Virgil Maxim: GANDURI DESPRE POVARA REEDUCARII – “marturisirea pacatelor”
“Satan prevestise, prin slujitorii lui, un fenomen duhovnicesc. Actul mărturisirii păcatelor poate fi făcut ÅŸi în cadru public, aÅŸa cum se făcea în primele veacuri ale creÅŸtinismului, in uÅŸa sfintei Biserici. Comunitatea îşi asuma greÅŸelile ÅŸi, ispăşindu-le împreună cu vinovatul, garanta în faÅ£a lui Dumnezeu îndreptarea lui. Această formă de mărturisire a fost oprită de Sfânta Biserică, din cauza unora care au încercat să speculeze greÅŸelile mărturisite public. Fiecare dintre noi poate să recunoască sincer alunecarea în greÅŸeli nedemne de fiinÅ£a raÅ£ională, OM. Åži toÅ£i cei din jur se pot recunoaÅŸte în acele stări de cădere morală. De aceea, înÅ£elegători, ÅŸi le pot ierta unii altora.
Acum se punea altă problemă. Cine dezleagă, cine absolvă, cine anulează aceste greşeli? Pentru că eu n-am lezat numai pe aproapele meu şi nici n-am îmbolnăvit numai sufletul meu, ci am ofensat chiar pe Cel Care-mi atrăsese atenţia că nerespectând porunca, necinstesc pe Dătătorul poruncii, adică pe Dumnezeu, şi aceasta îmi va aduce moartea. De aceea actul mărturisirii păcatelor nu se face decât înaintea lui Dumnezeu, prin mijlocirea celor investiţi de El, slujitorii Bisericii şi niciodată înaintea lui satan şi a slujitorilor lui.
Fiindcă numai pe slujitorii Săi, Hristos i-a investit cu dar ÅŸi har de a lega ÅŸi dezlega, de a ierta sau de a Å£ine păcatele oamenilor: “LuaÅ£i Duh Sfânt! Celor ce le veÅ£i ierta păcatele, iertate vor fi celor ce le veÅ£i Å£ine. Å£inute vor fi”. „Şi oricâte veÅ£i lega pe pământ, legate vor fi ÅŸi în ceruri ÅŸi oricâte veÅ£i dezlega pe pământ, dezlegate vor fi ÅŸi în ceruri” (Ioan, 20, 23). O taină sfântă în care corespondenÅ£a dintre om ÅŸi Dumnezeu se restabileÅŸte pe baza unei acordări de încredere din partea lui Dumnezeu pentru actul recunoaÅŸterii greÅŸelii ÅŸi al promisiunii hotărâte, din partea omului, că nu va mai greÅŸi. Scopul acestei taine este să fi înnoit în condiÅ£ia de fiu nevinovat, de nou născut, ca un înviat din moarte.
Or, mărturisirea păcatelor în faÅ£a lui satan ÅŸi a slujitorilor lui provoacă batjocorirea penitentului, nu bucuria pentru regăsirea oii pierdute. VameÅŸul îşi mărturiseÅŸte păcatele în templu, în faÅ£a lui Dumnezeu, bătându-ÅŸi pieptul: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!”; Zaheu, înaintea lui Hristos, în casa sa, care devine, când intră Mântuitorul în ea, Casa lui Dumnezeu: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”; păcătoÅŸii ÅŸi desfrânatele s-au aruncat la picioarele Mântuitorului, cerând îndurare: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieÅŸte-mă pe mine, păcătosul!”.
Iuda îşi mărturiseÅŸte ÅŸi el, cu părere de rău, păcatul iubirii de arginÅ£i, care l-a dus la vânzare, dar nu o face în faÅ£a lui Hristos, ci în faÅ£a acelora care îi speculaseră patima, de aceea la mărturisirea lui, “Am vândut sânge nevinovat”, ei răspund: „Ce ne priveÅŸte pe noi, tu vei vedea!” Cu alte cuvinte, singur vei da socoteală pentru nesăbuinÅ£a ta.
Mulţi din cei neexperimentaţi au considerat, fiind subtil induşi în eroare de conducătorii reeducării, că, recunoscându-şi păcatele în faţa lor, nu fac altceva decât o repunere a conştiinţei în poziţia de adevăr şi dreptate, ca o reabilitarea eului. Pierdeau din vedere că scopul urmărit nu era salvarea din păcat, ci contrariul: confirmarea în păcătoşenie, nu numai personală, ci a întregii comunităţi de ideal din care făcea parte, căci i se cerea să continue păcatul, prin delaţiune, injurii, loviri, nu să înceteze. Păcatul îl numeau sinceritate, negând lui Dumnezeu dreptul de a interveni ca cenzor al conştiinţei omului. Jonglând cu această falsă cinste sufletească, diavolul a înşelat pe mulţi; făcându-i să uite cununa martiriului, i-a transformat în unelte mai mult sau mai puţin conştiente de răul pe care şi-l făceau lor, aproapelui şi lui Dumnezeu, silindu-i să adopte formula omului fără Dumnezeu. Aici este cheia căderii multora.
Insă nu toţi s-au prăbuşit până la fundul păcatului. Numai cei ce din iniţiativă personală s-au identificat cu diavolul în săvârşirea răului, nu şi cei care siluindu-li-se voinţa au făcut răul, dar nu au activat din iniţiativă proprie. Primii şi-au închis poarta harului milostivirii dumnezeieşti, ceilalţi s-au putut smulge din păcatul săvârşit de frică, conştient, prin sfâşieri lăuntrice, regretând neputinţa de a presta cu moartea trupului, salvarea sufletului. In acest război nevăzut, cunoaşterea adevărurilor de credinţă şi a metodelor de luptă trebuie dublată de buna cunoaştere a armelor de luptă ale adversarilor.
Deconspirând lucrarea satanică, chiar cei condamnaţi la moarte, Turcanu et comp., au recunoscut şi şi-au strigat vinovăţia, devenind conştienţi ca şi Iuda de greşeala pe care au facut-o. Pe aceştia, ca şi pe Iuda, nu avea cine să-i mai dezlege de păcatul săvârşit. In faţa mărturisirii lor se aflau doar cei cărora le slujiseră, îşi aruncau argintii în Templu.
Mântuitorul, învăţându-ne rugăciunea domnească: Tatăl nostru, după doxologia adusă Tatălui, după cererile pentru nevoile inerente vieÅ£ii pe pământ ÅŸi împăcarea cu semenii ÅŸi cu Dumnezeu, încheie prin cutremurătoarea invocare: „Şi ne isbăveÅŸte de cel viclean!” Aceasta este în ultima instanţă toată lupta ÅŸi tot zbuciumul lui satan: prăbuÅŸirea omului din condiÅ£ia de fiu al lui Dumnezeu, anularea conÅŸtiinÅ£ei lui ca fiinţă hristică.
Ar trebui să medităm adânc asupra sfârÅŸitului rugăciunii ÅŸi să fim treji, căci „Diavolul ca un leu umblă răcnind, căutând pe cine să înghită” (Sfântul Apostol Pa vel). El se foloseÅŸte de cele mai subtile perfidii, care de foarte multe ori au scăpat chiar ÅŸi celor învăţaÅ£i, ducând la prăbuÅŸiri fără întoarcere (Origen, Nestorie, Eutihie, Arie etc). Căci dacă pe InsuÅŸi Mântuitorul, ca om, L-a ispitit, încercând să-L prăbuÅŸească, cu atât mai mult pe noi. Să fim treji ÅŸi să ne apărăm cu armura ÅŸi armele de la Efeseni:
Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor (diavoleşti), împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri.
Pentru aceea, luaţi toate armele dumnezeieşti, ca să puteţi sta împotrivă, în ziua cea rea (ziua încercării, ispitei n.n.) şi toate biruindu-le să rămâneţi în picioare.Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu brâul adevărului şi îmbrăcaţi-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre cu sandalele vestirii Evangheliei păcii. In toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful (nădejdea) mântuirii şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu.
Faceţi în toată vremea, întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri şi în toate acestea privegheaţi, cu toată stăruinţa, rugându-vă pentru toţi sfinţii.
Cu atât mai mult, cu cât nu ne pregătim de lupta cu ispitele ÅŸi de suferinÅ£e pentru timp limitat, ci pentru toată viaÅ£a. Toată viaÅ£a trebuie să ne fie o stare de veghe, de trezvie, o vigilenţă sfântă, pentru a putea mărturisi Adevărul ÅŸi a suporta consecinÅ£ele acestei mărturisiri, cu conÅŸtiinÅ£a că Dumnezeu e de partea noastră; căci noi suntem uneltele prin care El îşi arată puterea lucrătoare în faÅ£a lumii. Numai având această stare de conÅŸtiinţă vom putea ieÅŸi biruitori. Presupunând că Dumnezeu încearcă încrederea noastră în El, altfel zis, satan cere să ispitească încrederea noastră, înspăimântându-ne cu grozăviile supliciilor lui, noi nu trebuie să stăm nepăsători ca niÅŸte părăsiÅ£i, ci să analizăm ÅŸi să înÅ£elegem unde ar fi punctul slab, fisura din cetatea simÅ£irii ÅŸi minÅ£ii noastre pe unde s-ar putea strecura veninul morÅ£ii ÅŸi să apărăm zidul cu întărirea strigării: Iisuse, miluieÅŸte-mă! Iisuse, izbăveÅŸte-mă din mâna vrăjmaÅŸului! Amin”.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)
Legaturi:
36 Commentarii la “Virgil Maxim: GANDURI DESPRE POVARA REEDUCARII – “marturisirea pacatelor””
VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>