UNIMEA BISERICII. Oare ne vom lepada de Hristos din cauza unor slujitori nevrednici?/ ORA DE RELIGIE NU ESTE ”TRANZACTIONABILA”/ INTAMPLARI LA CUVIOASA. ”Separarea parintilor desparte si sufletul copiiilor in doua”

16-03-2015 20 minute Sublinieri

holy_eucharist

Primele trei veacuri creştine au constituit o perioadă în care Biserica a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, în pofida persecuţiilor şi a mediului ostil cu care s-a confruntat adesea în propovăduirea sa. Tema care revine cel mai des în această perioadă în scrierile Sfinţilor Părinţi este aceea a unităţii bisericeşti, care trebuie păstrată nealterată de orice influenţă eretică sau duh de ceartă. Aşadar, Sfântul Ignatie Teoforul, urmând epistolelor pauline, este cel dintâi autor patristic care prezintă acest subiect fascinant al coeziunii Bisericii şi cum poate fi menţinută aceasta în faţa ispitei dezbinării.

Este un fapt bine cunoscut că, în primele trei veacuri, Biserica s-a confruntat cu o serie de erezii, dintre care cea mai periculoasă a fost, fără îndoială, gnosticismul. Slava deşartă, iubirea de argint şi dorinţa de putere au fost, în ordine exactă, „motoarele“ ereziilor de pretutindeni. De aceea, dincolo de apologia învăţăturii creştine adevărate şi de scrierile polemice, Sfinţii Părinţi s-au străduit cu bun folos să desluşească pe înţelesul tuturor şi patimile sufleteşti care animă de fapt ereziile. În acord cu acest principiu, atunci când vorbeşte despre importanţa păstrării unităţii Bisericii, Sfântul Ignatie Teoforul nu uită să amintească şi deziluzia provocată de ispita dezbinării:

„Dacă eu, în scurtă vreme, am avut o legătură ca aceasta cu episcopul vostru, nu omenească, ci duhovnicească, cu atât mai mult vă fericesc pe voi, că sunteţi atât de uniţi cu el, cum e unită Biserica cu Iisus Hristos şi cum e unit Iisus Hristos cu Tatăl, pentru ca toate să fie de acord în unire. Nimeni să nu se înşele! Dacă cineva nu este înăuntru, atunci este lipsit de «pâinea lui Dumnezeu» (Ioan 6, 33). Dacă rugăciunea unuia sau a doi are atâta putere, cu atât mai mult rugăciunea episcopului şi a întregii Biserici. Cel care nu vine la adunare este un îngâmfat şi singur s-a despărţit, că este scris: «celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă» (Pilde 3, 34). Să ne străduim, dar, să nu ne împotrivim episcopului, ca să fim supuşi lui Dumnezeu“ (Sf. Ignatie Teoforul, „Către Efeseni“, V, 1-3, în „Scrierile Părinţilor Apostolici“, PSB 1, p. 159).

Atunci când o persoană decide să nu mai vină la slujbele bisericeşti, aceasta se desparte cu de la sine putere de comuniunea cu Hristos şi cu ceilalţi creştini. Putem sta acasă în faţa icoanelor şi să ne rugăm de dimineaţa până seara – acest fapt nu va înlocui niciodată harul vindecător şi mângâietor al slujbelor bisericeşti, nici dulceaţa primirii Trupului şi Sângelui lui Hristos, nici ungerea cu untdelemnul sfinţit de la Taina Sfântului Maslu, nici bucuria şi uşurarea sufletească ce rezultă din Taina Pocăinţei. De aceea, cel care afirmă că este unit cu Hristos trebuie să facă dovada acestei uniri, prin buna armonie cu slujitorii Sfântului Altar. Judecăţile personale asupra acestora nu reprezintă niciodată un argument de separare de comunitatea Bisericii. Oare ne vom lepăda de Stăpânul Hristos dacă Acesta are câţiva slujitori nevrednici de El? Nu, ci ne vom ruga cu atât mai mult ca El să dea milă, har şi pace asupra Bisericii Sale, pentru a menţine în continuare neştirbită unitatea acesteia.

Unitatea Bisericii

„După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără episcopi şi fără preoţi; nici să nu încercaţi să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun: o singură rugăciune, o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită care este Iisus Hristos, decât Care nu este nimic mai bun. Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar în jurul unuia Iisus Hristos, Care a ieşit de la Unul Tatăl, Care este unul şi la Tatăl S-a întors“ (Sf. Ignatie Teoforul, „Către Magnezieni“, VII, 1-2, p. 167).

Toată nădejdea şi jertfa noastră este una singură: să menţinem coeziunea parohiei noastre fără a părăsi comuniunea cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru. Pentru că nu există nici o altă posibilitate de a ajunge la unitatea desăvârşită şi deplină cu Dumnezeu, decât rugându-ne împreună cu slujitorii Sfântului Altar şi cu cei din jur, gândind la fel unii pentru ceilalţi, trăind aceeaşi bucurie duhovnicească şi având aceeaşi nădejde a vieţuirii veşnice în Împărăţia cerurilor. Cine crede că poate să aibă o viaţă duhovnicească desăvârşită ostenindu-se de unul singur şi încercând să se separe de comuniunea cu Hristos şi cu ceilalţi creştini se află în cea mai adâncă înşelare şi este mai de plâns decât orice alt păcătos, pentru că nu face altceva decât să-şi sporească întunericul inimii sale.

Împărtăşirea de cele sfinte

În schimb, pentru creştinul care vine la slujbele bisericeşti, care doreşte din toată inima să îi ajute pe cei din jur şi să îşi cureţe inima şi mintea de gânduri deşarte, este clar că Biserica merge în aceeaşi direcţie, condusă prin smerenie şi slujire de ierarhia bisericească în mod pedagogic, nu prin stăpânire şi asuprire:

„Feriţi-vă de buruienile rele, pe care nu le cultivă Hristos, pentru că nu sunt sădite de Tatăl. Nu grăiesc aşa pentru că am găsit dezbinare la voi; dimpotrivă, curăţie. Că toţi câţi sunt ai lui Dumnezeu şi ai lui Iisus Hristos sunt cu episcopul; şi toţi câţi se vor pocăi şi vor veni la unitatea Bisericii vor fi şi ei ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după Iisus Hristos. «Nu vă înşelaţi», fraţii mei, dacă cineva se duce după cel ce dezbină, «nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu» (I Corinteni 6, 9-10). Dacă cineva umblă în învăţături străine, acela nu este în acord cu patimile lui Hristos. Căutaţi, dar, să participaţi la o singură Euharistie, că unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine robi; pentru ca ceea ce faceţi să o faceţi după Dumnezeu“ (Sf. Ignatie Teoforul, „Către Filadelfieni“, III, 1-3; IV, 1, p. 179).

De aceea, se cuvine să ne amintim de aceste cuvinte pătrunzătoare şi pline de har ale Sfântului Ignatie Teoforul atunci când resimţim ispita însingurării, a ruperii de ceilalţi şi a mândriei că trebuie să ne separăm de comunitate pentru a avea o viaţă duhovnicească sporită. De vreme ce fiecare dintre noi creştem sufleteşte prin primirea Sfintelor Taine şi prin Tainele Bisericii în general, dar şi prin iubirea de aproapele şi rugăciunea smerită în faţa Domnului, cum putem să credem fie şi pentru o clipă că ne vom descurca singuri? În mod evident, este vorba despre o înşelare adusă de diavol, care caută permanent să dezbine comunitatea Bisericii prin certuri, invidii, supărări din nimicuri şi îngâmfare şi pe care trebuie să îl îndepărtăm prin rugăciune, post şi milostenie, prin dorinţa permanentă de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor.

  • Doxologia: 

Pr. Sever Negrescu: Ora de religie în şapte concluzii

Procentual, 90% dintre români vor Religie în şcoală. Ce se întâmplă cu restul de 10%? Cine sunt ei? Dezbaterile s-au încheiat, Biserica poate răsufla liniştită, aşa cum Pădurea respiră prin rădăcini, după trecerea furtunii. A fost o dezbatere cler – laici din care Biserica a ieşit, iară şi iară, întărită. Personal, bănuiam un procentaj de maxim 45-50% pentru. Se impun următoarele consideraţii – concluzii:

1.      Laicatul şi-a demonstrat rolul şi locul ocupate în Biserica lui Hristos, misiune binedefinită şi clar desfăşurată;

2.      Dezbaterile au scos la iveală profesori de religie demni (în sensul firesc al cuvântului), directori, diriginţi şi învăţători bine şi româneşte întenţionaţi;

3.      Unii preoţi, profesori de religie, nu trebuie să confunde catedra cu scena, arena sau, mai ales, Altarul. Preotul trebuie să ardă permanent pe Altarul credinţei. A vorbi de confesiune în Credinţă este un pleonasm cumplit. Locul credinţei este în Biserică şi în sufletele oamenilor, locul Religiei trebuie să fie şi în şcoală;

4.      Clerul rămâne dator Laicatului. Deopotrivă, datoria poate fi împlinită în faţa lui Dumnezeu prin empatie (creştere în posteritate), prin simpatie (iertarea şi îmbrăţişarea celor ce au pornit furtuna) şi prin simfonie (demonstrată de mass media noastră mult blamată, – acum trebuind lăudată pentru implicare);

5.      Cele trei (empatia, simpatia şi simfonia) pot duce, pentru prima dată în perioada postdecembristă 89 la armonie în sânul poporului. Biserica lui Hristos cea Ortodoxă (laici şi cler, pentru mine, cleric, aceasta este ordinea) trebuie să propună societăţii menţinerea Stării de Armonie, care este mai presus de orice democraţie;

6.      Laicatul, prin prezenţa şi prestanţa lui în problematica vizată, şi-a (re)căpătat nu numai rolul şi locul în Biserică, dar şi dreptul (deseori de a-i controla şi atenţiona pe profesorii de religie şi uneori de a-i trage de sutană pe preoţi, măcar atunci când aceştia îşi uită rolul, îşi părăsesc locul şi îşi sfidează… dreptul);

7.      Moise, Cernea şi Pătraşcu sunt apariţii meteorice în peisajul nostru; aşa cum cei Trei Crai au pornit în căutarea lui Hristos după un meteorit (stea), Moise, Cernea şi Pătraşcu parcurg drumul istoric al mântuirii în sens invers, adică fug de Hristos. Problema nu mai este a lor. Hristos nu-i lasă, aleargă după ei şi nu oboseşte niciodată în căutarea celor pierduţi. El este… Atletul iubirii.

Pr. Constantin Sturzu: Jelui-m-aş şi… am cui! Iată sursa chinului

Două abordări jurnalistice în presa recentă, două viziuni oarecum diferite asupra religiei/ credinţei, dar o paradigmatică convergenţă în modul de a problematiza.

Prima dintre ele aparţine unuia dintre cei mai buni oameni de presă din Iaşi, de care mă leagă faptul că am ucenicit, împreună, la o aceeaşi „şcoală de jurnalism”. Dânsul evocă, într-un articol recent, trei momente din viaţa personală. În primul dintre ele se declară, pe bună dreptate, scandalizat de faptul că,la ora de religie, pe când era în clasa I, fetiţa ar fi fost învăţată că există în jurul ei draci nevăzuţi, care-i „pot face rău” dacă nu este cuminte; ba chiar este învăţată că aceştia ne pot „pune la fiert într-un cazan”. Nu ia atitudine însă, cum mă aşteptam, ba mai mult: acceptă, resemnat, fără a discuta deloc cu profesoara în cauză, chiar şi alte situaţii ulterioare în care fetiţa era „surescitată” de unele informaţii transmise, din câte înţeleg, nu tocmai în duhul creştinismului luminos al iubirii şi al bucuriei, şi nici măcar respectând unele cerinţe de ordin psihopedagogic.

Din al doilea moment, evocat în acelaşi articol, aflăm faptul că, după mai multă vreme, soţia autorului a ales să meargă la spovedit chiar la un părinte călugăr de la catedrala mitropolitană, care i-ar fi recomandat să renunţe la internet, televizor, celular etc., fiindcă toate acestea ar fi… dracul! Presupunând că lucrurile au decurs întocmai, e greu de înţeles de ce ar merge cineva la spovedanie la un călugăr – „direct sus”, ca să citez –, acolo unde exigenţele duhovniceşti sunt cu totul altele decât cele ale unui preot de parohie. Un călugăr nu are nevoie de a fi conectat „mediatic” la realitatea înconjurătoare şi poate recomanda asta şi ucenicilor săi. E dreptul lui de a (nu) se raporta astfel la lume. Dar şi noi avem dreptul de a căuta un duhovnic mai pe măsura noastră. În plus: faptul că un duhovnic are un anumit profil, nu înseamnă că toţi sunt traşi la indigo.

La aceste două experienţe, mai vechiul meu coleg de presă adaugă şi faptul că a fost nevoit să stea, o dată, din pricina noroiului de afară, desculţ într-o biserică şi că a înţeles, astfel, de ce erau prezente acolo doar persoane în vârstă, tinerii nefiind în stare de o asemenea„penitenţă”. Nu cred că este un secret pentru nimeni că în biserici se intră, totuşi, în general, încălţat (spre deosebire de cei ce păşesc, spre exemplu, într-o moschee, unde esteobligatoriu să intri desculţ). După cum nu trebuie să fie cercetate prea multe biserici din Iaşi spre a constata că tinerii sunt prezenţi într-un număr semnificativ, mai ales din rândul studenţilor.

De ce am evocat aceste mărturii ale unui om de a cărui onestitate, umană sau profesională, nu m-am îndoit niciodată? Pentru că, pe baza acestor „păţanii”, dânsul vine cu o„constatare generală”: Biserica Ortodoxă „suferă de ani buni de o gravă lipsă de reformă, una de adaptare cât de cât la societatea modernă în care trăim, de adecvare la viaţa de zi cu zi a celor cărora i se adresează în fond, fie ei bătrâni, dar mai ales tineri”. Să presupunem că lucrurile stau exact aşa, în toate bisericile din BOR şi că toate experienţele elevilor de la ora de religie sau ale celor ce calcă într-un lăcaş de cult sunt fix în nota celor trei episoade amintite mai sus. Problema e ce facem noi pentru a schimba astfel de lucruri? Nu luăm atitudine în faţa profesoarei de religie, nu căutăm să vedem ce mai este dincolo de primul duhovnic sub al cărui epitrahil ne-am grăbit să îngenunchem, nu cercetăm şi alte lăcaşuri de cult decât cele care ne ies în cale pe drumuri noroioase. Atunci? Ce aşteptări putem avea? La ce ajută să ne exprimăm public consternarea, înainte de a încerca, măcar, să îndreptăm ce se poate îndrepta, înainte de a insista, măcar un timp, în a căuta să ne împlinim acele nevoi spirituale profunde, căutând persoane şi locuri cu care să rezonăm? Când suntem ispitiţi să ne plângem de lucrurile ce nu ne convin, n-ar strica să ne (re)amintim că noi suntem parte din Biserică şi că avem şi dreptul, şi datoria de a ne implica.

Un alt tip de abordare pe probleme de viaţă bisericească îi este caracteristică unui jurnalist ataşat, inclusiv la nivel declarativ, credinţei creştine şi Bisericii Ortodoxe Române, din care face parte (are, spre exemplu, admirabile contribuţii în aducerea la lumina tiparului a lucrării Rugului Aprins). Dar simte, sistematic, nevoia să-şi asume statutul de„intelectual care se respectă” şi care „nu poate trece cu vederea nici adevărurile perene, de ordin duhovnicesc/ spiritual, dar nici adevărurile iminente, terestre”. Consideră că nu trebuie să se „subordoneze precum un pilot automat ordinelor şi poziţionărilor” transmise de ierarhia Bisericii. Foarte bine, până aici. Numai că din dorinţa de a fi, pe orice subiect public, şi… „puţin critic”, ajunge să scape afirmaţii de genul: Biserica trebuie să-şi asume legislaţia în vigoare şi să nu mai umble cu tertipuri. O simplă înscriere pe o foaie de hârtie nu este un capăt de ţară. Oamenii nu pot fi trataţi ca o turmă, paușal. Este dreptul fiecăruia să refuze să participe la orele în care învaţă despre Dumnezeu, adică despre ceea ce este mai profund în această lume şi în noi”. Or, s-a văzut, din toată tevatura stârnită la nivel naţional, că a fost, cu adevărat, „un capăt de ţară” să pui pe drumuri peste 90% dintre părinţii elevilor care vor să urmeze ora de religie, în loc să oferi dreptul, cum era înainte, minorităţii să refuze această disciplină. Nemaivorbind că în pasajul citat se insinuează, pe nedrept, că Biserica s-ar fi opus, de fapt, până acum, exercitării acestui drept al „fiecăruia de a refuza”. Se înţelege că sunt multe de criticat în viaţa bisericească, în componenta sa umană, instituţională, dar de ce ne vine aşa de greu să acceptăm că sunt şi aspecte punctuale asupra cărora nu pot să planeze nici un fel de umbre? De ce să vânăm neputinţe şi greşeli până şi acolo unde nu sunt? Ba chiar acolo unde argumentele cad fie şi la o simplă evaluare logică? Eu cred că până şi „criticul de serviciu” îşi poate permite să şomeze, uneori.

Nu este prima dată când sesizez, nu fără un pic de mâhnire, la persoane tinere, cu performanţe profesionale remarcabile, cu incontestabile calităţi umane, cărora le pasă, realmente, de starea Bisericii sau a acestei ţări, că se complac în paralizante lamentaţii. Dacă ei se cantonează în astfel de atitudini, ce pretenţii mai putem avea în a schimba mentalitatea acestui popor pe care-l dorim a fi scos din sfera victimizării şi a scenariilor fataliste, ori din logica lui „să moară şi capra vecinului”? Din păcate există, după cum arată audienţele, un public numeros, care este mai degrabă predispus să asculte astfel de„jelanii”, decât să ia aminte la – mai puţinele – exemple ale celor care aleg să se implice, înainte de a se grăbi să critice ceva. Poate-mi veţi spune că Hristos Însuşi, acum două milenii, a evidenţiat această ingrată condiţie umană în afirmaţia neechivocă: „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33). Dar El nu s-a oprit la această constatare, ci a continuat: „dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Când vom pătrunde sensul acestor cuvinte şi le vom aplica în viaţa noastră până la ultimele lor consecinţe, vom deveni, cu adevărat, stăpâni peste viaţa noastră, eliberându-ne de astfel de chinuitoare şi neproductive lamentaţii.

Credinţa este un dar de la Dumnezeu, iar un astfel de dar nu este tranzacţionabil. Înţeleg foarte clar de ce ora de religie a devenit o afacere profitabilă pentru susţinătorii de azi ai toleranţei, un concept pe cât de bine construit, pe atât de parşiv aplicat. Ca în celebra poveste a lui Creangă, în care Dănilă Prepeleac îşi vindea boii pentru carul care mergea singur la vale, cam în acelaşi fel şi noi suntem îndemnaţi să tranzacţionăm ora de religie. Tranzacţia este extrem de păguboasă. Cu umorul lui sănătos, povestitorul humuleştean ne arată care este finalitatea unui astfel de demers. Carul merge o vreme singur, după care se opreşte. Ce să faci cu un astfel de car? Păi, simplu: îl vinzi pe o capră obraznică. Apoi vinzi capra pe un gânsac foarte gălăgios şi, în sfârşit, pentru a scăpa de gâgâială, îl dai bucuros pentru o pungă goală.

Ce vrea să spună Creangă? Că românul este un negustor tare nepriceput şi alţii profită de naivitatea lui, îndemnându-l să fie liber. Liber de ce? De povara propriei sale credinţe, de greutatea Adevărului Care este Hristos. Căci pe ce dăm ora de religie din Şcoală? Pe nimic. Cu mult talent regizoral, românul a fost pus în situaţia de a alege, însă a alege a fost dintotdeauna problema românului sincer, nu a celui duplicitar. „Eu cu cine votez?” se întreabă cetăţeanul turmentat în piesa binecunoscută a lui Caragiale. La rândul său, Dănilă Prepeleac alege varianta păguboasă. Cum să ieşim din dilema aceasta în care suntem aruncaţi cu largul concurs al celor ce conduc această ţară? Pe cine incomodează ora de religie de au inversat raportul majoritate-minoritate? În loc să se ducă să facă cerere cei care nu vor să participe în şcoli la ora de religie şi care reprezintă un procent infim, suntem puşi pe drumuri noi, părinţii care vrem ora de religie în Şcoală şi care reprezentăm majoritatea. Cui i-a venit dintr-odată pofta de a face instrucţie cu noi?

Fiindcă, iată, suntem forţaţi de cei puţini să facem dovada voinţei noastre libere, ceea ce înseamnă că minoritarii au dobândit puterea de a pune în discuţie până şi capacitatea noastră de a discerne. Întrebarea mea este până unde se cade să fim toleranţi? Oare buna noastră cuviinţă românească nu este speculată în defavoarea noastră? Căci, nu-i aşa, noi nu suntem niciodată îndeajuns de toleranţi, noi nu suntem niciodată racordaţi la sistemul de valori al Europei! Dar cum putem să zâmbim celor care ne fură identitatea naţională? Cum putem să fim toleranţi cu cei ce ne vând pe treizeci de arginţi? Cum să jubilăm atunci când vedem că ora de religie care a lipsit atât de mult generaţiilor îndobitocite de ateism ştiinţific şi de propagandă ideologică de stat în perioada comunistă, este acum iarăşi lovită, schingiuită de versatilii propovăduitori ai corectitudinii politice?

Oare nu ne-a rămas decât să facem haz de necaz? Aşa cum se făcea pe vremea lui Ceauşescu când se spunea că acesta, întâlnindu-se cu americanii, discutase despre care popor este cel mai supus. Ceauşescu spusese că românii, motivând că dacă i se aduc o sută de oameni, le va spune că pe cincizeci îi dă afară din serviciu, iar pe ceilalţi cincizeci îi spânzură, şi nu se va produce nicio revoltă. Dimpotrivă, tot românii vor întreba: „Funia o aducem de-acasă sau ne-o daţi de aici, tovarăşe?” Să nu ne limităm la a zâmbi amar constatând cât de clară este nedreptatea care ni se face nouă, părinţilor care ne dorim ora de religie în Şcoală! De ce să fim discriminaţi, într-o ţară majoritar creştin-ortodoxă, noi cei care iubim Biserica, noi cei care dorim ca familiile noastre să crească frumos în tinda Bisericii, noi cei care nu credem că e normal ca una să învăţăm în familie şi în Biserică, şi cu totul altceva în Şcoală? De ce se încearcă această rupere a unităţii noastre de gândire şi de simţire?

Sunt profesor de Limba şi literatura română şi am mulţi prieteni care sunt profesori de Religie. Atenţie, nu sunt deloc nişte oameni nepregătiţi, limitaţi, înspăimântători, în fine, caraghioşi, aşa cum li se tot face reclamă în mod răutăcios, ci sunt oameni de toată nădejdea! Ştiu cu câtă dragoste se apropie de copiii aceştia cărora părinţii nu mai au timp să le arate dragoste în familie. Cunosc valoarea lor şi, credeţi-mă, dacă nu sunt Sfinţi, dar sunt măcar cinstiţi şi nu se joacă de-a raiul şi de-a iadul în ora de Religie, ci pun inima lor, conştienţi fiind că vor răspunde înaintea lui Dumnezeu de timpul ce li s-a dat pentru a-i învăţa pe copii că suntem un popor creştin-ortodox şi că întru împărtăşire cu Hristos este Viaţa. Şi, apoi, de ce li se face o atât de mare nedreptate acestor profesori care au tocit băncile facultăţilor, au luat examenul de titularizare şi au obţinut un post pe o perioadă nedeterminată, au dat examene de grad şi depun un efort considerabil pentru a da o direcţie creştin-ortodoxă copiilor de azi? Nu este o bătaie de joc la adresa sistemului de învăţământ şi la investiţiile care s-au făcut pentru pregătirea cadrelor didactice specializate? Şi ce ni se propune în schimb? O pungă goală?

Cu totul orbiţi de discursul corect politic al unora care iubesc omul, dar nu-i iubesc pe oameni, am ajuns în situaţia de a nu mai vedea calitatea orei de Religie, calitatea profesorilor care o predau. Ni se aruncă la vremea potrivită cuvinte care ascund esenţialul, anume că aceste generaţii de copii află de Dumnezeu în Şcoală, adică acolo de unde Dumnezeu nu trebuie să lipsească. În perioada regimului comunist, când gândirea noastră a fost arestată, Dumnezeu a fost alungat din Şcoală. După decembrie 1989, S-a întors. Acum ce se întâmplă? Nu cumva toată această tevatură ideologică – prin care noi, părinţii care am fost de acord ca fiii noştri să participe la ora de Religie, suntem somaţi să păşim în acest cadru experimental – este un simptom al unei noi epoci de dictatură şi teroare, sub masca libertăţii?

Am cunoscut oameni care au executat decenii de închisoare politică. Ei au suferit bătăi, foame, frig şi cumplite pătimiri pentru că nu s-au dezis de poporul român (cu toţi eroii săi) şi de Hristos Care e în mijlocul acestui popor. Ei sunt cei mai buni profesori de Religie, e adevărat, însă eu, ca profesor de Limba şi literatura română, şi prietenii mei, profesori de Religie, îi ascultăm pe aceşti mărturisitori, îi citim, ne împărtăşim de idealurile lor şi îi învăţăm pe copiii aceştia, generaţii dezorientate, pe aceste temeiuri ale mărturisirii lor. Aceste generaţii de copii trebuie ajutate, iar ajutorul nu poate veni decât din iubire. Eu, ca profesor, le vorbesc cu multă iubire, fiindcă numai iubirea îi mai poate mişca. Trăim într-un timp în care informaţia este excedentară. Îmi dau seama că nu pot să le transmit copiilor nimic dacă nu o fac cu iubire. Tocmai l-am caracterizat pe Domnu Trandafir, învăţătorul model al lui Sadoveanu, şi ochii lui blajini, patriotismul şi credinţa sa sunt cuceritoare. Copiii simt imediat dacă profesorul lor atinge sau nu acest model şi taxează orice deviaţie.

Dragi părinţi, eu şi colegii mei profesori îi primim pe copii din mâinile voastre şi-i învăţăm să fie oameni, ajutându-i să se întâlnească cu modelele pe care fiecare disciplină ni le furnizează. Nu suntem fundamentalişti, nu suntem câtuşi de puţin dispreţuitori sau nepăsători faţă de aceste suflete, deoarece suntem conştienţi că dintr-unul dintre aceştia mici poate răsări o speranţă pentru neamul nostru românesc, creştin-ortodox, atât de urgisit în cursul istoriei. Profesorul de Religie nu este o specie mutantă sau un funcţionar de prisos în învăţământul românesc, ci este un îndrumător de care avem nevoie mai mult ca niciodată. Vă îndemn să nu fiţi nepăsători faţă de această problemă, fiindcă ora de Religie îşi va arăta la vremea cuvenită importanţa ei. Ascultând o pericopă evanghelică, o viaţă de Sfânt, o rugăciune, copilul le ţine în inima lui şi, într-un moment dificil al vieţii, toate aceste impresii şi întipăriri se vor actualiza dându-i echilibru şi forţă de a birui. Cunosc profesori de Religie care ani de zile s-au rugat pentru elevii lor ce păreau a nu avea niciun sens al vieţii, iar rugăciunea aceasta a dat rezultate în timp.

Categoric, Îl vreau pe Dumnezeu lângă copilul meu, iar Şcoala nu poate să nu ţină cont de aspectul acesta. Consider că problema orei de Religie ne implică pe fiecare dintre noi, cei care suntem părinţi ai acestor copii greu de apărat de mizeria timpurilor pe care le trăim. Şi vom fi intoleranţi faţă de cei care aplică perfid conceptul de toleranţă, faţă de cei ce instrumentează politic educaţia copiilor noştri, confiscându-ne propria noastră literatură plină de modele, adevărurile istorice, ora de Religie, ca să ni se dea la schimb o istorie repovestită pentru debili mintali. Nu pot tăcea în faţa acestei execrabile tranzacţii şi acuz pe cei care dau credit unor voci stridente şi dubioase, iar pe noi, părinţii acestor copii din învăţământul românesc de azi, ne dau la o parte. Eu, tatăl fetiţei de zece ani, pe care o cheamă Irina, vreau ca ea să ştie că Dumnezeu este şi în Şcoala românească, nu numai în familie şi în Biserică. Eu am toată încrederea în profesorul de Religie pe care ea îl are pentru că ştiu că acest profesor munceşte şi se roagă pentru ca Irina mea să fie aproape de Dumnezeu. Nu mi-e teamă să-mi las copilul pe mâinile profesorului de Religie, ci, dimpotrivă, sunt convins că fata mea nu are decât de câştigat. Dragi părinţi, copiii voştri sunt în mâini bune! Alţii sunt lupii care-i pândesc cu sticliri viclene de ochi.

  • Doxologia:

Arhim. Mihail Daniliuc: Călugărul Nifon și Crucea suferinței lui

Sub zâmbirile primăverii, în adierile pământului reavăn, când natura se redeșteaptă la un nou ciclu de viață, ne pregătim la rândul nostru să înviem din moartea păcatului la o existență plăcută în Hristos, parcurgând vremea Sfântului Post al Paștilor. Am pornit-o pe calea virtuților, presărată uneori cu ispite înghimpoase, alteori cu popasuri duhovnicești, aducătoare de pace și nădejde că primăvara duhovnicească se află aproape. Unul din răgazurile pline de frumuseţe și bucurie este cel din Duminica a treia a postului, a cinstirii Sfintei Cruci. Potrivit rânduielilor de veacuri statornicite, ne închinăm Semnului Fiului Omului, cântând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim”. De ce această proslăvire solemnă? Ca să nu uităm că viaţa creştinului rezidă, înainte de orice, în „a-şi lua crucea sa în toate zilele”, urmând lui Hristos sau chiar în a urca pe Crucea lui Iisus, lăsându-se „răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El”.

În general, îi numim pe călugări „purtători de cruce”, căci, de-a lungul întregii călătorii pământeşti, toate faptele, gândurile ori frământările lor se arată cadențate de semnul Crucii; monahul ajunge astfel aidoma lui Hristos: mort lumii, după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa: “…a ne întoarce spre Cruce înseamnă a ne face întreaga viaţă moartă pentru lume şi răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de nici un păcat”.

Spre nespusa mea bucurie, am cunoscut asemenea trăitori, care au prins contur în bronzul fierbinte al inimii tocmai prin virtutea asumării cu smerenie și credință, a crucii, urcând cu bucurie pe Golgota mântuirii, având în suflet nădejdea răsplătirii. Unul dintre ei era bunul și tăcutul părinte Nifon Vârlan. Vieţuitor în obştea Schitului Vovidenia, uscățiv, cu alură de ascet, m-a ocrotit cu bunăvoință, iertându-mi stângăciile inerente unui novice dornic de viață călugărească. La început m-a învățat să fac pâine. Împreună am copt nenumărate cuptoare de aluat, timp în care eu încercam să prind a mă rumeni precum coca în cuptor, deslușind tainele monahismului. Egumenul de atunci al Vovideniei, prețuindu-i viața curată, râvna spre rugăciune și pacea, l-a propus de vreo câteva ori spre a fi hirotonit, dar de fiecare dată el a ezitat să primească taina cea mare a preoţiei.

Evlavios și temător față de slujirea sacerdotală, cuviosul s-a îmbrăcat în mantia smereniei împlinind cu desăvârșită conștiinciozitate celelalte ascultări ce i se rânduise. Peste puţină vreme, mentorul meu cel înțelept s-a îmbolnăvit. Suferința nemiloasă i-a uscat și mai mult trupul. Cu aceeași privire senină, binevoitoare, părintele Nifon își trăia fiecare zi ca o nouă Golgotă. Am văzut în viața lui cum se duce Crucea înțeleasă ca suferință. Răbdător în durere, cu nădejde în tămăduire, dar și în purtarea de grijă a Taumaturgului desăvârșit, monahul suferind și-a asumat boala, făcând din ea cale către Cer, drum spre înviere, adică modalitate de unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Oare cine putea să-L înțeleagă mai bine decât Marele Răstignit, Care Și-a dus povara Crucii cu nesfârșită dragoste, cu necurmată răbdare!? De aceea îl găseam adesea în biserică după slujbă, stând de vorbă cu Hristos din icoană. „Părinte, ce faci, mai rămâi?” Iar el, pe un ton blajin, îmi răspundea: „încă oleacă, mai am să-I spun ceva”. Nu am aflat ce-I zicea Domnului, dar din comportamentul suferindului frate am înțeles ce-i grăia Hristos lui: „nu lăsa necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa să ne despartă, ci folosește-le pe toate în aşa fel încât să te apropii tot mai mult de Mine”. Călugărul nu a ieșit din îndemnul Răscumpărătorului său. A tăcut, suferind; a nădăjduit, s-a rugat; a iubit luptând, dar niciodată cârtind. Prioritatea n-o constituia sănătatea fizică, ci a sufletului. În ultimele luni petrecute în lumea aceasta se preocupa numai de Cer. La finele lui 2004 s-a bucurat, așteptând cu nerăbdare Praznicul Nașterii Domnului, când s-a împărtășit. L-a primit pe Sfântul Prunc dumnezeiesc în brațele sufletului său, mulțumindu-I pentru binecuvântare și darul vieții: împlinise de curând 40 de ani. A doua zi, părintele Nifon a stat în strană ca de obicei, cântând privegherea Sfântului Arhidiacon Ștefan. Arăta fericit, împăcat, deși boala îl făcuse să se topească precum lumânarea în sfeșnic. Nu bănuiam că în câteva ceasuri își va începe călătoria către lumea celor drepți. A voit, probabil, ca ultimele clipe ale acestei vieți să le petreacă în Biserică. În ajunul Anului Nou a fost înmormântarea. Natura din jur, solidară cu starea noastră, a obștii Vovideniei, părea tristă. Lumina zilei se cernea stins, căci fratele, cel plecat dintre noi, parcă luase cu sine o parte din ea. Cu chipu-i senin, purtându-și Crucea suferinței cu nezdruncinată credință, monahul Nifon se grăbea a-I rosti Preabunului Mântuitor inspiratele vorbe ale Sfântului Pavel: „lupta cea buna m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o”.

Întâmplări la racla Cuvioasei

Antonio a împlinit 6 ani. Este în clasa pregătitoare şi deja ştie să scrie, ANTONIO, MAMA, TATA, RIO. Rio este un personaj dintr-un desen animat pe care Antonio îl iubeşte. Când iubeşti pe cineva, te rogi pentru el şi… îl treci şi pe pomelnic. Ieri-seară pe la şase, i-a spus maică-sii că vrea să meargă la biserică.

– Mama, hai la biserică.

– Ce să facem? Lasă că mergem mâine la Sfântul Maslu.

– Nuuu… Hai acum.

– Păi ce să facem acum? E târziu.

– Să ne rugăm.

– Hm!

– Hai, hai, hai… Hai să mergem.

Aşa l-am cunoscut pe Antonio. Era de acum ora 19:00 şi Catedrala aproape goală. A venit la racla cu sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva împreună cu mama lui şi a stat acolo vreo două minute să se roage. Parcă prea mult pentru un copil. Neobişnuit. Apoi, s-a întors spre biserică şi m-a privit. A făcut câţiva paşi spre mine, serios. Eu l-am încurajat cu un zâmbet, iar el a luat binecuvântare şi apoi mi-a sărutat mâna. L-am mângâiat pe cap şi i-am întins mâna să dăm noroc.

– Dă „noroc“! Am întins mâna, însă el a ridicat palma, să batem „five“. Am bătut „five“, dar nu ne-a reuşit din prima cum se cade. Am mai bătut o dată de a răsunat toată biserica. Studentul care mă ajută la scris pomelnice a scos capul de după florile de la raclă pentru a vedea ce s-a întâmplat.

– Nu e nimic, l-am liniştit. Am bătut palma cu prietenul meu.

– Cum te numeşti, voinice?, l-am întrebat pe noul meu amic.

– Antonio.

– Şi câţi ani ai?

– 6 am împlinit. O să împlinesc de acum 7.

– Şi?

– Şi!

– Ce faci?

– Am venit cu mama la biserică. Auzi?

– Da.

S-a apropiat de mine făcându-mă să înţeleg că vrea să-mi spună ceva la ureche. M-am aplecat spre el. Am înţeles că voia să-mi spună un secret. Trebuie întotdeauna luate în serios secretele copiilor. Am luat o mină interesată şi m-am aplecat spre el. Mi-a şoptit:

– Tata şi mama s-au despărţit. Ce să fac ca să se împace? Să fie înapoi amândoi.

Două trei secunde n-am ştiut ce să-i răspund. M-a luat prin surprindere. Se uita la mine rugător cu ochii umbriţi de o lacrimă, aşteptând un răspuns.

– Să te rogi aici, la Cuvioasa…

– M-am rugat. Mă mai duc o dată.

S-a apropiat din nou cu mersul lui de copil, de catafalc şi a mai stat un timp în faţa sfintelor moaşte. Am crezut că am încheiat cu el. N-a fost aşa. A venit din nou ţintit la mine şi mi-a spus:

– Părinte, ştii ceva?! Mai bine o chem pe mama să vorbeşti cu ea. Să-i spui ei ce să facă.

– Dar unde-i?

– O chem acum.

Copiii au credinţă. În mintea lor, adesea, preotul este asemenea lui Dumnezeu 

A fugit undeva în spatele bisericii, unde se retrăsese, şi a căutat-o. Am văzut apoi cum o dăscălea. Femeia a rezistat puţin. Privea din când în când spre mine spunându-i ceva. Vorbea şi el de undeva de jos, de la înălţimea lui. Nu ştiu ce argumente i-a adus, de acolo de jos, din lumea lui, dar ştiu că au fost mai puternice decât ale ei. A mişcat-o din loc şi au venit spre mine. Între timp, am mai luat câteva pomelnice şi am mai binecuvântat câţiva oameni.

– Doamne ajută, părinte.

– Ce faceţi?

– Ce să fac? M-a scos ăsta mic din casă ca să vină la biserică. Nu poţi scăpa de el. M-am îmbrăcat şi am venit din Dacia până aici.

Antonio privea spre noi. Avea ochii umezi.

– Spune-i ce să facă, mi-a zis, cu o voce şi o privire rugătoare.

Se gândea probabil că ea o să înţeleagă mai bine decât el ce trebuie să facă pentru a veni tata acasă. Avea credinţa că eu ştiu foarte bine, eu am răspunsul problemei lui. Copiii au credinţă. În mintea lor, adesea, preotul este asemenea lui Dumnezeu. Eu îi voi da mamei soluţia, ea va înţelege, va face ceea ce trebuie şi apoi totul va fi bine. Părinţii lui vor fi din nou împreună, uniţi, cum au fost până nu demult.

* *

Doamne, dăruieşte părinţilor înţelepciune şi putere pentru a oferi copiilor lor o copilărie binecuvântată. Separarea părinţilor desparte şi sufletul copilului în două. Să nu-i rănim. Să nu le umbrim timpul nevinovăţiei. Divorţul aduce în sufletul copilului confuzia, sentimentul vinovăţiei, tristeţea, refuzul acceptării acestei situaţii şi furia, sentimentul că este abandonat. Copilăria este timpul bucuriei curate. Am auzit pe cineva spunând odată: nu am mai trăit cu adevărat din copilărie. Copilăria este izvor de putere şi de mângâiere pentru toată viaţa, ajutor şi refugiu în momentele dificile de mai târziu de care nu scapă nimeni. (Protos. Nicodim Petre)

Domnule, sunteți cumva Hristos?

Trenul s-a oprit în stație. Un copil mic și invalid vindea fructe pasagerilor. Un călător în încercarea sa de a coborî repede din tren, a dat peste acel băiat, împrăștiindu-i fructele în jurul lui. Grăbit cum era și văzând că cel păgubit era un simplu copil, s-a îndepărtat… Peste puțin au coborât ceilalți călători. Printre ei era și un bărbat care a văzut toată scena: fructele împrăștiate, copilul invalid, privirea lui plină de descurajare… Deși și el se grăbea, totuși s-a oprit și, fără să spună ceva, a început să adune fructele și să le ferească de picioarele trecătorilor.

După ce a terminat, a scos din buzunar o bancnotă și a pus-o în coșul băiatului. Acela îl privea înlăcrimat…

– Domnule, sunteți cumva Hristos?

– Nu, i-a răspuns el zâmbind. Sunt un simplu ucenic al Său și mă străduiesc să fac ceea ce și El ar fi făcut dacă ar fi fost aici. Bine ar fi dacă oamenii L-ar vedea pe Iisus!… Să recunoască oamenii în purtarea noastră trăsăturile Lui… Oamenii din jurul nostru au nevoie să-L vadă pe Iisus Hristos. Dumnezeu ne-a dat ca povățuitor pe Cuvântul Său, ne-a dat Sfânta Scriptură. Ne dă și pe Duhul Sfânt în inimile noastre. Și astfel în fiecare clipă putem să-L întrebăm și să aflăm cum să ne purtăm, astfel încât să fim adevărați fii ai Lui.


Categorii

Parintele Constantin Sturzu, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Sarbatori, comemorari, sfinti, Scoala romaneasca, Uncategorized

Etichete (taguri)

, ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare