Virgil Maxim: GANDURI DESPRE POVARA REEDUCARII – “marturisirea pacatelor”

23-03-2009 ~~Sublinieri~~

“Satan prevestise, prin slujitorii lui, un fenomen duhovnicesc. Actul mărturisirii păcatelor poate fi făcut şi în cadru public, aşa cum se făcea în primele veacuri ale creştinismului, in uşa sfintei Biserici. Comunitatea îşi asuma greşelile şi, ispăşindu-le împreună cu vinovatul, garanta în faţa lui Dumnezeu îndreptarea lui. Această formă de mărturisire a fost oprită de Sfânta Biserică, din cauza unora care au încercat să speculeze greşelile mărturisite public. Fiecare dintre noi poate să recunoască sincer alunecarea în greşeli nedemne de fiinţa raţională, OM. Şi toţi cei din jur se pot recunoaşte în acele stări de cădere morală. De aceea, înţelegători, şi le pot ierta unii altora.

Acum se punea altă problemă. Cine dezleagă, cine absolvă, cine anulează aceste greşeli? Pentru că eu n-am lezat numai pe aproapele meu şi nici n-am îmbolnăvit numai sufletul meu, ci am ofensat chiar pe Cel Care-mi atrăsese atenţia că nerespectând porunca, necinstesc pe Dătătorul poruncii, adică pe Dumnezeu, şi aceasta îmi va aduce moartea. De aceea actul mărturisirii păcatelor nu se face decât înaintea lui Dumnezeu, prin mijlocirea celor investiţi de El, slujitorii Bisericii şi niciodată înaintea lui satan şi a slujitorilor lui.

Fiindcă numai pe slujitorii Săi, Hristos i-a investit cu dar şi har de a lega şi dezlega, de a ierta sau de a ţine păcatele oamenilor: “Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, iertate vor fi celor ce le veţi ţine. ţinute vor fi”. „Şi oricâte veţi lega pe pământ, legate vor fi şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ, dezlegate vor fi şi în ceruri” (Ioan, 20, 23). O taină sfântă în care corespondenţa dintre om şi Dumnezeu se restabileşte pe baza unei acordări de încredere din partea lui Dumnezeu pentru actul recunoaşterii greşelii şi al promisiunii hotărâte, din partea omului, că nu va mai greşi. Scopul acestei taine este să fi înnoit în condiţia de fiu nevinovat, de nou născut, ca un înviat din moarte.

Or, mărturisirea păcatelor în faţa lui satan şi a slujitorilor lui provoacă batjocorirea penitentului, nu bucuria pentru regăsirea oii pierdute. Vameşul îşi mărturiseşte păcatele în templu, în faţa lui Dumnezeu, bătându-şi pieptul: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!”; Zaheu, înaintea lui Hristos, în casa sa, care devine, când intră Mântuitorul în ea, Casa lui Dumnezeu: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”; păcătoşii şi desfrânatele s-au aruncat la picioarele Mântuitorului, cerând îndurare: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

Iuda îşi mărturiseşte şi el, cu părere de rău, păcatul iubirii de arginţi, care l-a dus la vânzare, dar nu o face în faţa lui Hristos, ci în faţa acelora care îi speculaseră patima, de aceea la mărturisirea lui, “Am vândut sânge nevinovat”, ei răspund: „Ce ne priveşte pe noi, tu vei vedea!” Cu alte cuvinte, singur vei da socoteală pentru nesăbuinţa ta.

Mulţi din cei neexperimentaţi au considerat, fiind subtil induşi în eroare de conducătorii reeducării, că, recunoscându-şi păcatele în faţa lor, nu fac altceva decât o repunere a conştiinţei în poziţia de adevăr şi dreptate, ca o reabilitarea eului. Pierdeau din vedere că scopul urmărit nu era salvarea din păcat, ci contrariul: confirmarea în păcătoşenie, nu numai personală, ci a întregii comunităţi de ideal din care făcea parte, căci i se cerea să continue păcatul, prin delaţiune, injurii, loviri, nu să înceteze. Păcatul îl numeau sinceritate, negând lui Dumnezeu dreptul de a interveni ca cenzor al conştiinţei omului. Jonglând cu această falsă cinste sufletească, diavolul a înşelat pe mulţi; făcându-i să uite cununa martiriului, i-a transformat în unelte mai mult sau mai puţin conştiente de răul pe care şi-l făceau lor, aproapelui şi lui Dumnezeu, silindu-i să adopte formula omului fără Dumnezeu. Aici este cheia căderii multora.

Insă nu toţi s-au prăbuşit până la fundul păcatului. Numai cei ce din iniţiativă personală s-au identificat cu diavolul în săvârşirea răului, nu şi cei care siluindu-li-se voinţa au făcut răul, dar nu au activat din iniţiativă proprie. Primii şi-au închis poarta harului milostivirii dumnezeieşti, ceilalţi s-au putut smulge din păcatul săvârşit de frică, conştient, prin sfâşieri lăuntrice, regretând neputinţa de a presta cu moartea trupului, salvarea sufletului. In acest război nevăzut, cunoaşterea adevărurilor de credinţă şi a metodelor de luptă trebuie dublată de buna cunoaştere a armelor de luptă ale adversarilor.

Deconspirând lucrarea satanică, chiar cei condamnaţi la moarte, Turcanu et comp., au recunoscut şi şi-au strigat vinovăţia, devenind conştienţi ca şi Iuda de greşeala pe care au facut-o. Pe aceştia, ca şi pe Iuda, nu avea cine să-i mai dezlege de păcatul săvârşit. In faţa mărturisirii lor se aflau doar cei cărora le slujiseră, îşi aruncau argintii în Templu.

Mântuitorul, învăţându-ne rugăciunea domnească: Tatăl nostru, după doxologia adusă Tatălui, după cererile pentru nevoile inerente vieţii pe pământ şi împăcarea cu semenii şi cu Dumnezeu, încheie prin cutremurătoarea invocare: „Şi ne isbăveşte de cel viclean!” Aceasta este în ultima instanţă toată lupta şi tot zbuciumul lui satan: prăbuşirea omului din condiţia de fiu al lui Dumnezeu, anularea conştiinţei lui ca fiinţă hristică.

Ar trebui să medităm adânc asupra sfârşitului rugăciunii şi să fim treji, căci „Diavolul ca un leu umblă răcnind, căutând pe cine să înghită” (Sfântul Apostol Pa vel). El se foloseşte de cele mai subtile perfidii, care de foarte multe ori au scăpat chiar şi celor învăţaţi, ducând la prăbuşiri fără întoarcere (Origen, Nestorie, Eutihie, Arie etc). Căci dacă pe Insuşi Mântuitorul, ca om, L-a ispitit, încercând să-L prăbuşească, cu atât mai mult pe noi. Să fim treji şi să ne apărăm cu armura şi armele de la Efeseni:

Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor (diavoleşti), împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri.
Pentru aceea, luaţi toate armele dumnezeieşti, ca să puteţi sta împotrivă, în ziua cea rea (ziua încercării, ispitei n.n.) şi toate biruindu-le să rămâneţi în picioare.

Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu brâul adevărului şi îmbrăcaţi-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre cu sandalele vestirii Evangheliei păcii. In toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful (nădejdea) mântuirii şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu.

Faceţi în toată vremea, întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri şi în toate acestea privegheaţi, cu toată stăruinţa, rugându-vă pentru toţi sfinţii.

Cu atât mai mult, cu cât nu ne pregătim de lupta cu ispitele şi de suferinţe pentru timp limitat, ci pentru toată viaţa. Toată viaţa trebuie să ne fie o stare de veghe, de trezvie, o vigilenţă sfântă, pentru a putea mărturisi Adevărul şi a suporta consecinţele acestei mărturisiri, cu conştiinţa că Dumnezeu e de partea noastră; căci noi suntem uneltele prin care El îşi arată puterea lucrătoare în faţa lumii. Numai având această stare de conştiinţă vom putea ieşi biruitori. Presupunând că Dumnezeu încearcă încrederea noastră în El, altfel zis, satan cere să ispitească încrederea noastră, înspăimântându-ne cu grozăviile supliciilor lui, noi nu trebuie să stăm nepăsători ca nişte părăsiţi, ci să analizăm şi să înţelegem unde ar fi punctul slab, fisura din cetatea simţirii şi minţii noastre pe unde s-ar putea strecura veninul morţii şi să apărăm zidul cu întărirea strigării: Iisuse, miluieşte-mă! Iisuse, izbăveşte-mă din mâna vrăjmaşului! Amin”.

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)