. Copiii lui au luat-o razna si l-au sunat din cind in cind sa-i auda vocea. Le era dor de el. In timp, Mainwaring si-a venit in fire, a abandonat homosexualitatea, s-a recasatorit si a revenit in familie. A devenit un activist pentru drepturile copiilor si impotriva casatoriilor homosexuale. Dam traducerea romana a articolului lui care a fost publicat in engleza cu titlul May I Please Speak to My Daddy? Articolul a fost tradus si editat pentru cititorii nostri de Parintele Emil Ember, AFR Baia Mare. Ii multumim.

Alo, as putea vorbi cu taticul meu?

Lumea contemporana nu are nevoie de barbati care sa isi ia tot ceea ce isi doresc pentru ei insisi, daca pretul este starea de bine a copiilor nostri. Copiii nostri nu au nevoie de supereroi, ci doar de eroii tacuti, obisnuiti, necunoscuti, de fiecare zi, care raspund la numele de „Tatic”. La sfarsitul anilor 90 cand am facut primii cativa pasi ca homosexual, un tip care isi spunea Tex mi-a oferit versiunea scurta a povestii sale intr-un bar. Conversatia a luat o turnura neasteptata: el mi-a explicat ca actualul sau partener a traversat jumatate tara pentru a se indeparta de fosta lui sotie si de copiii sai. Tex raspundea uneori la telefonul de acasa (asta era inainte sa apara celularele) si auzea o voce plapanda intreband: „As putea sa vorbesc cu Taticul meu?”. Aceasta era fetita de 8 ani a partenerului sau, telefonand de undeva din Rocky Mountains. Tex a marturisit ca a fost profund miscat de aceasta intrebare, de faptul ca fiica partenerului sau cerea permisiunea unui strain pentru a vorbi cu tatal ei la telefon. Cand ma gandesc la fetita asta, mintea imi zboara la oameni ca Alana Newman si altii care au drept tata donatori anonimi de sperma. Multi dintre acesti copii isi vor fi pus zilnic aceeasi intrebare in inima lor. Pot sa vorbesc cu taticul meu?

Cand am inceput sa prezint pericolele casatoriilor homosexuale pentru copii, mi-am dat seama cat de dificil era sa gasesc parteneri de discutie care sa se angajeze sincer intr-o discutie intelectuala de la om la om. La inceputul lui 2013, la finalul participarii mele la o discutie de grup, un tanar m-a acuzat ca eram nedrept fata de homosexuali, lesbiene si copiii lor. Mi-am incercat norocul si l-am provocat cu un dialog: „Nu cumva parintii tai au divortat cand erai mic?” El a fost putin uimit de aceasta intrebare personala, dar a raspuns, „Da”. Ingamfarea i-a pierit de pe fata. „Ai trait cu mama ta?” „Da.” „Ti-ai vazut tatal?”„Nu. Nu l-am mai vazut aproape deloc.” „Ti-a fost dor de el? Ti-ai fi dorit sa fii cu el mai mult?” „Da. Desigur,” a raspuns cu un pic de melancolie. „Divortul parintilor tai ti-a crescut starea de fericire sau de tristete?” „Tristetea.” „Deci parintii tai ti-au demontat caminul tau si si-au construit doua structuri noi, care au atestat in primul rand nevoile lor, nu ale tale. Concret, structurile lor erau menite sa iti garanteze starea de nefericire in continuare. Iar tu ai invatat sa traiesti cu asta, pentru ca fiind copil nu puteai avea niciun control asupra actiunilor lor, dar aceste noi planuri de viata nu erau construite tinand cont de interesul pentru tine.” „Ei bine, nu. Nu am putut participa la vot in acest caz. Eram un copil pe atunci.”

„Exact. Deci de ce ar fi diferit pentru copiii homosexualilor sau lesbienelor carora le este negat fie tatal fie mama? Chiar crezi ca doua mame sau doua tati inseamna acelasi lucru cu a avea un tata si o mama in preajma care sa te iubeasca si sa-ti poarte de grija? Serios? Oare avand o mama in plus pe langa tine ti-ar fi fost de-ajuns sau totusi ai fi pastrat un suspin fara raspuns, in inima ta, legat de Tatal tau?” „Inteleg.” „Si atunci de ce vrei sa-i condamni pe ceilalti copii sa fie fara tata? Sau fara mama?”

A priceput ideea. Nu i-a placut, dar a inteles si apoi a plecat. Cand am plecat, am realizat ca „pentru a fi serios din punct de vedere intelectual, nu se poate sa continui sa vorbesc public impotriva pericolelor casatoriilor unisex fara ca, in acelasi timp, sa vorbesc despre raul obiectiv al divortului manifestat asupra copiilor.” Divortul constituie o amenintare mult mai larga si mai invaziva pentru copii fata de perspectiva ca homosexualii sa creasca prunci fara mame si lesbienele fara tati. Am suspinat. Este mult de reparat si de indreptat.Tatal ratacit

Dupa cativa ani de la divortul de sotia mea, ea ma suna sa ma cheme acasa pentru ca fiul cel mai mic scapase de sub control. Cand ajungeam acasa gaseam o mare harababura. El s-a infuriat pentru ceva si si-a iesit din fire mai mult decat trebuia. Tipa si urla si lovea, apoi se inchidea in camera lui. Si nimeni nu avea voie sa intre. Era foarte neplacut sa asisti la asa ceva. Dar multumesc Domnului, dupa o vreme el se linistea si revenea la normal.

Urletele lui, insa, au declansat discutii cu fosta mea sotie. Ce vom face privind aceasta problema de comportament a lui? Avea nevoie de medicamente ? Trebuia sa fie batut ? Avea nevoie de ajutor psihologic?  Dupa ce aceasta scena s-a repetat de cateva ori, mi-a fost destul de clar de ce avea nevoie fiul nostru. El nu avea o problema comportamentala. El avea nevoie doar de un lucru: avea nevoie ca parintii lui sa fie din nou impreuna si sa se iubeasca. Faramitarea familiei noastre a provocat un stres insuportabil asupra psihicului plapand al baiatului nostru de patru ani. Mama si tatal lui erau singurii vinovati pentru aceasta si noi inca ne inchipuiam ca el era singur responsabil pentru problema lui. Baietelul nostru, insa, nu avea nici o vina, dar eu cu siguranta aveam.  Ne-au mai trebuit cativa ani pana cand eu si sotia mea ne-am revenit. Intre timp, copiii nostri au venit sa locuiasca cu mine. Aceasta nu era o solutie, ci doar o masura provizorie pentru a depasi o situatie neplacuta. Pe de o parte, unele probleme s-au rezolvat, pe de alta parte a creat altele si si a ramas un raspuns nesatisfacator.

Pentru a justifica faptul ca ramanem divortati si tinem doua case, noi adultii fortam o sarada, pretinzand tuturor celor din jurul nostru – in special copiilor nostri – sa considere destul de bune comportamentele noastre egoiste si incapacitatea noastra de a face lucrurile sa mearga. In realitate, nu am facut nimic altceva decat sa ne imprastiem problemele si disfunctiile noastre asupra copiilor nostri. Ne usuram de propriile noastre stresuri ingramadindu-le pe capul copiilor nostri. Din fericire, dupa vreo doisprezece ani, am abandonat prefacatoria si suntem din nou casatoriti, sot si sotie, cu copii. Multe s-au vindecat de atunci,si nu vom sti niciodata de cate alte dificultati i-am salvat pe copiii nostri.

O lectie de la HollywoodNiciodata in istorie adultii nu au adus pe lume copii cu scopul explicit de a fi privati fie de mama fie de tata. Copiii care sunt adusi pe lume pentru a satisface dorintele unor cupluri de homosexuali si lesbiene patesc tocmai acest lucru. Ei traiesc cu stiinta ca unul din parintii lor biologici vor ramane pentru totdeauna o enigma, o fantoma. Pana recent, copiii erau vazuti ca un dar pur de la Dumnezeu. Acum noi legi care distrug casatoria cauzeaza tristul rezultat al subminarii demnitatii copiilor, reducandu-i la simple instrumente subjugate implinirii. Pe de o parte, arborele genealogic al familiei lor nu este format din stramosi, ci dintr-o mica armata de surogati, donatori si avocati care elimina genul din casatorii. Desi poate parea o sursa stranie, filmul Disney din 1998 Capcana pentru parinti (un remake al clasicului din 1961 cu Hayley Mills) ne poate invata multe despre copiii care cresc cu doi tati homosexuali sau cu doua mame lesbiene.In film, doua fete care seamana mult, Hallie Parker si Annie James, dau  una peste cealalta intr- tabara de vara exclusivista din New England. Ele descopera imediat ca sunt gemene si ca au fost despartite imediat dupa nastere. Decid sa faca un plan si sa isi schimbe identitatile, luandu-si locul una celeilalte. Fiecare era disperata sa isi cunoasca parintele absent si pentru aceasta trebuie sa isi schimbe stilul de viata, coafura, manierele, vocea si accentul pentru a se muta intr-o tara straina doar pentru a fura cateva zile, in clandestin, cu tatal sau mama dupa care tanjesc.

Hallie traieste cu tatal ei in tinutul viticol al Californiei, intr-un frumos conac pe o colina, cu piscina si grajduri. Ea are un tata chipes care are un succes fabulos ca viticultor. Pe scurt, ea are totul – si totusi tanjeste dupa mama, a carei prezenta si cunoastere i-au fost negate. Intre timp, Annie  traieste intr-un elegant conac din suburbia Londrei. Mama ei frumoasa este o faimoasa creatoare de moda. Ea are servitori si un Rolls-Royce cu sofer la dispozitie. Cu toate acestea, si Annie tanjeste dupa tatal ei, a carei prezenta in preajma ei i-a fost negata.

Ambele fete au o viata de poveste. Dar privitorii care urmaresc acest film, majoritatea dintre cei care nu se bucura de atata bunastare si siguranta, simt mila fata de ambele fete, din cauza absentei parintelui. Aceasta ironie este tocmai ideea filmului.

In film, adultii sunt responsabili pentru impartirea copiilor. In cazul copiilor produsi pentru casatoriile unisex, adultii sunt responsabili de lipsirea lor de celalalt parinte de sex opus. Lipsa este gravata permanent si irevocabil in inimile si sufletele fiintelor umane create pentru casatoriile homosexuale. Copiii produsi ai ingineriei pentru cuplurile homosexuale au parte de vieti saracite din ziua in care se nasc, pentru ca doi barbati smulg bebelusul din uterul inchiriat, negandu-i copilului probabil unica oportunitate ca el sau ea sa aiba experienta imbratisarii materne. Aceasta oportunitate ratata este atat de aproape incat copilul sa poata vreodata sa atinga pe cineva care este, intr-un fel, mama.

Pe masura ce ea va creste, tanjirea ei dupa mama va fi inlaturata, batjocorita, nesocotita. Pana la urma, tatal nu simte deloc nevoia unei femei in viata lui. De ce ar simti-o baietelul sau fetita lui? A tanji dupa mama devine o insulta pentru barbatul fara sotie sau pentru cuplul masculin care o creste. Mai bine sa suferi in tacere decat sa risti sa il superi pe tata sau pe tati abordand unul dintre cele mai mari subiecte tabu.

Fiecare dintre noi are nevoie sa se gandeasca serios la consecintele neintentionate si neluate in calcul care pandesc – sau sunt intentionat ascunse – in spatele acceptarii casatoriei fara gen si mai si la darea continua din umeri a societatii noastre atat fata de divort cat si fata de familia monoparentala. Noi adultii cascam cand sunt abordate aceste subiecte. Copiii de pretutindeni au un raspuns diferit: ei plang pana adorm.

Cand vine vorba despre paternitate, barbatii trebuie sa fie barbati

Barbatii care divorteaza, barbatii care se casatoresc cu alti barbati pentru a creste copii, sau care isi vand in mod anonim sperma – urmeaza exemplul lui Esau. Doar ca aici nu este vorba despre drepturile noastre din nastere pe care le negociem pentru un amarat de bol de supa, ci ale copiilor nostri. O facem fara mila, vanzand, foarte ieftin, cea mai mare comoara a lor – de a creste cu parintii lor biologici, intr-o familie biologica intacta –.

Aceasta lume nu are nevoie de noi barbatii ca sa ne luam totul in mod egoist, in special, daca pretul este bunastarea copiilor nostri. Barbatii ar trebui sa faca tocmai opusul: barbatii sunt meniti sa isi protejeze copiii lor de nefericire, singuratate si alte amenintari. Barbatii adevarati nu isi victimizeaza propriii copii pentru poftele lor. Ei protejeaza, apara, absorbind stresul si greutatile mai degraba decat sa le abata asupra copiilor lor. Barbatii raman in transee.

Cand vine vorba despre paternitate, cultura noastra are nevoie ca barbatii sa fie barbati. Copiii nostri merita mai mult. Ei nu au nevoie de super-eroi; ci doar de eroii obisnuiti, tacuti de fiecare zi, care raspund la numele de „Tatic” – nu spus prin telefon, ci soptit in urechile noastre, in timp ce ei se odihnesc in siguranta si multumiti in bratele noastre.

COALITIA PENTRU FAMILIE SI VIATA – SUA

Avem deosebita placere sa va informam ca luna trecuta a fost fondata Coalitia pentru Familie, Viata si Credinta a Romanilor din America. Coalitia a fost formata pentru a sprijini in mod direct si organizat eforturile majoritatii vaste a romanilor din toata lumea pentru protejarea casatoriei si familiei naturale in Articolul 48 din Constitutia Romaniei. Familia romana e importanta pentru romanii care locuiesc in toate colturile lumii. Ne-am nascut in familie, am crescut in familie, ne-am dezvoltat in familie, si dorim sa ne traim viata, la bine si la rau, in familia naturala constituita din barbat, femeie si copii. Copiii sunt o binecuvintare data de Dumnezeu. Coalitia isi are sediul la Chicago. La doar scurt timp dupa fondarea ei, Coalitia a organizat prima ei conferinta despre familie si sprijin a proiectului constitutional de protejare a casatoriei naturale in Constitutia Romaniei.

Conferinta a fost un succes incontestabil. S-a tinut la Chicago pe 31 martie si 1 aprilie in prezenta diversilor lideri ai comunitatii romane din America. Conferinta a fost onorata, in mod special, de prezenta Mitropolitului Nicolae a Bisericilor Ortodoxe Romane din Americi, al Pastorului Cristian Ionescu, Presedintele Coalitiei pentru Familie si Viata (si fost Presedinte al Grupului pentru Reintregirea Familiei Bodnariu din 2016), si alti demnitari ai diasporei romane. Au fost deasemenea prezenti jurnalisti romani din America, avocati si oameni de afaceri. Prezentarile au fost deosebit de informative, publicul fiind captivat de informatiile diverse si analizele penetrante ale conferentiarilor. Pe linga Pastorul Ionescu, au facut prezentari avocatul Adina Portaru din Bruxelles, avocatul Petre Costea din Houston, jurnalistul George Mioc din Dallas, jurnalistul Steven Bonica din Chicago, dl Dennis Stoia (din partea Familiei Bodnariu din SUA), si pastorul Sorin Sabou. Dl Mihai Gheorgiu, Presedintele Comitetului de Initiativa a Revizuirii Articolului 48, a conferentiat si dinsul prin skype. Conferinta a fost deasemenea onorata de prezenta unui reprezentant al organizatiei Alliance Defending Freedom, dl Neville Verster, din Arizona. Nadajduim sa avem materialul prezentat la conferinta disponibil pentru toti cei interesati in citeva saptamini.


Categorii

Avort, Homosexualitate, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “SUA SISTEAZA FINANTAREA AGENTIEI ONU PENTRU POPULATIE/ Interviu cu o jurnalista daneza: Niciun politician din Europa nu va apăra creștinismul. Niciunul/ ADEVARUL STARNESTE FURIE. Reflectii dupa Marsul pentru viata/ DREPTURILE “SEXUALE” SUPRIMA LIBERTATEA RELIGIOASA?/ “Alo, as putea vorbi cu tatal meu?”

  1. Olguta, pentru care notiunea de familie este cam neclara, va defini noi concepte fiscale: “familie” si “gospodarie”

    Lia Olguta Vasilescu: E sistemul american / Fiscalizam totul, veti cere chitanta de peste tot pentru a putea deduce cheltuiala
    “E vorba de un mecanism de deduceri fiscale pentru gospodarii si din cauza ca in acest moment nu exista in Codul Fiscal conceptul de gospodarie si nici cel de familie, asa cum e in alte tari. Acum se incearca o redefinire din punct de vedere fiscal a acestor concepte”
    http://economie.hotnews.ro/stiri-finante-21710321-lia-olguta-vasilescu-detalii-despre-impozitul-gospodarie-sistemul-american-fiscalizam-totul-veti-cere-chitanta-peste-tot-pentru-putea-deduce-cheltuiala.htm

    Fiul Olgutei Vasilescu poarta numele de familie al mamei!
    http://www.stirilekanald.ro/fiul-olgutei-vasilescu-poarta-numele-de-familie-al-mamei-a-fost-dorinta-tatalui-politicianei_77463.html

  2. “Există o alianță între Stânga și islamismul radical. Mulți europeni au așa un dispreț față de propriile tradiții, că ar prefera să vadă creștinismul eradicat, chiar dacă asta ar însemna să renunțe, în final, la libertățile lor personale. ”

    Nah…as zice ca cu islamismul radical toata lumea s-a prostituat (in mod egal) .Ba chiar l-au incurajat.

  3. Sa nu mai vorbesc de faptul ca europeni conservatori sunt pierduti complet din punct de vedere teologic .Crestinismul NU inseamna drepturi si libertati cetatenesti(dimpotriva…).Sa fim bine intelesi.Hristos ne-a adus posibilitatea mantuirii,nu proprietatea privata.Cu ce am fi diferiti de stangistii crestini atunci ? Toleranta si principiile Europei moderne pe care o iubim se datoreaza masoneriei,miscarilor anti-biserica.

  4. “Există o alianță între Stânga și islamismul radical.”

    Alianta asta ne-o putem aminti si de dinainte de 1989, cand multi arabi si africani de religie islamica veneau la studii pe plaiuri mioritice. Dar acum, cand comunismul s-a metamorfozat, fundamentalismul islamic a luat locul comunismului, dupa cum spune Mario Vargas Llosa
    https://semneletimpului.ro/international/terorism/fundamentalism/fundamentalismul-islamic-a-luat-locul-comunismului.html

    Similarities Between Islam and Communism
    https://beyondthecusp.wordpress.com/2011/02/25/similarities-between-islam-and-communism/

    Islamic socialism
    https://en.wikipedia.org/wiki/Islamic_socialism

  5. @M

    Articole aberante .Comunismul a fost mereu …”secularist” .Citeste un pic despre miscarile comuniste din Iran . Kurzii sunt un fel de comunisti-socialisti ,dar nu in sensul stalinist fratwioare .De aia sunt in conflinct continuu cu turcii si miscarile finantate de Arabia Saudita.Vor statul lor .De aici o sa porneasca necazul.

    Si cine e Llosa asta? A petrecut 20 de ani in Orientul Mijlociu ? Afirmatii din astea sunt specifice sectarilor americani ( “Combatarea Coranului pas cu pas” de Nici nu stiu ce diplome ai ) .Llosa nu e sectar,dar se baga mult in seama.Afirmatii hazardate care distrug munca tuturor profesorilor universitari si diplomatilor de cariera care au mesaje mult mai nuantate (istoria are nuante,nu e alba si neagra) cu privire la musulmani . Pai eu ma chinui sa invat istoria Islamului (destul de complexa de altfel) si vine un neispravit de asta “nascut din nou ” si arunca cu mizerii ? Scrie o carte de 2 parale care are “5 stars rating” pe Amazon pentru ca se vinde in toate “lacasurile” sectarilor.

  6. “Alianta asta ne-o putem aminti si de dinainte de 1989, cand multi arabi si africani de religie islamica veneau la studii pe plaiuri mioritice. Dar acum, cand comunismul s-a metamorfozat, fundamentalismul islamic a luat locul comunismului, dupa cum spune Mario Vargas Llosa ”

    Majoritatea s-au acomodat perfect,sa fiu sincer.Pai de asta il vor jos pe Assad…

  7. Dove Soap Ad Features Transgender “Mom”
    https://www.youtube.com/watch?v=SKuMvDs8bR8

    Eu unul cu siguranta nu o sa mai cumpar produse din gama Dove. De fapt ar trebui boicotat tot ce e produs de Unilever.

  8. Pingback: „O lume pentru viață.” A INCEPUT LUNA PENTRU VIATA. Interviu cu Alexandra Nadane, liderul organizatiei Studenti pentru viata / Mai multi profesori universitari, preoti si teologi, cer ca SFANTUL SINOD al BOR sa se pronunte asupra CONVENTIEI DE LA IS
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare