IATA SUFERINTA (III). Teodosia Cosmin despre marea foamete din Basarabia si DEPORTAREA IN SIBERIA A FEMEILOR SI COPIILOR

“Cine stie? Pana maine mai e foarte mult…”

***

De la Cosauti la vale…

– Teodosia Cosmin –

Parintii mei au fost oameni simpli

M-am nascut pe 9 Iunie, in anul 1938, in satul Bubulesti, raionul Floresti, judetul Soroca.

In ’40, cand scumpa noastra Basarabie a fost despartita de Romania, eu eram un copil mic, copil de san si nu stiam ca tara mea se desparte.

Parintii mei au fost oameni simpli, tarani, lucrau pamantul. Noi am fost opt frati. Mai mari decat mine au fost sase frati si surori, eu am fost penultimul copil. Dintre frati au murit din cauza bolilor cand erau copii si am ramas in viata, la un moment dat, doar trei surori si-un frate mai mic, Iacobas, care a murit pe timpul foametei. Avea un an.

In 1945, tata a fost arestat si dus in Siberia. El a avut o soarta foarte trista. A fost dus intr-un lagar, in regiunea Kransnoiarsk. Nu avea voie sa scrie. Mamica a primit o scrisoare de la el intamplator. Pe drumul de la lagar pana unde era locul de munca, tata a gasit o bucata de hartie si acolo a scris o scrisoare catre mama. A aruncat-o pe drum, gandindu-se ca o va gasi un om bun si o va pune la posta. Si asa s-a si intamplat. Tata scria ca sunt supravegheati foarte strict, ca nu li se da voie sa se uite in stanga si-n dreapta, ca sufera de foame. Era deja inceputul lui ’47 si taticu’ scria ca e foarte greu, ca e frig, ca lucrau la munca silnica. Mai mult n-am primit nici o veste despre el.

Cand inca era cu noi, taticu’ ne spunea si noua ce inseamna Uniunea Sovietica, ce inseamna comunismul si asa ne pregatea. Ne-a spus ca lumea se va schimba si ne-a i mai zis sa nu ne facem pioneri, sa nu intram in Comsomol:

– Pentru ca antihristii astia or sa va puna sa calcati pe icoane, sa va lepadati de credinta… Cat de greu ar fi, sa fiti tari, sa nu va faceti pioneri si comsomolisti!

Si mie mi-a intrat asta in cap pentru toata viata.

Vremea foametei

Fara taticu’ ne-a fost foarte greu in vremea foametei organizate din ’46-’47, pentru ca au venit ocupantii rusi si ne-au maturat podurile. Pana la ultimul graunte au luat. Foarte greu ne-am descurcat in timpul foametei. Norocul nostru a fost cu mama, care era o fire foarte hotarata. O surioara de-a mea, Ilenuta, a murit atunci de foame. Mi-aduc aminte ca zicea:

– Mamica, daca l-ar aduce Dumnezeu pe taticu’ acasa, ca sa ne-aduca doua paini si doi colaci!

Altceva nu isi dorea. Doua paini si doi colaci. A fost greu, am trecut prin foamete, prin tifos… Atunci a murit din cauza foamei si bunica, mama tatalui, a murit si Ilenuta care astepta doua paini si doi colaci, a murit si fratele Iacobas, cel mai mic care avea un an. Era copil de san. In mari chinuri a murit. Am scris despre lucrul acesta intr-o carticica. Cat timp am scris-o am plans mereu. Aveam doua basmalute noi si, cand scriam momentul acesta despre fratiorul Iacobas si in ce chinuri a murit, am umplut basmalutele de lacrimi. Plangeam de ma risipeam. Ma spalam pe fata cu apa rece, imi reveneam si iarasi scriam.

Iaca asa a fost cu fratele nostru. Mama era plecata peste zi, trebuia sa duca vaca la cote, sa predea carne. Si erau acolo randuri mari si statea zile intregi. Fratele meu avea aproape un an si, cand venea mama seara sa-l hraneasca, el sugea cu lacomie san. Si s-a imbolnavit. S-a imbolnavit de dizenterie. Si, cand tragea sa moara, mama bocea, si eu boceam, si sora Eugenia, si sora Pelaghia… Si el nu putea sa moara. Se auzea bocetul nostru, iar lui ii curgeau lacramioare pe obraz. Tragea sa moara si lacrimile ii curgeau. Si-a venit o vecina si ne-a spus:

– Iesiti afara sa-i tin eu copilului lumanarea, ca nu poate sa moara auzind bocetul vostru.

Si noi am iesit toti afara si copilu’ s-a stins din viata, in mari chinuri.

A trecut de-acuma foametea din ’46-’47. In ’48, foamea se mai potolise. Dar sa va spun ce mancam la foamete. Mancam buruieni, mancam faina de cioclezi. Stiti, cioclezi, tulpina aceea din porumb, de la tulei, mamica o sfarama bine si-o mai amesteca cu olecuta de faina de tarate, ca sa avem ce manca. Cand se face uleiul, raman ramasitele acelea de la floarea soarelui – noi le spunem macuh. Noi mancam din acelea. Ni se pareau dulci ca mierea. Mama, pe cate un macuh din acelea, dadea cate 20-25 de coti de panza – cum se masura atuncea panza, cu cotul. Spunea ca, dac-o ramane in viata, ne mai face ea zestre. Mamica torcea si stia sa tese. Spunea:

– Boarfele nu ne tin de foame. Am sa vand tot, numai sa scapam!

Si se ducea, si pe un macuh, pe o painica, dadea zece coti de panza. Aveam vesela. Se ducea la Florii si vindea vasele, le dadea oamenilor care erau mai instariti si care mai aveau ceva de mancare si traiau mai bine decat noi. Lor le convenea, ca le cumparau cu nimic, aproape pe degeaba. Foarte greu am trecut foametea. Sunt greu de descris momentele acestea.

Anul ’49 se aratase a fi un an bun…

De-acuma, anul ’49 se aratase a fi un an bun. Noi pe 6 iulie am fost deportati. In ajunul deportarii am avut oameni la prasit. Pe atunci, oamenii se ajutau unii pe altii, ca era greu sa lucreze pamantul o mana de femei singure, cum eram noi.

Deci pe 5 iulie 1949 a venit randul ca sa se praseasca la noi pamantul – porumb, floarea soarelui, ce aveam. Mamica era o fire puternica, razbatatoare si, cat de greu ar fi fost, stia cum sa scoata lucrurile la capat si sa reziste la greu. Dupa ce au terminat de prasit, mamica le zice la sfarsit:

– Haideti sa dansam o hora!

S-au apucat de maini, au cantat, au dansat. Seara au venit acasa. Dar eu, in ziua aceea imi cam facusem de cap. Se vede ca nu era semn bun. M-am jucat cu o fetita din vecini. Ne jucam, ne tranteam si radeam intr-una. Mai ales eu, radeam cu lacrimi. Radea si ea. Apoi statea, se uita si spunea:

– Teodosia, ce-i cu tine?

– Nu stiu, dar vreau sa rad, vreau sa sar in sus! Se vede ca n-a fost semn bun.

Seara, cand mamica a venit de la prasit din camp, i-a pus pe toti la masa sa manance. Dar eu de-acuma eram trista foarte trista. Parca gandul meu ma ducea undeva. Auzeam si ce se vorbeste acolo, dar nu puteam sa fiu atenta. Aveam o durere pe suflet. Cineva chiar a observat si-a zis:

– Ia uitati-va la copilul asta cat e de trist! Ce-o fi, oare?

Mamica spune:

– Ati vazut azi cate masini au trecut pe sosea? De ce oare s-au pornit aceste masini?

Dar cineva zice:

– Nu va faceti probleme, masinile au treaba lor.

Si altcineva zice:

– Sa nu fie iara razboi!

Dar aceste masini se duceau intr-o parte si-ntr-alta, erau repartizate prin sate, prin raioane, ca sa ridice deportatii.

Si oamenii astia au stat mult la noi. Dupa cina, au vorbit, stiti cum e la tara, care mai spunea o gluma, una, alta. De-acuma era foarte tarziu. Unul dintre ei chiar a spus:

– Ia uite, ce mult stam astazi la voi! De parca maine n-o sa ne mai intalnim!

Mamica iar spune:

– Cine stie? Pana maine mai e foarte mult…

Ce mai vreti de la noi?… Viata noastra?

De-abia au plecat ei acasa, poate ca era miezul noptii. Mamica a pregatit asternutul si ne-am culcat.

Ne-a furat somnul, poate am dormit o ora, doua, si auzim batai in usa. Mamica s-a ridicat sa deschida. Eu, care eram foarte simtitoare, m-am trezit si m-am ridicat si eu. M-am apucat de camasa mamei si-am mers cu dansa la usa. Intreaba mamica:

– Cine-i acolo?

L-am recunoscut dupa voce. Era secretarul sovietului satesc. Ei spune:

– Deschideti, nu va temeti. Eu sunt!

– Ce-i? Asa tarziu! Ce cautati la ora asta?

– Nu va temeti, deschideti!

Mamica deschide si, cand deschide usa, au navalit ostasi inarmati, soldati rusi inarmati, cu beretele lor pe cap, cu secerea si ciocanul in frunte si cu steaua rosie. Deodata, cum au intrat, ne-au strigat:

– Repede, in masina!

Mamica a inceput sa racneasca, sa-si rupa parul din cap:

– Ce vreti de la noi? Barbatul mi l-ati arestat, mi l-ati luat de la cinci copii… – ca noi cinci copii eram cand taticul a fost arestat – …grane la stat v-am dat pentru cote! Mi-ati maturat podul, n-a mai ramas nici un graunte! Vaca pentru carne v-am dat! Ce mai vreti de la noi?… Vreti viata noastra? Luati-o!

Caci ei asa faceau in timpul foametei. Maturau podurile. Nici un graunte nu lasau. Daca cineva mai ascundea, poate prin beci, prin pod sau in pamant, tot gaseau si luau. Ultima caldare de porumb, daca era, o luau si pe aceea. Ceva strasnic ce era!

Acum, cand i-am vazut, eu am incremenit de spaima. Nu puteam sa scot un cuvant. Cred ca eram palida la fata. Mi-a intepenit mana pe camasa mamei. Secretarul acesta zice:

– Aveti foarte putina vreme, o jumatate de ora. Nu pierdeti timpul! Luati repede si adunati ce aveti si aruncati in masina!

Mamica s-a intors la pereti, unde aveam multe fotografii cu familia, aveam icoane. A inceput sa sarute fotografiile, icoanele, apoi am inceput sa ne pregatim. Mama zice:

– N-o sa ma incalzeasca pe mine boarfele astea. Unde ne duc pe noi? Poate ne duc la moarte…

Iar secretarul a pus degetul la gura si-a zis:

– N-am dreptul sa va spun. Atat doar, puteti sa va luati ce vreti.

Da’ de unde… Eu incremenisem. Sora-mea se apucase sa inveleasca copilul, nepotelul meu, care avea patru luni. Vecinii se vede c-o auzit strigatul mamei. Noi eram acolo langa un mal cu stanci si tot racnetul asta al mamei i l-a dus ecoul incolo, catre sat.

Au venit vecinii si, repede, ce le cadea in cale, au inceput sa puna in masina: si perne, si ceva de asternut, si-o caldare, un ceaun, o farfurie… Fuga strangeau si duceau in masina. Vasazica ne-a venit randul si noua si ne-am urcat in masina.
Eu mi-am mai revenit putin.

Soldatii aceia rusi ne pazeau cu armele asupra noastra. Am ridicat ochii la ei si mi-am adus aminte ca la scoala ne punea sa invatam poezii despre eroii lor, despre imnurile lor, despre Stalin. Mi-am amintit atunci de-o poezie despre Stalin, despre Lenin al lor, despre „eroismul” lor si m-am uitat asa rau, c-o catatura asa dureroasa, de copil, si m-am gandit in sinea mea:

„Oare despre eroii astia am invatat noi poezii pe de rost? Ca sa vina acum sa te smulga din cuibul casei parintesti, sa te duca Dumnezeu stie unde?…”

Dac-om muri, om muri impreuna!

De la noi am plecat in alte case, la o batranica, Ileana Vieru. Si pe ea au grabit-o sa se urce in masina. A luat si ea o legaturica cu cateva hainute de-ale ei. Cand sa urce in masina, a vrut feciorul, care locuia peste drum, sa o ajute, sa-i deie mana, dar nu i-au dat voie. De-acuma era tot satul in picioare. Sora mea, Pelaghia, era casatorita, dar pe lista de deportari era si ea trecuta. Cand a auzit si a vazut ca noi suntem in masina, a inceput sa racneasca, sa-si rupa parul din cap, sa zica:

– Mama, dragele mele, merg si eu cu voi!

Mamica striga:

– Nu, Pelaghita, fugi, ca nu stim unde ne duce! Poate ne duce la moarte!

Dar ea zice:

– Dac-om muri, om muri impreuna! Eu vreau cu voi!

Si oamenii care se adunasera acolo, satenii, au facut ca un perete in fata ei, pentru ca soldatii au sarit s-o prinda, s-o duca in masina. Dar cineva a tras-o de-o parte pe Pelaghita si-a ascuns-o. Si-acuma masina s-a pornit si ea a scapat. A stat fugara vreo doua saptamani ca sa n-o prinda si sa n-o deporteze si pe ea. Noi am plecat. In casa, pe langa casa, tot ce-am avut, asa a ramas. Foarte putin am reusit sa luam.

Iata, de-acum masinile au iesit din sat si-au mers spre Floresti. Cand am ajuns acolo, in gara, eu, copil cum eram, am vrut sa numar vagoanele. Dar nu te lasa, te grabea si te impungea cu patul armei, sa urcam cat mai repede in tren. Ne-au urcat in vagoane in care transportau vitele – tot acolo ne-au urcat si pe noi. Familia noastra, si bunicuta Ileana, si cei care mai erau de la noi din sat, am mers toti intr-un vagon, chiar langa locomotiva.

Drumul spre Siberia a durat o luna de zile

Pana seara, toate vagoanele au fost umplute cu oameni. Apoi au dat ordin sa plecam. Vagonul era arhiplin. N-aveai nici pe unde trece. Fiecare cu bagajul lui. Jos, la podea, acolo stateam. Cum toata ziua vagonul a stat in soare – era iulie, era cald -, acolo inauntru eram ca intr-un cuptor. Cand a plecat trenul spre Siberia, lumea care era pe peron a inceput sa boceasca. Plangeau, strigau, incercau sa tina de vagon…

– Sa ne scrieti, sa ne spuneti ce e cu voi!

Si, in tot tumultul asta, mamica a inceput sa cante. A inceput sa cante aceasta cantare, pe care se petreceau baietii la armata. Insa mamica, pe loc, a compus alte cuvinte si toti au sustinut-o si fiecare canta. Atunci, pe loc, se nasteau cuvintele cantecului:

De la Cosauti la vale

De la Cosauti la vale

S-a facut o trecatoare.

Of si iara of…

Of si iara of…

Trecatoarea pe trei brazi

Trecatoarea pe trei brazi

Sa treaca cei deportati.

Of si iara of…

Of si iara of…

Deportati din Basarabia,

Deportati din Basarabia,

In Basarabia ii mare jale!

Of si iara of…

Of si iara of!

Si-asa, tot vagonul gemea si plangea.

Trenul, de-acuma, s-a pornit. Cum v-am spus, erau mari calduri. O tras zavorul, ne-o inchis in vagon. Si-acolo, in vagon, erau numai doua ferastruici cu gratii de fier. Copiii care erau mici, de san, lesinau de caldura. Era un miros greu. In colt, langa usa – asa, mai ferit – au pus o caldare si acolo ne faceam necesitatile. De doua ori pe saptamana ne opreau si ne scoteau din vagon. Stateau ostasii de-o parte si de alta, inarmati, ca nu cumva sa evadeze cineva. Si noi, acolo, sub tren trebuia sa ne facem treburile. Inchipuiti-va ca erau si fete mari, si tineri, si copii, si oameni in varsta! De toate varstele eram. Si toti acolo, sub vagon…

Drumul spre Siberia a durat o luna de zile. Mancarea uscata, paine neagra, peste, ce ne mai dadeau ei, dar foarte slaba. Si apa dintr-un rezervor de la locomotiva. Ne mai dadeau cate-o caldare pentru micuti, ca sa-i scalde o data pe saptamana. Vasazica, am ajuns in Kransnoiarsk, in Siberia, chiar in regiunea unde a fost taticu’. Noi stiam din scrisoare ca taticul e in Kransnoiarsk si ne gandeam ca poate o sa ne intalnim cu el. Nu stiam ca a murit. El a murit pe 2 mai 1949, chiar in locul unde ne-a deportat. Dar noi nu stiam ca e mort si ne gandeam: „Oare pe unde e taticu’? Poate, cumva, i-a dat voie sa vina, sa se intalneasca cu noi…”.

Odata ce-am ajuns acolo, s-au organizat grupe de cate douazeci de deportati, insotiti pe margini de soldati inarmati, ca sa ne duca sa ne faca baie. Cand ne-au dus la baia asta, au dat comanda ca toti sa se dezbrace: si femei, si barbati, si copii, tineri, tinere, toti impreuna. Si ne manau prin cabine:

– Mai repede, spalati-va! – si iar – repede, imbracati-va si-n vagoane!

Era ceva groaznic! Mamica ne spunea:

– Nu va uitati in parti, privirea in pamant! Nu va uitati in parti!

Va spun ca acolo erau tineri, fete, oameni in varsta si pe toti ii manau, ca pe vite, in cabinele acelea, sa se spele. Si asa ne-am spalat. Si repede, inapoi in vagoane si mai departe. Pe urma am ajuns la o statie, cum am spus, dupa o luna de zile. Si ne-au dat comanda sa coboram.

Ploua foarte marunt. Ploaie de-asta mocaneasca, ca prin sita. De-acum, luna iulie era pe sfarsite. Si noi, cu bagajele noastre… Ne-au dat acolo ceva bani. La copii le dadeau voie sa mearga sa cumpere cate ceva. Dar ce puteai sa cumperi?! Paine neagra, ceva peste sarat… Nu puteai sa cumperi mai nimic. Dar cumparam, ca ne era foame. Ne-au tinut 48 de ore pe acest peron. Dupa aia au dat din nou comanda. […]

 (Din: “Monahul Moise, Sa nu ne razbunati! Marturii despre suferintele romanilor din Basarabia“, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2012)

Va recomandam si: