Sfantul Ierarh Luca al Crimeei – intruchiparea păstorului responsabil si jertfelnic (II): “NU TE TEME, TURMA MICA!”

15-06-2010 Sublinieri

“In anul 1954, după decretul din iulie al CC al PCUS „cu privire la îmbunătăţirea propagandei ateiste” a început un nou val de prigoane împotriva Bisericii lui Hristos. Sicanarea si arestarea credinciosilor, jignirile aduse în public preoţilor, închiderea bisericilor, împiedicarea desfăşurării praznicelor bisericeşti de către „oamenii de bine” le aminteau celor din generaţia veche de evenimentele anilor ’20-’30. Există mărturii despre faptul că erau urmăriţi oa­menii care întreţineau corespondenţă cu Vlădica Luca.

Inginerul I. Ia. Borisov a fost convocat la KGB-ul din Tambov din pricina corespondenţei întreţinute de soţia lui cu arhiepiscopul Luca al Crimeei. Corespondenţa atingea probleme atât religioase, cât şi personale, dar inginerului i s-a spus că dacă soţia lui, Sofia Ivanovna, nu va înceta să corespondeze cu omul bisericii, el va fi dat afară din uzina de cazane şi nu va mai găsi nicăieri de lucru în Tambov, iar copiii lui, studenţi, vor fi de asemenea daţi afară din facultate. Ilia Iakovlevici a văzut pe masa anchetatorului un volum gros: „Dosarul Voino-Iaseneţki”, în care se aflau copii după scrisorile trimise de Vlădica în Tambov şi cele trimise de Sofia Ivanovna în Simferopol.

Iar în Simferopol, unde erau de asemenea deschise scrisorile arhiereului şi îi erau ascultate convorbirile telefonice, după decretul din iulie al CC-ului a apărut un nou post: fotograful de biserică. Acesta făcea zilnic turul bisericilor şi îi fotografia din faţă pe cei aflaţi acolo. Cei slabi cu duhul, temându-se de persecuţii, au încetat să se mai arate la biserică, iar celor mai tari li se făceau dosare la „organele competente” în vederea unor noi persecuţii. In decembrie 1954 la Simferopol a avut loc un congres al preoţilor din eparhia Crimeei. Arhiepiscopul Luca a prezentat o comunicare în care arăta că din cincizeci şi opt de biserici mai rămăseseră în Crimeea patruzeci şi nouă (celelalte fiind închise de împuternicitul cu problemele Bisericii) şi că erau în primejdie încă două biserici. Vlădica Luca a vorbit pe faţă despre faptul că propaganda, formele disimulate şi făţişe de presiune asupra credincioşilor îşi fac efec­tul: bisericile rămân pustii. Punctul al nouălea de pe lista cu problemele de discutat era formulat chiar ast­fel: „Felul în care s-a reflectat propaganda antibisericească asupra numărului rugătorilor din biserici”.

De­spre decretul CC al PCUS şi declaraţiile lui Hruşciov din ziare arhiepiscopul a spus scurt:

„Nu am socotit necesar să combat aceste declaraţii. M-am mărginit doar la o predică pe tema: «Nu te teme, turmă mica»!

După două decenii credincioşii din Simferopol încă îşi aminteau acea predică rostită în ziua prăznuirii Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu în anul 1954:

„…Eu ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunt foarte alarmaţi de întărirea neaşteptată a propagandei antireligioase şi că sunteţi mâhniţi… Nu vă tulburaţi, nu va tulburaţi! Lucrurile acestea nu au cu ce să vă atingă.

Spuneţi-mi, rogu-vă, mai ţineţi minte cuvintele lui Hristos din Evanghelia după Luca: Nu te teme, tuma mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Impărăţia (Luca 12, 32)? Despre mica Sa turmă Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit nu o dată. Mica Lui turmă şi-a avut începutul în sfinţii Lui apostoli, iar după aceea s-a tot înmulţit… Ateismul a început să se răspândească în toate ţările, în primul rând în Franţa la începutul veacului al optsprezecelea, dar pretutindeni, în ciuda propagandei din ce în ce mai puternice a ateismului, s-a păstrat mica turmă a lui Hristos şi se păs­trează până acum. Voi, voi, voi toţi, cei ce mă ascul­taţi, sunteţi această turmă mică.

Şi să ştiţi, şi să credeţi că mica turmă a lui Hristos este de neinvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă ştie şi păzeşte totdeauna marile cuvinte ale luiHristos: Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Aşa că dacă nici porţile iadului nu vor birui Biserica Lui, mica Lui turmă, pentru ce să ne tulburăm, pentru ce să ne facem griji, pentru ce să ne întristăm?! N-avem de ce, n-avem de ce! Mica turmă a lui Hristos, adevărata turmă a lui Hristos nu poate fi vătămată de nici o propagandă”.

Aşa vorbea arhiepiscopul Luca la nici patru luni după ce seful statului proclamase necesitatea de a termina definitiv cu Biserica. Vorbea nu pe ascuns, ci făţiş – în biserică. Şi pe mulţi i-a liniştit, pe mulţi i-a întărit atunci.

La începutul anului 1955 Vlădica a orbit cu desă­vârşire. La scurtă vreme după asta a venit în Crimeea discipolul cel mai apropiat al lui Filatov – docentul Şeveliov. Vlădica Luca le scria rudelor:

„Cred cu tărie că Domnul îmi va da înapoi vederea…”

Şi totuşi, of­talmologul întârziase cu cel puţin doi ani.

„Şeveliov mi-a găsit un glaucom avansat. Operaţia, pe care el a numit-o riscantă şi foarte riscantă, ar fi putut să-mi dea în cel mai bun caz foarte puţin din vedere, însă în nici un caz putinţa de a citi”.

Cu mult timp înainte de pierderea vederii arhiepis­copul Luca scria:

„Cneazul Vasili Tiomnâi i-a spus celui ce l-a orbit: «îmi dai mijloc de pocăinţă!»”

După ce Vlădica şi-a pierdut vederea nimeni n-a auzit din partea lui vreo plângere sau cârtire.

„Am primit ca pe voia lui Dumnezeu faptul că trebuie să fiu orb până la moarte, şi l-am primit liniştit, chiar cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu... îmi îndur orbirea cu seninătate şi cu deplină încredinţare în voia lui Dumnezeu”, scria el.

După un an arhiepiscopul Luca îi scria lui Alexei:

„Fireşte că orbirea este un lucru foarte greu de îndurat – dar pentru mine, care sunt înconjurat de oameni iubitori, ea este neasemuit mai uşoară decât pentru nefe­riciţii orbi singuri, pe care nimeni nu-i ajută. Pentru lucrarea mea arhierească orbirea nu este o piedică de­plină şi cred că voi sluji până la moarte”.

Urmând sfinţilor arhipăstorii, Vlădica Luca se îngri­jea fără încetare de turma sa. Ca şi mai înainte, în anii ’50 dispoziţiile date de el privitor la problemele epar­hiale înfierează neglijenţa şi indiferenţa, lăcomia şi neascultarea. La scurtă vreme după decretul CC al PCUS, Vlădica pedepseşte o serie de preoţi ce preferau „varianta simplificată” a Botezului. El i-a chemat pe rând pe preoţi la Simferopol ca să verifice personal dacă păstorii nu săvârşesc greşeli în slujire. Greşeli se făceau multe şi Vlădica arată acest lucru într-o pas­torală a sa.

In „Apelul către toţi preoţii ai eparhiei Crimeei” din anul 1955 arhiepiscopul scrie:

„Cu mare durere aud şi aflu că mulţi preoţi slujesc doar de sărbătorile mari şi duminicile. Este foarte important să se slujeas­că în zilele de sâmbătă. Preoţii care nu vor să slujeas­că în zilele când tipicul prevede slujbe cu polieleu şi slujbe în zilele de sâmbătă obişnuiesc să spună spre a se dezvinovăţi că aceste slujbe cer cheltuieli supli­mentare pentru lumânări, untdelemn, vin, şi mai ales că nu sunt rugători în biserică…”

Pe arhiepiscop îl aşteptau noi necazuri: se prelun­gea greaua luptă pentru biserici cu împuternicitul în problemele Bisericii. A fost fabricat un protocol „ingi­neresc” în vederea închiderii catedralei din Evpatoria: clădirea, pasămite, era în pericol şi nu întrunea condi­ţiile necesare pentru exploatare. Brigada de muncitori trimisă de împuternicit a săpat lângă fundaţia bisericii aproape până la bază până şi au „descoperit” nu ştiu ce avarie. Vlădica Luca a început să protesteze, a telegrafiat la Patriarhie. Au venit doi ingineri, au exami­nat catedrala, au alcătuit un nou act, care glăsuia că fundaţia este absolut integră şi sigură. Cu toate astea, împuternicitul a închis catedrala, autorităţile locale au dat jos în pripă cupolele şi au plasat în clădirea „peri­culoasă” propriile depozite şi birouri.

Asemenea nelegiuiri se petreceau ades. Vlădica Luca îşi trimitea secretarul cu proteste la împuternicit, dar acesta nici nu voia să stea de vorbă. Arhiepiscopul a făcut plângere la Sovietul pentru problemele Biseri­cii Ortodoxe, iar Karpov a trimis la Simferopol o „co­misie” alcătuită din doi prieteni apropiaţi ai împuter­nicitului. Bisericile erau închise şi în urma denunţu­rilor calomniatoare împotriva preoţilor şi a celorlalţi membri ai clerului.

Vlădica îi scria fiului său în vara anului 1956:

„…Treburile bisericeşti merg din ce în ce mai greu, bisericile sunt închise una după alta, preoţi nu sunt în­deajuns şi numărul lor se tot împuţinează”.

El i-a scris fiului nu o dată:

„Sunt ocupat până peste cap cu probleme eparhiale din cele mai împovărătoare şi neplă­cute”.

„Treburile eparhiei merg din ce în ce mai greu, ajungând pe alocuri până la răzvratiri fatise impotriva autorităţii mele arhiereşti. Imi este greu să îndur toate acestea la cei optzeci şi doi de ani şi jumătate ai mei – însă nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, continui să port această grea povară”.

„A venit un membru al So­vietului pentru problemele Bisericii Ortodoxe pentru a verifica plângerile împotriva împuternicitului; nici această venire a lui n-a adus nimic bun. Am înţeles: plângerile mele dau slabe rezultate”.

Intr-o scrisoare din 1960:

„Problemele bisericeşti sunt chinuitoare. Imputernicitul nostru, vrăjmaş crunt al Bisericii lui Hristos, îşi însuşeşte din ce în ce mai mult drepturile mele arhiereşti şi se amestecă în treburile interne ale Bisericii. M-a istovit de tot”.

