Colinda-ma, Doamne!

23-12-2008 Sublinieri

53.jpg

Ca in fiecare an in apropierea sarbatorii Nasterii Domnului, colindatorii vin sa ne aduca vestea cea buna a ivirii Zorilor mantuirii noastre peste lumea intunecata si cazuta de la Dumnezeu. Omul modern, rupt de Traditie, pe care o intelege simplist, doar in ramasitele grosiere pe care i le poate percepe, asaltat de atatea stiri stringente anuntate la televizor, mai simte oare macar o particica din toata bogatia de sensuri si de intelepciune pe care i-o aduc in case colindele? In special tanarul crescut la oras, fortat sa locuiasca aglomerat de strainii de palier, nepricepand pe de-a-ntregul taina legaturilor personale care plineau universul traditional al satului romanesc de odinioara, ramane prizonier al unei intelegeri seci si putine, in ciuda informatiilor si a evenualei priceperi atestate de institutiile de invatamant laic. Pentru a putea regasi macar in parte cunoasterea  provenita din corelarea vietii simple la pulsul de viata datator al slujbelor Bisericii, va propunem in rastimpul in care colindatorii nu va cheama la usa, o incursiune in trairea Nasterii Domnului de catre taranul roman, la care am adaugat pe alocuri si cateva colindele  scrise de marturisitorii intemnitati in timpul prigoanei comuniste. Ne vom folosi de citate mai ample din cartea “Elemente de teologie taraneasca” a lui Costion Nicolescu, pe care v-o recomandam cu acest prilej.

Multi dintre intelectualii de astazi, pierzand invatatura „naiva” a unui Dumnezeu-Persoana ar fi incurcati daca ar trebui sa astearna pe hartie cateva reprezentari despre Dumnezeu si s-ar intortochea in consideratiuni filosofice sterile. Intrucat „credinta este o cunoastere scurta a celor mai de seama invataturi” (Sf. Clement Alexandrinul), taranul roman a gasit adeseori calea, prin incredintarile primite, pentru a exprima o bogatie surprinzatoare de sensuri pline de patrundere teologica.

Colindele ofera un portret extrem de complet si de esentializat al Mantuitorului:

<< I-a pus numele Hristos

Ca e nume mai frumos,

E nume mai mangaios;

I-a pus nume de Hristos,

Care-n cer sa locuiasca,

Ca un sfant sa sfatuiasca,

Cat e lumea sa-mi traiasca,

Pe pamant sa-mi tot priveasca, sa-mi aleaga

Toti crestinii din pagani.>>

Sunt exprimate in aceste cateva versuri cu o densitate extraordinara, mai multe adevaruri dogmatice. Numele lui Hristos e frumos si mangaios, fapt cat se poate de real, Hristos, in ebraica Masia, insemnand Unsul, unsul lui Dumnezeu, evident. Sunt exprimate, in continuare, dumnezeirea lui Hristos, sfintenia Lui, calitatea Lui de Invatator al lumi vesnici Lui, calitatea de proniator, mereu atent si prezent in viata oamenilor, precum si rolul Lui de judecator, in baza invataturii aduse de El.”[1]

Instrainarea resimtita de omul modern, care traieste atat de confortabil in apartamentul incalzit si garnisit cu toate cele care predispun, in cele din urma – prin cronicizarea dependentelor – la moliciune sufleteasca si impatimire este simptomul unei „raciri” a legaturii sale cu Dumnezeu. Daca pentru taranul care se hraneste din traditie Domnul i se infatiseaza prin Intrupare atat de apropiat, ca Unul cu Care se straduieste sa se invredniceasca a fi casnic, privindu-L ca fiind „drag” si „dragut”, pentru urechile noastre orasenesti aceste atribute pe care nu le-am regasit in manualele de teologie ne cam zgarie „auzul absolut” si ne fac sa ridicam din sprancene.

Taranul se manifesta adesea cu o mare duiosie si cu multa tandrete fata de Dumnezeu, semn al faptului ca Il simte foarte apropiat, prieten chiar. Tandretea aceasta este mai evidenta, in mod firesc poate, fata de Hristos, care a luat chip de om si care a suportat toate vicisitudinile conditiei umane cazute (afara de pacat, bineinteles), pana la patimire si moarte pe cruce. Dumnezeu este dragul lui, al taranului. La nastere spune ca: <<Vine-un drag de Dumnezeu>>. Dar, in general, <<drag, Domnul Hristos>> sau <<dragul Dumnezeu>> sunt formularile des folosite. Cat despre drag, se stie ca este la romani una dintre expresiile de maxima si casta afectiune. In alt colind aceasta duiosie este dusa si mai departe, pri folosirea diminutivului: „Drag Domnut din ceriu“. Iar in alta parte i Se spune: <<dragut Doamne>> in mod repetat, in loc de refren. Parintele Staniloae a staruit adesea asupra acestul fel a taranului de a se raporta la Dumnezeu, in care el vede manifestarea unei <<familiaritati afectuoase fata de Dumnezeu>>. Asadar, pentru taran: <<Dumnezeu nu este un stapan aspru si distant ci un Parinte iubitor, si de aceea drag, ba chiar si dragut. E un diminutiv care, ca aproape toata multimea de diminutive ale poporului romanesc, nu exprima o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate si o caldura a relatiei cu el, a venirii Lui in apropierea noastra fapta savarsita de Fiul Lui Dumnezeu prin intruparea Lui (…)>>”.[2]

Nasterea Domnului nu reprezinta o simpla comemorare a unui eveniment istoric remarcabil care a influentat decisiv istoria intregii omenirii, ci un praznic dumnezeiesc, la care fiecare este chemat sa se intalneasca personal cu Hristos. Intre colindatori, care se intalnesc si petrec umbland impreuna cu Domnul, si gazdele care ii primesc in casa pe acesti frati mai mici ai Mantuitorului, se creeaza o legatura intensa, avand temelie chiar Intruparea.

“Umbland cu colindatul pe la case, taranul crede ca-L intalneste pe Dumnezeu:

<<‘N-asta seara-ntrunecoasa,

Pe poteca lucioasa,

Noi umblam si colindam

Pe la case si uram.

Dar cu cine ne-ntalnim?

Cu Dumnezeu ne-ntalnim.>>

La plecare, dupa ce s-a colindat, se considera ca Dumnezeu a fost adus de catre colindatori (…) si a ramas in casa respectiva, care i-a primit: <<Noi iesim, Dumnezeu intra>>. Omul care i-a primit pe colindatori n-a fost numai gazda lor, ci si a lui Hristos Insusi: <<Ramai, om bun, sanatos, / Ca un trandafir frumos, / C-ai fost gazda lui Hristos>>. In alt colind Domnul este chiar invocat sa colinde casa: <<Colinda-ma, Doamne, colinda>>. De fapt, Nasterea lui Hrisos reprezinta nu numai momentul unei intalniri individuale la sarbatorirea ei, in fiecare an de Craciun, ci momentul marii intalniri a intregii umanitati cu Mantuitorul ei:

<<Ca azi S-a nascut Hristos,

Domnul cel prea luminos.

Si umbland

Si tot colindand,

Ne-ntalnim cu Dumnezeu.>>[3]

Prin versurile colindelor, cei care s-au sfintit in inchisorile comuniste s-au impartasit din teologia profunda, dar simpla, si din muzicalitatea graiului taranului nostru. Astfel, Costantin Dragodan dezvaluie puterea de  ne transforma sufleteste a colindului, ca forma de rugaciune si de impreuna-patimire in nevoi si scarbe, in care s-a savarsit si aceasta mare taina a Nasterii. Chiar colindul in „pridvor de gand” („trimis-am gandul sa colinde” spune un alt poet din inchisoare), impreuna cu starea smerita si asumarea crucii, ne vor conduce, calauziti fiind de steaua de valvatai a harului primit inauntrul nostru, chiar pana la ieslea Ta, Doamne:

Colindăm flămânzi şi goi

În pridvor de gând.

Anii cern zăpezi pe noi,

Vise aprinzând.

Zac la uşă drugii grei,

Rănile ne dor,

Lanţurile-s clopoţei,

Ruga noastră-i cor.

Magii merg, tustrei, acum

Către Vicleim.

Numai steaua noastră-i scrum,

Drumul nu-l mai ştim.

Doamne, mâna să-ţi întinzi

Peste robii tăi,

În adâncuri să ne-aprinzi

Stea de vâlvătăi.

Vom porni din închisori,

Fulguiţi de nea,

Ca s-ajungem până-n zori

Lângă ieslea Ta.

Drept tămâie-am pregătit

Lacrimi grele-n căni,

Aur – lanţul ruginit,

Smirnă – sânge-n răni.

Suferinţa vom uita

Sub cereşti lumini,

Serafimii vor cânta

Încărcaţi de crini.

Inimile, în cununi,

Vom aduce-n dar,

Peste jertfa lor s-aduni

Nimburi mari de har“.[4]

Valeriu Gafencu traieste aceeasi simtire a faptului ca praznuirea nu poate fi in absenta Dumnezeului Care Se inomeneste. Dupa cum S-a nascut in pestera smerita pentru nemarginita Sa iubire de oameni, Hristos este prezent cu atat mai mult in  acea inchisoare unde detinutii erau sufereau pentru numele Sau. Domnul se identifica cu acestia, purtand lanturile puscariasilor[5]):

Azi Craciunul s-a mutat

Din palat la inchisoare

Unde-I Domnu-ntemnitat;

Si copilul cel din zare

A venit la inchisoare

Sa traiasca Praznic mare.[6]

„Taranul pastreaza vie amintirea unei prezente reale si intrupate a lui Insusi Dumnezeu pe pamant, in mijlocul oamenilor, prin Fiul Lui. Dar, uneori, Dumnezeu vine si acum, in chip mistic, pe pamant:

<<Este-o scara de argint,

Se scoboara Domnul Sfant,

Domnul Sfant pe acest pamant.

Se scoboara arareori:

La sfintele sarbatori.>>”[7]

Graiul popular al colindelor se vadeste simplu si esentializat, dar foarte bogat teologic, incat putem sa-i auzim pe Sfintii Parinti conglasuind si intarind:

Dar sarbatorile crestinilor sunt sfinte si mai presus de fire, si cu adevarat izvoare si comori ale mantuirii.” (Sfantul Proclu al Constantinopolului, in secolul al IV-lea)

Sensul deplin al chenozei lui Dumnezeu ni se invedereaza doar atunci cand coborarea Sa o intelegem ca facandu-se in noi insine, nu doar prin aspectele exterioare ale lipsurilor Celui Care nu a avut unde sa-si plece capul in lumea aceasta:

În Noaptea Sfântă viu luminează

Luceafărul zorilor vieţii cei noi

Coboară Iisus în noi,

Vesteşte viaţa de-apoi

Şi steaua deasupra veghează.”[8]

Din nefericire, pentru noi sensul acestui praznic dumnezeiesc a fost deturnat de o serie de activitati straine, care muta centrul de greutate dinlauntrul sufletului catre periferia trupescului cazut: cautam cadouri peste cadouri, ne omoram sa asezam masa mare, ca sa ne „bucuram” cat mai lumeste de Nasterea Sa. Biserica – inteleasa atat in sensul de comunitate a celor care participa duhovniceste la slujbele dumnezeiesti, cat si personal, inima fiind salasul nasterii nostre celei de sus – trebuie sa fie locul in care sa petrecem impreuna cu El si cu fratii nostri.

„Locul cel mai potrivit pentru a intampina si a sarbatori Nasterea lui Hristos este biserica:<< Sa fii, gazda,-n veselie, / Ca sa merge la litie, / La Nasterea lui Mesie.>>. (…) Timpul sarbatorilor este timp de mers la biserica, timp de mai mare concentrare la cele ale lui Dumnezeu, la cele ce tin de Imparatia Lui, care este cu aceste ocazii pregustata, ca zi a opta eterna, ca vesnica lumina.”[9]

Tot ca o pregustare a zilei celei nesfarsite, poetul inchisorilor imbraca intr-un „Colind” mirarea sa in fata tainei impartasaniei, aratand ca tinta sarbatorii este venirea in salasul smerit al colibei noastre trupesti a Sfintei Treimi celei necuprinse.

In coliba intunecoasa

Din carne si os lucrata

A intrat Hristos deodata

Nu faclie ce se stinge,

Nu icoana ce se frange,

Ci El Insusi, trup si sange

Preschimbat pentru faptura

Intr-o scumpa picatura,

Dulcea Cuminecatura.

Coliba cum L-a primit

S-a facut cer stralucit

Cu bolta de margarit

Si pe ea soare si stele

Cu luceferi printre ele.

In mijloc tron luminos

Si pe el Domnul Hristos

Care mult se bucura

Duhul Sfant Se alatura

Si acolo ramanea

Si acum si pururea.[10]

Primirea harului este scopul oricarui crestin, dupa cum ne invata Sf. Serafim de Sarov, iar conditia esentiala pentru a ne invrednici de acest dar dumnezeiesc este smerenia: “În inima robului / Domnu-Şi face ieslea Lui / În noaptea Crăciunului.

Omul trebuie sa profite de aceasta sansa pe care i-o ofera venirea lui Hristos in trup pe pamant. De aceea, dupa colindat colindatorii fac adesea aceasta urare: <<Amin. Amin. / Aceasta proslavita zi a Nasterii lui Hristos / Sa va fie si dumneavoastra de folos!>>”.

Una dintre sansele de a regasi adevarata simtire a sarbatorii Nasterii Domnului este sa ne folosim duhovniceste de aceasta dreapta-traditie prin care putem, sprijinindu-ne de inaintasii nostri – tarani neinvatati, dar credinciosi, sau marturisitori cu stiinta de carte -, sa ne adancim in taina cunoasterii lui Dumnezeu. Sa ne punem, dar,  tot sărutul nostru fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, pe toate ce slobode ne ies înainte[11], care s-au zidit si pastrat doar prin jertfa celor de care adeseori ne rusinam, fie pentru ca sunt tarani, fie pentru ca sunt huliti de tagma celor corecti politic. Sa Il primim pe Hristos in inimile noastre ca intr-un salas sarac si darapanat, insetand dupa apa Sa cea vie, si imbogatindu-ne cu harul de sus sa strabatem straini aceasta pustie, infrumusetand-o cu toata darea cea buna si cu nadejdea bunatatilor viitoare ale Domnului, carora sa ne invrednicim a ne face partasi si a le pregusta inca din viata aceasta:

Doamne Iisuse Hristoase,

Tu esti zori pea frumoase

Si raza prea luminoasa,

Ce din cer Te-ai pogorat,

Din Fecioara Te-ai nascut,

Si te-ai dat in chip de rob,

Ca sa scoti lumea din foc;

Si te-a dat in chip de-argat,

Sa scoti lumea din pacat.

Te-am asteptat, Hristoase,

Ca si fiarele sfaitoase,

Cand coboara la isvoara,

Din apa sa se adape

Si lui Dumnezeu sa se roage…

De acum pan’la vecie,

O preafrumoasa pustie![12]

_________________________________________________________________________________________________ [1] Costion Nicolescu, Elemente de teologie taraneasca, Editura Vremea XXI, 2005

[2] Costion Nicolescu, Elemente de teologie taraneasca, Editura Vremea XXI, 2005

[3] Costion Nicolescu, Elemente de teologie taraneasca, Editura Vremea XXI, 2005

[4] Constantin Dragodan, Colind (Linu-i lin)

[5] Radu Gyr, Iisus in celula: „Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină, / Parcă purtase lanţuri, cîndva…”

[6] Valeriu Gafenu, Colindul robului

[7] Costion Nicolescu, Elemente de teologie taraneasca, Editura Vremea XXI, 2005

[8] Valeriu Gafencu, In noaptea sfanta

[9] Costion Nicolescu, Elemente de teologie taraneasca, Editura Vremea XXI, 2005

[10] Radu Gyr, Colind

[11] Radu Gyr, Ridica-te, Gheorghe! Ridica-te, Ioane!

[12] Costion Nicolescu, Elemente de teologie taraneasca, Editura Vremea XXI, 2005

56.jpg


Categorii

Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Meditatii duhovnicesti, Nasterea Domnului (Craciunul)

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “Colinda-ma, Doamne!

  1. Iisuse, Doamne, ce-a ramas
    Din sfânta-ŢI sărbatoare?
    Doar un bătrân, cărând un sac
    Cu haine şi mâncare…

    Te rog Să ierţi pe cei ce-acum
    TE folosesc cu scuză:
    Să doarma mult, să stea în fum,
    De toate… se amuză…

    Nu ştiu de-i drept să îndrăznesc
    Să-ŢI cer, a mia oară,
    Răbdare şi-ajutor ceresc
    La cei, ce mă-nconjoară.

    Să-şi amintească c-AI venit
    Ca semn de împăcare,
    Trimis în Crinul strălucit
    A Sfintei Născătoare.

    Şi TE-ai făcut om pentru noi
    Să creştem împreună,
    Să nu mai fim în suflet goi,
    Şi ne-ai promis cunună.

    mai multe poezii pe http://gherghinatofan.wordpress.com

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » UN CRACIUN LA INCHISOARE… – marturiile Duhului in emisiuni radio
  3. Pingback: Despre frumusețea colindelor românești și esența ortodoxă a textelor colindelor / „Nu căutați bucuria Crăciunului acolo unde nu exista Hristos” | Regăsirea frumosului pierdut
  4. Pingback: FRAȚI ȘI SURORI, HRISTOS SE NAȘTE! – Cuvânt la Nașterea Domnului al SFÂNTULUI NICOLAE VELIMIROVICI în urmă cu o sută de ani: “Fraților, Hristos ne vine în vizită. Cel mai curat și Cel mai mare oaspete Care în fiecare an ne colind
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune în Postul Nașterii Domnului

Carti

Articole recomandate

Articole Recomandate

Carti recomandate