Sfintii NIFON AL CONSTANTIANEI si NAUM AL OHRIDEI ne cheama la TREZIRE si la POCAINTA

IMBRATISAREA LUI DUMNEZEU

“Intr-o zi, mergand sa-l vizitez, l-am gasit in chilia sa citind. S-a bucurat din toata inima cand m-a vazut. M-a primit cu deosebita dragoste, apoi s-a aplecat din nou asupra cartii, Eu l-am intrerupt de la citire si am inceput sa-l intreb despre pocainta, la care el mi-a zis:

– Crede-ma fiule, ca Bunul Dumnezeu nu va judeca pe crestini pentru ca au pacatuit.

M-am mirat mult de aceste cuvinte si l-am intrebat surprins:

– Atunci, dupa cum spuneti, pacatosii nu vor fi judecati? Trebuie adica sa credem ca nu exista judecata?

– Exista si prea exista, mi-a raspuns el.

– Atunci cine va fi judecat?

– Asculta, fiule, sa ti-o spun limpede: Dumnezeu nu judeca pe crestin pentru ca greseste, ci pentru ca nu se pocaieste. Pentru ca a pacatuit si a se pocai este omeneste, dar a nu se pocai este semnul diavolului si al dracilor lui. Fiindca nu traim necontenit in pocainta, de aceea vom fi judecati.

Mi-a povestit apoi cu multa intelepciune, un fapt vrednic de cunostinta, pe care auzindu-l, ramai uimit de negraita iubire de oameni a lui Dumnezeu. Atunci cand l-a cercetat pentru prima oara harul lui Dumnezeu si l-a adus la pocainta, i s-a intamplat ceva asemanator fiului risipitor din parabola. Se afla intr-un loc numit “al lui Aristah” si se gandea la pacatele sale. Deodata, harul Mangaietorului i-a atins inima si el si-a zis intru sine:

“Pacatosule Nifone, sa mergem sa ne marturisim lui Dumnezeu pacatele. Nu stii daca vei mai trai pana maine; alearga dar acum. Ne asteapta acolo Tatal milostivilor, preainduratul Dumnezeu. Ca El asteapta pocainta noastra, a ticalosilor si intinatilor“.

Cu aceste ganduri alergand la casa lui Dumnezeu, si-a ridicat mainile spre cer si a suspinat din adancul inimii:

“Primeste, Parinte, pe mortul care si-a pierdut sufletul, primeste pe cel ce este groapa pacatelor; primeste pe hulitorul, vicleanul, nerusinatul, inrautatitul, pe cel intinat cu sufletul si cu trupul. Primeste pe cel robit de toate puterile dracesti. Miluieste-ma pe mine nelegiuitul, talharul, lepadatul, uraciunea pacatului! Miluieste-ma, Izvorule al tamaduirii, al milostivirii, si nu-ti intoarce de la mine fata Ta cea preabuna. Nu spune, Doamne: “nu te cunosc!” Nu ma intreba: unde ai fost pana acum? Nu ma trece cu vederea pe mine, tarana, fumul, stricaciunea, nelegiuirea, ocara, uraciunea, gunoiul, salasul dracilor si sminteala oamenilor! Nu ma lepada de la Tine, Stapane, ci indura-Te, si ma miluieste! Pentru ca stiu, Iubitorule de oameni, ca nu voiesti moartea pacatosului, ci sa-l intorci si sa-l faci viu. Nu Te voi lasa pana nu ma miluiesti si ma ajuti“.

Apoi a mai adaugat, cu suflet amarat si alte cuvinte pe langa acestea… Deodata, un sunet a coborat din cer si a strafulgerat o infricosata raza de lumina. Acea lumina in chip de doua brate, s-a pogorat din inaltimea cerului si s-a infasurat in jurul Cuviosului.

“Bine ai venit, fiul Meu cel pierdut! Acum ai reinviat, copilul Meu. Ti s-au luminat ochii, ti-a inflorit din nou tineretea si de acum ma vei slavi cu faptele tale“.

 Zicand acestea, a disparut spre cer, iar Cuviosul, din bucuria vedeniei, a venit in rapirea mintii. Iar dupa putin, revenindu-si in sine, a strigat: “Slava Tie, Doamne, slava Tie!” Si asa zicea mereu, pentru ca inima lui era plina de dumnezeiasca mireasma si gura plina de dulceata duhovniceasca. Apoi, dupa aceasta negraita vedenie s-a rugat multa vreme. Si in chilia sa nu-si gasea loc, cuprins de aceeasi rapire si uimire a dumnezeiestii imbratisari. De atunci, precum spunea, a calatorit cu usurinta pe calea vietii, slujind Domnului.

Aceasta extraordinara minune am auzit-o din insasi gura lui. Ochii ii erau plini de lacrimi, cand cu teama, dar si cu o tainica bucurie, mi-a povestit-o. Pentru ca eu mereu il rugam staruitor si-l necajeam ca sa-mi povesteasca ceea ce i se intampla; iar el, fiindca ma iubea mult, nu-mi ascundea niciodata nimic. A petrecut deci in rugaciune ziua aceea, in care l-a imbratisat Preamilostivul Dumnezeu. Seara, Cuviosul Nifon s-a rugat iarasi lui Dumnezeu cu aceste cuvinte:

“Doamne, Tu, Care ai intins cerul ca o piele si-l impodobesti cu stele, cu soare, cu luna si cu nori, impodobeste-ma si pe mine, in loc de stele cu smerenie, iar in locul soarelui sa-mi straluceasca Duhul Sfant inauntrul meu. Drept luna, intelepciunea Ta sa-mi lumineze mintea: iar in loc de nori, imbraca-ma cu blandete, cu cuviosie si cu dreptate. Incalta picioarele mele cu gatirea Evangheliei pacii Tale. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Tu, Care ai umplut vazduhul cu bogatia aerului, ca sa-l respire si sa se bucure oamenii, revarsa cu imbelsugare, si in mine, harul si darul Sfantului si de viata Facatorului Tau Duh, ca sa devin asemenea cu Dumnezeu, curat si luminos, smerit si bland, “plin de har si de adevar”. Inzestreaza-ma, Doamne, cu inelepciune si duhovniceasca cunostinta“.

Cand a terminat aceste cuvinte, iarasi l-a imbratisat lumina cereasca. In acelasi timp, s-a arata un inger al lui Dumnezeu, tinand un vas plin de mir, pe care l-a varsat peste capul lui, de unde curgand, i-a udat tot trupul si locul s-a umplut de buna mireasma. Multa vreme apoi, din hainele lui se revarsa acea mireasma, si prietenii lui se mirau si se intrebau de unde vine aceasta, la care el le raspundea cu smerenie: “Eu una stiu, ca sunt cu totul cufundat in pacate, iar ce este aceasta nu stiu“.

Raspundea asa, pentru ca avea intelegere smerita si fugea de slava desarta si de mandrie, si necontenit se ruga lui Dumnezeu, zicand:

“Doamne, Tu Care ai aratat pe Prea Curata Maica Ta mai cinstita decat puterile ceresti, cu rugaciunile ei, iarta-mi pacatele mele si izgoneste de la mine toata necuratia, faradelegea, osandirea, razbunarea, mania, nedreptatea, nepasarea, slava desarta, mandria, iubirea de argint, nemilostivirea, betia, reaua impatimire si mai ales, inselatoarea si amara slava a oamenilor. Da, Doamne, fa ca oamenii sa ma socoteasca ca pe un nimic, sa ma urasca, sa nu fie om pe pamant care sa ma laude sa sa ma cinsteasca, Iubitorule de oameni. Nimeni, Doamne, sa nu spuna ca Nifon este sfant, ca sa nu fiu osandit din pricina lui. Izbaveste-ma de slava oamenilor, Dumnezeule al cerului si al pamantului; izbaveste-ma de desertaciunea cinstirii ce vine de la oameni. Cu astfel de rugaciuni isi ducea viata foarte smerita.“

Intr-o zi, vorbea despre slava desarta si de smerenie, unor credinciosi care venisera la dansul. Cand a terminat, acestia i-au facut metanie si au plecat, dupa care, eu l-am intrebat:

– De ce, parinte, cand cineva iti face metanie, te uiti tinta la pamant?

– Fiule, mi-a raspuns el, cand un frate mi se inchina, cand cade la picioarele mele, eu in mintea mea ma cobor mai jos, pana la iad si stau acolo, pana cand omul se ridica. Atunci si eu ma ridic din iad si-i raspund. Pentru ca nu sunt vrednic eu, necuratul, ca fiii lui Dumnezeu sa cada la picioarele mele.

Am ramas uimit de aceste cuvinte ale lui si suspinand din adanc am exclamat: “Doamne miluieste!”

– Nu te mira, fiule, mi-a zis, ci mai bine straduieste-te sa faci si tu la fel.

– Dar cum cobori in iad? l-am intrebat eu cu nedumerire.

–Daca nu poti cobora in iad, intra cu mintea ta sub picioarele fratelui. Daca nici aceasta nu o poti face, zi, macar: “Eu sunt mai pacatos decat toti oamenii!” Si, daca nici aceasta nu poti s-o faci, atunci pleaca-ti capul spre pamant, zicand: “Pamant sunt si in pamant ma voi intoarce”. Si daca-ti vine greu, zi mereu acest dumnezeiesc cuvant: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului si ma mantuieste!

* – Fii foarte atent cand te gasesti in biserica, a continuat el. Sa nu vorbesti cu cineva si cand canti, nu te stradui din slava desarta sa faci glas frumos, spre placerea oamenilor.

– Oare este mare pacat acest lucru?

– Trebuie sa stii, fiule, ca deasupra oamenilor in biserica, se afla multime de ingeri, care canta impreuna in chip nevazut. Cand vreun credincios incepe sa glumeasca sau sa vorbeasca cu altii despre cele trupesti, ingerii care il vad, lasa cantarea si se intristeaza amar pentru starea lui, zicand: “O, in ce grea ticalosie a cazut sufletul acestui om! Cu cata nesimtire sta el in biserica, fara frica de Dumnezeu si fara de rusine. Dumnezeu i-a facut urechile ca sa le umple de rugaciune smerita si evlavioasa, iar el le umple de ras si de barfeala!“

Aceste cuvinte m-au umplut de spaima, si de atunci intru in biserica cu mai multa evlavie. Imi aduc aminte de cele ce mi-a spus Cuviosul, iar, daca, vreodata uit si spun vreun cuvant, ma gandesc cu teama si ma rusinez de ingerii lui Dumnezeu”.

(Din viaţa si învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon [al Constantianei])

 ***

Sora Anca de la “Viata la tara” despre cartea Cele patru asezaminte ale Sfantului Naum al Ohridei de Sf. Nicolae Velimirovici: TRECATORUL:

CELOR CARORA LI S-A URAT CU… SOMNUL

“Intai de-a busilea, apoi te ridici incet, apoi cazi. Si iar te ridici. Apoi inveti sa mergi. Sa alergi. Din ce in ce in ce mai repede. Ce are la inceput patru picioare, apoi doua, apoi patru roti? Si fugi. Respiratia ta, propria respiratie, alearga sa te prinda din urma. Cand te-ai oprit, in sfarsit, s-o astepti, o vezi venind, obosita si fara chef. “Asta nu-i viata!” iti spune ea, propria ta respiratie. “Nu mai pot, sunt epuizata, draga! As lua o pauza.” “Ba nu!” incerci s-o convingi. “Nu e timp de odihna, avem atatea de facut impreuna! Daca tu ma lasi, eu o sa mor. Si, crede-ma, asta nu e in agenda mea de azi!” Trecatorule, viata ta trece odata cu tine. Cu atat mai repede curge, cu cat fugi tu mai repede. Nu stiai? De fapt, cand fugi de moarte, fugi spre moarte. O carte pentru oamenii grabiti, cei extrem de grabiti, ai zilelor noastre. Subtire, se citeste rapid. Suficient timp insa pentru ca respiratia ta, suflul, sufletul, sa te ajunga din urma. O carte care iti vorbeste despre bucuria mortii. Stiai? Si tu vei muri. Tot asa vei zambi oare, ca azi? Sunt oameni care mor zambind. De aceea, li se spune “fericiti”. Nu este aceasta adevarata fericire, aceea ultima? Cand stii ca tot ce urmeaza sa ti se mai intample este cel mai bun moment din viata ta, desi va fi dincolo de ea?

– Iată, şi la mine a venit moartea, însă nu pe neaşteptate. De mulţi ani o aştept, zi de zi şi ceas de ceas. O aştept nu ca pe o vrăjmaşă, ci ca pe o prietenă, după cuvântul de Dumnezeu înţelepţitului Apostol Pavel: Avem încredere şi binevoim mai vârtos să fim depărtaţi de trup şi să petrecem cu Domnul. (II Cor. 5:8) Moartea vine doar ca să-mi dezbrace sufletul de cămaşa trupului, de carne şi sânge, de această apă multă şi aceste oase multe. Pe toate acestea le va ridica de la sufletul meu, şi-l va slobozi să se înalţe, precum o pasăre din colivie, cu mila Atotmilostivului şi prin rugăciunile voastre, întru tăriile cerului, în adevărata lui patrie, în tărâmurile cele minunate ale luminii veşnice şi ale sfintelor lăcaşe.

Ce sa facem ca sa murim fericiti? Aceasta e intrebarea. Impacati cu lumea si cu noi, fara regrete, fara dureri, fara suspine. Cu zambetul pe buze. Spune-ne, Sfinte Náume, greu este?

– Voi lăsa vouă aşezământ, fraţi călugări, aşezământ cu adevărat scurt şi desluşit, după care eu însumi, smeritul, m’am ostenit a vieţui, aşezământ care poate şi pe voi vă va folosi. Acest aşezământ se cuprinde în numai patru cuvinte, încât lesne vă va fi a-l învăţa şi a-l pricepe. Aceste patru cuvinte, fraţi călugări, sânt: trezirea, pocăinţa, curăţirea şi împărtăşirea. Acestea sunt cele patru trepte pe calea mântuirii!

Trezirea, pentru ca dormim.

Câtă vreme păcătuieşte în trup, sufletul este adormit, aşa că nu se cunoaşte nici pe sine, nici pe Ziditorul său. Este îmbătat de păcat ca de o băutură tare şi îmbătat zace în trup ca într-un pat pentru bolnavi. Adormit şi îmbătat, sufletul nu cunoaşte altă plăcere decât cea care vine prin trup. Ce îi place trupului îi place şi lui, iar ce nu îi place trupului nici lui nu îi place. Un astfel de suflet nu este călăuzit de minte, ci de trup – iar trupul este în sine ţărână oarbă. Şi, aşa, orb pe orb călăuzeşte, până ce se prăbuşesc amândoi în prăpastia morţii.

Dorm chiar si cei ce s-au trezit odata. Inceput bun sa punem cu totii, asadar!

Fericiţi sânteţi voi, monahii, căci v’aţi trezit! Sculatu-v’aţi din somnul păcatului şi v’aţi deşteptat din beţia cărnii. Treji fiind, aţi înţeles şi aţi simţit că desfătările cele trupeşti sânt amare şi serbede faţă de înaltele desfătări ale duhului. Grijiţi-vă, însă, să nu cădeţi din aceste desfătări duhovniceşti. Păziţi-vă să nu cădeţi înapoi în vărsăturile şi amărăciunile trupeşti, care otrăvesc sufletul, îl îmbată, îl adorm şi până la urmă îl şi ucid. Fiţi treji neîncetat, vegheaţi necurmat la voi înşivă. Treziţi-vă necontenit, pe voi şi pe cei dimprejur. Trezirea este cea dintâi pravilă a vieţii, cea dintâi treaptă pe calea mântuirii.

Pocainta, numai dupa trezire.

Câtă vreme omul nu se trezeşte din somnul păcatului, nici nu se poate pocăi, după cum un călător nu poate face al doilea pas dacă nu-l face pe cel dintâi. Oare îi poate părea rău cuiva care doarme până la amiază, că s’a culcat şi a dormit atâta vreme, până ce nu se trezeşte? Nu cel ce doarme se căieşte, ci cel ce s’a trezit. Asemenea şi în viaţa duhovnicească, pocăinţa vine după trezire.

De unde deducem lesne ca multi dintre noi dorm inca…

Pocăinţa are patru trepte. Ea poate fi mică, mijlocie, mare şi desăvârşită sau evanghelică. Nemulţumirea de sine este mică pocăinţă. Ruşinea de sine pricinuită de fărădelegi şi păcate este o pocăinţă de mijloc. Mânia de sine din pricina nelegiuirilor şi păcatelor avute este mare pocăinţă. Iar ura de sine este pocăinţa desăvârşită sau evanghelică. Nicodim era nemulţumit de sine. Păcătosul vameş Zahéu se ruşina de sine. Apostolul Petru, lepădându-se de Domnul, s’a mâniat pe sine. Iar femeia desfrânată care cu lacrimile sale a spălat picioarele Mântuitorului se ura pe sine.

Dar si pocainta e o arta…

Precum vânătorul vânează fiarele, aşa şi cel ce se pocăieşte aleargă neobosit după păcatele sale, ca să le afle şi să le nimicească. Sau precum un om desculţ care aleargă mult pe câmp, când se va aşeza şi va începe a-şi smulge ţepii din picioare, oare îi va scoate doar pe unii şi îi va lăsa pe alţii, sau îi va smulge pe toţi? Negreşit, îi va smulge pe toţi.

Despre celelalte doua trepte, va invit sa le cititi chiar in carte. Dar numai daca vi s-a urât cu somnul…“