IMNURI VII PENTRU CRUCEA PURTATA
O întâmplare alarmantă
“Valeriu Gafencu prezenta o stare fizică îngrijorătoare: tuşea şi începuse să slăbească. Pentru a se reface a fost repartizat la paza viei. Paza se efectua în foişor sau cu cele două echipe mobile în timpul nopţii. Foişorul era aşezat cam la jumătatea suprafeţei cultivate, pe un mamelon mai înalt. Paznicul contempla o privelişte admirabilă. De o parte fiind vizibilă în zilele luminoase valea Mureşului, confluenţa cu Târnava, în câmpia prinsă între dealuri domoale. Spre răsărit-miazăzi, culmile Făgăraşului cu cele trei căciuli uriaşe, aruncate în cer: Omul, Negoiul şi Moldoveanul, o trinitate materială a pământului românesc, închinându-se aproape totdeauna, în haina curatei zăpezi, Trinităţii imateriale veşnice. La apus-miazănoapte, zidurile crenelate ale Apusenilor, fortăreţe inexpugnabile, păstrătoare ale celei mai pure fiinţe daco-romane, umilită trupeşte dar neînvinsă niciodată spiritualiceşte, împrospătătoare de minte şi inimă a întregului neam.
La începutul lui August începură să se coacă strugurii timpurii. Prin regiune mai bântuiau bande de dezertori sovietici, care fie se predau când nu mai aveau cum rezista, fie erau prinşi de populaţie.
Când Valeriu Gafencu era de pază în foişor şi se ruga, pe la miezul nopţii a auzit zgomote la baza foişorului: cineva încerca să deschidă uşa. Foişorul era construit din dulapi groşi, închis bine, având în interior o scară de acces la camera turnului, care se închidea cu un chepeng puternic. Valeriu, crezând că sunt paznicii mobili, a întrebat cine este, cerând parola. Două focuri de armă i-au răspuns, gloanţele trecând pe lângă urechile lui. A sunat alarma. Toaca avea o rezonanţă stridentă. După ce cu tras alte focuri indivizii au fugit, auzind paşii celor ce veneau în ajutor, însoţiţi de gardienii înarmaţi.
Eram expuşi să fim ucişi de răufăcători, neavând posibilitatea de apărare, mai ales cei angajaţi la paza viilor sătenilor, unde nu erau foişoare. Am convenit cu gardienii să ceară administraţiei să ne permită folosirea armelor în timpul nopţii. În caz de refuz, nu mai răspundem de apărarea recoltei şi nu mai făceam acest serviciu. Administraţia a admis cererea şi a trimis în colonie 4 arme Manlicher, vechi, cu cartuşe oarbe. Noaptea, din când în când, se trăgea câte un foc pentru a speria eventualii îndrăzneţi. Ziua, armele şedeau în rastel în corpul de gardă. Dar nu de puţine ori gardienii ne dădeau armele lor să vânăm iepuri, care erau din abundenţă prin vii. Prin 1955-56, în anchetele în legătură cu „reeducarea” ne acuzau că, vrând să dezarmăm miliţienii şi să evadăm, nu ne-am înţeles între noi şi, neînţelegându-ne pe acest motiv, ne-am luat la bătaie în închisoare. Le-am demonstrat că am fi putut evada, având şi arme asupra noastră. Anchetatorii rămâneau stupefiaţi:
– Cine v-a dat armele?
– Administraţia închisorii!
– Şi de ce n-aţi fugit?
– Pentru că ne-am dat cuvântul că nu vom fugi!
– Şi nu puteţi să vă călcaţi acest cuvânt?
– Dumneavoastră aşa aţi fi făcut? Noi nu săvârşim acte de mişelie. Între acceptarea suferinţei pentru o cauză de onoare şi binele egoist şi îngâmfat, noi acceptăm suferinţa. Aici e deosebirea de ideal şi de slujire. Aşa rămânem în Adevăr.
– Ce adevăr, mă? Adevărul e binele meu!
– Aşa a zis Pilat, osândind Adevărul. Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toţi pilaţii puterii pământeşti pentru a nu-şi pierde scaunele!
– Sunteţi nişte proşti!
– Ştiţi ce spune Hristos despre înţelepţii veacului acestuia? Înţelepciunea oamenilor veacului acestuia este nebunie înaintea lui Dumnezeu!”
(din: Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”)
***
Tinereţe pe Cruce
(preluat de pe blogul Koinonia)
“Satanismul cel mai aberant şi cel mai experimentat se năpustise cu furie să înece în minciună şi în mocirlă rugul de credinţă care se înălţa spre cerul patriei incendiat de flamurile roşii. De-a lungul veacurilor, Răul absolut îşi diversificase metodele, constituindu-se în doctrina comunistă, codul de distrugere a lui Homo Religiosus. Ascultând vocea domoală a Gicăi F. povestind cu evlavie tot ce ştia despre “liturghiile” satanice de la Piteşti, din sursă directă (soţul ei), am înţeles mai clar ca niciodată cât de grea este lupta cu cel rău. Atât de grea încât, pentru a-i asigura şansa de victorie, însuşi Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer şi S-a făcut Om. De la peştera cea săracă până la cruce, El a însemnat drumul ce trebuie parcurs cu jaloanele iubirii. El a arătat că pentru izbăvirea de cel rău trebuie să lupţi. Nu există victorie fără luptă, nici luptă fără suferinţă şi nici luptă dreaptă în afara iubirii. Iubirea înseamnă, însă, jertfă, înseamnă răni, înseamnă cunună de spini, suplicii, crucificare, înseamnă Golgota. Sublimul constă în faptul că în lucrarea lui Dumnezeu nu există înfrângere ci victorie sigură. Prin Golgota Iisus a biruit lumea. Cine se bate pentru El e sigur de înviere. De aceea, la Piteşti, nu moartea trupului trecător era esenţială, ci moartea sufletului. Supliciile urmăreau spargerea conştiinţei, degradarea spirituală până la dezgustul de sine însuşi: lisus trebuia gonit de pe altarul sufletului omenesc şi, pentru aceasta, sufletul trebuia constrâns, prin tortură fizică şi infinit mai multe suplicii morale. Blasfemiile practicate acolo sunt dovada certă a scopului urmărit.”
„Până la urmă oribilul experiment a fost stopat. Nu pentru că Fiara – Om a realizat că rezultatul nu duce la nimic. Ci pentru că Satan a realizat că rezultatul experimentului nu înseamnă victoria sa. O conştiinţă spartă cu metode draconice nu înseamnă o conştiinţă câştigată, liberul arbitru siluit în asemenea hal nu însemna liberă consimţire. Satan ştia mai bine decât Fiara – Om de care se slujise că Iisus va reuşi să redea gloria pierdută schiloditului care a fost umilit prin neputinţa de a îndura până la sfârşit. Ne-am rugat în comun şi, mai ales, ne-am rugat în parte, în taină, pentru toţi cei ce au fost supuşi cruntului experiment. Şi am mulţumit Bunului Iisus că ne-a chemat la o suferinţă infinit mai uşoară ca a lor. Ar fi trebuit să ne rugăm şi pentru călăi. Într-un fel, şi aceştia erau torturaţi ai Satanei, dar, în ce mă priveşte, mărturisesc că-mi era cu neputinţă s-o fac. Dar m-am rugat intens, cu convingere şi, în unele cazuri, cu disperare ca să-mi ferească Dumnezeu sufletul de ură. Nu m-am rugat atât de mult pentru eliberarea mea cât m-am rugat să fiu scutită de ură. “Dumnezeule mare, ajută-mă să nu-i urăsc pe hidoşii aceştia, care sunt aproapele meu şi nefericita Ta zidire!”
“Salvarea noastră a fost descoperirea că numai prin culorile dragostei se poate supravieţui în universul concentraţionar. Acesta este marele miracol al supravieţuirii noastre. Nu ne-a fost uşor, am căzut şi ne-am ridicat şi iar am căzut dar până la urmă am izbutit. Toiagul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru toţi ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani şi ne-am rugat mai ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea. Mai ales iubirea.”
(din: Aspazia Otel-Petrescu, “Doamne strigat-am!”)
(vezi mai mult la: Koinonia – Tinereţe pe Cruce)
Legaturi:
- LUAREA CRUCII CA DEVENIRE INTRU HRISTOS – Omilie la Duminica Sfintei Cruci (1967) a Cuviosului Justin Popovici
- DUMINICA SFINTEI CRUCI – DUMINICA MANGAIERII
- Crucea lui Hristos impotriva neo-crestinilor iubitori ai lumii de aici
- Scoala Crucii – N. Steinhardt
- CRUCEA CARE ODIHNESTE – pr. Dumitru Staniloae
- Sfantul Ioan Gura de Aur despre lepadarea de sine, luarea Crucii si urmarea lui Hristos
***
Chiar acum citeam din SFANTUL INCHISORILOR – viata lui Valeriu Gafencu- iar saptamana aceasta ASCOR BRASOV o sa faca o conferinta despre sfintii inchisorilor. Trebuie ca macar 10% din cei ce stiu TATAL NOSTRU sa stie si despre SFINTII INCHISORILOR. TRAIASCA ORTODOXIA! AMIN
Amin Andrei…din calgary
PETRU PURTAM NUME “GRELE” DE SFINTI! DOAMNE AJUTA SI SA MERGEM CU TOTII PE CALEA LOR, DREPT-CREDINCIOASA! DOAMNE AJUTA!