Predici audio (si text) la DUMINICA LUI ZAHEU VAMESUL. “Câţi dintre noi ne mai gândim că Dumnezeu Şi-a arătat bunătatea cu noi, deşi noi nu meritam?…”

2-02-2013 Sublinieri

zaheu

Predica Parintelui Damaschin Luchian de la Manastirea Sihastria Putnei (2010):

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Ultimele cuvinte ale Evangheliei din duminica trecută [in anul 2010 Duminica dupa Botezul Domnului a fost anterioara celei a lui Zaheu vamesul] au fost: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor. Evanghelia de azi ne arată cum lucrează Dumnezeu în viaţa omului pentru ca el să se pocăiască. Deşi noi suntem ce care trebuie să ne pocăim, dar Dumnezeu este cel care, într-un fel sau altul, cheamă pe om la pocăinţă. Zaheu este un exemplu de om care s-a pocăit, care a pus în faptă cuvintele Evangheliei de duminica trecută.

Dumnezeu grăia prin proorocul Isaia, vorbind despre Sine Însuşi: Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi judecăţile Mele nu sunt ca judecăţile voastre, că pe cât este de departe cerul de pământ, tot atât de departe sunt judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre. Noi gândim cu minte limitată, cu voinţă pătimaşă şi cu vedere scurtă; Dumnezeu gândeşte şi voieşte şi lucrează ca Dumnezeu atotputernic şi atotiubitor.

Când toţi cei din jur, poate cu excepţia familiei, îl dispreţuiau pe Zaheu, îl urau, îl considerau ca pe cineva cu care nu merită să stai de vorbă, Dumnezeu lucrează altfel. Zaheu vameşul strângea bani pentru vistieriile Imperiului Roman, lucru suficient ca să-l facă urât de ceilalţi. Pe deasupra, el lua mai mult decât trebuia să ia.

De ce voia Zaheu să-L vadă pe Iisus? De ce s-a mişcat ceva în inima lui? Dincolo de patima înavuţirii a lui Zaheu, dincolo de celelalte patimi care se adăugau iubirii de arginţi, Zaheu avea o parte bună. Dumnezeu a văzut în el licărirea aceea de har pe care nu o poate stinge nimic în om. Mântuitorul nu-l desconsideră, nu-l condamnă, ci i se adresează cu bunăvoinţă, cu dragoste, spre consternarea tuturor celor din jur. Oamenii nu L-au mai înţeles pe Iisus, dar El ştia că în mâna doctorului nu trebuie să stea numai bisturiul, ci şi pansamentul cu care să ungă rana. Iisus avea un Tată şi ştia că tatăl şi mama nu întotdeauna cu băţul şi cu varga şi cu palma îl aduc pe copil unde ar trebui, ci, poate, cu vorba bună se fac mai multe lucruri.

Zaheu nu se aştepta la o astfel de bunăvoinţă din partea lui Hristos, şi faptul că tocmai el a putut să fie gazdă a Fiului lui Dumnezeu l-a făcut să se convertească. Această pedagogie a lui Dumnezeu s-a văzut din faptul că vameşul a coborât din dud îndată, imediat.

Pe cel pierdut a venit să caute şi să mântuiască Fiul Omului! Spun unii Sfinţi Părinţi că iubirea lui Dumnezeu este atât de neînchipuită și nemărginită încât, dacă s-ar putea, în iconomia mântuirii, Tatăl şi-ar mai trimite Fiul o dată să moară chiar pentru un singur suflet de om care se pierde. Un părinte athonit, cu viaţă sfântă de altfel, era foarte revoltat de nişte nedreptăţi care se întâmplau în lume, crime şi violuri, şi a spus: „Cum de-l mai rabzi pe acela? De ce nu-l trăsneşti odată?” Şi pentru că era vrednic de a primi o descoperire de sus, în urma unor rugăciuni lungi i S-a arătat Mântuitorul Hristos răstignit şi I se vedea sângele curgând și, cu o faţă blândă şi liniştită i-a spus: Eu şi pentru acela M-am răstignit. Eu şi pe acela caut să-l mântuiesc.”

Tot ceea ce contează  în faţa lui Dumnezeu este ca sufletul să fie mântuit. Acesta este obiectivul principal al lui Dumnezeu. Oamenii îşi fac idei, scopuri, planuri, bune sunt când sunt binecuvântate de Dumnezeu. Însă, de cele mai multe ori, uităm care este scopul suprem: Dumnezeu vrea ca toţii fiii lui Avraam să audă: Eu, Fiul Omului, am venit să caut şi să mântuiesc pe cel pierdut.

Într-un penitenciar un părinte acorda asistenţă religioasă deţinuţilor. Şi l-a întrebat pe unul dintre ei, cu o condamnare mare, dar care îşi venise în fire şi care era conştient de păcatele pe care le făcuse, ce crede că va face Dumnezeu cu el la judecată. Deţinutul a spus că e sigur că-l va trimite în iad. Şi părintele l-a întrebat: „Dar dacă Dumnezeu va zice: hai cu mine în rai?” Şi s-a zguduit persoana aceea: Nu se poate, nu este drept ca eu să mă duc în rai, eu sunt vrednic de iad.” Aşa ni se pare nouă, ne uităm la unul și la altul: ăsta nu-i vrednic să se numească creştin, ăsta e vrednic de iad, ce mai caută la biserică? Şi Dumnezeu și pe acesta, și pe acela vrea să-l aducă în Împărăţia Lui. Nu întotdeauna din prima şi nu cu varga îi aduce Dumnezeu pe oameni la calea cea dreaptă!

Bunăstarea materială, succesul, sănătatea nu sunt totdeauna semne ale bune noastre vieţuiri. Nu întotdeauna când ne merge bine înseamnă că ne merge bine şi cu sufletul. Ci s-ar putea ca aceste bunăstări pe care Dumnezeu ni le trimite şi pe care noi nu le conştientizăm, să fie chemări la pocăinţă. Zice sfântul Apostol Pavel: De ce dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îndelungii Lui răbdări şi a bunătăţii Lui, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?

Dumnezeu revarsă asupra noastră bunătate pentru ca noi să ne smerim şi să zicem: Uite cum sunt, şi totuşi Dumnezeu are milă de mine! Uite ce-am făcut şi totuşi Dumnezeu nu m-a lepădat! Uite ce viaţă am avut şi Dumnezeu mi-a dat. Câţi dintre noi ne mai gândim că Dumnezeu Şi-a arătat bunătatea cu noi, deşi noi nu meritam?…

Şi Mântuitorul, la prăbuşirea turnului din Siloam, spune: Gândiţi oare că aceia peste care s-a prăbuşit turnul au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii din Ierusalim? Nu, zic vouă, dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Cei care nu-şi dau seama că sunt menajaţi doar ca să se întoarcă la pocăinţă vor pieri, pentru că n-au învăţat din bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu.

Oamenii de astăzi sunt îngropaţi în păcate şi în blestemăţii. Dumnezeu şi-a arătat dragostea şi binecuvântarea de nenumărate ori, dar noi am rămas în copac, nu ne-am coborât ca Zaheu. Dumnezeu ne-a chemat, ne-a rugat să coborâm, şi noi n-am coborât. Ne-a plăcut să-L vedem pe Hristos – ce biserici frumoase, mergem să ne închinăm! – dar nu mai mult. Ne-a plăcut să-L vedem pe Dumnezeu de sus doar în duminici și în sărbători, dar nu am vrut să-L avem cu noi în casa şi în viaţa noastră toată ziua, în orice facem să-L avem aproape. Vedem bine de sus, ne simţim şi oleacă atinşi de slava deşartă şi de mândrie, cum ca am face şi noi câte ceva, dar nu răspundem, rămânem în superficialitate şi rutină.

Dracul cere de la om doar degetul mic: poţi să stai acolo, poţi să te duci la biserică, poţi să posteşti, poţi să te spovedeşti, poţi să te împărtăşeşti, dar nu mă lăsa nici pe mine. Dar Dumnezeu nu spune aşa. El zice: Dă-mi, fiule, inima ta ca să-Mi fac locaş în ea. Şi dacă nu-i dăm lui Dumnezeu toată inima, Dumnezeu nu intră. Şi dacă nu ne răsună încă o dată şi încă o dată cuvântul pe care îl auzim la fiecare Liturghie: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, înseamnă că încă mai avem de învăţat.

Dumnezeu ne cheamă  atunci când nu suntem vrednici, intră la noi atunci când ar trebui să-Şi întoarcă faţa de la noi, Se apleacă cu milostivire şi ne împlineşte cererile, când noi nu suntem vrednici să ni le împlinească. Şi de ce face acestea? Ca bunătatea Lui să ne cheme la pocăinţă“.

zaheu-vamesul

***

Predica Parintelui Damaschin Luchian de la Manastirea Sihastria Putnei (2011):

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Rezumat:

[…] “Domnul Hristos era cunoscut în Ierusalim şi împrejurimi. Zaheu, mic de statură şi urât de concetăţeni, se urcă într-un copac să-L vadă pe Hristos, cel puţin din curiozitate, dacă nu din motive mai profunde. Cel care ia iniţiativa convorbirii este Mantuitorul Iisus Hristos şi îl cheamă pentru a-L primi în casa sa. Cei din jur au criticat aspru acest fapt, la fel ca în cazul femeii păcătoase care a spălat picioarele lui Hristos. Oamenii se aşteptau ca Domnul să-i facă morală lui Zaheu, dar Dumnezeu nu a făcut după gândurile lor.

Zaheu şi-a dat uriaşa avere, probabil aproape integral. Şi Zaheu era, pentru Mântuitorul, un om care avea nevoie să fie mântuit, căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Pocăinţa vameşului Zaheu ne arată, printre multe, şi faptul că nu-i deplină pocăinţa atunci când nu este concretizată în făptuire. Nu-i de ajuns să recunoşti că ai greşit, dacă nu faci ceva să-ţi schimbi viaţa, interiorul şi raportarea la cei din jur. Când Dumnezeu ne cheamă şi noi ne întoarcem, pocăinţa nu ne va fi primită dacă nu va aduce roade, dacă nu vom repara greşelile. Chiar dacă Zaheu, deşi, poate, a rămas vameş şi după ce a fost copleşit de dragostea lui Dumnezeu, a devenit un om viu, primind iertarea si hotărându-se spre îndreptare. Pocăinţa nu este o stare de plâns continuu şi retragere în cămăruţa ta; pocăinţa are nevoie de părere de rău, dar şi de bucurie şi de dorinţa de a face ceva în viaţa noastră, schimbând-o. Pocăinţa nu trebuie să fie doar cu gândul şi cu ochii inimii spre trecut, spre păcate şi amintirea lor, şi doar atât, ci pocăinţa trebuie făcută cu gândul spre viitor, cu nădejdea în mila lui Dumnezeu şi cu făptuire nouă, ca recunoştinţă pentru iertarea pe care am primit-o. Omul pe care îl vrea Dumnezeu este omul viu, activ duhovniceşte, căruia îi pasă de ce se întâmplă cu viaţa lui şi a celor din jur, din punct de vedere creştin şi în limita celor pe care le poate face. Creştinului îi curge râvna spre cele sfinte prin toate mădularele.

Domnul a zis:

Voi sunteţi lumina lumii. Nu poate cetate aflată în vârful muntelui să se ascundă şi nimeni nu pune făclia sub obroc, ci în sfeşnic, şi aşa să lumineze faptele voastre înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl cel din ceruri.

Cei Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan, în timpurile lor, au fost oameni vii, care au luptat pentru Biserică, cărora le-a păsat de ce se îtrei-ierarhintâmplă în jurul lor, nu erau indiferenţi la ce se întâmplă în societate. Nu funcţia, demnitatea sau rangul lor în Biserică şi societate i-au îndemnat pe ei să ia atitudine, să mustre şi să înveţe, ci grija faţă de cei din jur, iubirea faţă de semenii care greşeau şi dragostea şi recunoștința faţa de Dumnezeu.

Indiferenţa din rândurile noastre nu ne face cinste. Sunt împotriva luărilor de poziţie radicale, frontale şi vehemente şi cu multă răutate în ele; nu acesta este duhul pe care Dumnezeu îl vrea în noi. Dar asta nu înseamnă să fim nepăsători! Nu trebuie să înclinăm spre o ghetoizare, spre o retragere la culcuşul nostru în care să nu ne mai intereseze nimic. Spiritul creștin este un spirit misionar prin însăși definiţia sa. Sfântul Vasile cel Mare nu i-a ieşit împăratului Valens, care era păgân, cu pâine de grâu curat, rumenă şi cu sare, ci cu pâine de secară, proastă, de calitate inferioară, pentru că pe aceea o mânca poporul. I-a displăcut lui Valens, dar Sfântul Vasile a vrut să-i arate starea poporului pe care împăratul îl conducea.

Noi ne-am obişnuit cu linguşeli încă din timpul regimului trecut, când lui Ceauşescu i se prezentau cifre umflate de patru-cinci ori faţă de starea reală, iar poporul murea de foame. Numai în minciună trăia omul acela, pentru că aşa erau cei din jurul lui! Dar nu ne-a părăsit acest mod nici acum. Biserica şi instituţiile de stat au trimis ajutoare pentru cei afectați de inundaţii, dar când a venit premierul sau preşedintele s-au grăbit atât de tare să construiască o casă, încât nici nu i-au lăsat uşă; au spart zidul după ce a plecat ca să-i poată face intrare. Credeţi că Sfântul Vasile ar fi făcut aşa? N-ar fi făcut aşa.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit din scaun de două ori din cauza chrysostom2împărătesei şi a episcopilor şi a ministrului Eutropiu pentru că lui îi păsa de poporul pe care îl păstorea, şi când vedea că împărăteasa Eudoxia se îmbrăca cu aur şi cărările grădinilor împărăteşti erau presărate cu praf de aur, cum putea el să fie indiferent şi să se retragă în cămăruţa lui? Nu, ci a luat atitudine şi a mustrat. Şi din cauza aceasta a fost scos din scaun. Când Eutropiu a fost la ananghie, căzând în dizgraţia împărăţiei, tot Sfântul Ioan l-a primit, folosind legea azilului pe care putea să-l acorde Biserica celor urmăriţi, deşi Eutropiu ceruse desfiinţarea acestei legi. Acelaşi Sfânt Ioan a luat şi apărarea poporului, cerând clemenţă pentru ei atunci când acest popor se răzvrătise şi demolase statuile împăraţilor.

Prin fiinţa oamenilor credincioşi, ca şi prin a celor Trei Ierarhi, vibra viaţa de creştin, nu era la nivel de teorie, nu era la nivel de registru, nu era bifare pentru recensământ. Bineînțeles, corupţie şi hoţie şi divorţuri şi desfrânare au existat de când e lumea, deci nu trebuie să punem pe seama vremurilor indiferenţa şi nepăsarea şi scăderea duhovnicească. Fiecare poate să arate, la măsura lui, că este mădular viu al Bisericii lui Hristos, nu mădular mort, fiind propovăduitor al Evangheliei prin însăşi viaţa lui.

Peştii morţi sunt luaţi de curentul apei, cei vii înoată împotriva curentului. Asta ne cere Hristos, nu să dărâmăm guvernul pentru că ne-au scăzut salariile sau pensiile. Dar cine alege guvernul? Dar cine a făcut ca, în localităţile în care creştinii ortodocşi să fie majoritari, să fie aleasă o persoană de altă credinţă ca şi conducător, ca şi diriguitor al intereselor tale? Nu tu ai pus ştampila? Sfinţii Trei Ierarhi s-au luptat şi împotriva ereziilor, cu mare ardoare, şi noi ne vindem sufletul pe un blid de linte!

Păi dacă vezi că-ţi vine băiatul acasă de la şcoală şi te uiţi în manualul lui şi în cursul lui de biologie şi vezi că încă şi acum, când oamenii de ştiinţă şi-au dat seama de falsul dovedit al darwinismului, tu stai degeaba? Nu stai degeaba, frate! Te duci împreună cu ceilalţi părinţi şi spui, cu binele nu cu răzvrătirea: „Vă rugăm frumos să schimbaţi modalitatea de a preda biologia copiilor noştri, căci altfel ni-i retragem de la şcoală.Comitetele de părinţi aveau un cuvânt important de spus la şcoală. Astăzi nu li se aud vocile. Păi este admisibil astăzi ca semnalul de pauză să se dea dând drumul la difuzor la melodii rock? S-a desfiinţat, dom’le, clopoţelul, de parcă nu mai există material din care să suni. Şi atunci profesorul nu are ce să facă, copiii au ieşit din bancă, trebuie să iasă afară şi el. Cum se poate să ajungem la o aşa stare de nepăsare sufletească, încât copilul să adoarmă în clasă, iar ceilalţi să-i tragă banca şi tu să nu zici nimic? Şi nu-s de vină numai profesorii, nu-i de vină numai societatea, noi am uitat de expresia care odinioară era de mare cinste: „cei şapte ani de acasă.De acolo se pornesc toate, de îngăduinţa la tv, la internet. Noi îi pregătim pe cei care ne vor reprezenta ca şi popor şi ca şi creştini mai departe.

Asta S-ar bucura Hristos să vadă din partea noastră: oameni vii, nu larve, nu oameni indiferenţi, indiferenţi şi de ceea ce cred – noi nu ne cunoaştem nici credinţa! – oameni cărora le pasă ce se întâmplă cu ei, în societatea lor, care fac ceea ce ţine de ei – de noi depinde dacă cultivăm sau nu mai departe tradiţia infamă a mitei; funcţionarul este obligat prin lege să-ţi elibereze şi adeverinţe, şi aşa mai departe, dar noi ne-am obişnuit cu ciocolata, cu cafeaua, cu florile; una este când e atenţie, şi alta când ceea ce duci tu e ca să ţi se acorde ceva pe nedrept sau mai repede. Iarăși, cazurile grave când ciocolata şi florile sunt înlocuite de plicul gros, în toate nivelurile, de sus până jos.

5227131-mediafax-foto-octav-ganeaDumnezeu să lumineze inimile noastre cel dintâi. Nu-i schimbăm noi pe alţii, noi întâi pe noi ne schimbăm! Şi dacă noi vom fi făclii vii, oameni care pot să spună ceva prin faptele lor şi apoi prin cuvintele lor, dacă au fapte… Nu te ascultă nimeni dacă ai o viaţă depravată; cine-ţi ia în  considerare opiniile? Făclii vii să fim în societate, astfel încât să se ruşineze şi aceia care aruncă cu pietre în Biserică, să se ruşineze şi aceia care aruncă cu pietre şi în ierarhia Bisericii, să se ruşineze şi aceia care fac din noi în fel şi chip, şi cu mila lui Dumnezeu să nădăjduim că vor veni și vremuri mai bune.

Şi închei cu un cuvânt de nădejde, unii ar spune că ireală, un cuvânt pe care îl spunea unul din spiritele vii pe care le-a avut secolul trecut, şi anume mitropolitul Bartolomeu Anania, om care a ştiut să stea vertical, om care a ştiut să facă şi puşcărie, nelepădându-se de credinţa lui, nelepădându-se de ierarhul lui și de ceea ce credea el, omul căruia nu îi este ruşine de viaţa pe care a dus-o – şi m-aş bucura, o, Doamne, dacă s-ar împlini cuvintele acestea:

Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul în lume. Cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său. Cred în putinţa lui de a se depăşi până la jertfă și sfinţenie. Cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui. Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu. Cred în ascendentul său spiritual asupra istoriei.[…]”

Amin”.

Ips-Bartolomeu-si-pr.-Ciprian-1024x768

 ***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica lui Zaheu vamesul (2012):

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Suntem în a XXXII-a duminică după Rusalii şi din această duminică simţim apropierea Postului Mare. Celelalte duminici pregătesc intrarea în Postul Mare.

Poate ştiţi şi aţi văzut că Mântuitorul nu a intrat niciodată în casa nimănui forţându-l. Nu a bătut la nimeni la uşă să zică „Astăzi trebuie să intru în casa ta”, cum a văzut că s-a întâmplat cu Zaheu. Niciodată nu s-a uitat peste gardul vreunuia să-i zică: „Tu de ce nu vii să auzi ce-ţi vorbesc?” Cu El s-a împlinit desăvârşit cuvântul spus de Isaia proorocul, care proorocea dinainte despre El, căAcesta nu va vorbi la încrucişările drumurilor, nici pe uliţe nu se va auzi glasul Său.” Si aşa a fost. Dacă a vorbit, a vorbit în sinagogă, atunci când I s-a dat voie, şi după aceea, oamenii, urmându-L pentru minunile pe care auziseră că le-a făcut, Îl urmau la marginile oraşelor şi ale satelor, şi acolo le vorbea. Uneori, mergea departe, cum a mers cu cei care l-au urmat aproape trei zile până în Muntele Fericirilor, unde a ţinut predica de pe munte, şi în alte locuri îndepărtate.

În general, cuvântul Mântuitorului a fost către oamenii care au vrut cu toată silinţa să-L asculte, care L-au urmat, care au vrut să asculte cuvânt de la El. Niciodată la cine nu L-a dorit, niciodată nu a forţat inima nimănui, n-a trecut peste libertatea cuiva, n-a bătut la uşa cuiva, cum fac cei care bat la uşi şi ne spun: „Am venit să vă vorbesc despre Iisus!”, deşi ar trebui să Îi spunem Domnul nostru Iisus Hristos, cu smerenie.

De multe ori, mulţimile au trebuit să fugă în urma Lui, când a trecut de pe o parte în alta a Mării Tiberiadei, ieşind din mijlocul mulţimilor. Mulţimile au văzut în ce parte a mers barca şi au ocolit malurile pentru a-L urma. Mântuitorul i-a vindecat pe cei bolnavi din aceste mulţimi, fără a-i mai întreba despre credinţa lor, pentru că ei îşi dovediseră deja credinţa prin efortul de a-L urma fiecare, cu bolile şi necazurile lor.

Mântuitorul a fost discret, respectând libertatea şi voia omului – nu cum facem noi, uneori, obligându-i pe alţii să ne asculte, să ne urmeze indicaţiile, intrând în sufletele lor;de multe ori, această mărturisire a noastră în faţa altora nu le este de niciun folos. El a spus: Nu daţi mărgăritarele voastre la câini şi lucrurile sfinte la porci, nu numindu-i pe oamenii din jur porci sau câini, ci subliniind că nu ştim să ne folosim de aceste mari daruri, neînţelegând ce mare preţ au cuvintele mari pe care le rostim. Nu numai că folosim cuvintele cum nu se cuvine, ci facem din ele o teorie proprie asupra credinţei, neînţelegându-le bine şi neştiind cum să le aşezăm în sufletul nostru, fie noi, fie cel care ne ascultă, care se sminteşte, se tulbură, se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, Îl ia pe Dumnezeu prea uşor sau cum nu se cuvine. Aşa-zisa dorinţă de bine a noastră poate face rău, după cum spune o vorbă: Mai binele este duşmanul binelui. Drept aceea, să urmăm exemplul Mântuitorului, al cărui glas nu se auzea nici în intersecţii, nici pe uliţe.

De ce a acţionat imperativ în cazul lui Zaheu, invitându-se în casa sa? Zaheu îşi dorea şi eljczacchs asta, primindu-L pe Mântuitor cu bucurie. Hristos a mers oriunde a fost chemat, în casele celor mai păcătoşi oameni, ale vameşilor, ale fariseilor, ale oamenilor simpli. Oamenii îi cinsteau punându-i masa, lucru pe care Mântuitorul îl accepta, așezându-se alături de oameni de toate facturile, nedispreţuind pe nimeni. Suntem chemaţi cu toţii la masă cu Hristos, în Biserică, deşi, şi noi avem toate păcatele acelora.

De ce a mers Mântuitorul direct la vameș, totuşi? Când poporul evreu a fost scos din Egipt şi adus în Ţara Canaanului, după moartea lui Moise, unde Isus al lui Navi – un alt Isus, cel care L-a preînchipuit pe Hristos –, înainte de a intra în Ţara Canaanului, ţara făgăduinței, a trimis două iscoade în Ierihon, care mergeau în numele lui, ca şi cum şi-ar fi trimis înainte ochii pentru a cerceta cetatea. Aceste două iscoade ale lui Isus al lui Navi au intrat în cetate, dar au fost repede descoperite din cauza îmbrăcămintei diferite. Singura persoană care i-a primit şi i-a ascuns în casa ei a fost cea mai păcătoasă femeie din cetatea aceea, o desfrânată. Ea a ştiut cine sunt, dar nu i-a vădit. Vestea despre evrei ajunsese în cetate, toţi se minunau de minunile pe care le făcuse Dumnezeu cu ei, cum marea se despicase în faţa lor, cum îi bătuseră pe amoniţi şi pe celelalte popoare, fără arme şi în inferioritate numerică, cum străbătuseră pustiul, şi toată cetatea se cutremura în faţa veştii sosirii lor. Această femeie desfrânată, Rahab, era convinsă că Dumnezeu va da în mâinile evreilor şi cetatea sa.

rahab 3Regele Ierihonului a aflat că aceste două iscoade au intrat în casa lui Rahab şi, considerând că pricina intrării lor era desfrânarea, a trimis vorbă femeii să-i ţină la ea până vor fi prinşi. Rahab, însă, i-a acoperit, ascunzându-i în podul casei ei, în nişte suluri mari de in, şi imediat a trimis vorbă înapoi, anunţând că cei doi fugiseră în amurgul serii din Ierihon, îndemnându-l pe rege să pornească în căutarea lor în afara porţilor cetăţii. Femeia i-a eliberat în taină pe cei doi evrei, dar le-a spus: „Când va veni vremea să cuceriţi cetatea Ierihonului, pe mine şi casa mea să mă iertaţi.” Şi ei i-au promis că aşa va fi, iar casa ei a fost singura în care nu au murit oameni şi a rămas neatinsă. Nu numai atât, dar din acea femeie, Rahab, din neamul ei care se amestecase cu neamul evreilor, se va naşte mai târziu Hristos.

Aşa cum acele două iscoade au intrat în casa femeii neîntrebând şi neştiind unde altundeva să intre, aşa cum Rahab a fost condamnată de ceilalţi pentru faptul că i-a primit pe cei doi evrei, iar ea a trecut peste acest fapt şi i-a eliberat pe cei doi, salvându-şi casa, aşa s-a întâmplat şi acum. Ce s-a întâmplat atunci cu iscoadele proorocea ce urma să se întâmple acum cu Mântuitorul, dar şi ce se petrecea acum cu Zaheu, vorbea despre faptul că ceea ce se întâmplase atunci, în Ierihon, era o preînchipuire a ceea ce se întâmpla acum, pe faţă. Atunci, cetatea Ierihonului s-a cucerit prin arme; acum Ierihonul, și lumea întreagă, erau cucerite duhovniceşte. Dumnezeu îşi vestea Împărăţia, şi tot El, ca o iscoadă, intra în Ierihon, în casa vameşului celui mai păcătos.

Toată cetatea s-a uitat cu ură şi cu răutate la intrarea lui Hristos în casa vameşului. Dumnezeu a fost de partea iudeilor în vremea lui Rahab, la fel cum a fost şi acum de partea lui Zaheu. Casa femeii a fost salvată, asemenea şi cea a lui Zaheu, care îşi strânsese averea, asemenea păcătoasei, numai din nedreptate. Iscoadele, când au plecat, i-au spus femeii: „Casa aceasta este binecuvântată, nu se va atinge nimeni de ea”, la fel cum Dumnezeu a spus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” – a lui Zaheu – „că şi el este fiul lui Avraam.”

Motivul pentru care Hristos intră în casa lui Zaheu este pentru a arăta evreilor că ceea ce se vestise şi se arătase prin cuceriri armate se înfăptuia acum sufleteşte. Împărăţia lui Dumnezeu venise să cucerească lumea aceasta și veacul acesta.

Cât de diferită era viaţa lui Zaheu până la intrarea Mântuitorului în casa lui, el fiind căpetenia tuturor răutăţilor și a puterii nedrepte din întreaga cetate. După intrarea Lui, după ce Zaheu a privit în ochii Lui, vameşul s-a transformat radical. Ca şi Rahab, care auzise despre evrei înainte să-i vadă, Zaheu auzise despre Hristos înainte să-l cunoască. Petru, în barcă, îi spune lui Hristos: „Doamne, pleacă de la mine, că sunt om păcătos”, însă el nu-şi doreşte cu adevărat acest lucru, dimpotrivă, ar vrea ca Iisus să nu mai plece de la el niciodată, însă îşi conştientizează păcătoşenia. Toată rânduiala veche şi gândul întunecat dispar din casa aceea odată cu intrarea lui Hristos în ea. Indiferent cât de buni ne-am DSC_7296considera, bunătatea adevărată este numai de la Hristos, şi gândurile bune, ale lui Dumnezeu, coboară din când în când în vieţile noastre, ca o iscoadă a altei Împărăţii, spre a ne învăţa, spre a ne deschide calea spre o altă lume. Noi putem să facem ce au făcut Rahab şi Zaheu şi să urmăm gândurile lui Dumnezeu, sau să rămânem în învârtoșare şi să-L alungăm pe Dumnezeu din casa noastră, să ne smintim şi să-L desconsiderăm, nefolosindu-ne şi lăsându-L pe Dumnezeu să plece fără să ne folosească.

Să fim atenţi la aceste semne, la aceste gânduri ale lui Dumnezeu, care ne vin din când în când în inima noastră şi ne îndeamnă să facem binele. Noi avem şi gânduri bune, dar ele nu sunt aşa de roditoare cum credem noi; însă aceste gânduri venite de la Dumnezeu, aceste iscoade dumnezeieşti, acest deget al lui Dumnezeu e însutit roditor. Simţi imediat ajutorul dumnezeiesc, în clipa când îl urmezi; simţi imediat binecuvântarea lui Dumnezeu. E o diferenţă mare între gândul care vine de la Dumnezeu şi gândul tău omenesc de a face bine. Şi gândurile noastre bune, cu intenţii bune, sunt ajutate de Dumnezeu, dar cele trimise de Dumnezeu Însuşi, care exprimă voia Lui, sunt înmiit binecuvântate.

Să încercăm gândurile bune şi pe cele pe care le aflăm a fi de la Dumnezeu să le urmăm şi să fim asemenea lui Rahab şi lui Zaheu şi lui Petru, şi să nu fim asemenea lui Simon leprosul şi a lui Caiafa și a altora care L-au primit în casă pe Hristos fără să se folosească, nu ca să-l primească, nu ca să-L asculte, ci ca să-L pălmuiască si să aducă martori mincinoşi. Și mulţi ne asemănăm cu acest Caiafa, căci cu hule şi cu vorbe grele Îl vorbim de rău pe Hristos neîncetat, Îl bănuim tot timpul de minciuni şi răutăţi faţă de noi, Îl vedem un duşman al vieţii noastre, aducem martori mincinoşi în faţa Lui prin gânduri împotriva Sa, şi, de multe ori, casa noastră nu este, cum am crede noi, ca şi casa lui Zaheu, care s-a făcut cer, ci este ca şi casa lui Caiafa, care s-a făcut iad.

Dumnezeu să ne ajute”.

 Mantuitorul in fata arhiereilor iudei Anna si Caiafa

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica lui Zaheu vamesul (2008)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Învierea lui Hristos, pentru care vom începe să ne pregătim în curând, intrând în perioada Triodului, este de fapt învierea noastră; de aceea prăznuim şi ne străduim, pentru că dacă sufletul nostru nu înviază, toate celelalte nu au niciun rost pentru noi.

greatlentAceastă bucăţică din Evanghelia de la Luca o auzim, de obicei, la toate maslurile şi o cunoaştem cu toţii. Mântuitorul era pe ultimul său drum spre Ierusalim, El Se grăbea chiar să ajungă, nu pentru a suferi, ci pentru a ni Se dărui, a Se jertfi pentru noi, a fi pricină de mântuire veşnică pentru toţi care vor vrea. Toţi care se vor întoarce să se uite spre crucea lui Hristos, spre jertfa Lui de bunăvoie şi să poată să spună în inima lor că „Dumnezeu dragoste este” şi, pentru un asemenea Dumnezeu, merită să se întoarcă acasă, în patria cea cerească, ca nişte fii risipitori. Acesta era, poate, punctul culminant al unei învăţături pe care Mântuitorul a tot încercat să ne-o arate prin prooroci, prin îngeri, prin Lege, apoi prin însăşi învăţătura Sa începută prin predica de pe munte, iar, acum, prin această moarte crudă pe muntele Golgotei. Hristos vrea să ne arate că Dumnezeu dragoste este şi prin aceasta să ne atragă sufletele înapoi spre lumină, spre Dumnezeul cel adevărat. Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, Dumnezeul cel adevărat. Şi acest chip al Dumnezeului cel adevărat ni L-a descoperit Hristos, mai ales prin răstignirea, moartea şi învierea Sa.

Deci, pe acest drum spre Ierusalim, Hristos a făcut multe minuni, printre care şi aceasta, dintre ultimele, cu vameşul Zaheu. Prin Ierihon se vămuia intens, treceau multe mărfuri, însă vameşii nu erau responsabili cu acestea, ei erau, în Vechiul Testament, în vechea perioadă a Israelului, cei care adunau birurile de la oameni în numele Imperiului Roman, imperiu recunoscut ca având unul dintre cele mai aspre sisteme fiscale, imposibil de înşelat. Acest imperiu îşi alegea din rândurile populaţiei ocupate respectivii vameşi, care făceau parte din comunitate, însă erau nişte cozi de topor în rândurile celorlalţi şi care să cunoască îndeaproape situaţia socio-economică a cetăţenilor. Ei erau cei de care ne ferim de obicei, radio-şanţ-urile, băgăreţi şi fără obraz, aspri şi fără suflet, ca să se poată impune, cere cu forţa şi pârî pe cei restanţi. Ei primeau şi mită pentru a nu spune autorităţilor romane toate informaţiile despre anumiţi cetăţeni. Într-un fel, vameşul avea puterea în comunitate. Poporul îi socotea trădători, oameni ai romanilor.

Deşi era unul dintre cei mai bogaţi oameni ai oraşului, Zaheu nu a fost lăsat în faţă pentru a-L vedea pe Iisus Hristos. Nimeni nu s-a dat la o parte pentru el, oamenii neputând să lase printre ei, necăjiţi, asupriţi, sărmani, pe cel care întruchipa răutatea şi trădarea şi era cauză a nefericirii lor.

Oamenii vorbeau de rău faptul că Mântuitorul a intrat în casa unui om păcătos, îndoindu-se şi de posibilitatea ca Hristos să fie proorocul lui Dumnezeu din moment ce intrase la un astfel de om, dacă nu ştia ce om era Zaheu. Poporul a fost dezamăgit, în special zeloţii, cei care încercau prin atentate şi mici răscoale să înlăture autoritatea romană şi să pună la conducere un împărat al Israelului. Cât de necăjiţi şi întristaţi trebuie să fi fost cei care îşi puseseră încrederea în Hristos – unul dintre aceştia se pare că ar fi fost şi Iuda, există tradiţii care spun că Iuda ar fi avut astfel de gânduri, cum că Mântuitorul ar fi trebuit să fie împăratul lui Israel şi să înlăture stăpânirea romană pentru a instaura stăpânirea Israelului chiar şi asupra altora. Iuda înţelegea vechile proorocii despre Israel referitoare la faptul că acesta va împărăţi peste toate popoarele în sensul literal, însă înţelesul era legat de această Lumină care va răsări din Israel, Hristos şi Evanghelia Lui, care va străluci şi va stăpâni peste tot pământul. De aceea Iuda l-a şi vândut autorităţilor şi mai-marilor poporului, crezând că Hristos, strâns fiind cu uşa în acea situaţie, va trebui să-Şi arate puterea şi oamenii Îl vor pune împărat, lucru care nu s-a întâmplat, iar Iuda, conştientizându-şi greşeala, s-a spânzurat.

Deci pornirile de răzvrătire, dorinţa de a rezolva neapărat treburile aici, pe pământ, de a zidi aici o împărăţie frumoasă, cum se cuvine, şi nu dincolo, l-au dus pe Iuda să facă ce a făcut. Şi ne închipuim ce dezamăgiţi erau cei ce nădăjduiau la această împărăţie pe pământ a lui Israel văzând că Mântuitorul vindecă pe sluga sutaşului, deci un roman, că El vorbeşte cu romanii, că El, când i Se aduce acel dinar, zice: Ce chip este pe el? Daţi Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Ei s-ar fi aşteptat ca Mântuitorul să zică: nu merită să daţi cezarului nimic, să ne răsculăm împotriva lui, nu are niciun drept aici, numai al lui Dumnezeu este dreptul! Hristos a făcut distincţia, însă, între acestea ale lumii de aici şi sufletul, care trebuie dat lui Dumnezeu, pentru că Lui nu Îi trebuie altceva.

Din afară, masa din casa lui Zaheu părea o petrecere, ceea ce contribuia la dezamăgirea şi nemulţumirea celorlalţi. Bineînţeles, Zaheu dădea porunci tuturor servitorilor, mai ales că Mântuitorul nu era singur, ci cu cei 12 Apostoli, şi erau mulţi oameni pe lângă ei, iar, afară, necăjiţii stăteau şi se uitau.

Această Evanghelie are ca învăţătură capitală faptul că Dumnezeu nu judecă pe nimeni, nu caută la înfăţişarea omului, nu se uită la înfăţişarea lui şi aşa ne învaţă şi pe noi să facem, să nu judecăm după înfăţişare. De asemenea, unul din sensurile de bază al acestui fragment este că Dumnezeu n-a dispreţuit niciodată pe nimeni, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog.

Acest chip al lui Zaheu era, parcă, imposibil să se mântuiască, părea că nu are nicio şansă: avere avea, prins în toate răutăţile era, om al romanilor era, poporul său şi l-a trădat, Legea lui Dumnezeu a călcat-o, fiind împotriva poporului său, a fratelui său, a semenului său, pe care l-a strâns cu uşa. Deci acest om nu avea nicio şansă de mântuire, şi totuşi acest om s-a mântuit şi a devenit mai târziu apostol al lui Dumnezeu. Nebuneşte zicem: Dumnezeu scoate şi din pietre fii lui Avraam. Şi Hristos zice: Şi acesta este fiul lui Avraam. Şi iată că a făcut şi din el fiu al lui Avraam, adică fiu al milostivirii, că asta înseamnă fiu al lui Avraam, nu numai legătura de sânge. Cum zicea Sfântul Ioan Botezătorul: Voi ziceţi că sunteţi fii ai lui Avraam, dar vă spun că din pietre poate scoate Dumnezeu fii ai lui Avraam – se referea la altceva, deşi evreii întotdeauna au privit lucrurile strict trupesc, după sânge: suntem fii ai lui Avraam, deci suntem mari şi tari. Nu-i adevărat! Dumnezeu a vrut să zică: fiţi fii ai lui Avraam după duh, imitând ce a făcut el, făcând ce a făcut Avraam, care oprea străinii pe cale şi-i hrănea, le dădea de toate şi nu lăsa pe unul să treacă pe stradă fără să-i dea de mâncare în casa lui. Aceştia sunt cei milostivi, pe care Dumnezeu îi va pune la masă cu Avraam.

Când Hristos l-a văzut pe Zaheu că se ridică de la masă şi spune: Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. – care era cea mai aspră poruncă a Legii – şi întorcându-se din toată răutatea lui, după ce a privit în ochii Mântuitorului şi I-a ascultat cuvintele, simţindu-se dintr-o dată păcătos, înţelegându-şi faptele şi asumându-şi cea mai grea pedeapsă a Legii, Fiul lui Dumnezeu a zis: Iată astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, – adică şi oamenilor lui, şi copiilor lui, care nu vor moşteni blestemele atâtor oameni pe care i-a nedreptățit şi necăjit. Asta înseamnă „casei”, nu zidurilor, ci familiei.că şi el este fiul lui Avraam, adică Zaheu a devenit fiu al lui Avraam prin milostivire. Practic, Dumnezeu i-a spus: te vei mântui, dacă aşa stau lucrurile, cum spui.

Un vechi codice arab, pe care nu trebuie neapărat să-l credem, însă e interesant de ştiut, spune că cineva l-ar fi întrebat pe Zaheu: Ce-ai văzut în ochii lui Dumnezeu de ai făcut un asemenea gest? Şi Zaheu a răspuns: M-am văzut pe mine aşa cum ar fi trebuit să fiu… S-a văzut pe sine aşa cum îl vede Dumnezeu pe om, căci Dumnezeu ne vede aşa cum ne-a făcut El din veşnicie, că n-a fost o vreme când Dumnezeu nu ştia de noi. Chiar înainte de facerea lumii, n-a fost o vreme în care Dumnezeu să nu fi ştiut că vom fi oricare dintre noi. Ne ştia de atunci și ne gândea, dar ce gând trebuie să fi avut despre fiecare, dacă în inima şi în mintea Lui nu există rău, nu există gândire de rău și nu există învârtoşare și nu există invidie şi ciudă şi gând întunecat? Deci cum ne-o fi gândit Dumnezeu pe noi? Dacă mintea unui om bun, pe noi, cât de răi suntem, şi tot ne vede buni, tot ne gândeşte de bine; darămite Dumnezeu, care este prototipul bunătăţii, cum ne-o fi gândit pe noi atunci? Ei, acest chip al bunătăţii este o matrice la care trebuie să ne întoarcem, ca un chip dumnezeiesc sădit în noi şi la care trebuie să revenim. După acest chip l-a văzut Dumnezeu pe Zaheu şi el s-a înspăimântat, s-a trezit din moartea aceea în care se afla.

Care este învăţătura acestei Evanghelii? Că pe toţi Dumnezeu îi pregăteşte! Pe nimeni nu uită! Pe fiecare îl pregăteşte într-un fel pentru ca să-L întâmpine pe Dumnezeu, să-L caute pe Dumnezeu, să-L aştepte pe Dumnezeu. Nimeni nu-i uitat. Cuvântul „Ee, pe ăsta l-a uitat Dumnezeu…” nu-i adevărat! Nu ne-a uitat pe niciunul! Şi pe cel mai bogat, cel mai parşiv, cel mai rău, nu-l uită Dumnezeu, şi nici pe cel mai sărac şi mai nedreptăţit şi cel mai hulitor, care huleşte pentru că e sărac, nici pe acela nu-l uită Dumnezeu, şi nici pe cel mai bun şi nici pe cel mai rău, şi cu fiecare are Dumnezeu o lucrare tainică, dumnezeiască, ca să-l poată face cumva, la timpul potrivit, la vremea potrivită, atunci când îi va cerceta Dumnezeu, să-L poată primi. Și va veni Dumnezeu la fiecare! Nu există să nu vină Dumnezeu din vreme în vreme, să ne încerce, să vadă: Îl primim?

La asta se referea Mântuitorul când, apropiindu-se de Ierusalim, zicea: Vai ţie, Ierusalime, că n-ai cunoscut vremea cercetării tale…! Adică pregătise Dumnezeu Ierusalimul prin atâţia prooroci, prin sângele atâtor drepţi care au murit acolo, pregătise în atâtea chipuri inimile oamenilor acelora, vorbise prin prooroci despre El, făcuse atâtea minuni în Ierusalim, se întâmplaseră atâtea lucruri, chiar învierea lui Lazăr, cea mai mare, ultima, care cutremurase Ierusalimul, şi ei tot n-au cunoscut că El este Dumnezeu şi tot nu L-au primit, decât vremelnic, aşa, puţin, ca pe un Domn, şi după aceea s-au lepădat şi au strigat: Răstigniţi-L! Răstigniţi-L! Ei, acestora le strigă Mântuitorul: Vai ţie, Ierusalime, că n-ai cunoscut vremea cercetării tale! Adică te-ai pregătit degeaba, n-ai fost acolo, n-ai ştiut că a venit Dumnezeu să te cerceteze şi nu L-ai primit.

Ei, să ştiţi că aceeaşi pregătire a avut-o Dumnezeu şi cu Zaheu. L-a pregătit printr-un cuvânt al unui om, prin plângerea unei văduve când i-a luat cine-ştie-ce, şi poate s-a rănit puţin inima lui, poate s-a gândit: măi, nu fac bine! Şi poate a pus în inima lui plânsul acela, nu l-a uitat, sau altele şi altele, nu şi-a îndreptăţit răutăţile sale până la capăt. Şi când a fost vremea cercetării lui Dumnezeu, s-a cutremurat inima lui. L-a primit pe Dumnezeu.

Această Evanghelie ne vorbeşte despre nădejdea că nimeni nu este uitat şi că oricine se poate întoarce! Şi mai putem numi această Evanghelie: să nu judecăm! Să nu judecăm! Cine nu l-ar fi judecat pe Pavel şi iată ce a ajuns Pavel! Să nu judecăm, că nu ştim noi când şi cum se va ridica iarăşi omul acela și noi rămânem cu judecata şi el rămâne cu slava şi cu bucuria lui Dumnezeu. Aşa cum zice proverbul românesc: hoţul cu un păcat şi păgubaşul cu o sută. Adică poate că hoţul păcătuieşte şi după aceea îi pare rău şi nu mai greşeşte şi noi rămânem cu gândul rău tot restul vieţii despre omul acela şi despre cei din jur, neştiind cine ne-a furat.

Oamenii cu păcate multe deseori se întorc şi devin oamenii lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu judecă după înfăţişare, şi din ei se poate ridica omul lui Dumnezeu, iar noi rămânem cu judecăţile şi cu asprimea. Părintele Arsenie Papacioc spunea că cei mai mulţi din iad nu sunt nici cei care au desfrânat, nici cei care au ucis, ci cei care au judecat şi care judecă. Cel care judecă vai fi judecat; ceilalţi e posibil să fie iertaţi, că poate îi doare.

Gândiţi-vă la Varvar, tâlharul, ucigaş şi violator, a ajuns de se pocăia în coate şi în genunchi, ani la rând, în rând cu animalele umblând şi neconsiderându-se vrednic să se deosebească de ele şi să vorbească ca oamenii. Dar Moise Arapul, cel care a fost tâlhar în Egipt, cine i-ar fi dat şanse acestui ucigaş? El, spre sfârşitul vieţii, auzindu-se în că vin tâlharii în schit şi întrebat de ce nu fuge, a răspuns că rămâne ca să-şi ia plata cu aceleaşi fapte pe care le-a făcut el altora în timpul vieţii sale, iar el a fost ucis de tâlharii aceia. Dar el a vrut, nu i-a impus Dumnezeu să fie ucis! Ce să zicem despre Petru vameşul, cel care vămuia în Imperiul Bizantin tot nordul Africii, Cartagina era în mâna lui, care era de o răutate şi de o zgârcenie că săracii făceau pariuri dacă va primi cineva ceva de la el. Acela nimănui nu dădea nimic, şi până la urmă un sărac a câştigat pariul când Petru vameşul a luat o pâine de pe tarabele de pâine, pe care tot el le deţinea, şi a aruncat-o spre acel sărac, pentru că nu găsise o piatră să arunce spre el. Iar în nopţile următoare s-a îmbolnăvit Petru vameşul și a avut o vedenie a lumii de dincolo în care diavolii îi cer sufletul şi el nu are nicio putere şi nici ce aduce ca să poată să scape de iad. Şi au venit îngerii cu pâinea pe care o aruncase şi parcă s-a înclinat puţin balanţa spre pâine, iar el a mai primit puţin timp de pocăinţă ca să devină om al lui Dumnezeu şi s-a ridicat din boala aceea şi a zis: Dacă pentru o pâine nenorocită pe care am aruncat-o spre un sărac Dumnezeu e în stare să coboare balanţa ca să nu mă duc în iad, mă întorc. Şi s-a întors la Dumnezeu. Era un om pe care oricine l-ar fi judecat, dar din el s-a ridicat sfântul lui Dumnezeu. Ce să mai zicem de Maria Egipteanca, de Maria Magdalena, de Pelaghia, de Taisia, de alţii…? Pelaghia nici nu îndrăznea să rostească numele lui Dumnezeu, socotindu-se nevrednică pentru păcatele ei, şi tot ce zicea era: „Cel ce m-ai zidit, miluieşte-mă!”, atât zicea! Nu îndrăznea să zică Iisus Hristos, sau Doamne; nu voia, atât era de smerită. Sau ce să zicem de cei care ajutau la uciderea sfinţilor? De călăi? E plin calendarul de călăi cărora nu le-am fi dat nicio şansă, de călăi care, văzând răbdarea sfinţilor, s-au întors şi ei şi s-au făcut mucenici alături de sfinţi. E plin și de împăraţi care şi-au lăsat hlamida şi au murit ca mucenici. Şi Drosida, fiica lui Traian, cel ce ucidea creştini, inclusiv pe Ignatie Teoforul şi mii de oameni în circuri. Ea, sărăcuţa, a murit singură, pe stradă, aşa, singură, deşi era fiică de împărat. Şi Alexandra, soţia lui Diocleţian, care a murit alături de Sfântul Gheorghe şi e prăznuită în zilele următoare după Sfântul Gheorghe, ea, care era împărăteasă, şi văzând credinţa lui Gheorghe… Şi alţii, şi alţii, cărora noi nu le dăm şanse, şi poate, întorcându-se aceştia, devin mai mari decât noi, şi noi rămânem cu judecățile şi cu răutăţile şi cu vorbele grele, cum au rămas, poate, cei care l-au judecat pe Pavel, care stătea lângă hainele lui Ştefan când era ucis.

Şi de aceea la această Sfântă Evanghelie s-a citit din Sfântul Apostol Pavel şi zice Apostolul că: Cu mine s-a arătat marea răbdare şi îngăduinţă a lui Dumnezeu – adică uite, Dumnezeu a avut răbdare cu el atâţia zeci de ani, până s-a întors, l-a aşteptat, i-a dat vreme, i-a dat timp până fost în stare să se întoarcă. Pe toţi să ne ajute Dumnezeu! Şi prin toţi aceşti sfinţi, prin toţi aceştia şi prin Zaheu vameşul se arată marea îngăduinţă şi marea răbdare şi dragoste a lui Dumnezeu cu fiecare om până la sfârşitul veacurilor. Amin”.

***

Putna -p.Teofan Popescu

Predica Parintelui Teofan Popescu de la Manastirea Putna (2012)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Fraţi creştini,

În această duminică, a XXXII-a după Rusalii, am auzit cu toţii un episod din activitatea Mântuitorului, care este relatat doar de Sfântul Evanghelist Luca, un episod în care ni se istoriseşte întâlnirea dintre Fiul lui Dumnezeu, și Zaheu, mai-marele vameşilor. Mântuitorul mergea spre Ierusalim, spre marea încercare care avea să fie în Ierusalim, spre sfârşitul activităţii sale pământeşti, şi înainte de a ajunge în Ierusalim se opreşte în Ierihon, la vreo 20 km de Ierusalim, unde are loc întâlnirea cu acest Zaheu. Mântuitorul mai vindecase în Ierihon pe orbul Bartimeu. De aceea, cel puţin pentru acest motiv, era cunoscut în această localitate şi se spune că foarte multă lume a venit atunci să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar acest Zaheu, mai-mare al vameşilor, nu putea să-L vadă, ni se spune în Sfânta Evanghelie, fiindcă era prea mic de statură. Şi atunci ni se spune că s-a urcat într-un sicomor sau într-un dud.

Ce erau aceşti vameşi, fraţi creştini? Fiindcă vedem că de mai multe ori în Sfintele Evanghelii ni se istoriseşte despre vameși, chiar primul dintre Evanghelişti, în ordinea scrierilor Evangheliei, Sfântul Apostol Matei fusese la început vameş. Cu trei săptămâni înaintea Postului Mare avem Evanghelia unde ni se istoriseşte despre vameş şi fariseu. Iată, deci, că vameşul apare destul de des în Sfintele Evanghelii, ca un exemplu al omului afundat în păcate, care, prin pocăinţă, se poate întoarce la Hristos.

Vameşii erau un fel de reprezentanţi ai ocupaţiei romane, ei trebuiau să strângă biruri, impozite şi, cum se întâmplă de multe ori, făceau multe abuzuri, îşi făceau o avere personală foarte mare şi, dacă aşa erau vameşii, ne putem închipui cu uşurinţă cum erau mai-marii vameşilor. Cel care fura cel mai mult, care era peste toţi aceştia şef. Iată, deci, că Mântuitorul se întâlneşte cu acest mai-mare al vameşilor în Ierihon.

Practic, Zaheu reprezenta, într-un fel, autoritatea statală, era, deci, mai-mare peste vameşi, şi ar fi trebuit ca lumea să-i facă, într-un fel, loc, să-l lase mai în faţă să-L vadă pe Mântuitorul Iisus Hristos. Vedem că lucrul acesta nu se întâmplă, şi acesta este un indiciu în plus al faptului că evreii îi urau foarte mult şi îi dispreţuiau pe aceşti vameşi, îi considerau nişte oameni foarte păcătoşi, foarte corupţi, cum spune sfântul Teofilact al Bulgariei, vameşii îşi făcuseră averi din lacrimile săracilor, fiindcă năpăstuiseră foarte mult.

Iată, deci, că Zaheu se suie într-un dud, într-un fel se umileşte, se face de râs, el, care era o somitate, am putea spune, pe plan local; nu este lăsat în faţă şi se suie într-un copac ca să-l vadă mai bine pe Domnul nostru Iisus Hristos. Mântuitorul trece, priveşte spre Zaheu, şi îi spune: „Zaheu, grăbeşte-te, coboară, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.

După cum observă mai mulţi comentatori ai Sfintelor Evanghelii, este singurul caz din Sfânta Scriptură unde Mântuitorul se autoinvită în casa cuiva. Şi, într-un fel, a fost de aşteptat reacţia mulţimilor; ni se spune în Sfânta Evanghelie că toţi murmurau, cârteau, cum de Mântuitorul s-a dus, şi chiar El a luat iniţiativa să se ducă în casa unuia dintre cei mai mari păcătoşi, mai-marele vameşilor. Dar, iată că de multe ori, fraţi creştini, aparenţele înşală, alta este gândirea lui Dumnezeu şi alta este gândirea noastră, şi de aceea suntem tot timpul îndemnaţi de Biserică să ne uităm la păcatele noastre şi să nu ne apucăm să judecăm, să-i împărţim pe oameni în buni şi în răi, fiindcă nu ştim noi care este planul și gândul lui Dumnezeu cu fiecare om, și nu ştim ce este în sufletul fiecărui om cu adevărat. Iată, deci, că în cazul acesta, oamenii erau îndreptățiți să se mire şi să murmure, să cârtească: cum de-a intrat Mântuitorul în casa lui Zaheu vameşul?

Intră Mântuitorul în această casă, şi, ni se istoriseşte în Sfânta Evanghelie, că, direct, acest Zaheu vameşul, începe dintr-o dată o pocăinţă indirectă şi spune că jumătate din averea mea o voi da săracilor, şi, dacă am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit.” Cum observă Sfinţii Părinţi, practic, Zaheu, mai-marele vameşilor, renunţă dintr-o dată la averea lui colosală, el având o avere foarte mare. Fiindcă trebuie să ne gândim că, practic, averea lui era făcută pe furturi, înşelase foarte multe lume, şi, numai dacă se apuca să dea la fiecare împătrit înapoi, era clar că nu mai rămânea cu nimic. Foarte interesant acest gest al lui Zaheu vameşul, care s-a aflat în faţa lui Dumnezeu. Şi cum observă Sfinţii Părinţi, Zaheu vameşul şi-a luat dintr-o dată cel mai greu canon, şi anume să dea, la fiecare dintre cei pe care-i înşelase, împătrit. Şi-a luat singur acest canon, nu a aşteptat să-i spună Dumnezeu ceva. Fiindcă în legea din Vechiul Testament era prevăzut că, dacă un om îşi recunoaşte furtul, greşeala, păcatul, să dea înapoi ce-a furat plus o cincime din valoarea lucrului furat. Dar iată că Zaheu face mai mult: dă împătrit înapoi; şi asta era prevăzut în legea Vechiului Testament doar pentru hoţii care nu recunoşteau că au furat și care distruseseră lucrul furat. Deci el îşi ia canon cea mai aspră prevedere a legii. Iată, deci, fraţi creştini, ce răsturnări spectaculoase pot avea loc în sufletul unui om! Ni se istoriseşte în unele tradiţii bisericeşti că acest Zaheu va ajunge, în cele din urmă, episcop în Cezareea Palestinei.

Desigur, tema centrală a acestui episod este pocăinţa. Cum spune Sfântul Nicolae Velimirovici, pocăinţa descoperă cuibul de şerpi pe care îl are fiecare om în el. Desigur, nu orice fel de pocăinţă, ci o pocăinţă însoţită de dragoste, de frică de Dumnezeu, de încredere în Dumnezeu, care duce la mântuire. Căci poate să fie şi o părere de rău, o pocăinţă fără dragoste de Dumnezeu şi fără încredere, care duce la deznădejde și la pieire, cum a avut și Iuda. Căci Iuda a avut, la un moment dat, un fel de pocăinţă, când a spus „Am vândut sânge nevinovat!”, însă nu a avut o pocăinţă puternică, însoţită de smerenie şi de dragoste de Dumnezeu, ca să-l apropie de viaţa veşnică.

Sfântul Teofilact al Bulgariei dă o interpretare duhovnicească acestui episod şi el spune că – deşi acest episod este real, este un fapt istoric, poate fi înţeles şi din punct de vedere duhovnicesc – aşa cum Zaheu era mai-mare peste vameşi, într-un fel se poate spune că era un om cuprins de păcate foarte multe, mai-mare peste păcate, iar statura lui mică poate fi înţeleasă ca fiind foarte mic din punct de vedere duhovnicesc, sufletesc. Şi se spune în Sfintele Evanghelii că, din cauza mulţimilor, nu-L vedea pe Hristos. Şi spune Sfântul Teofilact: aşa cum un om care e cuprins de multe păcate, din cauza mulţimilor păcatelor nu-L mai vede pe Dumnezeu şi atunci trebuie acest gest de pocăinţă, acest gest de renunţare, trebuie ca omul să rupă ceva din el pentru a se apropia de Dumnezeu. Şi un prim pas este această pocăinţă, această părere de rău.

Iată, deci, că Zaheu, prin pocăinţă, se urcă la o viaţă mai înaltă, renunţă la ceva, renunţă al avere, dar nu este de ajuns. Spune Sfântul Teofilact al Bulgariei că, atunci când Mântuitorul îi spune: „Grăbeşte-te şi te dă jos”, se poate înțelege în felul următor: te-ai suit prin pocăinţă la viaţa cea mai înaltă, pogoară-te prin smerita cugetare ca să nu te surpe înalta cugetare. Iată, deci, că pocăinţa mântuitoare este cea care este însoţită şi de smerita cugetare, cum spune profetul Ieremia. La fel cum Mântuitorul din drum s-a uitat spre Zaheu vameşul, la fel, spune profetul Ieremia, se uită Dumnezeu spre cei smeriţi. Şi, iată ce spune acest profet în cap. 66, vorbeşte Dumnezeu prin profetul Ieremia:

Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea, spre cei smeriţi, cu duhul umilit, şi care tremură la cuvântul Meu.

Fraţi creştini, să ne gândim, în încheiere, al acest moment al întâlnirii dintre Mântuitor şi Zaheu vameşul, atunci când Mântuitorul a intrat în casă. I-a spus Mântuitorul: „Astăzi trebuie să rămân în casa aceasta, iar, după ce Zaheu a făcut această mărturisire, recunoaşterea păcatelor, şi-a luat canonul, Mântuitorul nostru spune: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Din nou apare cuvântul „astăzi”. Cum spunea părintele Galeriu: Astăzi este timpul lui Dumnezeu! Dumnezeu este tot timpul într-un veşnic prezent. Iar timpul din punct de vedere duhovnicesc, spune părintele Stăniloae, este un interval pe care Dumnezeu l-a lăsat oamenilor ca să se apropie de Dumnezeu. De aceea este lăsat timpul, pentru oameni.

Iată, deci, să ne oprim puţin la acest moment, al întâlnirii faţă către faţă între Zaheu şi Mântuitorul. Desigur, mărturisirea sinceră a lui Zaheu este posibil să fi fost şi un gest de recunoştinţă, fiindcă, iată, Mântuitorul a venit în casa lui, mai ales că Zaheu observase şi el invidia, dispreţul și răutatea celorlalţi în momentul când Mântuitorul a vrut să intre în casa lui Zaheu vameşul. Însă, în afară de această stare de recunoştinţă, cu siguranţă Zaheu vameşul a simţit puterea harului, puterea lui Dumnezeu. Această putere care se află până astăzi în Biserica Ortodoxă. Şi până astăzi pe diferite meridiane ale globului au loc convertiri la ortodoxie prin această întâlnire faţă către faţă dintre un păgân, dintre un eretic, şi puterea ortodoxiei. Este foarte greu de explicat în cuvinte ce este această putere, ce este harul dumnezeiesc. Lucrul acesta nu poate fi înţeles decât de cei care, într-un fel sau altul, au fost părtaşi la puterea lui Dumnezeu, la puterea harului necreat. Iată, deci, că puterea lui Dumnezeu îl face dintr-o dată pe Zaheu vameşul să facă acest gest de pocăinţa în faţa tuturor.

Cum spune un Sfânt Părinte, inima înfrântă este învăţată imediat de Dumnezeu ce să facă. Iată, deci, că Mântuitorul nu i-a spus lui Zaheu să-şi vândă averea, să dea înapoi împătrit celor pe care-i nedreptăţise, ci singur Zaheu vameşul a ştiut ce să facă. Iată, deci, că, dacă s-a smerit, harul, puterea lui Dumnezeu a lucrat, l-a luminat şi l-a învăţat ce să facă în continuare.

Dumnezeu să ne ajute şi pe noi, fraţi creştini, să ne lumineze harul ce să facem ca să dobândim viaţă veşnică, pocăință şi smerenie.

Dumnezeului nostru slavă totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin”.

Va mai recomandam pentru aceasta Duminica:

Legaturi:

***

***

***


Categorii

1. SPECIAL, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Parintele Damaschin Luchian, Parintele Teofan Popescu, Pocainta, Zaheu vamesul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

37 Commentarii la “Predici audio (si text) la DUMINICA LUI ZAHEU VAMESUL. “Câţi dintre noi ne mai gândim că Dumnezeu Şi-a arătat bunătatea cu noi, deşi noi nu meritam?…”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Din lectiile lui Zaheu pentru noi: CANONUL NEDREPTATII, MILA si CAUTAREA RAVNITOARE A LUI DUMNEZEU | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: DUMNEZEU, CERŞETORUL DRAGOSTEI NOASTRE… “A, Tu eşti Doamne? Un moment, mai aşteaptă puţin… am atâtea treburi de făcut…, treburi, griji, interese!” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: NEBUNIA DE A ASUMA BATJOCURA LUMII, pentru a ne duce PANA LA CAPAT pocainta si a implini dorul mistuitor al inimii, de A-L INTALNI PE DUMNEZEU: “Lumea îşi are legile şi valorile ei, dar noi se cade să vieţuim potrivit legii lui Dumnezeu, chiar
  4. Pingback: Dand la o parte FRICA INROBITOARE DE PAREREA LUMII si DEPENDENTA INJOSITOARE DE APROBAREA OAMENILOR, pentru a ne urma constiinta si a ajunge sa STAM INAINTEA DUMNEZEULUI CELUI VIU. Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la ZAHEU VAMESUL: Curajul de a
  5. Pingback: CAMARA TA, MANTUITORULE…. Femeia pacatoasa care a spalat cu lacrimi picioarele lui Iisus – pilda luminoasa de POCAINTA si de INCREDERE in adancul indurarilor Domnului: FARA DEZNADEJDE! | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: Protos. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa): LUCRAREA POCAINTEI IN VIATA NOASTRA (audio + text): “Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om…” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: “SALTUL MORTAL” AL LUI ZAHEU CEL POCĂIT sau SFÂNTA NE-RUȘINARE DE HRISTOS: “Câţi dintre noi sânt cu adevărat pregătiţi să se lepede de iubirea de slavă şi să se facă de râsul lumii pentru Domnul?” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate