PĂRINTELE PLACIDE DESEILLE S-A MUTAT LA VIAȚA VEȘNICĂ. “Ortodoxia – locul unde regăsim toată plinătatea originară a creștinismului”. CONVERTIREA LA ORTODOXIE, relațiile cu monahismul românesc și cel athonit, însemnătatea diferențelor teologice față de CATOLICISM

Ziarul Lumina:

Părintele arhimandrit Placide Deseille a trecut la Domnul

Părintele arhimandrit Placide Deseille a plecat la Domnul în ziua de prăznuire a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, în mijlocul fiilor şi fiicelor duhovniceşti, lin şi senin, cu bucuria şi împăcarea de a-şi fi luat rămas-bun de la ei şi mai ales cu bucuria şi încredinţarea întâlnirii cu Domnul Hristos, Cel căruia i-a dedicat cu mare dragoste şi jertfelnicie întreaga viaţă.

Părintele urma să împlinească anul acesta 92 de ani, din care 76 de viaţă monahală. Altfel spus, părintele Placide a fost călugăr aproape toată viaţa. Un călugăr athonit, de origine franceză, întemeietor în Franţa a două mănăstiri ortodoxe cu tipic şi rânduială liturgică athonite. Ambele mănăstiri ctitorite de părintele Placide în Franţa, cea de maici de la Solan, din departamentul Gard, şi cea de călugări din masivul muntos Vercors, sunt metocuri ale Mănăstirii „Simonos Petra” din Sfântul Munte, mănăstirea de metanie a părintelui arhimandrit.

Episodul îndelungatei căutări a drumului spre Ortodoxie, al închinovierii şi tunderii sale în monahism la „Simonos Petra”, după mai bine de douăzeci de ani de viaţă călugărească într-una din cele mai mari şi mai „tradiţionale” (în sensul păstrării unei reguli de viaţă monahală riguroasă) abaţii cisterciene din Franţa (abaţia Belelfontaine), este povestit pe larg de gheronda (cum i se spune în mănăstirile sale şi în Sfântul Munte) în lucrarea Mărturia unui călugăr ortodox, publicată în traducere românească la Editura Doxologia. După intrarea în obştea Mănăstirii „Simonos Petra”, stareţul de atunci al acesteia – gheronda Emilianos Simonopetritul – a considerat că este mult mai folositor ca părintele Placide să se întoarcă în Franţa, pentru a întemeia acolo metocuri în care viaţa monahală să se desfăşoare în limba franceză, după tipicul athonit. Şi aşa au luat naştere cele două mănăstiri. În prezent, obştea de maici este una dintre cele mai numeroase din Franţa, fiind alcătuită din şaisprezece vieţuitoare de diverse naţionalităţi.

Prin toate scrierile sale, prin ancorarea profundă şi viguroasă a gândirii sale teologice în Tradiţia Bisericii şi în lucrările Sfinţilor Părinţi, prin autenticitatea vieţuirii sale monahale după rânduielile Sfântului Munte al Athonului, părintele arhimandrit se înscrie cu fermitate în tradiţia marilor monahi athoniţi, adevăraţi trăitori-mărturisitori ai Adevărului credinţei: gheron Iosif Isihastul, gheron Iosif Vatopedinul (ucenic credincios al celui dintâi), părinţii Paisie Aghioritul, Efrem Katunakiotul, Petroniu Tănăse – compatriotul nostru cu care părintele Placide a fost bun prieten, sau gheronda Emilianos Simonopetritul, părintele său duhovnicesc.

O dragoste binecunoscută faţă de România

Pentru toţi cei care l-au cunoscut, întâlnirea cu părintele Placide a fost mereu copleşitoare prin smerenia, bunătatea şi vigoarea sa duhovnicească, prin duhul păcii şi sfinţeniei pe care îl răspândea în jur acest mare duhovnic al Occidentului creştin. Căutat de multă lume pentru experienţa sa duhovnicească, într-o Franţă secularizată şi confruntată cu multe probleme sociale, părintele arhimandrit Placide Deseille face parte din seria marilor figuri spirituale ce au marcat lumea europeană occidentală a ultimelor decenii, profund ancorate în spiritualitatea Sfântului Munte, altoite pe trunchiul monahismului athonit (dintre care e suficient să îl amintim doar pe părintele Sofronie Saharov, de pioasă pomenire cu care părintele a fost prieten). Grupuri de pelerini ortodocşi din diferite părţi ale Franţei, precum şi din ţările vecine, mai mult sau mai puţin francofone, străbăteau adesea sute bune de kilometri pentru a veni să-l vadă şi să-i asculte cuvântul de învăţătură, după modelul binecunoscut nouă de cercetare a marilor părinţi duhovniceşti din ţările tradiţional ortodoxe. Însoţiţi şi călăuziţi spre Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” de preotul lor paroh, aceştia căutau în întâlnirea cu gheronda liniştea şi bucuria procurate de sfinţenie, precum şi certitudinea atât de necesară omului cu privire la lucrarea Duhului Sfânt de îndumnezeire a omenescului ce consimte să-i fie părtaş la aceasta.

Dragostea părintelui arhimandrit faţă de România şi de credinţa ortodoxă mărturisită de poporul român, de părinţii lui duhovniceşti, era deja binecunoscută în Franţa de multă vreme. Acum doi ani, în 2016, părintele arhimandrit Placide Deseille a împlinit, prin mila Domnului, 90 de ani. Cu acest minunat prilej, fiii şi fiicele duhovniceşti l-au înconjurat cu profundă dragoste la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare”. Emoţionat, părintele arhimandrit le-a ţinut un scurt cuvânt de mulţumire şi împreună-bucurare. Nu mică a fost surprinderea, nici a celor de faţă şi nici a celorlalţi, de departe, care-i suntem fii şi fiice duhovniceşti, de-a constata că întregul său cuvânt aniversar, de mulţumire adusă Domnului, a fost consacrat relatării vizitelor întreprinse în România în perioada 1960-1970, evocării figurii extraordinare a Patriarhului Justinian Marina, cu care s-a întâlnit de mai multe ori, a marilor părinţi duhovniceşti din mănăstirile nemţene sau din alte părţi ale ţării, a spiritualităţii mişcării Rugul Aprins de la Mănăstirea „Antim”, pentru a se încheia cu exprimarea bucuriei de a vedea cum tot mai mulţi români vin la slujbele de la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare”.

Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a publicat patru dintre cele mai reprezentative cărţi ale părintelui arhimandrit, care se bucura de fiecare dată la modul copleşitor de apariţia traducerilor sale şi, mai ales, de publicarea lor cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan, faţă de care nutrea o profundă şi respectuoasă dragoste. Iată titlurile acestor traduceri şi referinţele lor:

1. Cununa binecuvântată a anului creştin. Predici la duminicile şi sărbătorile anului liturgic, traducere din limba franceză şi introducere de Felicia Dumas, Iaşi, Editura Doxologia, 2015.
2. Monahismul ortodox. Principiile de bază şi practica urmat de Tipiconul Mănăstirii „Sfântul Antonie cel Mare din Franţa”, traducere din limba franceză şi introducere de Felicia Dumas, Iaşi, Editura Doxologia, 2013.
3. Credinţa în Cel Nevăzut. Elemente de doctrină creştină potrivit Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, traducere din limba franceză şi introducere de Felicia Dumas, Iaşi, Editura Doxologia, 2013.
4. Mărturia unui călugăr ortodox. Convorbiri cu Jean-Claude Noyé, traducere din limba franceză şi prefaţă de Felicia Dumas, Iaşi, Editura Doxologia, 2011.

Domnul să-l odihnească cu drepţii, în lumina neînserată a Împărăţiei Sale, unde să ne fie neobosit rugător spre împreună-părtăşie la viaţa cea veşnică.

(Prof. univ. dr. Felicia Dumas)

***

Român Ortodox în Franța:

Parintele Placide Deseille: “In ortodoxie gasim plinatatea credintei crestine”

In emisiunea “Biserica Ortodoxa astazi”, din 27 martie 2011, [parintele] Bogdan Florin Vlaicu propune un interviu cu parintele Placide Deseille, interviu care a fost tradus mai jos:

– Buna ziua, dragi ascultatori si ascultatoare. Invitatul meu de astazi este parintele arhimandrit Placide Deseille, unul dintre cei mai importanti parinti duhovnici si teologi ortodocsi francezi. Fondatorul colectiei de spiritualitate orientala, editata de abatia Bellefontaine, parintele Placide a descoperit ortodoxia prin scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii. El a cunoscut monahismul ortodox in timpul vizitelor sale in Romania. Fascinat de puternica traditie monastica ortodoxa romaneasca, pe care a gasit-o extrem de apropiata de cea a Sfintilor Parinti, el a inteles totodata ca o apropiere canonica fata de Biserica Ortodoxa Romana este totusi dificila din cauza regimului comunist din acea epoca. Dupa aceea, parintele Placide a devenit calugar ortodox la Muntele Athos si a fondat in 1978 Manastirea Sfantul Antonie cel Mare din muntii Vercors, in Dauphiné, ca metoc sau dependenta de Manastirea Simonos Petra din Sfantul Munte. In aceasta manastire, al carei staret este, putem sa gasim in franceza toate slujbele dupa tipicul din Muntele Athos. Calugarii ortodocsi din Manastirea Sfantul Antonie cel Mare ajutati de fratii lor greci din Manastirea Simonos Petra, au fost primii care au inceput o munca sistematica de adaptare si interpretare a cantarii liturgice bizantine in franceza.

Parintele Placide a fost mult timp profesor de patristica la Institutul Saint Serge din Paris, unde continua sa tina conferinte despre viata si invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii.

I-am cerut parintelui Placide Deseille sa ne aduca marturia asupra lungii sale cai in credinta crestina, si descoperirii ortodoxiei.

– Da, intr-adevar o cale lunga. Am intrat intr-o manastire catolica in 1942, deci acum mai bine de 60 de ani. Si, dupa vreo doisprezece ani, dupa ce mi-am facut studiile de teologie si am fost hirotonit ca preot, am fost numit profesor de teologie pentru a preda cursuri de teologie tinerilor calugari care se pregateau pentru sacerdotiu. Mi-am dat seama foarte repede ca, daca vrem sa invatam teologia intr-o manastire, nu putem sa o facem ca intr-un simplu Seminar, ci ca aceasta teologie trebuie sa fie legata de viata duhovniceasca. Pentru a putea face aceasta, mi s-a parut ca trebuie sa ne intoarcem la invatatura Parintilor Bisericii, care puteau sa ne dea intr-adevar dimenisiunea monastica si spirituala pentru a invata teologia.

Deci, fara a neglija mari autori de teologie din epoca medievala, am incercat, mai ales in acel moment, sa studiez teologia patristica. Si am putut, gratie bunavointei superiorului meu, sa vin, din timp in timp, la Institutul Saint Serge, sa discut cu profesorul de patristica de la acest Institut de Teologie Ortodoxa din Paris, cu parintele Cyprien Kern. Aceasta cam din anii ’50. Si trebuie sa spun ca parintele Cyprien m-a initiat cu adevarat in cunoasterea Parintilor Bisericii, si m-a initiat intr-o conceptie ortodoxa fondata pe invataturile Parintilor Bisericii. Parintele Cyprien era profesor de patristica, dar, in acelasi timp, cunostea in mod admirabil toate problemele de dogmatica, si a fost pentru mine un initiator deosebit si cu adevarat remarcabil. Ii datorez mult. Aveam in fiecare luna o discutie destul de lunga cu el; si am primit foarte mult de la el. Deci din epoca aceea, acum mai bine de 50 de ani, Institutul Saint Serge era deja de mare perspectiva.

Si acest studiu al Parintilor Bisericii, m-a ajutat, putin cate putin, sa realizez ca aici [in Biserica Ortodoxa] gasim plinatatea credintei crestine, ca la Sfintii Parintii gasim referinta fundamentala, norma pentru noi. Si, am simtit putin cate putin, ca Biserica Catolica, desi a pastrat cu siguranta o mare parte, dar, in acelasi timp, in anumite puncte s-a departat, in cursul secolelor. Si Ortodoxia mi s-a parut locul unde regasim toata aceasta plinatate originara a crestinismului.

– Trebuie sa spunem, de asemenea, ca in acea epoca ati fondat colectia de spiritualitate rasariteana pentru abatia de la Bellefontaine.

– Da, asa este. Tocmai, in aceasta perspectiva – pentru ca era un moment de revenire unor tineri calugari care se interesau destul de mult de patristica, de Parintii care au trait in pustie, de Parintii din vechime ai monahismului – am fondat la Bellefontaine aceasta colectie de spiritualitate orientala, care exista si acum, continund sa se dezvolte, si care a contribuit destul de mult si a ajutat chiar ortodocsii din Franta ca ei insisi sa aprofundeze aceasta traditie patristica.

– Parinte Placide, care a fost urmarea acestei concluzii?

– Ei bine, urmarea este ca am putut sa creez o mica manastire, care era inca dependenta in continuare de Biserica Catolica, dar, in cele ce-a urmat, am incercat impreuna cu cativa tineri calugari, care mi-au cerut sa-i orientez in acest sens, sa traim acolo ca intr-o randuiala monastica ortodoxa, si dupa traditia Sfintilor Parinti in intregime. Si pentru a putea sa facem acest lucru, am vazut necesitatea de a ne cauta izvoarele in tarile ortodoxe. Si atunci am mers in Romania.

In Romania am descoperit in anumite manastiri, o traditie monahala deosebit de puternica, deosebit de apropiata de cea a Sfintilor Parinti, si aici as nota ca exemplu Manastirea Sihastria, unde l-am cunoscut destul de bine pe Parintele Cleopa, si de asemeni pe Parintele Petroniu, devenit egumen in Muntele Athos.

Aceste contacte cu Romania – in acea epoca am mers aproape la fiecare doi ani, deci, in total facusem patru drumuri, iar pe al cincilea l-am facut nu de mult – m-au facut sa vad toate schimbarile, cu caderea comunismului, cand atmosfera s-a schimbat in totalitate, dar am regasit, in cele din urma, aceeasi credinta profunda in sanul poporului, o credinta in acelasi timp populara, dar si foarte articulata in Biserica. Nu exista o credinta intelectuala a oamenilor din Biserica, o credinta populara care sa fie privita de sus de catre intelectualii din Biserica, ci este o credinta profund sudata, intre credinta poporului si cea a calugarilor si a teologilor. Si acest aspect unitar al Bisericii este cel care m-a impresionat mult in Romania. Manastirile nu sunt deloc rupte de popor. Este, intr-adevar o parte de separare, pe care o implica viata calugareasca, bineinteles, dar manastirile sunt in mod vital legate, sunt in simbioza cu poporul roman. Si, de altfel, au contribuit in buna parte, in mod trainic, la mentinerea vie a credintei acestui popor, intr-o epoca cand chiar oficial regimul era ateu.

– Parinte Placide Deseille, ce personalitati v-au impresionat mai mult in timpul calatoriilor sfintiei voastre in Romania?

– Cu siguranta Patriarhul Iustinian, care era un om cu totul remarcabil, si care a stiut sa aiba o atitudine pe de o parte reconcilianta asupra anumitor puncte legate de regimul comunist, dar extrem de ferm cand era necesar. Si apoi, bineinteles la Sihastria a fost Parintele Cleopa, si la Manastirea Sambata de Sus, Parintele Teofil. Sunt cei care m-au marcat cel mai mult acolo, ca de altfel si Parintele Ioanichie Balan, care a scris foarte multe lucruri asupra Sfintilor Stareti.

– V-as ruga sa evocati in cateva cuvinte impresia pe care vi-a lasat-o Parintele Cleopa de la Sihastria.

– Parintele Cleopa era un om profund in invatatura Sfintilor Parinti, a Filocaliei, si care ascundea personalitatea sa in spatele acestor invataturi. Parintele Cleopa nu vorbea de experientele sale personale, de viata sa duhovniceasca personala. Intotdeauna invata ceea ce au spus Sfintii Parinti. Daca ii puneam o intrebare asupra unui lucru sau altul din viata spirituala, raspundea: “Sfintii Parinti au spus asta, sau asta” si cu o extrema discretie asupra propriei persoane.
 
– Si toata teologia sa era o teologie a Duhului, pentru ca nu a facut nicodata studii.

– Nu, dar totusi a citit mult din Sfintii Parinti, si avea o memorie impresionanta. L-am apreciat, de asemenea, foarte mult si pe Parintele Teofil, de la Sambata de Sus, care era un calugar orb, de o inteligenta remarcabila, cu o viata spirituala foarte, foarte profunda, ca aproape uitam ca este orb, in asa masura era prezent, in asa masura cunostea pe de rost atatea texte.

– De ce ati ales Romania, dintre tarile ortodoxe?

– Am ales Romania pentru ca in Grecia, in acea epoca, monahismul nu mai era foarte viu. Incepand cu anii saptezeci a reinceput revigorarea lui, mai ales in Muntele Athos; m-am dus in Muntele Athos incepand cu 1971. Dar Romania a pastrat o viata monahala foarte vie, si chiar a fost revigorata dupa razboi, de catre Patriarhul Iustinian si cu siguranta de un anumit numar de parinti stareti. Si, pe de alta parte, Rusia nu era nici ea accesibila.

In Romania aveam avantajul de a avea o Biserica foarte, foarte vie, un monahism care a suferit, bineinteles, din cauza regimului comunist, dar care totusi avea o mare vitalitate si cu adevarat foarte fidel traditiei. Monahism, care a fost revigorat la sfarsitul secolului al XVIII-lea de catre Sfantul Paisie Velicicovschi in manastirile din Moldova, si cu o intreaga traditie, care isi avea acolo originile, si care a continuat.

– Si, de asemenea, poate pentru ca ortodoxia romaneasca este singura cu o expresie neolatina.

– Da, sigur, pentru noi este mult mai accesibila, decat sa mergem in Grecia sau in tarile de origine slava.

– Si ce s-a intamplat in Romania la epoca respectiva?

– Ei bine, n-am putut sa facem parte in mod canonic din Biserica Ortodoxa Romana tocmai din cauza acestui regimului comunist care nu lasa Bisericii libertatea si era dificil, si chiar de negandit, sa stabilim o legatura canonica din aceasta cauza.

Era epoca in care Muntele Athos cunostea o reinnoire, unde tinere comunitati, sub conducerea unor parinti duhovnici foarte experimentati si de o mare valoare, se reinnoiau in intregime. In acel moment ne-am dus la Muntele Athos pentru a ne insusi invataturile ortodoxe si a incerca sa ne inseram in acele comunitati monahale ortodoxe.

– Ati putea sa ne evocati primele doua vizite in Romania? Parintele staret din Manastirea Sihastria a avut anumite probleme din cauza regimului comunist, in urma vizitelor pe care le-ati facut acolo.

– Da, nu este chiar in urma vizitelor noastre, dar mai mult in urma vizitei unor parinti catolici care au fost acolo, si care in cele ce au urmat, fara sa-si dea seama ca va dauna manastirii, au povestit in anumite articole publicate in reviste din Franta, sejurul pe care l-au avut acolo, si in special intalnirea unui parinte pustnic, in timp ce viata pustniceasca era interzisa de regim. Iar aceasta le-a atras anumite necazuri celor din Romania, si in special parintelui staret de la Sihastria din epoca respectiva, care a fost demis si a suferit foarte mult din cauza aceasta, caci s-au centrat foarte mult asupra lui. Este vorba de parintele Cleopa.

– Si cand ati revenit in Romania l-ati intalnit pe Parintele Cleopa in domiciliu fortat la manastire.

– Da. A fost exilat mai intai intr-o manastire de maici, cred, si mai apoi l-am revazut cand era strict supravegheat la Bucuresti.

– Tocmai, pentru a impiedica astfel de necazuri si probleme datorate regimului comunist, ati ales Muntele Athos.

– Da, da, asa este.

– Parinte Placide, cum a fost dupa aceea? Cum ati descoperit Muntele Athos?

– Stiam ca avea loc aceasta revigorare a vietii monahice in Muntele Athos, si l-am intalnit pe Parintele Staret al Manastirii Simonos Petra, care la timpul respectiv era Parintele Emilianos, care era un mare mistic, si care ne-a inteles pe mine, si pe insotitorii mei, avand sa petrecem acolo unii doi ani, altii un an.

Atunci am fost primiti in Biserica [Ortodoxa] si am devenit calugari la Simonos Petra. Pe urma, staretul nostru a decis ca este mult mai oportun sa ne intoarcem in Franta si sa cream aici metocuri ale Manastirii Simonos Petra. Astfel am putut crea in Franta trei metocuri, dintre care doua de maici si unul de calugari.

– Cati calugari se gasesc acum in cele doua Manastiri pe care le pastoriti, metocuri ale Manastirii Simonos Petra?

– In Manastirea Sfantul Antonie cel Mare suntem in jur de zece, nu toti prezenti acolo, deoarece unul se ocupa de intrajutorare, altii ajuta la Manastirea de la Solan si mai este unul care traieste in sihastrie pe o mica insula in Marea Mediterana.

– Parintele Serafim din Porquerolles.

– Da, intr-adevar. Deci noi suntem in jur de zece. Calugaritele de la Solan sunt in jur de cincisprezece si cred ca cele care sunt in jurul parintelui Elie, la Manastirea Schimbarea la Fata, in sudul Frantei, ele trebuie sa fie in jur de cinci sau sase.

– Ati fost un grup de trei calugari…

– Da, sigur, este vorba de Parintele Serafim, care acum este sihastru la Porquerolles, Parintele Elie, care a fondat aceasta manastire “Schimbarea la Fata“, si cu mine, care am fondat Manastirea Sfantul Antonie cel Mare si Manastirea de la Solan.

– Aceasta vrea sa insemne ca in prezent sunt trei manastiri si o sihastrie care sunt dependente de Simonos Petra.

– Da, da, asa este.

– Si care sunt dupa tipicul athonit.

– Da, avem intr-adevar tipicul atonit si tinem slujbele dupa tipicul atonit, dar in franceza. Am incercat sa facem o munca imensa pentru a adapta cantecele bizantine traditionale pentru cuvintele din limba franceza.

– Sunteti primii care au facut aceasta.

– Pentru toate slujbele, da, pentru ca in general parohiile ortodoxe francofone au adoptat mai repede cantarile slave.

– Si trebuie, de asemenea, spus, ca ati fondat si construit o manastire in stil bizantin.

– Da, intr-adevar, Manastirea Sfantul Antonie cel Mare este construita dupa o traditie athonita, o biserica ce a fost construita fara dificultati pentru ca Serviciile de Administratie Franceze ne-au spus ca volumul si forma nu jeneaza si nu sunt probleme de incadrare in mediu, asa ca am construit practic aceasta biserica in doi ani si jumatate.

– Care imbina stilul bizantin cu stilul roman.

– Da.

– Cu fresce foarte frumoase.

– Da, pentru ca am avut trimis, ca un adevarat inger din ceruri, un foarte bun iconograf rus [Yaroslav Dobrynine], care a venit sa viziteze manastirea dupa ce Rusia s-a deschis dupa caderea comunismului. Si cucerit de biserica noastra, de felul liniilor, s-a oferit sa picteze in mod benevol biserica, in numele ajutorului pe care Rusia vrea sa-l aduca ortodoxiei in Franta. Si a realizat timp de cinci ani, venind in fiecare an cate sase luni, in jur de 600 metri patrati de fresca, ajutat si de sotia lui, care venea si ea.

– Parinte Placide Deseille, ce credeti ca poate aduce ortodoxia lumii occidentale, si in special Frantei?

– Cred ca ortodoxia in Franta poate ajuta pe catolici si pe anumiti protestanti francezi, sa regaseasca elemente ale marii traditii comune, care a fost cea a tuturor Bisericilor pana in secolul al XI-lea, si de care se vede ca multi catolici inseteaza si, in general, sunt primitori cu privire la textele ortodoxe, la publicatiile ortodoxe, si chiar vin la slujbele noastre. Si simtim cum, fara sa se converteasca neaparat la ortodoxie, ortodoxia le aduce cu siguranta un ajutor spiritual.

– Ati pastrat bune relatii cu abatia de la Bellefontaine.

– Da, cu cei de la Bellefontaine dar si cu altii de la alte manastiri catolice.

– Si cum vedeti posibila adevarata impacare intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica?

– A! Sunt deja mari pasi facuti, pentru ca nu mai este vorba de o suspiciune reciproca, si exista aceasta dragostea ca virtute, dar o impartasire comuna intre cele doua Biserici va fi foarte dificila pentru ca Biserica Catolica a definit ca dogma, din vremea Evului Mediu, anumite puncte care nu sunt in acord cu vechea Traditie, Traditia pe care a pazit-o Biserica Ortodoxa, insa pentru Biserica Catolica sunt dogme de credinta, si ea nu vrea sa revina, dupa cum se pare, asupra lor.

Dar poate ca nu este imposibil ca intr-o zi Biserica sa explice ca aceste dogme au fost influentate de o anumita epoca, si ca modul lor de expresie a fost influentat de o anumita epoca, de teologia particulara a unei epoci si ca au un caracter relativ. Deci iata ca este un acord doctrinar care se poate stabili, astfel, intr-o zi, dar aceasta presupune foarte mult timp, foarte multe schimbari si foarte multe confruntari.

– Care sunt punctele cele mai importante care ar trebui rezolvate in acest dialog teologic-ecumenic intre cele doua Biserici?

– As spune ca este vorba de TOATA teologia, pentru ca asa cum spunea un teolog catolic care s-a ocupat destul de mult de aceasta apropiere intre cele doua Biserici, parintele Yves Congars, “intre ortodoxie si catolicism totul este asemanator si totul este diferit“. Aceasta inseamna ca aceleasi puncte fundamentale se gasesc de-o parte si de cealalta, dar tot timpul sunt diferente. Nu sunt diferente numai in anumite puncte. Este, intr-adevar Sfanta Treime, Filioque – faptul ca Sfantul Duh care purcede pentru ortodocsi doar de la Tatal, iar pentru catolici de la Tatal si de la Fiul, nu-i asa? -, mai este si purgatoriul… dar sunt puncte pe care nu trebuie sa le izolam de ansamblu, ci trebuie sa vedem ansamblul crestinatatii, al vietii crestine, al teologiei crestine, care este de o maniera diferita, care este accentuata diferit.

– Si credeti ca sunt sperante pentru viitorul apropiat…

– Nu indraznesc sa spun apropiat, dar sunt sigur ca am putea sa speram reunificarea, insa, vazand cum stau lucrurile, aceasta este foarte dificila, si simtim in prezent ca sunt foarte multe obstacole.

– Cunosteti foarte bine teologia catolica contemporana. Este totusi vreun curent care merge in aceasta directie?

– Sunt personalitati care se intereseaza de ortodoxie, dar teologia catolica, in ansamblul ei, nu merge in prezent in sensul apropierii ei de ortodoxie. Sunt interesati de probleme care nu sunt cele care par primordiale ortodocsilor si orientarile noastre sunt diferite.

– Ati putea cita cativa teologi catolici care fac lucrari in acest sens?

– De exemplu, am putea sa amintim pe marii iezuiti care au fost la originea renașterii patristice, oameni ca Parintele Henri de Lubac, Jean Daniélou [etc.], oameni care au facut destul de mult pentru apropierea de Biserica Ortodoxa. Dar mai sunt si alti teologi, poate mai putin cunoscuti, dar care se pare ca sunt mai mult preocupati pentru a stabili contacte umane, in sensul actual, si traditia crestina. Nu este fara interes, dar este totusi intr-un discurs diferit fata de cel patristic.

– Parinte Placide Deseille, sunteti francez de origine si ortodox si lucrati destul de mult pentru inradacinarea ortodoxiei in Franta. Ce puteti sa ne spuneti despre acest subiect? Cum vedeti o ortodoxie franceza? 

– Ma gandesc, in ceea ce ma priveste, ca ortodoxia franceza trebuie sa pastreze esentialul traditiei ortodoxe, si aici se intelege si in plan liturgic. Nu sunt favorabil unei liturgici proprii Frantei, cum de exemplu au cautat unii sa faca, dar, in schimb, cred ca este extrem de important ca slujbele sa fie in franceza, si  ca trebuie sa dezvoltam destul de mult traducerile in franceza, si, de asemenea, adaptarile cantarilor bizantine pentru limba franceza. Aici este o intreaga lucrare pentru a putea face sa fie transmisa intreaga traditie ortodoxa, si in special cea liturgica, in limba franceza.

– Ce parere aveti de subiectul foarte important de a gasi o unitate vizibila intre Bisericile Locale in Franta.

– Da, acest lucru este foarte important deoarece este pacat ca Biserica sa fie impartita intre unii si altii, toti de origini etnice diferite. Aceasta este chiar o negare a Bisericii initiale, unde nu trebuie sa fie diferente legate de nationalitate. Dar, pe de alta parte, daca tinem cont ca Biserica Ortodoxa este prezenta acum in Franta gratie diverselor emigrari, intelegem ca din punct de vedere pastoral, patriarhii si episcopii diferitelor natii, au vrut sa asigure un serviciu liturgic si, pastoral pentru credinciosii lor. Insa este foarte mult de dorit ca destul de repede, acum, sa se mearga spre o unificare. Nu imi fac insa iluzii, aceasta va fi dificil.

– Si cum vedeti aceasta Biserica Locala?

– Trebuie sa fie un arhiepiscop ortodox la Paris si sa fie mitropolii locale cu episcopul lor, in marile orase ale Frantei, si avand jurisdictia pe teritoriul dat. Aceasta, si putem imagina foarte bine, pentru emigranti care nu cunosc foarte bine limba franceza, cateva vicariate cu parohii in care se vorbeste limba romana, limba sarba, sau rusa, dar toate acestea sub autoritatea unui mitropolit unic pentru intreg teritoriul Frantei, si in cadrul unor eparhii locale unificate.

– Ce trebuie sa faca ortodocsii pentru a merge in aceasta directie?

– Sa evite tot ce tinde sa identifice ortodoxia cu, as spune, un club folcloric [nationalist]. E foarte bine ca grecii in Franta sa aiba, de exemplu, reuniuni, sau asociatii pentru a pastra cantecele populare grecesti sau dansurile folclorice, dar nu este rolul Bisericii, nu este rolul vietii liturgice. Si Liturghia trebuie sa fie din ce in ce mai mult in limba franceza pentru ca orice participant, fie ca e grec de origine, fie ca e francez, fie ca e slav, sau de alta nationalitate, sa poata forma o singura Biserica, un singur Trup al lui Hristos, in afara tuturor acestor distinctii.

***

Pemptousia:

Père Placide Deseille: Drumul meu către Ortodoxie – Muntele Athos. Simonopetra (1977-1978)

Curând după aceea vom pleca în Sfântul Munte. Cunoștințele noastre despre Biserica ortodoxă și monahismul ei erau încă exterioare și insuficiente. Posibilitatea de a primi într-o mănăstire o inițiere serioasă la acest gen de viață era un har neprețuit. Simonopetra era remarcabilă atât prin personalitatea duhovnicească a egumenului său, cât și prin tinerețea și elanul spiritual al obștii sale. Aceasta se adunase în jurul Arhimandritului Emilianos, în Mănăstirea Schimbării la Față din Meteore, Thessalia, unde luasem un prim contact cu ea. Puțin mai târziu, ea [obstea] avea să emigreze în Muntele Athos, la Simonopetra. De mai multe ori, călugări catolici fuseseră primiți aici într-un mod foarte frățesc, iar problemele și realitățile Occidentului erau, în mod particular, foarte bine cunoscute și înțelese aici.

Egumenul Emilianos Simonopetritul

Prima noastră ședere în Athos fusese în primăvara anului 1971. Nu se vorbea atunci în Occident despre Sfântul Munte decât în termeni de declin și decadență și nu lipseau voci care să prevadă stingerea completă a monahismului athonit într-un viitor apropiat.

Această primă călătorie ne-a permis deja să ne dăm seama că aceste categorii de «declin» sau, invers, de «reînnoire» sunt destul de inadecvate atunci când vorbim de monahismul ortodox. Ele evocă, mai ales, aspectul exterior, sociologic și statistic al lucrurilor. Dar esențialul este viața profundă care scapă investigațiilor de acest ordin. A existat, în mod cert, o scădere considerabilă a efectivelor ce se datora, în ceea ce-i privește pe slavi, consecințelor instaurării regimului sovietic în Rusia, iar în ceea ce-i privește pe greci, exodului forțat din 1922, care a ruinat înfloritoarea creștinătate grecească din Asia Mică, apoi celui de-al doilea război mondial și războiului civil. Dar, în 1971, această scădere a numărului de călugări era stabilizată și creșterea putea fi întrezărită. Creșterea avea să se accelereze apoi într-un ritm nesperat. Datorită sosirii a numeroși începători și călugări tineri, mănăstirile, care nu mai numărau decât câțiva bătrânei, aveau să reînvie la viață unele după altele. Trebuie să precizăm că acești tineri călugări pe care astăzi îi întâlnim peste tot în Athos, nu pretind în nici un fel să reînnoiască sau să schimbe în vreun fel viața monastică. Din contră, tendința lor este, mai degrabă, de a prelua formele de viață cele mai tradiționale și mai riguroase, părăsind înlesnirile idioritmiei. Ei nu doresc decât să fie ucenici și să beneficieze de experiența Părinților duhovnici de foarte mare valoare care nu au lipsit niciodată în Sfântul Munte.

Sfântul Siluan, care a trăit în Athos din 1892 până în 1938, este cunoscut în Franța datorită cărții Părintelui Sofronie. Dar existau în Athos, chiar în aceeași vreme, numeroși călugări, care, prin intensitatea vieții lor duhovnicești, nu erau cu nimic mai prejos decât Sfântul Siluan. Mai multe mănăstiri sunt acum conduse de Părinți duhovnicești formați ei-înșiși de către un isihast care a trecut la Domnul în anul 1959: Gheron Iosif, ale cărui admirabile Scrisori au fost publicate [și în limba franceză].

Li se reproșează adesea călugărilor din Sfântul Munte opoziția lor față de ecumenism și sunt acuzați cu ușurință că sacrifică milostenia pentru adevăr. Încă din timpul primei noastre călătorii în Sfântul Munte, pe când încă eram romano-catolici și gândul de a deveni ortodocși nici măcar nu ne trecea prin minte, ne-a fost foarte ușor să constatăm că ei știau să arate o bunătate foarte delicată și plină de atenție față de oameni, oricare ar fi fost convingerile și apartenența lor religioasă, alături de o intransigență doctrinală. De altfel, în ochii lor, respectul total al adevărului este una din primele îndatoriri pe care le-o impune milostenia față de ceilalți. Ei nu au nici o poziție doctrinară particulară și profesează în mod simplu credința Bisericii Ortodoxe: «Biserica una este. Această Biserică una și adevărată, care păstrează continuitatea vieții ecleziale, adică unitatea Tradiției, este Ortodoxia. A admite că această Biserică, una și adevărată, în stare pură, nu există pe pământ și că ea este parțial conținută în diferitele «ramuri», ar însemna […] a nu avea credință în Biserică și în Stăpânul său».

Athoniții țin, pur și simplu, ca această convingere a lor să se vadă în fapte. Ei nu pot aproba comportamente sau vorbe care să pară că implică o recunoaștere practică a teoriei «ramurilor». Unitatea creștinilor, pe care o au la inimă tot atât de mult ca și ceilalți, nu se poate realiza decât prin alăturarea non-ortodocșilor la integritatea și plenitudinea credinței apostolice. Ea nu va putea fi rodul compromisurilor și eforturilor născute dintr-o aspirație umană și naturală la unitatea între oameni, care nu ar prețui moștenirea încredințată Bisericii. În materie de ecumenism ca viață spirituală, atitudinea athosului este una de sobrietate și discernământ. Trebuie să știm să filtrăm atât elanurile sensibilității ca raționament al spiritului și, mai ales, să renunțăm la «a plăcea oamenilor», dacă dorim să plăcem lui Dumnezeu și să intrăm în Împărăția Sa.

Primirea în Biserica Ortodoxă

Am fost primiți în Biserica Ortodoxă pe 19 iunie 1977, la Simonopetra. Diverse informații inexacte, chiar imputări calomnioase, au fost răspândite cu privire la această primire. Împotriva a ceea ce s-a spus sau s-a scris chiar de către ortodocși, pot afirma că niciodată nu ni s-a cerut să ne angajăm în a combate Biserica Catolică! Niciodată nu ni s-a cerut să ne renegăm trecutul. Din contră, egumenul nostru va insista foarte mult asupra faptului că intrarea noastră în Biserica Ortodoxă însemna o desăvârșire, intrarea într-o plenitudine; ea aducea un complement necesar la tot ceea ce primisem mai înainte în Biserica Catolică. Tocmai de aceea, pentru a marca continuitatea cu trecutul, el va insista să-mi păstrez numele pe care l-am primit la intrarea mea întru monahism de la Bellefontaine, unde fusesem pus sub ocrotirea Sfântului Placide.

***