Sf. Iustin Popovici despre ECUMENISM ca DIALOG AL MINCIUNII

4-09-2007 ~~Sublinieri~~

Propunem o lectura din Sf. Iustin Popovici, in continuarea textelor care ne ajuta sa intelegem mai bine ce fel de nelegiuire mascata sub intentii nobile se lucreaza la Adunarea Ecumenica Europeana de la Sibiu. Sfantul Iustin al Serbiei ne ajuta sa intelegem ca mult-clamatul dialog al ecumenismului este, de fapt, un dialog al falsitatii, al minciunii, un dialog care, in ciuda fastuozitatii si a sentimentalismului searbad afisat, este o ocara adusa Adevarului. Intr-adevar, dispretul fata de Adevar, dispretul fata de Biserica Ortodoxa si traditia sa ascetica, monhala, fata de mucenicie si fata de credinciosul obisnuit care iubeste credinta sa, sunt trasaturile mai putin vizibile in pozele adunarilor ecumenice. Iar acest dispret nu este altceva decat dispret fata de Hristos, Adevaratul Dumnezeu, fata de Maica Sa si fata de toti sfintii.

“Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din Europa Occidentală. Înlăuntrul său se află inima umanismului european, având papalitatea drept cap al ei. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Întrucât, de-a lungul istoriei, felurite erezii au tăgăduit sau au deformat anumite însuşiri ale Dumnezeu-omului şi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene se îndepărtează cu totul de El, înlocuindu-L cu omul european. Nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este “legiune”.

Dogmele ortodoxe, adică dogmele sfinte ale Bisericii, sunt respinse şi înlocuite de către dogmele latine eretice ale primatului şi infailibilităţii papei, adică a omului. Din această panerezie s-au născut ereziile şi continuă să se nască: Filioque, respingerea invocării Duhului Sfânt, pâinea nedospită, introducerea harului creat, purgatoriul, meritele prisositoare ale sfinţilor, învăţături standard cu privire la mântuire, iar de aici au izvorât învăţături standard despre viaţă, papalitate, “Sfânta” Inchiziţie, indulgenţe, uciderea păcătoşilor din pricina păcatelor lor, iezuitismul, scolasticii, cazuiştii, monarhianismul şi individualismul social de diferite feluri…

Protestantismul? Este copilul loial al papalităţii. A mers dintr-o erezie într-alta de-a lungul secolelor şi se îneacă încontinuu în feluritele otrăvuri ale erorilor sale eretice. În plus, semeţia papală şi neghiobia “infailibilă” domnesc în chip absolut înlăuntrul ei, ruinând sufletele credincioşilor săi. Mai presus de orice, fiecare protestant este un papă independent atunci când se ajunge la probleme de credinţă. Acest lucru conduce de la o moarte spirituală la alta; şi nu există nici un sfârşit al acestei stări “muribunde”, întrucât o persoană poate suferi nenumărate morţi spirituale (pe parcursul unei vieţi). Întrucât aşa se prezintă lucrurile, nu există nici o ieşire din acest impas pentru ecumenismul catolico-protestant dimpreună cu pseudo- Biserica sa şi pseudo-creştinismul său fără o pocăinţă pornită din adâncul inimii făcută dinaintea Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale Ortodoxe.

Pocăinţa este doctoria pentru orice păcat, medicamentul oferit omului de către singurul Prieten al omului (Hristos). Fără pocăinţă şi fără intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este inadmisibil şi nefiresc să vorbim despre unificarea “Bisericilor”, despre dialogul dragostei, despre împărtăşania comună (adică despre un potir comun).

Cel mai important lucru dintre toate este acela că trebuie să fii “unit în trup” cu trupul teandric al Bisericii lui Hristos şi prin el să te împărtăşeşti cu sufletul său, Duhul Sfânt, şi să devii moştenitor al binecuvântărilor Dumnezeu-omului Hristos. “Dialogul contemporan al dragostei” care îmbracă forma unui sentimentalism ieftin, este în realitate o negare a sfinţirii mântuitoare a Duhului şi a credinţei în adevăr (2 Tes. 2, 13), care este unica “dragoste de adevăr” mântuitoare (1 Tes. 2, 10). Esenţa dragostei este adevărul; dragostea vieţuieşte şi înfloreşte în adevăr. Adevărul este inima oricărei virtuţi dumnezeieşti şi prin urmare şi a dragostei. Şi fiecare dintre aceste virtuţi dumnezeieşti predică şi propovăduieşte despre Dumnezeu-omul Iisus care este singura Persoană Care reprezintă întruparea şi chipul Adevărului divin, cu alte cuvinte Pan Adevărul.

Dacă adevărul ar fi altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, dacă ar fi gândire, o idee, o teorie, minte, ştiinţă, filosofie, cultură, om, umanitate, lumea sau întregul univers sau oricine sau orice altceva sau toate la un loc, ar fi un lucru minor, insuficient, finit, muritor. Adevărul, însă, este o persoană şi, într-adevăr, persoana Dumnezeu-omului Hristos, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, şi ca atare este nemuritoare şi nesfârşită, veşnică. Aceasta deoarece în Domnul Iisus, Adevărul şi Viaţa au aceeaşi esenţă: ele sunt Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (cf. Ioan 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Iisus Hristos creşte neîncetat prin Adevărul Său în nemărginirea divină. El creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea sa, cu toată inima şi cu tot sufletul său. Oamenii vieţuiesc în Hristos “ţinând adevărul în iubire”, fiindcă doar în acest fel noi trebuie “să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efes 4, 15). Acest lucru este întotdeauna împlinit “împreună cu toţi sfinţii“ (Efes. 3, 18), întotdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă o persoană nu poate creşte în El “Carele este capul” trupului Bisericii, cu alte cuvinte în Hristos, în vreun alt fel.

Să nu ne înşelăm. Există şi “un dialog al falsităţii”, atunci când cei ce discută se mint unii pe alţii în mod conştient sau inconştient. Acest tip de dialog este propriu “tatălui minciunii”, diavolul, “căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Este, de asemenea, un lucru obişnuit pentru colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi să-şi atingă “adevărul” lor cu ajutorul minciunilor atunci când ei vor să-şi împlinească binele lor prin rău. Nu poate exista nici un “dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, acest dialog nu este adevărat şi nu este firesc. Ca atare, porunca Apostolului cere ca “dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12, 9).

Despărţirea şi detaşarea eretico-umanistă faţă de dragostea de adevăr este un semn al lipsei credinţei teandrice, precum şi a pierderii echilibrului şi bunului simţ teandric. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nici nu este calea urmată de Sfinţii Părinţi. Ortodocşii sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr numai “împreună cu toţi sfinţii” şi au proclamat această dragoste teandrică şi mântuitoare pentru lume şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu din vremea Apostolilor şi până azi. Pacifismul umanist, minimalist şi moralist al ecumeniştilor contemporani face doar un singur lucru: aduce la lumină rădăcinile lor umaniste bolnave, cu alte cuvinte filosofia lor bolnavă şi plăpânda lor moralitate “după predania omenească” (Col. 2, 8). Ei ne descoperă criza credinţei lor umaniste, precum şi insensibilitatea lor prezumţioasă faţă de istoria Bisericii, adică faţă de continuitatea sa apostolică şi sobornicească în adevăr şi în har. Iar sfânta, apostolica, patristica gândire îndreptată spre Dumnezeu, precum şi cugetarea îndumnezeită sunt binevestite prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul care rosteşte acest adevăr: “fiindcă credinţa este temelia lucrurilor care-i urmează, adică nădejdea şi dragostea, care desigur că sprijină adevărul” (PG 90 c, 1189 A).

Învăţăturile despre erezii ale Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-omului Hristos, formulate prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade spun că ereziile nu sunt o Biserică şi nici nu pot fi o Biserică. De aceea, ele nu pot avea Sfintele Taine, mai ales Taina Euharistiei, taina tainelor.

Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică: chiar Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Biserica însăşi şi în general totul cu privire la Dumnezeu-omul Hristos. Cuminecarea interconfesională, adică participarea împreună cu ereticii la Sfintele Taine şi, mai ales, la Sfânta Euharistie, reprezintă cea mai neruşinată trădare a Domnului nostru Iisus Hristos, trădarea lui Iuda. Aceasta reprezintă, mai ales, o blasfemie adusă întregii Biserici celei una a lui Hristos, a Sfintei Tradiţii a Bisericii. Astfel, unul care face aceasta ar trebui să se lipsească de modul de gândire hristic şi de propria conştiinţă faţă de Sfintele Taine, de sfintele lor înţelesuri şi sfintele porunci de a urma această cale. Mai întâi, ar trebui să ne întrebăm pe ce fel de eclesiologie şi pe ce fel de teologie a Bisericii se bazează “cuminecarea interconfesională”? Aceasta deoarece întreaga teologie ortodoxă nu este fondată şi nu se bazează pe “cuminecarea interconfesională”, ci pe realitatea teandrică a Împărtăşaniei înseşi (cf. 1 Cor. 1, 9; 10, 16-17; 2 Cor. 13, 13; Evrei 2, 14; 3, 14; Ioan 1, 3). Ideea cuminecării interconfesionale este contradictorie în ea însăşi şi de neconceput pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească.

Al doilea fapt, cu adevărat un fapt sfânt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă cu privire la Biserică şi Sfintele Taine, cea mai mare şi unica taină este Biserica însăşi, trupul Dumnezeu-omului Hristos, aşa încât ea este singurul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine. În afara acestei taine teandrice a Bisericii, taină peste toate tainele, nu există şi nu pot exista alte “taine”; de aceea, nu poate exista o cuminecare interconfesională a tainelor. Prin urmare, putem vorbi despre Taine în contextul acestei taine atotcuprinzătoare care este Biserica. Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul şi temelia Tainelor şi nu invers. Sfintele Taine nu pot fi considerate ca fiind deasupra Bisericii sau studiate în afara Trupului Bisericii. Din această pricină, în acord cu gândirea Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga tradiţie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte existenţa altor taine în afara sa şi nici nu le recunoaşte ca fiind taine, iar omul nu poate primi Sfintele Taine până ce unul ca acesta nu se întoarce de la “Bisericile” eretice, adică de la falsele biserici, prin pocăinţă, la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Până atunci, unul ca acela rămâne în afara Bisericii, neunit cu ea prin pocăinţă şi este, după părerea Bisericii, un eretic şi, prin urmare, se află în afara posibilităţii împărtăşirii mântuitoare, fiindcă “ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6, 14).

Apostolul neamurilor, cu autoritatea pe care a primit-o de la Dumnezeu-omul Hristos, ne dă această poruncă: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit. 3, 10). Cum poate cineva care nu numai că nu-l respinge pe “eretic”, ci I-l şi dăruieşte pe Domnul Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie, zic, cum poate unul ca acesta să facă parte din rândul celor ce împărtăşesc sfânta credinţă teandrică şi apostolică? În plus, iubitul ucenic al Domnului Iisus, apostolul iubirii, ne dă această poruncă: “să nu primiţi în casa voastră” (2 Ioan 1, 10) pe cel ce nu crede în întruparea lui Hristos şi nu acceptă învăţăturile evanghelice despre El ca Dumnezeu-om.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli spune răspicat: “Orice episcop sau preot care se roagă dimpreună cu ereticii să se oprească din slujire, dar dacă unul ca acesta îngăduie ca ereticii să slujească în Biserică, atunci să se caterisească” (cf. Canonului 33 al Sinodului din Laodiceea).

Nu este oare limpede acest canon? Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli ne arată: “Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga evreilor sau în vreun templu al ereticilor spre a se ruga, unul ca acesta să fie nu numai caterisit, dar şi afurisit”, iar acest lucru este limpede chiar şi pentru mintea cea mai primitivă. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ne spune: “Poruncim ca orice episcop sau preot care acceptă vreun botez al ereticilor sau vreo jertfă de-a lor să fie caterisit; căci în ce fel poate Hristos să se împace cu Veliar sau ce are oare de împărţit credinciosul cu cel necredincios?”.

Este limpede chiar şi pentru un orb că această poruncă ne îndeamnă ca nu numai să nu recunoaştem vreuna dintre tainele ereticilor, ci să le şi socotim nelegitime şi lipsite de har dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin, de Dumnezeu înţelepţitul purtător al Sfintei Tradiţii patristice soborniceşti şi apostolice a Bisericii lui Hristos ne arată din inimă faptul că toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Apostoli şi toate sfintele sinoade ale Bisericii ne-au învăţat următorul adevăr teandric: “Pâinea şi vinul nu reprezintă un simbol al trupului şi sângelui lui Hristos (ferească Dumnezeu!); ci însuşi trupul şi sângele Domnului… fiind numite Împărtăşanie, întrucât noi primim dumnezeirea lui Hristos prin intermediul ei. Şi cu adevărat aşa este fiindcă prin ea, noi ne împărtăşim cu Hristos şi primim Trupul şi dumnezeirea Sa în noi; prin ea, noi ne împărtăşim şi ne unim unul cu celălalt; fiindcă dacă ne împărtăşim dintr-o pâine, noi toţi devenim un trup şi un sânge al lui Hristos şi ne unim unul cu celălalt şi suntem socotiţi a face parte din acelaşi trup cu Hristos. Să ne păzim, deci, cu orice preţ, de a lua Împărtăşania de la eretici sau de a le-o oferi acestora. «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Mt. 7, 6), ne spune Domnul, ca nu cumva să devenim părtaşi la învăţăturile lor false şi la osândirea lor.

Dacă există o astfel de unire cu Hristos şi unul cu altul, atunci cu adevărat ne unim cu toţi cei cu care ne împărtăşim, fiindcă această unire vine în urma unei libere voinţe şi nu fără intervenţia judecăţii noastre. Fiindcă noi toţi suntem un trup, fiindcă noi «toţi ne împărtăşim dintr-o pâine» aşa cum spune dumnezeiescul Apostol (1 Cor. 10, 17)”. (Sf. Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinţei ortodoxe, 4, 13, P.G. 94; c. 1149, 1152, 1153). Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul neînfricat al adevărurilor teandrice ortodoxe, proclamă către toţi oamenii: “A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dumnezeu străin te apropie de diavolul.” (Teodor Studitul P.G. c. 1668c). După spusele sale, pâinea ereticilor nu este “trupul lui Hristos” (ibid. c. 1597A). Ca atare, “atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi mod împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru în cazul celor ce se împărtăşesc din ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos” (Ibid. c. 1480 CD). În plus, împărtăşania de la eretici nu este pâinea comună, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi înnegrind sufletul (ibid. c. 1189c.)”.

(Sf. Iustin Popovici, Credinta Ortodoxa si viata in Hristos, Ed. Bunavestire).