Astazi in casa ta trebuie sa raman!

Sfantul Ioan Maximovici:

[…] Zaheu nu era un vameş de rând, ci mai-marele vameşilor – arhitelonis. Fără îndoială că le făcuse pe toate: adusese jurământ păgânesc şi jertfa păgânească, îi jupuia fără milă de dăjdii pe confraţii săi, le mai şi mărea birurile în interesul lui propriu. Şi deveni, cum mărturiseşte Evanghelia, un om bogat. Desigur că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau pierdute toate aşteptările lui Israel. Toate cuvintele pronunţate de prooroci, îndrăgite din copilărie, la auzul cărora fremăta de bucurie orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ, „cunoscător al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era trădătorul, un renegat. El nu avea parte în Israel.

Şi iată că ajung până la el zvonuri că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit de prooroci, a venit deja pe pământ şi, împreună cu un mic grup de ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, în sufletele credincioase se aprind, fremătător, speranţe pline de bucurie. Cum va reacţiona la aceasta Zaheu?

Pentru el, personal, venirea lui Mesia este o catastrofă, înseamnă că stăpânirea romană se sfârşeşte şi desigur că biruitorul Israel se va răzbuna pe el pentru pierderile suferite din cauza lui, pentru jignirile şi strâmtorările pe care i le-a pricinuit. Dar chiar dacă nu este aşa, căci – după mărturia proorocului – Mesia vine drept, biruitor şi smerit (Zah. 9, 9) chiar şi atunci biruinţa lui Mesia nu îi va aduce decât cea mai mare ruşinare şi privarea de toată bogăţia şi situaţia pe care le-a dobândit cu înfricoşătorul preţ al trădării lui Dumnezeu, a poporului natal şi a tuturor aşteptărilor lui Israel.

Dar poate că nu e tocmai aşa. Poate că noul prooroc nu e deloc Mesia. Nu toată lumea crede în El. Cei mai importanţi duşmani ai vameşilor şi, în particular, ai lui Zaheu – fariseii şi cărturarii – nu cred în El. Poate că toate acestea nu sunt decât scornelile deşarte ale lumii. Atunci poate continua să trăiască liniştit, ca şi mai înainte. Dar Zaheu nu vrea să rămână ţintuit de astfel de gânduri. El vrea să-L vadă pe Iisus, ca să se lămurească, să se lămurească cu certitudine cine este El. Şi Zaheu doreşte ca proorocul care trece pe lângă el să fie cu adevărat Mesia Hristosul. El doreşte să strige, împreună cu proorocii: „O, dacă ai desface cerurile şi ai coborî!” – chiar dacă asta ar însemna o catastrofă de moarte pentru el, Zaheu.

Există, va să zică, în sufletul său astfel de adâncimi, pe care nici el însuşi nu şi le dibuise până acum, există în el o iubire aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente dezinteresată faţă de „aşteptarea popoarelor“, faţă de chipul zugrăvit de profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa neputinţele noastre, şi a purtat durerile noastre“.

Şi, dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se mai gândeşte la sine. Pentru el personal, pentru Zaheu, biruinţa lui Mesia înseamnă dezastru şi moarte. Dar el nu se gândeşte la asta. El vrea să-L vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care L-au prevestit Moise şi proorocii. Şi iată că Hristos trece pe lângă el. El este înconjurat de mulţime. Zaheu nu poate să-L vadă, fiind mic de statură.

Dar setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu, dezinteresată până la totala lepădare de sine, ca măcar de departe să-L vadă pe Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit, încât el – un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman – neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale, şi se suie în copac, într-un smochin – un sicomor, care crescuse în cale.

Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel- Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Iubirea vede ceea ce nu îi este accesibil ochiului indiferent sau duşmănos. Iubind dezinteresat chipul lui Mesia, Zaheu a putut să recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere prin Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire dumnezeiască şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea din ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici Zaheu nu şi le cunoscuse până atunci: Domnul a văzut că iubirea arzătoare pentru Sfântul lui Israel, neîntunecată câtuşi de puţin de vreun interes personal, a acestei inimi de trădător, poate să-l renască şi să-l înnoiască. Atunci răsună glasul dumnezeiesc: “Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân“. Şi renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui.

Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. Doamne, Doamne, şi noi Te-am trădat odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, ne-am lipsit de partea noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta, biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne, vino degrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum l-ai pomenit odinioară pe Zaheu!

(in: Sf. Ioan Maximovici, “Predici si indrumari duhovnicesti“)

Sfantul Nicolae Velimirovici:

“Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh dea­supra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură si, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit în­tr-un copac înalt. Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curătească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iu­birea de argint si nemilostivire si, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă si facere de bine. Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oa­menilor, precum si de gândurile si dorinţele lor, si întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos.

Dar cum să se pocăiască păcătosul până ce nu-L întâlneşte pe Domnul în inima sa si nu îşi cunoaşte ruşinea ? Mai îninte de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micuţul Za­heu L-a întâlnit în inima sa şi s-a ruşinat de căile sale. […] Fericitul Augustin a simţit durerea aceasta de moarte, care l-ar fi ucis dacă n-ar fi ajuns degrabă la ruşine şi la frica de Dumnezeu. Căinţa este străvederea dintr-o dată a leprei care te roade şi strigă­tul de ajutor către Vindecătorul. E ca şi cum un om având părul negru si neprivindu-se multă vreme în oglindă s-ar uita deodată si s-ar vedea cu părul albit. Asemeni omului acestuia e si păcătosul care crede fără grijă despre sine că e sănătos la suflet, până într-o zi când ochii i se deschid si vede că e plin de lepră. Dar până nu se uită într-o oglindă cum are să vadă lepra de pe sine ? Unde e acea oglindă ?

Oglinda e Hristos, oglinda în care fiecare se vede aşa cum este. Este singura oglindă ce li s-a dat oamenilor ca să se uite si să se vadă aşa cum sunt. In Hristos, în oglinda cea clară, fiecare se vede urât şi bolnav; şi mai vede şi chipul său cel dintâi, aşa cum l-a avut si aşa cum trebuie să-l mai aibă. Păcătosul Zaheu, înfloritor şi vioi pe dina­fară, văzându-L pe Hristos a văzut si cumplita lepră care-l acoperea, si durerea pentru care alt leac nu e pe pământ decât Hristos.

Căinţa e începutul lepădării de voia proprie, începutul supune­rii în faţa voii lui Dumnezeu. Trăind în voia sa, omul ajunge curând în vizuina fiarelor, în ocolul vitelor, lipsit de vrednicia sa împărătească. Nu este om pe pământ care să fi trăit după voia sa si să fi rămas om. „Om” nu e niciodată sinonim cu „voie proprie”; om în toată puterea cuvântului e numai acela care se supune unei voinţe mai înalte, voinţa dreaptă si nebiruită a lui Dumnezeu. Cine trăieşte după voia sa trăieşte în nebunie, în întuneric si în scrâşnirea dinţilor, însuşi trupul îi e întuneric si scrâşnet, la fel şi sufletul. Voia de sine deschide uşa viermelui neadormit care devoră şi trupul şi sufletul. Căinţa este descoperirea cuibului de şerpi din sine însuşi. „Vai mie”, strigă înspăimântat păcătosul ai cărui ochi s-au deschis şi vede, „Vai mie, de unde au crescut în mine viermii aceştia ? Cine mă va izbăvi de ei?”

Evanghelia de astăzi ne înfăţişează un păcătos care s-a întors. Este Zaheu cel mic de stat, care s-a înălţat ca să-L vadă pe Hristos Cel Preaînalt[…] Din dumnezeiască rânduială, în Evanghelie sunt pomenite doar cateva pilde de pocăinţă, pline însă de învăţăminte din neam în neam. Pilda Apostolului Petru ne arată căderea în mai multe rânduri din pricina fricii de oameni, si căinţa înnoită ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Pilda femeii păcătoase ne dezvăluie lepra desfrâului si vindecarea de lepra aceasta. Pilda lui Zaheu ne arată lepra lă­comiei şi vindecarea de ea. Pilda tâlharului pocăit pe cruce ne arată putinţa mântuirii si puterea mântuitoare a căinţei fie si pen­tru cei mai mari nelegiuiţi, şi fie si în ultima clipă: a morţii.

Toate acestea sunt pilde ale unei căinţe pline de nădejde, care duce la viaţă. Ele ne stau dinainte tocmai pentru ca, în păcătoşenia noas­tră, să putem alege calea mântuirii. Dar mai este şi o căinţă care duce la moarte, deznădejde şi ucidere de sine, şi aceasta a fost căinţa vânzătorului Iuda: Am greşit vânzând sânge nevinovat… şi, ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27, 4-5). O astfel de căinţă, ce duce la deznădejde si omor, nu e căinţa creştină cea binecuvântată, ci mânie satanică asupra sa însuşi, asupra lumii şi a vieţii. Dar să ne oprim astăzi asupra minunatei pilde de pocăinţă a mărunţelului Zaheu, despre care ni se vorbeşte în Evanghelia de astăzi.

[…] Dar în Zaheu păcătosul s-a deşteptat Zaheu omul, întunecat până atunci de cel mai dinainte, şi acesta s-a grăbii să se înalţe ca să-L vadă pe Omul fără de păcat, să vadă chipul său cel dintâi, curat si neschimbat. Zaheu a alergat aşadar şi s-a suit, ca pe o scară, într-un sicomor ce creştea pe marginea drumului pe unde avea să treacă Domnul.

Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zaheu, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Din cuvintele acestea se vede că nu Zaheu L-a zărit mai întâi pe Domnul, ci Domnul pe el: Iisus, privind în sus, a zis… Domnul l-a chemat pe Zaheu. L-a văzut pe Zaheu în duh cu mult mai înainte de a da cu ochii de el când a sosit la locul acela […]

[Dumnezeu] ne vede, şi noi nici nu ne dam seama, îl căutăm cu trudă, iar El ne-a si aflat. Doar să ne îndreptăm spre El ochii minţii, dorind din toată inima sa-L vedem, şi El ni se va şi arăta şi ne va chema pe nume, îndemnându-ne să coborâm din înălţimea primejdioasă a cugetării după simţuri în inimă, în casa noastră cea adevărată, prin rugăciune. Atunci ne va spune Domnul, fiecăruia: astăzi în casa ta trebuie să rămân. Când mintea omului coboară in inimă si, tinde, scăldată în lacrimi, spre Dum­nezeul cel viu, inima se face loc de întâlnire între Dumnezeu si om. Si acesta este înţelesul adânc, duhovnicesc, al celor întâmplate cu Zaheu.

[…] A lasat cartitorii sa cârtească, batjocoritorii sa batjo­corească, nemulţumiţii să se plângă, iar El şi-a urmat calea în tăce­re. A intrat la Zaheu; drepţii au rămas dincolo de pragul păcătosu­lui, că să nu se spurce. Zarva lor creştea si răutatea le era la culme. Aveau dreptate şi Hristos greşea! Ştiau cine-i Zaheu iar Hristos nu ştia. Păstrau Legea, iar Hristos o încălca: trecuse pragul păcătosu­lui! Pe ei nimeni nu-i putea păcăli, pe Hristos da.

La ce altă încheiere să ajungă ei, decât că Iisus nu e nici învăţă­tor adevărat, nici prooroc, nici Mesia, de vreme ce nu ştie cine-i Zaheu? Dacă ar fi ştiut, nu i-ar fi călcat pragul! Victorie! Noi, cei din Ierihon, l-am prins în cursă astăzi pe Hristos! Al nostru e meri­tul, noi vom scăpa lumea de acest înşelător care zice că-i Mesia şi se dă drept Fiul lui Dumnezeu! Ce triumf!

Iată, răutatea s-a cocoţat la ceruri. Iar în timpul acesta Zaheu s-a înnoit, e alt om. Si Hristos, neluând în seamă gloata în fierbere ci numai inima lui Zaheu, stă aşteptând ca toate săvârşindu-se, la sfârşit să vorbească. Când răutatea a ajuns la culme, şi când de pe inima veche a păcătosului solzii au căzut, Zaheu şi-a deschis gura şi a rostit în faţa tuturor cuvântul pe care nimeni nu-l aştepta de la el: Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor. Un trăznet căzut din cer! De ce aţi amuţit, ierihonienilor? De ce nu murmuraţi mai de­parte, de ce nu vă mai bateţi joc? De ce v-au stat vorbele în gâtlej  Cine a rămas păcălit: voi sau Hristos? Cine l-a cunoscut pe Zaheu mai bine: voi sau Hristos? Cine e mai drept acum: voi sau Zaheu? Ce bun e Domnul nostru! In această împrejurare, ca şi în altele, stă blând ca un miel în mijlocul oamenilor pe care lupii nevăzuţi îi aţâţă la rău. Ştie că biruinţa e a Lui, acum si pururea! Cu câtă linişte aşteaptă clipa aceea! Şi când soseşte, se îndreaptă întâi către bolnavul de dragul căruia s-a abătut din drum ca să-i intre în casă. Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia. Cu aceste cuvinte bunul Doctor îl încredinţează pe bolnav că de-acum s-a făcut sănătos, că poate să lase spitalul şi să se întoarcă printre cei teferi. Orbirea i-a fost smulsă de pe suflet aşa cum i-a fost smulsă lui Bartimeu de pe ochi, încât să poată merge de acum înainte pe calea dreptăţii şi a milostivirii. Dar ca să fie bine lămuriţi toţi cei de faţă, Domnul a adăugat: Căci si acesta este fiu al lui Avraam. Un adevărat fiu al lui Avraam, un fiu în duh şi în adevăr, un fiu nu numai cu numele […]; acum şi micuţul Zaheu era aşa. Avraam, pun faptele lui bune, s-a făcut părintele tuturor drepţilor, iar Zaheu s-a făcut, prin pocăinţă, urmaşul lui. Domnul a dezvăluit acest lucru ca să-l mângâie pe Zaheu şi să dea de gândit ponegritorilor lui.

Acestora din urmă le spune Domnul mai departe: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Să caute anume pe păcătoşii pe care nu-i caută nimeni, pe care toţi îi leapădă, sa mântuiască anume pe cei pe care lumea îi socoteşte pierduţi, aşa cum se socotesc si ei înşişi. Căci Doctorul cel mare nu a venit din ceruri ca să-i vindece atât pe cei cu guturai, cât pe cei leproşi, ori pe cei nebuni, paralitici. Si ca să învieze pe cei morţi. Pentru că Domnul a spus în altă parte: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9,13; cf. I Timotei l, 15).

O, fraţilor, vă daţi seama că aceste cuvinte sunt şi pentru noi? Că noi suntem păcătoşii pentru care Domnul, Viteazul, a venit pe pământ ? Negrăita iubire pentru noi L-a adus din ceruri să caute pe cei pierduţi, să mântuiască pe cei păcătoşi! Uitaţi-vă la Zaheu cel mic, care în dorinţa de a-L vedea pe Domnul s-a înălţat. Hristos Se apropie de noi cum s-a apropiat şi de el atunci, împresurat de o mare de oameni, unii drepţi iar alţii cârtitori. Două mii de ani de istorie vuiesc împrejurul Lui, covârşindu-ne. Auziţi vuietul acesta? Trecutul ni-l aduce şi ni-l lasă alături. Si în mijlocul uriaşelor mulţimi merge smerit Domnul şi Mântuitorul nostru. Să alergăm să ne înălţăm ca să-L vedem. Nimic, din tot ce-a fost şi din tot ce este, nu-i atât de vrednic de privit. Să ne ridicăm din drumul mocir­los pe care ne-am târât până acum; să ne urcăm într-un copac înalt. El va veni, cu siguranţă va veni la noi. Preafericit cel pe care îl va chema dulcele glas, glasul din a cărui dulceaţă se adapă îngerii!

Căinţa este cu adevărat cea dintâi treaptă a scării ce duce spre împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni n-a suit vreodată pe treapta a doua până ce nu a urcat pe cea dintâi. In deşertul acestei lumi, cainţa este singura cale de a bate la poarta cerului. Poţi să baţi cu pumnul în zidul unei case oricât de mult pofteşti; nu te va auzi nimeni, nimeni nu-ţi va deschide. Dar bate în uşă, şi ţi se va deschide. Căinţa e bătaia, nu în zid ci în poarta care dă spre lumina si mântuire. Cine se căieşte cu adevărat şi vrea să intre în casa Tatalui Ceresc a şi bătut la una din uşile prin care se poate intra în casa.

Lăcomia orbeşte; numai Hristos poate da orbilor vedere. Lăcomia însingurează şi-l leagă pe om în lanţurile robiei; Hristos il scoate pe captiv din singurătate şi-l duce în tovărăşia îngerilor. El Se arată tuturor penitenţilor care se luptă să-L vadă, şi cui Se arată El se arată şi tainele cerului şi ale pământului, şi toate binecuvân­tările pe care le-a pregătit Dumnezeu, de la întemeierea lumii, celor ce-L iubesc. A Domnului şi Mântuitorului nostru fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiintă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(in: Sf. Nicolae Velimirovici, “Predici“, Editura Ileana, 2006)