Cuv. Serafim Rose despre INVATATURA SI FAPTELE ERETICE ALE ECUMENISMULUI

4-09-2007 Sublinieri

serafimrose.jpg

Redam mai jos capitolul introductiv, de o frapanta actualitate al cartii Sfantului Serafim Rose, “Ortodoxia si Religia Viitorului”. Cu perspectiva induhovnicita capatata prin impregnarea cu duhul Sfintilor Parinti si prin modul de trai ascetic-ortodox, Cuv. Serafim face o radiografie a unei boli inspaimantatoare, comparabila cu mutatiile genetice, ce ameninta crestinul ortodox al vremurilor noastre. Pe timpul Cuv. Serafim Rose aceasta boala era inca in germene, era in gestatie. Acum, insa, se afla deja intr-un stadiu mult prea avansat. Nu ii mai putem tine piept omeneste, ci numai impreuna cu Dumnezeu. Aceasta boala se numeste ecumenismul ideologic si este de sorginte clar masonica, neavand nimic de a face cu Traditia Bisericii si cu Duhul Sfant, iar invocarea acestora este una care echivaleaza cu luarea in desert a celor sfinte. Sa urmarim cu atentie avertizarile Cuv. Serafim, deoarece, in aceste zile, uraciunea pustiirii se afla in lucrare in ceea ce altadata era o citadela a ortodoxiei – Sibiul, despre care pr. Arsenie Boca spunea ca ar fi ultima reduta a credintei noastre ce va cadea…

Introducere

1. “Dialogul cu religiile necrestine”

ecumenism_en.gif

“Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care multi crestini ortodocsi sunt “ca niste copii dusi de valuri, purtati încoace si încolo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea rătăcirii” (Efeseni 4,14). Pare într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii “nu mai suferă învătătura sănătoasă, ci – dornici să-si desfăteze auzul – îsi grămădesc învătători după poftele lor, si îsi întorc auzul de la adevăr si se abat către basme” (II Tim 4,3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente si luări de pozitie ale miscării ecumenice. Reprezentanti ai Conferintei Permanente a Episcopilor Ortodocsi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu Romano-catolicii si cu Protestantii si dau publicitătii “declaratii comune” pe teme cum ar fi Sfânta împărtăsanie sau trăirea crestină.

Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se comunice eterodocsilor (neortodocsilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care suntem chemati cu totii, că numai prin tainele acestei Biserici lucrează harul Duhului Sfânt, că membrii ei sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împărtăsesc de acest har prin efort personal nemijlocit de curătire a trupului si sufletului în interiorul Bisericii Ortodoxe si că fără întelegerea acestor aspecte fundamentale toate “dialogurile” si “declaratiile comune” nu sunt decât o caricatură cu pretentii de tinută academică a adevăratului dialog crestin – dialog al cărui tel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omenesti.

Dar multi dintre participantii ortodocsi la aceste “dialoguri” bănuiesc, ori s-au convins deja, că ele nu constituie nici pe departe cadrul în care să se poată face auzită vocea Ortodoxiei; ei văd că însăsi atmosfera de “liberalism” ecumenic a acestor întruniri anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în cadrul lor. Acesti participanti rămân însă tăcuti, pentru că “spiritul vremilor” pe care le trăim este adesea mai tare decât glasul constiintei ortodoxe.*

* Vezi Diakonia, 1970, nr. l, p.72; St. Vladimiris, Theological Quarterly, 1969, nr.4, p.225; etc

La nivele mai putin înalte, “conferintele” si “discutiile ecumenice” se organizează de obicei cu participarea unui “vorbitor” din partea Ortodoxă si chiar cu oficierea unei “Liturghii Ortodoxe”. Atmosfera acestor “conferinte” este într-atât de marcată de diletantism si de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la crearea unei “unităti” atât de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidentă abisul de necuprins ce se cască între adevărata Ortodoxie si viziunea “ecumenistă” asupra lumii si vietii.**

** Vezi Sobornost, Iarnă, 1978, pg. 494-8 etc.

La nivelul actiunii, activistii ecumenisti profită de atitudinea nehotărâtă a intelectualilor ortodocsi invitati la aceste conferinte si de faptul că ei nu sunt ferm ancorati în traditia ortodoxă; se merge până într-acolo încât expresii formulate de acestia, precum “acordul de fond asupra punctelor liturgice si dogmatice“, sunt folosite de activistii ecumenisti ca bază pentru cele mai incredibile inovatii, precum oferirea Sfintei împărtăsanii si ereticilor.

La rândul ei, această stare de confuzie permite ideologilor ecumenisti să lanseze în rândul maselor declaratii lipsite de acoperire care fac din aspectele fundamentale ale teologiei dogmatice ortodoxe o comedie ieftină. Iată în ce termeni îsi permite să vorbească Patriarhul Athenagoras: “Vă cere vreodată sotia dvs. părerea câtă sare să pună în mâncare? Cu sigurantă că nu, căci în această privintă ea are infailibilitatea. Să o aibă asadar si Papa, dacă asta doreste“.*

  • Hellenic Chronichle, April 9,1970

Crestinii ortodocsi constienti se pot întreba pe bună dreptate unde vor sfârsi toate acestea si până unde va fi împinsă limita trădărilor, falsificărilor si demolării din interior a Ortodoxiei. Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această privintă, dar tinând cont de logica desfăsurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem în ce directie se îndreaptă ele. Ideologia care stă în spatele miscării ecumenice, care a inspirat declaratii si actiuni de felul celor mentionate mai sus, este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar definiti: “Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut. Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre“.

Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însusi Crestinismului. Că, dacă nici una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul si în sensul în care a întemeiat-o Hristos.

Si dacă toate aceste Biserici crestine nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va trebui si ea să se raporteze la alte organizatii “religioase”. Si iată cum ecumenismul “crestin” nu va putea să sfârsească decât in sincretismul unei religii mondiale.

Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră si animă “Miscarea Ecumenică“, ideologie care, la ora actuală, a pătruns atât de adânc în constiinta celor care participă la asa-zisul dialog ecumenic, încât pentru crestinismul denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este intrarea în comuniune cu religiile necrestine. Dăm, în cele ce urmează, câteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Miscării Ecumenice din afara Crestinismului.

1. Pe 27 iunie, 1965, s-a convocat la San Francisco o Conferintă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiintarea unei filiale a Organizatiei Natiunilor Unite în acel oras. în fata unui public de 10000 de persoane reprezentanti ai religiilor Hindusă, Budistă, Musulmană, Mozaică, Protestantă, Catolică si Ortodoxă au tinut cuvântări despre fundamentarea “religioasă” a notiunii de pace mondială, iar un cor “inter confesional” de 2000 de voci a intonat imnuri religioase apartinând tuturor denominatiunilor.

2. Într-o declaratie oficială la cel de-al 19-lea Congres al clerului si laicatului din Dioceza Greacă a Americii de Nord si de Sud (Atena, iulie 1968), s-a afirmat: “Credem că Miscarea Ecumenică, chiar dacă a luat nastere în sânul Crestinismului, trebuie să fie o miscare a tuturor religiilor care îsi dau mâna”.

3. “The Temple of Understanding, Inc“. (Templul întelegerii), o fundatie Americană initiată în 1960 ca un soi de “Asociatie a Religiilor Unite” cu scopul de a “clădi Templul simbolic în diferite colturi ale lumii” (în perfect acord cu doctrina Francmasoneriei), a tinut până în prezent mai multe “conferinte la vârf”. La prima dintre ele, organizată la Calcutta în 1968, trapistul *) Thomas Merton **) a declarat: “Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să ne redobândim însă este unitatea primordială”.

* Trapist, membru al ordinului romano-catolic cistercian, reorganizat de către abalele de Rance în 1664, in cadrul mănăstirii “La Trappe” din Normandia (n. tr.)

** Călugăr american (1915-1968) din ordinul cislercienilor născut la Prades, în Franta din tată neozeelandez si mamă americană. A studiat si apoi a predat literatura engleză la Universitatea din Columbia, iar în 1938 s-a convertit la romano-catolicism, intrând în ordinul trapist la mănăstirea Our Lady of Gethsemane din statul Kentucky. Biografia sa de mare succes (subliniază titlul original) The Seven Storey Mountain (Muntele cu sapte etaje, 1946) a determinat un mare număr de persoane să se călugărească. Pledează pentru un monahism orientat către lume (vezi Contemplation in a Word of Action, Contemplatia într-o lume a actiunii, 1971), bucurându-se de o popularitate imensă si purtând o corespondentă bogată. Scrie mult, de la jurnal personal si poezie până la critică socială. Interesul său crescând pentru spiritualitatea extrem-orientală l-a determinat să participe la o conferintă în domeniu la Bangkok (sic), unde a suferit un accident prin electrocutare din cauza unei defectiuni la instalatia de aer conditionat. După CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990. (n.tr.)

La cea de a doua conferintă, organizată la Geneva în aprilie 1970, s-au întâlnit optzeci de reprezentanti a zece dintre religiile existente pentru a discuta probleme precum: “Proiectul de Creare a Comunitătii Mondiale a Religiilor“. Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson Blake a lansat un mesaj de unire către toti conducătorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea întreagă; iar pe 2 aprilie la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă supraconfesională “fără precedent“, descrisă de către pastorul protestant Babel ca fiind “un eveniment epocal din istoria religiilor“. Cu acest prilej, fiecare participant s-a rugat în limba lui si potrivit traditiei propriei sale religii.

De asemenea, “credinciosii tuturor religiilor au fost invitati să coparticipe la cultul aceluiasi Dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea ‘Tatăl nostru” (La Suisse, 3 aprilie 1970).

Materialele de popularizare pe care le-a redactat “Templul întelegerii” dau la iveală că la conferinta “la vârf” organizată în toamna anului 1971 în S.U.A., au fost invitati si reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe si că Mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol este membru al “Comitetului International” al Templului.

Asadar, “conferintele la vârf oferă delegatilor ortodocsi ocazia să intre în dialoguri care duc la “crearea unei comunităti mondiale a religiilor”, care “grăbesc realizarea visului de pace si de întelegere al omenirii“, potrivit filozofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, si potrivit fondatorilor altor felurite religii; aceiasi reprezentanti participă, de asemenea, la rugăciuni supraconfesionale “fără precedent”, la care “fiecare se roagă potrivit propriei sale religii”.

Ne întrebăm: cam care ar putea fi starea inimii unui crestin ortodox, care participă la asemenea conferinte si se roagă împreună cu musulmani, cu mozaici si cu păgâni?

4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a finantat conferinta de la Ajaltoun (Liban) dintre hindusi, budisti, crestini si musulmani, care a fost urmată de o conferintă de evaluare în iunie al aceluiasi an la Zurich, unde 23 de “teologi” din cadrul CMB au declarat necesitatea “dialogului” cu religiile necrestine. La întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul acesta,* Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a socat până si pe delegatii protestanti când nu numai că a lansat apelul la “dialog” cu aceste religii dar, călcând în picioare nouăsprezece secole de istorie a Bisericii Mântuitorului Hristos, i-a urgentat pe crestini să “investigheze viata de autentică spiritualitate a celor nebotezati” si să-si îmbogătească experienta cu “comorile ce se află în sânul comunitătii religioase universale” (Religious Press Service), căci atunci când “brahmanul, budistul sau musulmanul îsi citeste scriptura sa, el primeste în lumină pe însusi Hristos“.**

* adică din 1979 (n.tr.)

** Christian Century, 10 feb, 1971

5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul Central al Consiliului Mondial al Bisericilor a încurajat si a aprobat ca reprezentantii diferitelor religii să se întâlnească cât mai des posibil, mentionând că, “în prezenta fază de dezvoltare putem începe să acordăm prioritate întâlnirilor bilaterale axate pe probleme specifice“.

În acord cu această directivă, s-a programat pentru mijlocul anului 1972 un “dialog” major crestino-musulman cu circa patruzeci de participanti de ambele părti, la care au fost prezenti si delegati ortodocsi.*

* Al Montada, ian-feb 1972, p.18.

6. În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic “fără precedent” a avut loc la New-York, Aici, pentru prima oară în istorie – potrivit Arhiepiscopului Iakovos al New-Yorkului – Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a celor două Americi) a intrat într-un “dialog” teologic oficial cu reprezentantii cultului mozaic, în cele două zile de discutii s-a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor “dialoguri cu religiile necrestine”. “Teologii” greci au căzut de acord cu “revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei si iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile” (Religious News Service).

Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveste intentia acestor “dialoguri”? în mod evident ea este aceea de a “reformula” Crestinismul Ortodox asa încât el să nu mai creeze senzatii de disconfort religiilor acestei lumi.

Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul “dialogului cu religiile necrestine” la sfârsitul anilor 60 si începutul anilor 70.

De atunci încoace ele s-au întetit, iar dialogurile si chiar rugăciunile “crestinilor ortodocsi” cu reprezentantii religiilor necrestine sunt acceptate ca un aspect normal si cotidian al vietii contemporane.Dialogul cu religiile necrestine” a devenit chiar moda intelectuală a zilelor noastre; această modă reprezintă actuala fază de progres a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal. Dar să examinăm acum “teologia” si scopul acestui “dialog” accelerat si să vedem ce îl distinge de ecumenismul asa-zis crestin care a predominat până acum.

2. Ecumenismul “crestin” si cel necrestin

În cel mai bun caz ecumenismul asa-zis crestin poate să reprezinte greseala neintentionată si care, deci, se poate bucura de circumstante atenuante – prin care Bisericile Protestantă si Romano-Catolică nu îsi dau seama că Biserica lui Hristos există deja si că ele fiintează în afara ei. “Dialogul cu religiile necrestine” însă este cu lotul altceva, el însemnând o îndepărtare constientă si voluntară de o anumită constiintă de sine a crestinului, constiintă de care nu se leapădă nici unii dintre protestantii si catolicii de astăzi (din ce în ce mai rar, e drept). Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intentii, ci mai curând o “sugestionare” de tip demonic care nu poate prinde decât la cei care deja s-au îndepărtat atât de mult de învătătura crestină, încât au devenit practic păgâni, închinători la “dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4,4). Sau altfel spus “închinători ai lui Satan si următori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic dumnezeu este capabil să le inspire“.

Ecumenismul “crestin” se bazează mai ales pe sentimentul vag, dar care cuprinde un sâmbure de adevăr, că există “un crestinism comun” împărtăsit de multi insi, care nu cugetă prea mult la Biserică, sau care nu prea respectă preceptele ei. Acest ecumenism doreste cumva să “clădească” o Biserică care să-i cuprindă pe toti acesti “crestini” indiferenti. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazează “dialogul cu necrestinii”? Care ar putea fi terenul pe care să se realizeze o unitate oricât de slabă între crestini si cei care, nu numai că nu cunosc pe Hristos, ci – asa cum este cazul tuturor reprezentantilor religiilor necrestine care vin în contact cu crestinismul -, Îl resping hotărât pe Hristos?

Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se află în fruntea avangardei apostatilor ortodocsi (căci asa se numesc cei care “cad”, fără putintă de tăgadă, de la dreapta credintă), vorbesc de “comorile spirituale” si de o viată de autentică spiritualitate prezentă în religiile necrestine; dar numai pentru că abuzează de sensul cuvintelor si numai pentru că atribuie experientei altora propriile lor fantezii sunt ei în stare să afirme că păgânii îl găsesc pe “Hristos” si “harul” Său atunci când îsi citesc scripturile lor sau că “orice martir pentru adevăr si orice om prigonit pentru dreptatea lui moare în comuniune cu Hristos“*.

* Sobornost, Summer, 1971, p. 171

Cu sigurantă că cei în cauză (fie budistul care îsi dă foc, fie comunistul care moare pentru “cauza” în care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma niciodată că ei mor pentru Hristos sau că se împărtăsesc cu El – iar ideea unei mărturisiri sau împărtăsiri neconstiente cu Hristos este contra esentei însăsi a Crestinismului. Dacă vreun necrestin răzlet pretinde să-L fi experiat vreodată pe Hristos, atunci el nu a putut-o face decât în felul lui Swami Vivekananda: “Noi, hindusii, nu numai că tolerăm, dar chiar ne unim cu oricare religie, căci ne rugăm la moschee cu musulmanul, ne închinăm la foc cu zoroastrul si îngenunchem în fata crucii împreună cu crestinul“; experienta “crestină” a acestui necrestin nu ar fi decât una între multe alte experiente spirituale, la fel de valabile toate.

Nu. Crestinismul, indiferent cât de departe se merge cu reinterpretările si redefinirile sale, nu are cum fi numitorul comun al “dialogului cu religiile necrestine”. Numele de Crestinism este doar adăugat pe deasupra ca ornament unei unităti care se defineste si se identifică la un alt nivel. Singurul numitor comun posibil al tuturor religiilor este conceptul foarte vag de “spiritualitate”, care oferă deja “liberalilor” religiosi teren aproape nelimitat pentru teologizările lor cetoase.

Cuvântul pe care l-a adresat Î.P.S. Georges Khodre la întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis-Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un experiment în încercarea de a pune bazele unei astfel de teologii “spirituale” a “dialogului cu religiile necrestine“. Ridicând problema “dacă crestinismul este într-adevăr atât de exclusiv fată de alte religii pe cât s-a afirmat până acum“, cu exceptia celor câteva proiectii ale sale asupra religiilor necrestine, absurde în idilismul lor – mitropolitul are mai ales un lucru de subliniat: “Duhul Sfânt” este Acela care, în mod total independent fată de Hristos si de Biserica Sa, constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor.

Referindu-se la profetia: “Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil, 3:1), mitropolitul spune: “Acest verset trebuie citit ca însemnând Cincizecimea universală, de la începutul veacurilor. Pogorârea Duhului în lume nu este subordonată Fiului… Duhul lucrează prin energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii si din această perspectivă putem considera religiile necrestine ca locuri asupra cărora lucrează insuflarea Sa“. După părerea acestui ierarh, noi trebuie “să dezvoltăm o eclesiologie si o misiologie pe tema predominantă a Duhului Sfânt“.

Toate acestea se constituie fără nici o îndoială într-o erezie care neagă însăsi natura Sfintei Treimi si care nu are alt scop decât să submineze si să distrugă întreaga realitate si semnificatie a Bisericii lui Hristos. De ce să fi întemeiat Hristos o Biserică, dacă Duhul Sfânt actionează independent de ea si, nu numai de ea, dar chiar de Hristos însusi? Trebuie să recunoastem însă că erezia aceasta este prezentată deocamdată cu destulă prudentă, desigur pentru a testa mai întâi posibila reactie a altor “teologi” ortodocsi; numai după aceea îsi va permite ea să devină mai categorică în demersurile si formulările sale.

Adevărul este că “ecleziologia Duhului Sfânt” deja s-a scris, si chiar de un gânditor “ortodox”, unul dintre “profetii” recunoscuti ai miscării asa-zise spirituale de astăzi. Să-i examinăm asadar ideile pentru a vedea ce perspectivă ne oferă el asupra naturii si scopului miscării “spirituale” mai largi, în care se încadrează si “dialogul cu religiile necrestine“.

3. “Noua eră a Duhului Sfânt”

Nicolae Berdiaev (1874-1949)*, nu ar fi fost niciodată considerat un credincios al Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof umanist gnostic ce si-a găsit inspiratia mai curând în sectele “mistice” occidentale decât în izvoarele Ortodoxiei.

* Cunoscut publicului român din numeroase articole apărute în reviste de cultură din traduceri, intre care consemnăm: Un nou ev-mediu, Arhidioceza Sibiu, 1936, trad. de prof. Măria Vartic, editie reprodusă la Editura Omniscop din Craiova în 1995; Sensul creatiei, Humanitas, 1992, trad. din b. rusă de Anca Oroveanu, Prefată, cronologie si bibliografie de Andrei Plesu; Filosofia lui Dostoievski, Iasi, Institutul European, 1992, trad. din B. rusă de Radu Părpăută; Adevăr si revelatie, Ed. de Vest, 1993, trad. din b. rusă, note si postfată de Ilie Gyurcsic.

Faptul că el este numit în unele cercuri ortodoxe – chiar până în zilele noastre (1979, n.tr.) – “filosof ortodox” si chiar “teolog”, este o dovadă tristă a ignorantei religioase a fi vremurilor pe care le trăim. Vom cita în continuare din scrierile sale.*

  • După G. Gregerson, “Nicholas Berdiaev, Prophet of a New Age“, in Orthodox Life, Jordanville, N.Y., 1962, no. 6, unde sunt date referinte complete (n. ed.)

Privind cu dispret la Sfintii Părinti si la “duhul monahal ascetic al Ortodoxiei istorice” cât si la întregul “Crestinism conservator care îndreaptă puterile sufletesti ale omului numai către înfrânare si mântuire“, Berdiaev este mai curând interesat de “Biserica interioară“, de “Biserica Duhului Sfânt“, de “acea viziune spirituală asupra vietii, care, în cursul secolului XVIII, si-a găsit expresia si sălasul în lojile masonice”. “Biserica – crede el – , se află doar într-un stadiu potential”, ea fiind “incompletă”, Berdiaev asteptând cu nerăbdare venirea unei “credinte ecumenice”, a unei “plinătăti de credintă” care să reunească nu doar diferitele formatiuni crestine (căci “Crestinismul trebuie să fie capabil să existe într-o mare varietate de forme în Biserica Universală”), ci si “adevărurile partiale ale tuturor ereziilor” si “toate activitătile umanist-creatoare ale omului modern… ca experientă religioasă consfintită în Duhul”.

Trăim vremurile aparitiei unui “Nou Crestinism”; ale unui “nou misticism, a cărui adâncime va depăsi nivelul pur-religios si care trebuie să înglobeze în sine toate religiile”. Căci “există o mare frătie spirituală .. căreia îi apartin nu doar Bisericile Apusului si Răsăritului, ci si toti aceia ale căror vointe sunt îndreptate către Dumnezeu si către divin, adică toti aceia care aspiră la elevatie spirituală“- adică, precizăm noi, oameni apartinând tuturor religiilor, sectelor si ideologiilor religioase.

Berdiaev prezicea venirea unei “noi si finale revelatii dumnezeiesti“, a unei “noi ere a Duhului Sfânt“, resuscitând predictiile lui Gioacchino da Fiore**, monahul latin din secolul al XII-lea, conform cărora marile ere a Tatălui (Vechiul Testament) si a Fiului (Noul Testament) vor face loc celei de a treia si finale “Era Duhului Sfânt“.

** Vezi capitolul “Gioacchino da Fiore: o nouă teologie a istoriei” in Mircea Eliade, Istoria Credintelor si Ideilor Religioase vol. III, Ed. stiintifică si Enciclopedică, 1988. (n. tr.)

Berdiaev scrie: “Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate si către un nou misticism; în ele nu va mai încăpea nimic din vechea viziune ascetică asupra vietii“. “Succesul miscării către unitatea crestină presupune ca însusi crestinismul să intre într-o epocă nouă, într-o noua si mai adâncă spiritualitate, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt“.

Aceste fantezii supra-ecumeniste nu au nimic de-a face cu crestinismul ortodox pe care Berdiaev de fapt îl dispretuia. Dar cine este constient de climatul religios al timpului actual vede că aceste fantezii corespund de fapt tendintelor majore ale gândirii religioase contemporane. Berdiaev pare într-adevăr să fi fost un “profet” sau cel putin să fi fost sensibil la un curent de gândire si simtire religioasă care nu erau foarte evidente în timpul vietii lui, dar care au devenit aproape dominante astăzi.

Auzim acum pretutindeni de “puternica miscare a Duhului Sfânt” iar un preot ortodox grec, Părintele Eusebius Stefanou, îi invită pe crestinii ortodocsi să se alăture acestei miscări atunci când scrie despre “puternica revărsare a Duhului Sfânt din zilele noastre“*.

  • The Logos, January, 1972

În aceeasi publicatie din Martie, 1972, p.8, co-editorul Ashanin invocă nu doar numele lui Berdiaev, ci si programul său: “Recomandăm cu căldură scrierile lui Nicholae Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual… (este) cel mai mare teolog al creativitătii spirituale… Acum germenele Ortodoxiei dă în sfârsit rod… Logosul divin al lui Dumnezeu dăruieste poporului Său o nouă întelegere a istoriei si misiunii sale în El. The Logos (este) vestitorul acestei noi ere, al acestei noi chemări a Ortodoxiei“.

4. Cartea de faţă

Cele prezentate până acum constituie cadrul prezentei cărti, care este un studiu asupra “noului” duh religios al vremurilor noastre, duh care se află la bază si constituie sursa de inspiratie a “dialogului cu religiile necrestine” si asupra diferentei radicale dintre ele si Crestinism, atât în ceea ce priveste teologia, cât si în ceea ce priveste viata spirituală.

Primul capitol este un studiu teologic semnat de preotul Basile Sakkas despre “Dumnezeul” religiilor din Orientul Apropiat cu care speră ecumenistii crestini să se unească pe baza unui “monoteism” comun. Al doilea capitol se referă la cea mai puternică dintre religiile orientale, hinduismul, si el se bazează pe îndelungata experientă personală a autoarei lui, care în final s-a convertit de la hinduism la Crestinismul Ortodox. Găsim aici si o evaluare interesantă a ceea ce înseamnă “dialogul” cu crestinismul din perspectiva hindusă.

Al treilea capitol este o mărturisire personală a întâlnirii dintre un ieromonah ortodox si un “făcător de minuni” din Extremul-Orient, adică a unei confruntări directe dintre crestinism si “spiritualitatea” necrestină, în capitolele patru si cinci se examinează “noua constiintă religioasă”, cu referire specială la miscările de “meditatie”, care revendică prezenta în mijlocul lor a multor “crestini” (si din ce în ce a mai multor “fosti crestini”).

Capitolele cinci, sase si sapte sunt studii specifice asupra unora dintre cele mai semnificative miscări spirituale ale anilor 1970. În capitolul sase se prezintă implicatiile spirituale ale fenomenelor contemporane nereligioase în aparentă, dar care contribuie la formarea “noii constiinte religioase”, chiar în rândul celor care cred că nu sunt interesati deloc de religie.

Capitolul sapte este o discutie amănuntită a celei mai controversate miscări religioase “crestine” de astăzi, “miscarea (sau “renasterea”) harismatică” si în el se încearcă o definire a acestei miscări în lumina învătăturii ortodoxe.

“Noua constiintă religioasă”, cu semnificatia si scopurile sale, este examinată în paginile din “Concluzie” (Capitolul opt) în lumina profetiilor crestine referitoare la vremurile de pe urmă. “Religia viitorului”, către care se îndreaptă această “nouă constiintă”, este analizată în contrast cu singura religie care se află în conflict ireconciliabil cu ea: Crestinismul autentic Ortodox. Pe măsură ce ne apropiem de înspăimântătoarea decadă a noua a acestui secol, “semnele timpului” devin cum nu se poate mai clare. Crestinii ortodocsi si toti acei care vor să-si mântuiască sufletele în vesnicie trebuie să ia seama la ele si să actioneze”.

(Cititi online toata cartea “ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI“- aici)

relimare.jpg


Categorii

Ecumenism, Marturisirea Bisericii, Noua ordine mondiala/ Masonerie, Parintele Serafim Rose, Portile Iadului

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

35 Commentarii la “Cuv. Serafim Rose despre INVATATURA SI FAPTELE ERETICE ALE ECUMENISMULUI

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: NEVINDECATA RANA A ECUMENISMULUI: ”saptamana de rugaciune pentru unitatea crestina” sau FARISEISMUL IUBIRIST - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  2. Pingback: “SAPTAMANA DE RUGACIUNE PENTRU UNITATEA CRESTINA” cu tema: “Oare s-a impartit Hristos?” continua sa propovaduiasca RATACIREA grava a TEORIEI RAMURILOR (a “BISERICILOR” CRESTINE DESPARTITE), talcuind eretic Scriptura - R
  3. Pingback: Parintele Porfirie despre CREDINTA ADEVARATA, PAPALITATEA ERETICA, teoria “toate religiile sunt adevarate” si MINUNILE MINCINOASE ALE DIAVOLULUI -
  4. Pingback: Pomenirea unui profetic sfant contemporan, CUVIOSUL SERAFIM CEL NOU, DE LA PLATINA: “ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. Poate ca acestia sunt ultimii cativa ani in care mai putem continua sa raspandim liberi cuvantul“ -
  5. Pingback: Interviu cu Pr. Prof. Theodoros Zisis in “Lumea credintei” despre IUBIREA FALSA A ECUMENISMULUI si CONSECINTELE MINIMALISMULUI DOGMATIC: “Fara adevar, iubirea este minci­noasa. Aceasta perioada este cea mai grea dintre toate. Nu stiu da
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate