Vremea robiei eleniste si a Sfintilor Macabei – semn puternic dat noua, celor de pe urma

Continuam seria articolelor dedicate tipului de stapaniri al vremurilor de pe urma si raporturilor pe care credinciosul este chemat sa le adopte cu ele pentru mantuirea sa. Incercam astazi, de ziua Sfintilor Mucenici Macabei – si totodata pomenirea Sfintei Cruci si inceputul Postului Adormirii Maicii lui Dumnezeu – sa facem o evocare aplicata la realitatile spirituale de astazi a evenimentelor biblice legate de imparatia lui Antioh Epifan, unul din tiranii cei mai ingrozitori ai timpurilor de raspandire a culturii elenistice. Vom face lectura Cartilor vechi-testamentare 1 si 2 din Macabei, unde sunt descrise aceste evenimente. Cautam in acest articol sa raspundem la intrebarea: care ar putea fi “traducerea”, semnificatia duhovniceasca, dar si concreta a realitatii proorocite de Daniel: “uraciunea pustirii stand in locul cel sfant”? Cum s-a produs ea in mod concret in istorie, cu sens de prefigurare profetica si cum s-a ajuns la cea mai cumplita si cea de pe urma robie a poporul evreu, Israelul istoric, si, mai cu seama, plecand de aici, cum ii va cadea prada la finalul apropiat al Istoriei cea mai mare parte din Israelul cel Nou, cum vor putea fi inselati pana si dintre cei alesi? Prin aceste intrebari speram sa intelegem mai bine ce face posibila o astfel de cadere, o astfel de robie cum a fost cea elenista pentru Neamul Ales, robie de care se face prea putina vorbire in zilele noastre, fiind mult mai cunoscute si evocate robiile din Egipt sau din Babilon.

Intr-adevar, in explicatiile duhovnicesti prin care incercam sa intelegem istoria actuala, ne raportam, ceea ce este atat benefic cat si necesar, la istoria biblica a poporului evreu. Ne raportam la robia din Egipt pentru a intelege permanenta lupta a credinciosului cu diferitele sisteme de robire ale acestei lumi. Ne raportam la robia din Babilon pentru a intelege cutremuratoarea robie a comunismului. Exista insa o culme a acestor vremuri de prigoana – anume, in istoria biblica, robia lui Antioh Epifan, iar in istoria eshatologica, robia lui Antihrist.

Ca toate robiile, si aceasta din urma a fost profetita, proorocul ce a avertizat asupra ei fiind Sf. Prooroc Daniel. In Cartea sa profetia aduce marturie despre ridicarea unui „imparat” care „va face după placul său şi se va ridica şi se va trufi împotriva oricărui dumnezeu şi împotriva Dumnezeului dumnezeilor va spune lucruri nemaiauzite” (Daniel 11, 36) si „nu va băga în seamă pe nici un alt dumnezeu căci el se va ridica deasupra tuturor.” (Daniel 11, 37). Citand un alt loc din Daniel, aflam ca acest tiran se va ridica „la vremea covârşirii păcatelor lor” si va duce razboi sfintilor, adica poporului lui Dumnezeu: „şi va face pustiiri uriaşe şi în orice lucru va izbuti şi va prăbuşi pe cei tari şi pe poporul sfinţilor.” (Daniel 8, 23-24). In sfarsit, Daniel arata ca robia aceasta va ajunge la ultima uraciune posibila – anume impunerea unei inchinari diavolesti in locul cel sfant ce apartine lui Dumnezeu: Şi eu am auzit, dar nu am înţeles şi am zis: “Stăpâne, care va fi sfârşitul acestora?” Şi mi-a răspuns: “Du-te, Daniele, că sunt închise şi pecetluite cuvintele acestea până la sfârşit! Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi, iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi; toţi cei fără de lege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege. Şi din vremea când va înceta jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii vor fi o mie două sute nouăzeci de zile. (Daniel 12, 8-11).

Sfantul Ioan Gura de Aur descrie in Cuvantul V Catre Iudei in amanuntime aceasta profetie si o leaga de imparatia lui Antioh Epifan. Este de ajuns sa citim talcuirea Sfantului si marelui Parinte si Dascal al Bisericii pentru a dobandi perspectiva dreapta a Bisericii, a Duhului Sfant asupra evenimentelor profetite de Daniel. Nu vom insista aici pe aceasta latura, ci vom incerca sa transpunem in actualitate semnificatiile biblice ale acestor imprejurari.

1. Context istoric: Antioh Epifan este unul din imparatii care s-au succedat in cadrul spatiului politic al fostului Imperiu creat si condus de Alexandru Macedon. Aceasta perioada istorica este cunoscuta sub numele de elenism si este, practic, prima perioada de… globalizare puternica ce o cunoastem. Intr-adevar, pe acest imens spatiu, ce ingloba teritorii din Europa, Asia si Africa, si in cadrul careia se regasea si poporul evreu, se exercita nu numai aceeasi stapanire politica, dar se raspandea si o cultura de acelasi fel – pe atunci, cultura rationalista a vechilor greci sau a elenilor, imbinata cu cultul corpului uman si al splendorii civilizatiei. Spunem globalizare deoarece se pastreaza acelasi pattern: impunerea pe teritorii vaste a unei culturi puternice care niveleaza, pune in umbra si in cele din urma dezradacineaza culturile locale. Acest proces se realizeaza atat spontan, prin faptul ca membrii culturilor locale sunt atrasi de „stralucirea” si „fastul” civilizatiei-reper, cat si, mai ales, controlat – ca mijloc pentru stapanirea politica de a controla, gestiona si a se impune asupra unor populatii eterogene. In mod evident, generalii lui Alexandru aveau tot interesul sa impuna elenismul, sa uniformizeze cultura si modul de viata, pentru a putea preveni orice fel de autonomie din partea popoarelor aflate sub stapanirea lor. O descriere excelenta a acestui context istoric este facuta de IPS Bartolomeu Anania in cadrul Sfintei Scripturi diortosita de el:

„Se ştie că Alexandru cel Mare (336-323 î. H.) crease, în numai zece ani, un vast imperiu cosmopolit, al cărui teritoriu se întindea din Italia până’n India şi din nordul Mării Negre până la hotarul de sud al Egiptului. Mort prea tânăr spre a lăsa un succesor, cea mai mare parte a imperiului său a fost împărţit între doi dintre generalii săi: Antioh a creat regatul de nord, cu capitala în Antiohia, iar Ptolemeu s’a înstăpânit asupra regatului de sud, cu capitala în Alexandria. Timp de peste două secole, dinastiile acestora au continuat, în mare, politica lui Alexandru, sub ele configurându-se ceea ce va rămâne în istorie „epoca elenistică”: greaca devine limba oficială a tuturor cetăţenilor, peste tot se înfiinţează şcoli şi instituţii de educaţie fizică, negoţul cunoaşte o expansiune enormă şi, prin el, bunăstarea economică, filosofia şi ştiinţa – îndeosebi matematicile şi fizica – aduc nume noi şi importante în istoria culturii. Era evident însă că o structură atât de mozaicată nu putea să-i asigure imperiului o unitate de durată. Aşa a început – la scara lumii de atunci – un vast proces de globalizare, prin fuziunea Vest-Est, Vestul fiind Grecia (care oferea standardele de civilizaţie şi cultură), iar Estul, restul (care trebuia să le adopte). Căsătoriile mixte erau încurajate şi, deseori, impuse; Alexandru îi obligase pe nouă mii din ostaşii săi să se însoare cu femei asiatice, el însuşi dând primul exemplu, căsătorindu-se cu fiica lui Darius al III-lea. Marea diversitate religioasă trebuia estompată prin instituirea unui cult al suveranului; după acelaşi exemplu al lui Alexandru, Seleucizii şi Ptolemeii au acceptat sau au pretins – după caz – să fie adoraţi ca nişte zei (este ceea ce vor face, mai târziu, cezarii Romei). Din vastul imperiu făceau parte şi Evreii, atât cei de acasă, din Iudeea, cât şi cei din diaspora, care aveau comunităţi în mai toate marile oraşe. Aceştia au acceptat elenismul ca pe ceva firesc; vorbeau şi scriau greceşte, participau la viaţa economică şi culturală, îşi plăteau cu conştiinciozitate impozitele către stat, beneficiau de noile standarde civilizatorii; mai mult, pentru ei – care-şi pierduseră limba maternă – a fost tradusă Scriptura în limba greacă, Septuaginta, operă iniţiată şi finanţată de către Ptolemeu al III-lea Filadelful, fapt pentru care Evreii nu puteau fi decât recunoscători. Drama a început în momentul în care globalizarea le-a cerut să-şi părăsească religia prin adoptarea credinţelor şi moravurilor-standard şi, prin aceasta, să renunţe, practic, la identitatea lor ca neam. E sigur că răscoala şi luptele Macabeilor – şi nu numai ale lor – au avut un mobil eminamente religios, dar nu e mai puţin adevărat că rezistenţa lor implica şi conservarea fiinţei naţionale. Un studiu atent şi de perspectivă al acestor trei cărţi ar fi vrednic de tot interesul. Ele ni s’au păstrat, toate, în limba greacă.”

2. Apostazia lui Israel. Cu toate ca elenismul era o cultura in plin afirmare istorica, cu toate ca imperiile generalilor lui Alexandru Macedon erau atat de puternice, acesti factori nu erau de ajuns pentru a se ajunge la o cadere atat de grava si un razboi atat de fatis dus impotriva lui Dumnezeu si a Bisericii Sale, atunci existenta la poporul evreu. Ceea ce a creat premisele acestei tragedii a fost tradarea evreilor si, mai ales, a arhiereilor iudei, care au ales sa se faca slugi ale elenismului si ale stapanilor lumii, intorcand spatele lui Dumnezeu si poporului simplu.

Tradarea din interior a venit, asadar, din doua directii. In primul rand, elita culturala a iudeilor, care avea si sarcini sacerdotale, incepe sa ravneasca la splendorile elenistice si la modul de viata grecesc si sa le importe in Ierusalim, urmandu-le in aceasta si poporul. Dar sa citim chiar din Cartea 1 a Macabeilor (varianta Anania):

În zilele acelea s’au ivit din Israel fii nelegiuiţi care pe mulţi îi amăgeau, zicând: „Să mergem şi să facem legământ cu neamurile care ne înconjoară; că de când ne-am despărţit de ele, multe rele s’au abătut asupră-ne”. Iar acest fel de a vorbi le mergea la inimă şi unii din popor se înghesuiau să se ducă la rege, pentru ca acesta să le dea împuternicire să trăiască după datina păgânilor. Şi au zidit în Ierusalim un gimnaziu, după rânduielile păgânilor; şi-au refăcut prepuţul, lepădându-se de legământul cel sfânt, şi s’au împreunat cu păgânii şi s’au vândut spre a face răul. (Macabei 1, 11-15).

A face legamant cu neamurile nu inseamna ceva simbolic, doar o raspandire spontana a unui fel de a trai sau o adoptare autohtona, ci, practic, incheierea unor tratate, sau, cum am spune astazi, cererea expresa de a intra intr-un sistem definit de putere si “valori”, un sistem politic, social, cultural complet. Constatam ca paragraful citat se suprapune perfect peste istoria noastra: si noi am constatat dupa prigoana comunista cat de rau ne-a fost de cand ne-am despartit de “neamurile vestului”, si noi am mers la ei (nu ei la noi) si am cerut in genunchi sa ne primeasca in sistemele lor, ravnind la scolile, la civilizatia, la prosperitatea lor… lepadand fara vreo clipire din ochi “legamantul cel sfant”, vietuirea din batrani si propriile noastre valori. Este adevarat ca la amnezia, uitarea si dispretuirea Bisericii si a Traditiei a lucrat din plin si cu arme feroce comunismul. Numai pe fondul defrisarii facute de sistemul comunist a fost posibila aceasta reactie tipica pentru popoarele salbaticite. Ca altadata indigenii din teritoriile nou descoperite, ne-am trezit ca ne sticlesc ochii dupa “carnuri” si “margele de sticla”, dupa toata “civilizatia” care ne facea sa ne simtim teribil de complexati in provincialitatea noastra. Am ajuns astfel sa ravnim dupa “integrarea in UE si NATO” ca altadata evreii dupa imputernicirea de a trai dupa datinile paganilor si de a le fi bine. Astfel, implicatiile acestei tradari sunt dintre cele mai concrete: indepartarea de la modul de viata traditional, de la linia de conduita a batranilor si parintilor nostri inseamna intrarea intr-un circuit de putere politica si de sisteme – inseamna, practic, expunerea totala fata de interesele si scopurile acestora.

In al doilea rand, insasi Biserica Vechiului Testament, de la cele mai inalte niveluri ale sale, se afla in plina apostazie. In functia de arhiereu, cea mai inalta treapta a VT, ajunge, prin inselaciune, un anume Iason. Amanunte aflam in Cartea a 2-a a Macabeilor:

Dar, după ce Seleuc a părăsit această viaţă şi după ce Antioh, poreclit Epifan, i-a urmat la tron, Iason, fratele lui Onia, a a pus mâna, prin înşelăciune, pe dregătoria de mare preot, făgăduind regelui trei sute şaizeci de talanţi de argint, precum şi optzeci de talanţi de aur dintr’un alt izvor de venituri; pe deasupra, s’a făgăduit cu încă o sută cincizeci, dacă i se va îngădui ca el însuşi să înfiinţeze un gimnaziu şi un efebiu şi să-i înscrie pe cei din Ierusalim drept cetăţeni ai Antiohiei. (2 Macabei 4, 7-9)

Asadar Marele Arhiereu, de fapt un tradator si un slujbas al Noii Ordini Elenistice, se angajeaza din plin la eradicarea vechiului cult iudaic si la impunerea noului cult elenistic, globalizant. Important este de remarcat faptul ca acest Iason urmareste sa obtina „privilegiul” de a fi cel prin care se realizeaza toate aceste obiective urmarite si de puterea politica: impunerea noilor centre de cultura (gimnaziile elene, in care se punea accentul pe „cultura” trupului, educatie fizica etc.) si, mai ales, sarcina politica de a inscrie pe cei din Ierusalim drept cetateni ai Antiohiei. Acesta era planul stapanirii politice, si cel mai potrivit pentru punerea lui aplicare nu putea fi altcineva decat un tradator din interior, si inca unul cu prestigiu asa de mare cum era ocupantul scaunului lui Moise. Un rege local ar fi putut sa esueze in acest plan, deoarece poporul evreu nu era obedient la modul absolut fata de regi. Insa Marii Arhierei puteau manipula un rezervor enorm de credibilitate si convingere pentru a desavarsi opera de robire si de inscriere a poporului ales al lui Dumnezeu in ordinea demonica a lui Antioh. In ceea ce priveste inscrierea, aceasta are o dimensiune concreta – inseamna recensamantul populatiei, ceea ce astazi numim “indosarierea” ei si, astfel, „afierosirea” populatiei lui Antioh, tiranul antihristic.

Ne amintim astfel de cuvintele parintilor nostri duhovnicesti care avertizeaza in vremurile noastre asupra faptului ca suntem impinsi spre apostazie chiar de catre mai-marii Bisericii. Vedem cu ochii nostri cat de importanta este pozitia pe care Biserica, prin varfurile sale ierarhice, o ia fata de subiectele sensibile care contravin flagrant invataturii ortodoxe, si chiar mai mult decat atat, care contravin oricarei urme de umanitate si morala. Astfel, lipsa de reactie sau slaba reactie a Bisericii fata de flageluri precum avortul, homosexualitatea, modul de viata nebunesc contemporan nu fac altceva decat sa slabeasca pana la adormire cugetul credinciosilor. Parintele Amfilohie de la Diaconesti a aratat cat de mare poate fi influenta unui patriarh in cadrul poporului ortodox, daca exista intentia ca Biserica sa se opuna fatis acestor sarje demonice dezlantuite asupra societatii noastre. Dar ce face patriarhul si ce fac majoritatea arhiereilor nostri de fapt, vedem prea bine… Tacerea lor este… asurzitoare! Ba chiar uneori se merge pana la ticaloasa complicitate…

Mai mult decat atat, Parintele Gheorghe Calciu, intr-un cuvant extraordinar, a aratat cat de mare este pacatul savarsit de mai-marii Bisericii prin faptul ca au incurajat in cuvant si in fapta si chiar s-au rugat pentru intrarea in UE a Romaniei, a poporului incredintat lor de catre Dumnezeu. Practic, spune parintele, Biserica s-a rugat sa de deschida pentru noi portile iadului. Si asa cum atunci mai-marii nostri, cu singulare exceptii, nu au facut nimic sa trezeasca cugetul poporului, asa va fi, in mod cert, si in vremea antihristului. Pecetluirea se va face cu ajutorul mai-marilor Bisericii, asa cum altadata a fost nevoie de mare arhiereu apostat al evreilor pentru ca acestia sa fie inscrisi in scriptele lui Antioh Epifan.

Dar sa contemplam acest dezastru patronat de Marele Arhiereu iubitor de elenism si slujitor al marilor puteri:

“Şi, dobândind îngăduinţa regelui, a pus mâna pe stăpânire şi de îndată i-a trecut pe cei din neamul său la felul de viaţă al Grecilor. Şi a desfiinţat înlesnirile pe care regii, din omenie, le dăduseră Iudeilor datorită lui Ioan, tatăl lui Eupolemiu – cel din fruntea soliei care dobândise prietenia şi alianţa Romanilor – şi, aruncând la pământ aşezămintele legiuite, a făcut începutul unor obiceiuri noi, oprite de Lege. Că i-a făcut plăcere să întemeieze un gimnaziu chiar la poalele acropolei, unde i-a adus sub pălărie pe tinerii cei mai înzestraţi. Aşa prindea rădăcini, pe atunci, elenismul, şi aşa se petrecea slugărnicia faţă de năravurile străine, prin murdăria fără margini a lui Iason, păgân nenorocit, şi nicidecum mare preot; că preoţii nu mai aveau nici o râvnă pentru slujba la altar, ci, dimpotrivă, dispreţuind templul şi nemailuând în seamă jertfele, se grăbeau să fie părtaşi, de cum se auzea discul, la întrecerile gimnaste oprite de lege, socotind vredniciile părinţilor ca pe o nimica toată şi luând slava Grecilor drept cea mai bună din toate. Faptul acesta însă avea să le aducă mari necazuri: tocmai cei cărora le râvneau felul de viaţă şi cu care voiau să se asemene pe de-a’ntregul, tocmai aceia le-au devenit duşmani şi călăi.” (2 Macabei, 11-16).

Oh, intelepciune a lui Dumnezeu! Oare cat de negru pe alb trebuie sa scrie in Sfanta Scriptura insuflata de Duhul Sfant, pentru ca noi sa intelegem?! Dar cu adevarat noi astazi ratacim, nestiind Scripturile... Iata, asadar, care era situatia in poporul evreu inainte de declansarea prigoanei lui Antioh. Dorinta nestapanita si nesocotita de a avea, mirajul prosperitatii, al civilizatiei, au functionat ca bucata de cascaval pusa in capcana pentru a ademeni nenorocitul soarece. Si, iata, putem noi spune ca nu am avut comportament de soareci? Nu am ravnit dupa prosperitatea Occidentului, nu am fost gata de orice slugarnicie pentru a fi primiti in U.E.? Nu vedem cu ochii nostri cum, in zilele noastre, i(m)asonii s-au pus de bunavoie in slujba tiraniilor mai vechi sau mai noi? Nu vedem cum s-au vandut si s-au angajat sa duca la pierzare Biserica, ocupand prin inselaciune scaune inalte de arhierei?

Iar cat priveste europenismul – noul elenism – chiar canalele oficiale mediatice ale institutiei bisericii noastre duc o propaganda neincetata, aproape numar de numar (daca ne referim, de pilda, la ziarul Lumina) noului imperiu ce este UE, malaxorul acesta nivelator si pus sa inscrie cu cipuri toata faptura care rasufla pe pamantul sau. Preotii sunt implicati in cursuri prin care sunt (re)-educati cum sa construiasca proiecte si sa obtina fonduri europene. Se organizeaza simpozioane, conferinte, teme in care se ridica in slavi sistemul european, caci, nu-i asa, „am luat slava europenilor (noii Greci) drept cea mai buna dintre toate”. Singura diferenta este ca se pastreaza aparentele mult mai bine, ca sistemul este aproape perfect si pus la punct intr-un mod neintalnit pana acum. Se minte mai mult, mai cinic, se rosesc discursuri impanate cu citate din Sfintii Parinti sau care chiar fac apel la dreapta credinta. Minciuna se vadeste insa prin faptul ca aceste discursuri sunt doar… ceea ce sunt – discursuri goale. Nu sunt cuvinte arhieresti, pline de viata, nu duc razboi raului, nu il numesc, ci il ocolesc sau il camufleaza.

Nu ne raman decat vai-urile purtatorilor de Duh pentru a ne plange robia in care am ajuns, din prostia proprie si din samavolnicia unora. Si toti acestia care acum se bucura de „cepele si carnurile” Europei o sa vada, vai, ca tocmai aceia care ii ingrasa acum vor fi calaii lor.

3. Uraciunea pustiirii in locul cel sfant. Dupa aceasta degradare extrema a vietii religioase a Israelului, Antioh Epifan a inceput opera sa de demolare fortata a popoarelor de sub puterea sa. Intr-adevar, dupa cum am vazut, pana atunci elenismul se impusese nu printr-o forta brutala, ci printr-o presiune lenta, “soft”, care incita la compromis si la “libera adeziune” la sistemul sau, de fapt, la apostazie de buna voie. Mai mult, evreii aveau oarecare libertati, unul din regii Seleucizi dadea bani pentru intretinerea Templului, un altul, din alta dinastie, finantase scrierea Septuagintei, traducerea scrierilor vechi-testamentare in limba greaca pentru evreii din diaspora. Prin urmare, nu parea nimic amenintator in tot acest sistem de putere, ba cu totul dimpotriva, perspective nebanuite de prosperitate, progres si civilizatie se deschideau. Iar aceste perspective se reflectau pana si in viata religioasa a poporului evreu. Si ei au avut atunci “cupolele” aurite si templele reconstruite din banii elenilor…

Dar indata a venit si vremea in care s-a vadit, pe de o parte, caracterul acestor sisteme “civilizate” si, pe de alta, credinciosia poporului evreu.

Dupa ce reuseste cateva campanii militare importante, Antioh Epifan trece, asadar, la etapa elenizarii fortate, brutale, a popoarelor:

“Regele Antioh şi-a înştiinţat în scris regatul ca toţi să alcătuiască un singur popor şi că fiecare trebuie să-şi părăsească datinile. Şi toate neamurile s’au supus poruncii regelui. Şi mulţi dintre Israeliţi au primit cu plăcere slujirea cerută de el şi au jertfit idolilor şi au pângărit ziua de odihnă. Prin trimişii săi, scrisorile regelui au ajuns şi în Ierusalim, precum şi în cetăţile lui Iuda, poruncindu-le să urmeze obiceiurile străine de ţară, să oprească de la jertfelnic arderile-de-tot şi jertfa şi libaţia, să pângărească ziua de odihnă şi sărbătorile, să spurce sfântul locaş şi pe cei sfinţi, să zidească altare şi capişti şi temple idoleşti, să aducă drept jertfă carne de porc şi de animale necurate, să-şi lase copiii netăiaţi-împrejur şi să-şi pângărească sufletele cu tot felul de necurăţii şi spurcăciuni, în aşa fel încât legea lor să fie dată uitării şi toate rânduielile ei să fie înlocuite. Tot cel ce nu va face după porunca regelui, va trebui să moară. În duhul acestor porunci a scris el în tot regatul său; şi a rânduit supraveghetori peste întregul popor şi le-a poruncit cetăţilor lui Iuda să aducă jertfe în fiecare cetate. Mulţi au fost cei din popor care li s’au alăturat – cei care, în fapt, părăseau legea – şi rele au făcut în ţară şi l-au silit pe Israel să se ascundă oriunde şi-ar fi aflat scăpare.” (1 Macabei 1, 41-53)

In alta parte, aceasta prigoana este sintetizata pe scurt astfel:

“Templul se umpluse de dezmăţul şi de beţiile păgânilor, care petreceau cu târfele şi se destrăbălau cu femeile în curţile cele sfinte şi care, pe deasupra, aduceau înlăuntru lucruri de neiertat. Până şi altarul era plin de lucruri spurcate, oprite de lege. Nu era cu putinţă nici să ne ţinem ziua de odihnă, nici să păzim sărbătorile părinţilor noştri, şi nici măcar atât: să mărturisească cineva că e iudeu.” (2 Macabei, 6, 4-7).

Practic, Israelul este aproape sfaramat. Se apostaziaza in masa, iar cei care se incapataneaza sa ramana iudei (numele indica identitatea religioasa, nu etnica) sunt ucisi in mod salbatic si crud, pentru a fi uciderea lor cat mai exemplara. Scriptura ne arata ca la oricine era gasita, in casa, cartea Legii, era “osandit la moarte”. Mamele care facusera pruncilor circumcizia erau si ele condamnate la moarte, impreuna cu pruncii lor, intr-un mod salbatic si neasemanat de crud:

“De gâturile lor erau spânzuraţi pruncii; tot aşa se făcea cu cei apropiaţi din neam şi cu cei ce săvârşeau, cu mâinile lor, o tăiere-împrejur.” (1 Macabei 1, 61).

In cartea a doua ne sunt date alte exmple de atrocitati:

Aşa se face că au fost aduse două femei care-şi tăiaseră copiii împrejur; le-au atârnat pruncii de sâni, le-au purtat în văzul tuturor pe străzile cetăţii şi apoi le-au aruncat de pe înălţimea zidului. (2 Macabei 6, 10).

Cine ar fi crezut ca reprezentantii culturii elene, culmea civilizatiei si a progresului in acel timp, sunt capabili de astfel de crime si prigoane? Scopul stapanirii politice era sa elimine orice iudeu si orice element de iudaism ce putea sa fie perpetuat. In vederea atingerii acestui scop au fost elaborate legi si s-au angrenat fortele armate ale autoritatii politice. Aceasta este rasplata capatata de Israel de la stapanii lor elenisti, pe care ii ravneau si pe care ii doreau si carora li s-au asternut la picioare, robindu-se de bunavoie. A fi iudeu, adica a avea identitatea religioasa de iudeu, era vina de moarte, si inca moarte groaznica, sadica si facuta in vazul tuturor. Din Scripturi se intelege ca se practica denuntul, se faceau perchezitii si existau forte “politienesti” care supravegheau neincetat poporul pentru a ii descoperi pe toti cei ce nu se plecau poruncii imparatesti, diavolesti. Se instaurase un climat de teroare, pe langa batjocura facuta Templului, ce ajunsese sediu al orgiilor si numai altar inchinat lui Zeus.

In acest climat de prigoana si teroare s-au ridicat pentru a marturisi adevarul Domnului, adevarul mantuirii, Sfintii Macabei. Imprejurarile ridicarii Macabeilor au fost urmatoarele: in cetatea lor, Modein, au ajuns oamenii puterii si au fortat populatia sa aduca jertfe zeilor si ii “sileau la lepadarea de Dumnezeu”. (1 Macabei 15). Iar Scriptura ne arata ca “multi dintre israeliti” au venit la oamenii stapanirii si au apostaziat de bunavoie…

Insa scopul puterii era unul precis. Ei nu doreau sa apostazieze doar o gramada de oameni sovaielnici, care “schiopatau de ambele picioare” si care cedau din frica. Scopul lor era ca apostazia sa fie facuta de oamenii marcanti ai cetatii, de varfurile lor, de pildele de vietuire curata si morala. Asa au ajuns la batranul Matatia, tatal fratilor Macabei, “fruntaş, om mare, care se bucură de cinste în această cetate, sprijinit pe feciori şi fraţi.” (1 Macabei 17), cum l-au lingusit ei, si l-au indemnat sa apostazieze. Raspunsul batranului este raspunsul din veac al tuturor marturisitorilor, mucenicilor, iubitorilor de Dumnezeu:

Iar Matatia, răspunzând, a zis cu glas mare: „Chiar dacă toate neamurile de sub stăpânirea regelui îi vor da ascultare şi dacă fiecare se va lepăda de închinarea părinţilor săi şi se va supune poruncilor lui, eu, fiii mei şi fraţii mei vom umbla întru legământul părinţilor noştri; ferească Dumnezeu să ne lepădăm de lege şi de porunci! Nu vom asculta de poruncile regelui; nu ne vom abate de la închinarea noastră, nici la dreapta, nici la stânga!” (1 Macabei 19-22).

Aceasta a fost ruptura facuta de Sfintii Macabei in randurile ostirilor duhurilor rautatii. Aceasta a fost trezirea neamului lui Israel, trambita care a chemat la razboi si la marturisire. Pornind de la marturisirea batranului Matatia, Macabeii au constituit o mica armata, ridicol de mica fata de armatele puterii, cu care au rezistat si au biruit, in cele din urma, armatele vrajmasilor. Desigur, pentru timpurile noastre solutia istorica a Macabeilor (adica rezistenta armata organizata, grupata) nu mai poate fi pusa in aplicare. Puterea antihristica este un colos mult prea mare ca sa ii te opui cu armele ei. Dar razboiul marturisirii si al muceniciei va fi razboiul vremurilor de sfarsit. Razboiul sfarsitului vremurilor va fi purtat cu arme duhovnicesti si credem ca a fost prevazut in aceasta descoperire cereasca a Sfantului Nectarie de la Optina. Dar va fi cu mult mai crancen decat ceea ce a fost pe vremea Macabeilor, deoarece pacatele care au ajuns la covarsirea lor, pacatele noastre, sunt cu mult mai groaznice si mai mari, apostazia cu mult mai infioratoare, samavolnicia strigatoare la cer. Singur Hristos, Aparatorul cel mare mare al sufletelor noastre si Biruitorul iadului, va pierde puterea lui antihrist de pe pamant cu suflarea gurii Sale.

Ioan Bucur

Legaturi:

• CAROR STAPANIRI NE SUPUNEM?
• Sfantul Stefan cel Mare – iubitorul de pocainta
• Re-educarea ieri, azi si maine

***

• Mircea Platon: Întoarcerea despoţilor luminaţi