„Am avut de luptat mai bine de două luni cu un preot din cale-afară de rău… O răzvrătire în Djankoi împotriva autorităţii arhiereşti, care dura de un an şi ceva, fiind încurajată de împuternicit”.

„Eu am mult mai multe trăiri ce îmi scurtează zilele decât tine”, îşi înştiinţa fiul episcopul.

O lungă scrisoare a Vlădicăi vorbeşte în întregime de fețele duhovniceşti

„care s-au răzvrătit împotriva au­torităţii arhiereşti şi au făcut mari necuviinţe, supunându-se în chip nelegiuit doar împuternicitului…”

In această vreme grea s-a arătat dragostea faţă de Vlădica Luca a oamenilor care îl respectau. Faimosul fiziolog L. A. Orbeli, discipol şi continuator al lui I. P. Pavlov, era dintre acei savanţi care aveau o adâncă cinstire faţă de Vlădica Luca. Alexei Valentinovici Voino-Iaseneţki îşi aminteşte:

„Cu Leon Abgarovici am vorbit despre tata în august 1958. Pe atunci Orbeli deja nu se mai ridica din pat şi a murit la trei luni după aceea. Nu mă voi apuca să reproduc aici întreaga noastră convorbire, însă îmi amintesc că m-a uimit prin spontaneitate şi sentiment. Orbeli şi-a arătat pro­fundul respect faţă de tata, admiraţia pentru statornicia convingerilor lui, pentru faptul că a rămas întotdeauna atât doctor trupesc, cât şi duhovnicesc. Era firesc ca tăria de caracter, verticalitatea tatei să îi impună în mod deosebit lui Leon Abgarovici, întrucât şi el refu­zase în anii de distrugere a fiziologiei să abjure de la convingerile sale ştiinţifice.

[După sesiunea din august 1948 a VASHNIL3, în urma căreia trei mii de biologi au rămas fără loc de mun­că, iar mulţi şi fără libertate, Stalin s-a hotărât să mai organizeze câteva din aceste sesiuni de epurare. Scopul era dezbinarea, învrăjbirea savanţilor, transformarea in­stituţiilor de cercetare în cuiburi ale răutăţii, invidiei, va­nităţii şi urii naţionaliste. In ianuarie 1950 a început cum­plitul joc politic în ştiinţă: s-a ţinut o sesiune reunită a Academiei Medicale şi a Academiei mari, în cadrul căre­ia a fost declarată lupta „pentru triumful doctrinei fiziolo­gice a academicianului Pavlov“. O parte din discipolii marelui fiziolog – academicianul Orbeli şi şcoala lui – au fost acuzaţi de deformare, incompletă înţelegere, înjosire a doctrinei lui Pavlov. La acea sesiune s-a ales Orbeli cu boala de inimă care avea să-l bage în mormânt. „Josnica şicanare a lui Orbeli m-a tulburat până într-atât că i-am scris astăzi o scrisoare”, îl înştiinţa Vlădica Luca pe fiul său Alexei după faimoasa sesiune.]

Chiar şi atunci când, cu două luni înainte de moar­tea lui Stalin, a început pregătirea comunităţii ştiinţi­fice pentru declararea lui Orbeli „duşman al poporu­lui” şi arestarea lui, el aştepta aceasta cu bărbăţie”.

Vlădica Luca i-a scris lui L. A. Orbeli:

„Sunt foarte mişcat de faptul că într-o lungă convorbire despre mine cu fiul meu Alexei l-aţi rugat să îmi transmită adânca dumneavoastră plecăciune înaintea savantului şi omu­lui care sunt... Ştiţi, bineînţeles, cât de greu îmi este să plutesc împotriva curentului viforos al propagandei antireligioase, cât de multe suferinţe mi-a adus aceasta şi câte îmi mai aduce încă... Vă preţuiesc foarte mult ca savant eminent şi luptător plin de curaj împotriva ne­vrednicilor lingăi ai slavei marelui fiziolog Pavlov.

Fie ca Domnul Dumnezeu să lungească luminoasa si foarte folositoarea dumneavoastră viată si să usureze marea greutate a muncii inimii dumneavoastră bolnave. Pentru aceasta il voi ruga în rugăciunile mele. Arhiepiscop Luca, 5 septembrie 1958.”

In anii cât a condus eparhia Crimeei Inalt Prea Sfinţitul Luca a rostit cea mai mare parte din predicile sale. El începuse să predice încă din Taşkent, însă din pricina arestării şi a exilului a fost silit timp de mulţi ani să tacă. Din primăvara anului 1943, când s-a deschis biserica din Krasnoiarsk, lucrurile au luat o altă întorsătură şi arhiepiscopul Luca a propovăduit neîn­cetat până la sfârşitul vieţii. Scria predici, le rostea, le bătea la maşină, le îndrepta, trimitea foi cu textul lor prin oraşele ţării.

„Socot că îndatorirea mea arhierească de căpetenie este să propovăduiesc pretutindeni şi totdeauna despre Hristos”, a spus el în catedrala din Simferopol pe data de 31 octombrie 1952.

In treizeci şi opt de ani de preoţie Vlădica Luca a rostit o mie doua sute cincizeci de predici, dintre care nu mai puţin de şapte sute cincizeci au fost însemnate în scris şi alcătuiesc douăsprezece volume groase bă­tute la maşină (în jurul a patru mii cinci sute de pa­gini). Consiliul Academiei Duhovniceşti din Moscova a numit această culegere de predici „un fenomen ex­cepţional în viaţa bisericesc-teologică contemporană” şi l-a ales pe autor membru de onoare al său.

Arhiepiscopul Manuil al Kuibâşevului scria că pre­dicile Vlădicăi „se disting prin simplitate, sinceritate, tonul direct şi originalitate”. Discutând un fragment dintr-un cuvânt la Vinerea Mare al arhiepiscopului Luca, el spune:

„Pe această temă au vorbit în cursul a o mie nouă sute de ani atât de mulţi din cei mai buni predicatori creştini încât s-ar fi părut că nu se mai poate spune nimic nou. Şi totuşi, cuvintele arhiepisco­pului Luca mişcă sufletul ca un lucru neaşteptat: «Domnul a luat cel dintâi Crucea, cea mai cumplită Cruce, şi în urma Lui au luat pe umerii lor cruci mai mici, însă adeseori tot cruci cumplite, nenumăraţii mucenici ai lui Hristos… Oare nu ne vom lua şi noi crucile şi nu vom merge după Hristos?»”

Dacă ne amintim că aceste cuvinte au fost rostite în primăvara anului 1946, când orbirea se apropia deja şi arhiepis­copul Luca era silit să părăsească chirurgia, primind cu smerenie această nouă şi grea cruce, spusele lui capătă un nou sens.

Protoiereul Aleksandr Vetelev, profesor de omiletică al Academiei Duhovniceşti din Moscova, care îl cunoştea pe Vlădica Luca şi întreţinea cu el corespon­denţă, considera predicile lui „comori ale tâlcuirii Sfintei Scripturi”.

„Fiecare predică a lui respiră duh şi putere, apropiindu-se de binevestirea Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, atât prin puterea sentimentului lor sincer, cât şi prin duhul grijii pastorale, precum şi prin simplitatea şi accesibilitatea conţinutului şi expune­rii”, scria părintele Aleksandr (JMP, 1961, nr. 8, p. 37).

Totuşi, opera apologetică „Duh. Suflet. Trup” a ar­hiepiscopului Luca, operă care prezintă un neîndoiel­nic interes din punct de vedere ştiinţific, este socotită de numeroşi teologi ortodocşi ca discutabilă din punct de vedere dogmatic. Potrivit amintirilor lui I. P. Puzin, în anii de câr­muire a eparhiilor Tambovului şi Crimeei arhiepisco­pul Luca venea câteodată la Moscova şi slujea în diferite biserici:

„Ii plăcea foarte mult să predice şi considera predica drept lucrul cel mai important din slujirea sa arhierească. De câteva ori l-am vizitat la hotelul „Moscova”, unde trăgea, şi am fost de faţă la slujbe săvârşite de el în diferite biserici din capitală… sunt fericit că a fost scris în soarta mea să mă întâlnesc cu acest om uimitor”, scria I. P. Puzin.

In cei din urmă ani ai vieţii sale Vlădica Luca a în­ceput să obosească puternic în urma slujbelor, predicilor, problemelor eparhiale. In acea perioada în viaţa Bisericii Ruse s-au petrecut întâmplări triste, tragice, care l-au tulburat adânc pe bătrânul arhiepiscop. Anul 1960 a început în tară printr-un nou val de prigoane împotriva Bisericii. A urmat decretul CC al PCUS în care se spunea:

„Conducătorii unora dintre organizaţiile de partid nu duc o luptă insistentă împo­triva ideologiei străine, nu dau replica cuvenită… ide­ologiei idealiste religioase…”

Au fost publicate nenu­mărate articole, broşuri şi monografii antireligioase.

In martie 1960 Sovietul pentru problemele Bisericii Ortodoxe a prezentat Sfântului Sinod un proiect de reformă bisericesc-parohială în urma căruia episcopii şi preoţii parohi erau lipsiţi de orice autoritate. Pe 18 iulie 1961, când Vlădica Luca era deja răposat, s-a în­trunit un Sinod la care s-a consfinţit schimbarea situatiei Bisericii.

Iată ce scria Vlădica nu cu multă vreme după moar­tea uneia dintre fiicele sale duhovniceşti:

„Sunt pe de-a-ntregul absorbit şi apăsat de însemnatele evenimente din Biserica Rusă, care răpesc tuturor arhierei­lor o parte însemnată din drepturile lor. De acum înainte adevăraţii stăpâni vor fi în Biserică doar consiliile bisericeşti – fireşte, în unire cu împuterniciţii. Clericii de rang inalt şi mijlociu vor rămâne doar ca săvârşitori năimiţi ai slujbelor, lipsiţi de cea mai mare parte din putere în privinţa dispunerii de cladirile, avutul si banii bisericeşti. Inţelegeţi, desigur, că nu mă pot gândi acum la nimic altceva…”

Se apropia sfârşitul arhiepiscopului; devenise palid, refuza hrana – apăsătoarele trăiri sufleteşti îşi spuneau cuvântul în ce priveşte sănătatea Vlădicăi. E. P. Leichfeld îşi amintea:

„Il chinuia nespus prin acţiunile sale mereu nedrepte împotriva Bisericii împuternicitul, un om crud şi absolut neprincipial”.

„Ultima sa Liturghie a săvârşit-o de Naşterea Domnului, ultima predică a rostit-o în Duminica Iertării4. Nu şi-a părăsit datoria de propovăduitor până în ultima clipă; pe cât se vede, se ruga mult…”, scria E. P. Leichfeld.

In dimineaţa zilei de 11 iunie 1961, în Duminica pomenirii tuturor Sfinţilor care au strălucit pe pământ rusesc, arhiepiscopul Luca s-a săvârşit din această viaţă.

„N-a cârtit, nu s-a plâns. Dispoziţii testamentare n-a lăsat. A plecat dintre noi la şapte fără un sfert diminea­ţa. A început să respire mai greu, după care a suspinat de două ori, încă o dată abia auzit – şi gata…”, îi scria Evghenia Pavlovna surorii Vlădicăi, V. F. Dzenkovici.

„Viaţa lui s-a stins la o vârstă înaintată, după o lun­gă boală, care i-a ros puterile trupeşti şi i-a pregătit duhul pentru un sfârşit creştinesc, neruşinat, cu pace“, scria în necrologul din Revista Patriarhiei Moscovei protoiereul Aleksandr Vetelev.

„Sfârşitul Prea Sfinţi­tului Luca a cutremurat nu numai turma lui, ci şi pe toţi cei care l-au cunoscut. Deosebit de mare este pierderea pentru turmă, căci el a păscut turma lui Dumnezeu cea de la el purtând grijă de dânsa, nu cu sila, ci de voie, nu pentru agoniseli urâte, ci cu osârdie, nici ca şi cum ar fi stăpânit peste moştenirea lui Dum­nezeu, ci pildă făcându-se turmei (I Petru 5,2-3)”.

E. P. Leichfeld scrie:

„Panihidele se ţineau lanţ, casa se umpluse de popor până la refuz, curtea era ticsită de oameni, jos era o coadă imensă. Prima noap­te trupul Vlădicăi a rămas acasă, a doua, a fost dus în Biserica Buna Vestire, a treia – în catedrală. Tot tim­pul răsuna citirea Evangheliei, întreruptă de panihide, preoţii făceau cu schimbul, iar oamenii tot veneau şi veneau în şir neîncetat să se închine Vlădicăi… Erau oameni din felurite raioane, erau unii veniţi din locuri îndepărtate: din Melitopole, Genisk, Skadovsk, Herson. Veneau unii după alţii, se vărsau lacrimi line, se auzea: «acum nu mai avem rugător», «nu mai e sfân­tul nostru». Şi îndată îşi aminteau ce spunea Vlădica, cum îi vindeca, cum îi mângâia…”

Incetase să bată inima care ardea de dragoste înflă­cărată şi lucrătoare faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. In toată Crimeea se vorbea despre sfârşitul arhiepiscopului. Se transmiteau din gură în gură amănunte despre viaţa lui ascetică, despre faptele lui bune, de­spre înaltele lui cerinţe morale faţă de credincioşi şi cler. Chiar şi oamenii depărtaţi de Biserică înţelegeau că plecase din această viaţă un suflet care nu era de rând. Inţelegeau aceasta şi comitetul regional de par­tid, şi în direcţia regională KGB, şi în comitetul executiv regional. Pentru moartea arhiepiscopului Luca se pregătiseră dinainte. In noaptea de 10 spre 11 iunie, când tipografia regională începea deja să scoată tirajul ziarului, a venit ordinul să fie inclus în numărul de a doua zi un întins articol antireligios.

„…Indată ce a murit tata, eu şi fratele Alexei am fost chemaţi în comitetul executiv orăşenesc”, poves­teşte Mihail Valentinovici Voino-Iaseneţki. „Ni s-a explicat că este imposibil să ducem trupul pe strada principală a Simferopolului. Deşi drumul de la cate­drală pe magistrala principală este scurt, procesiunea va îngreuna circulaţia din oraş. Ca atare i-au stabilit tra­seu pe străzile periferice. Conducerea oraşului nu s-a zgârcit la autobuze. Ne-au propus treizeci de maşini, numai să nu fie procesiune pedestră, numai să-l du­cem mai repede pe tata la cimitir. Am fost de acord… Totul însă a ieşit altfel”.

„Liniştea acelor zile de sărbătoare, scrie E. P. Leichfeld, „a fost stricată de o tulburare cumplită: se purtau tratative cu împuternicitul, care interzicea proce­siunea. El încerca să convingă că dacă va permite procesiunea negreşit vor fi strivite cinci-şase băbuţe… Atât credincioşii, cât şi ceilalţi s-au tulburat cumplit de faptul că este interzisă procesiunea. Un evreu bătrân a zis: «De ce nu ne dau voie să îl cinstim pe acest drept?»”

Arhiepiscopul Mihail (Ciub), care a fost trimis de Patriarhie la înmormântarea Vlădicăi Luca, îşi amin­teşte şi el de nesfârşitele certuri şi tratative legate de înmormântarea arhiepiscopului Crimeei. La început Vlădicăi Mihail i s-a interzis să slujească panihidă. După un telefon la Moscova au permis slujirea panihidei, însă au pus condiţii pentru înmormântarea Vlădicăi Luca. Toţi cei care aveau să-l însoţească pe ultimul drum trebuia să meargă doar în autobuze, în nici un caz să nu se facă procesiune pedestră, în nici un caz sicriul să nu fie purtat pe braţe, nici un fel de cântare, nici un fel de muzică. Incet, rapid, cât mai ne­observat şi în aşa fel ca pe 13 iunie la cinci seara (nici un minut mai târziu) trupul arhiepiscopului să fie în pământ. După tratative care au avut loc în clădirea co­mitetului executiv orăşenesc, preşedintele acestuia a mers din nou în strada Gospitalnaia şi a repetat iarăşi placa cu ritmul vieţii orăşeneşti care nu poate fi nici­decum încălcat, despre aglomeraţia de pe magistralele centrale ş.a.m.d.

Arhiepiscopul Mihail a săvârşit slujba de îngropare a celui răposat în faţa unei uriaşe mulţimi de credincioşi, având ca împreună-slujitori aproape toţi clericii din Crimeea.

„Am luat măsuri ca oamenii să-şi poată lua rămas bun de la Vlădica întreaga noapte”, îşi aminteşte arhi­episcopul Mihail, „şi toată noaptea au venit oameni în catedrală. Erau zile fierbinţi, înăbuşitoare, dar cei ve­niţi să îşi ia rămas-bun parcă nu băgau de seamă lu­crul acesta. Poporul s-a îngrămădit în catedrală şi în jurul ei o zi întreagă. La amiaza zilei de treisprezece, când purtam trupul răposatului Vlădică în jurul cate­dralei, la intrare se afla deja autocatafalcul şi în urma acestuia o maşină plină vârf cu coroane de flori, apoi o maşină pentru arhiepiscop, autobuze cu rude, cler, cântăreţi. Mai rămâneau câteva maşini pentru mirenii care doreau să îl petreacă pe Vlădica, dar în acele autobuze nu voia să intre nimeni. Oamenii au înconjurat în cerc strâns catafalcul, s-au apucat de el cu mâinile, parcă nevoind să dea dramul arhiereului lor. Mult timp maşinile n-au putut să plece din curte. Asudat, răguşit, împuternicitul fugea de la o maşină la alta, în­cerca să-i mâne pe oameni la autobuze, să convingă „persoanele străine şi de prisos” să se dea la o parte, să nu încurce. Nimeni nu-l asculta. In fine, până la urmă au pornit cumva. Pe străduţele înguste ale Simferopolului catafalcul şi autobuzele puteau merge cu viteza cu care mergeau băbuţele. Cei trei kilometri de la catedra­lă la cimitir i-am parcurs în vreo trei ceasuri…”

Anna Dmitrievna Stadnik, care dirija corul catedra­lei Sfânta Treime din Simferopol, istoriseşte:

„Când Vlădica s-a îmbolnăvit grav, era aproape de moarte, i-a spus nepoatei sale: «Vor lăsa oare să mi se cânte „Sfinte Dumnezeule?» Şi într-adevăr, când a murit autorităţile oraşului Simferopol s-au împotrivit cum­plit procesiunii solemne. In catedrală… oamenii ve­neau zi şi noapte să îşi ia rămas-bun de la el, zi şi noapte citeau preoţii Evanghelia. A venit ziua înmor­mântării. Am văzut cum altarul s-a umplut de oameni care vorbeau nu se ştie ce cu preoţii, ordonau, pretin­deau nu ştiu ce. Noi simţeam cu sufletul că se pregă­teşte ceva.

A sosit şi clipa scoaterii trupului din biserică. Cân­tând „Sfinte Dumnezeule” am mers cu toţii către poar­tă. Lângă ea, la stânga, se afla un autobuz mare, gol. Când am ieşit pe poartă şi catafalcul s-a oprit, autobu­zul cu pricina a pornit din loc, tăindu-ne calea. Ideea era să ne taie complet de catafalc în aşa fel ca acesta să plece, iar oamenii să rămână în urmă, ca să nu fie procesiune solemnă cu Vlădica, arhiepiscopul Luca. Atunci am strigat: «Oameni buni, nu vă temeţi!» Femeile au început să ţipe de frică, fiindcă autobuzul se îndrepta spre ele. Le-am spus: «Nu vă temeţi, oameni buni, n-o să ne calce, n-o să meargă până acolo – apucaţi-vă de bord!» Şi atunci s-au apucat toţi oamenii, pe cât se putea, s-au lipit din toate părţile de catafalc şi au mers în urma lui.

Am mers poate o sută de metri; trebuia să întoar­cem pe strada centrală, dar autorităţile n-au vrut să mergem pe acolo, au vrut iarăşi să ne despartă de ca­tafalc şi să ducă trupul pe la periferia oraşului, ca să nu se poată aduce nici un fel de cinstiri celui răposat – şi atunci femeile, fără să le comande cineva, s-au aruncat la pământ în faţa roţilor maşinii şi au zis: «Doar peste capetele noastre veţi merge pe unde vreţi voi». Atunci ne-au promis că o să meargă cum vrem noi. Şi am mers pe strada centrală a oraşului.

Ce mai procesiune a fost! Era plin peste tot de oa­meni, străzile ticsite, încetase absolut orice mişcare. Acea stradă se putea străbate în douăzeci de minute, dar noi am mers trei ceasuri şi jumătate, şi erau oameni în copaci, în balcoane, pe acoperişurile caselor. Era ceva ce nu mai fusese nicicând în Simferopol şi pesemne că nici nu o să mai fie – asemenea înmormântare, asemenea cinstiri!”

Farmacistul Overcenko îsi aminteşte:

„A fost o adevărată demonstraţie. Părea că tot oraşul ia parte la în­mormântare: îmi aduc aminte balcoanele pline de oa­meni, oamenii cocoţaţi pe acoperişuri, prin copaci…”

E. P. Leichfeld îşi aminteşte şi ea:

„…Strada era plină de femei cu basmale albe. Ele mergeau încet, pas după pas, înaintea maşinii cu trupul Vlădicăi; nici cele mai bătrâne nu rămâneau în urmă. Trei rânduri de mâini întinse păreau că poartă maşina. Până la cimitir drumul era acoperit de trandafiri. Şi până acolo a răsu­nat neîncetat din mulţimea de basmale albe: Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.. Orice i se spunea acestei mulţimi, ori­cât se străduiau s-o amuţească, răspunsul era unul şi acelaşi: «Noi îl înmormântăm pe arhiepiscopul nostru»”.

Vlădica Luca a hrănit duhovniceşte eparhia Crimeei mai mult de cincisprezece ani. Cinstirea lui nu încetează nici acum. Pe mormântul arhiepiscopului Luca de lângă biserica Tuturor Sfinţilor oamenii vin deseori să se roage, aduc flori, aprind lumânări. Mulţi au mare credinţă în rugăciunile arhipăstorului răposat. Se cunosc chiar cazuri de vindecare pe mormântul lui. Ultimul caz de acest fel s-a petrecut pe 24 iunie 1995: unei femei i s-au sudat pe loc două coaste fracturate.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu arhimandri­tul Tihon, care în timpul vieţii a fost apropiat duhov­niceşte de Vlădica Luca, odihneşte şi după moarte ală­turi de el, mormintele lor se află foarte aproape. Im­preună cu părintele Tihon este înmormântat arhiepis­copul Gurie (Karpov, 1815-1882), de asemenea foarte cinstit în Crimeea, a cărui canonizare este acum în curs de pregătire [a fost deja canonizat in 2008, n.n.]. Când trupul Vlădicăi Luca a fost mutat în cimitirul Tuturor Sfinţilor s-a arătat că este nestricat şi s-a petrecut următoarea minune. Dintr-o mână vătămată în timpul mutării a curs sânge. Sunt cunoscute multe cazuri de vindecări prin rugăciunile arhiepiscopului Gurie.

(…)

In necrologul publicat în Revista Patriarhiei Mos­covei (1961, nr. 8), Biserica Rusă cinstea pomenirea arhiepiscopului Luca în astfel de cuvinte:

„Până la sfârşitul zilelor sale şi-a păstrat sufletul viu, gata să ajute, fermecător, plin cu gingaşă dragoste de oa­meni… Şi iată, a venit vremea plecării lui. A plecat de la noi ca să se poată înfăţişa Domnului şi să dea răs­puns pentru sine şi pentru numeroasa lui turmă. Trăind pe pământ lupta cea bună s-a luptat, călătoria a săvâr­şit, credinţa a păzit (II Tim. 4, 7), iar acum, îndrăznim să credem, Domnul i-a gătit în cer cununa dreptăţii… ca unuia ce a iubit arătarea Lui (II Tim. 4, 8)”.

Intr-una din predicile sale arhipăstorul grăia:

„Voi întrebaţi: «Doamne, Doamne, oare uşor este să fii pri­gonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?» Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: «Oare chiar este uşor jugul lui Hristos ?» Iar eu vă spun: «Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor». Dar de ce uşor ? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoa­să? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.

Vă vorbesc nu numai din raţiune, ci din proprie ex­perienţă – fiindcă trebuie să vă mărturisesc că atunci când mergeam pe o cale foarte grea, când purtam sar­cina grea a lui Hristos, ea nu era nicidecum grea şi ca­lea aceea era o cale plină de bucurie, fiindcă simţeam în chip cât se poate de real că alături de mine merge însuşi Domnul Iisus Hristos şi sprijină sarcina mea şi crucea mea. Grea era această sarcină, însă îmi amin­tesc de ea ca de o bucurie luminoasă, ca de o mare milă a lui Dumnezeu – fiindcă harul lui Dumnezeu se revarsă din belşug asupra oricui poartă sarcina lui Hristos. Asta anume fiindcă sarcina lui Hristos este nedespărţită de harul lui Hristos, anume fiindcă Hris­tos nu-l lasă singur pe cel ce a luat crucea şi merge în urma Lui, nu îl lasă lipsit de ajutorul Său, ci merge alături de el, sprijină crucea lui, îl întăreşte cu harul Său. Amintiţi-vă de sfintele Lui cuvinte, căci mare ade­văr este cuprins în ele: Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară. Pe voi toţi, pe toţi cei care aţi crezut în El vă cheamă Hristos să mergeţi în urma Lui luând sarcina Lui, jugul Lui. Deci, nu vă temeţi, mergeţi, mergeţi cu îndrăzneală. Nu vă temeţi de spaimele cu care vă ameninţă diavolul, care încearcă să vă împie­dice mergerea pe această cale. Scuipaţi asupra diavo­lului, goniţi-l pe diavol cu Crucea lui Hristos, cu numele Lui. Inălţaţi-vă ochii către cer, şi-L veţi vedea pe Insuşi Domnul Iisus Hristos, Care merge împreună cu voi, uşurând jugul vostru şi sarcina voastră. Amin”. (Predică din 28 ianuarie 1951 asupra cuvintelor: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi).

Note:

3 Academia Unională de Ştiinţe Agronomice „V. I. Lenin” (n. tr.).

4 La noi, Duminica Lăsatului sec de brânză (n. tr.).

(Din: Sf. Luca al Crimeei, Am iubit patimirea, Editura Sophia)

A se vedea si:


Categorii

Biserica rastignita, Sfantul Luca al Crimeei, Sfinti Parinti recenti, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “Sfantul Ierarh Luca al Crimeei – intruchiparea păstorului responsabil si jertfelnic (II): “NU TE TEME, TURMA MICA!”

  1. Lacrimile au venit singure, parcurgând finalul acestei postări.Am văzut că nu are nici un comentariu deşi poartă data de 15 jun 2010 . Pentru aceasta îmi vine greu să pun eu nevrednicul câteva cuvinte, acolo unde tăcerea poate spune mai mult tocmai într-un loc destinat comentariului.
    Acest mare ierarh, – care a trăit vremea crâncenă a duşmăniei făţişe a comunismului -, prin viaţa şi lucrarea sa, se pare că are mai multe de spus nouă celor de acum, când ne bucurăm de libertate, -mari şi mici, păstori şi păstoriţi-. A fost un mare ziditor. A zidit tocmai când acest lucru era cu desăvârşire interzis. A zidit biserica cea adevărată. Biserica cea neânfricată. Biserica biruitoare. Iată ca argumet citez din text doar ceia ce mi se pare mai expresiv : ,, FEMEILE, fără să le comande cineva s-au aruncat la pământ în în faţa roţilor maşinii şi au zis<>, ca răspuns la îndemnul din ,, nu te teme, turmă mică”. Astfel de biserici ni se cere să construim. Nu sunt împotriva construirii biericii de zid.Dimpotrivă dacă pot ajut din toată inima şi eu cu neverdnicia mea, dar socot că zidirea bisericii celei adevărate este totul. Biserica aceasta o zideşte pe cea de zid şi nu invers. Munca marelui ierarh a rodit la vremea sa, cum va rodi şi lucrul fiecăruia dintre noi după cum şi după ce am semănat şi lucrat fiecare. Pilduitoare şi mustrătoare este această mărturie. Vă rog să mă iertaţi.

  2. Citind aceste randuri despre Sfantul Luca al Crimeei,fara sa vreau, gandul mi-a zburat si la sfintii nostri( stiuti si nestiuti), care au indurat prigoana comunista. Multi au pierit in inchisori, altii au stat ascunsi prin munti, dar Dumnezeu nu i-a uitat. Ma gandesc la parintele Cleopa,( la mormantul caruia se fac minuni) si, de ce nu, la parintele Gherontie, de la Manastirea Caraiman, care a avut o experienta minunata, in toti acei ani in care a pustnicit prin codrii desi ai Carpatilor. Ei au zidit biserici trainice, atat din piatra si caramida, cat, mai ales, in sufletele oamenilor care le asculta cuvantul.( Pastrez cu drag, ca pe niste lucruri de mare pret, confirmarile postale de primire,din corespondenta cu parintele Cleopa, doar pentru ca ele au semnatura sfintiei sale).
    Sirul numelor care ar trebui amintite ar fi mult prea mare pentru a incapea in acest spatiu. Sa le urmam pilda, sa ramanem in “turma” si sa-l rugam pe Pastorul Suprem sa ne intareasca, sa trecem cu bine peste toate cele ce vor veni! Amin.

  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Praznuirea Sfantului Luca al Crimeei la Paraclisul Spitalului Parhon. Ce ne invata sfantul ierarh si medic despre CUM TREBUIE SA NE EDUCAM COPIII?
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Chirurgul facator de minuni: SFANTUL LUCA AL CRIMEEI – 50 de ani de la nasterea in cer (11 iunie). ACATISTUL. CUVINTE DE MANGAIERE SI INTARIRE
  5. Pingback: A INCEPUT POSTUL SFINTILOR APOSTOLI PETRU SI PAVEL. Sfantul Luca al Crimeei: CUVANT IMPORTANT DESPRE INTINAREA DE LA LUME: Sa fugim de nerusinare, de clevetire, de ura si aroganta ucigase, de sectanti! -
  6. Pingback: VIATA SI MINUNILE SFANTULUI LUCA AL CRIMEEI (video – documentar; marturii contemporane) - Recomandari
  7. Va multumesc din suflet ca ati postat atat de multe despre Sfantul Luca . Il iubesc si l-am ales ca protector fiind nascuta pe 11 iunie , de cinstirea Sfantului. As vrea ca multa lume sa-l cunosca si sa afle minunile Sfintiei Sale.

  8. Pingback: VIATA SI MINUNILE SFANTULUI LUCA AL CRIMEEI – “geniu al medicinei si om al lui Hristos” (VIDEO – documentar; marturii contemporane; cuvinte pentru suflet) | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: Marturii despre minuni contemporane ale SFANTULUI DOCTOR LUCA AL CRIMEEI | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: SFANTUL LUCA AL CRIMEEI: “Am iubit patimirea” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Sfantul Luca al Crimeei: CUM PUTEM PURTA POVARA DURERILOR VIETII? CARTIREA INMULTESTE NECAZURILE. “Multumiti, multumiti totdeauna lui Dumnezeu! Pentru toate trebuie sa-I multumim” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: Sfantul episcop Luca in fata unui “colosal val al diavolului”: MILOSTIVIRE JERTFELNICA si DISPOZITIE MUCENICEASCA in vremea demolarii bisericilor: “Principalul în viaţă este să faci întotdeauna bine oamenilor. Dacă nu poţi să fac
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate