UNICA OSANDIRE INGADUITA (II)

17-06-2008 Sublinieri

Continuarea capitolului “UNICA OSANDIRE INGADUITA” din: Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul“, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, traducere de Gheorghita Ciocioi (cititi prima parte):

soumela_nicaea.JPG

Daca sectantii, ereticii, invatatorii cei mincinosi doresc sa se lepede de ratacirile lor si sa se intoarca in sanul Credintei Ortodoxe, atunci aceasta va fi implinirea Testamentului lui Hristos – ca toti sa fie una (In 17, 21). Iar atunci, bucuria in cer va fi nesfarsita. Insa atata timp cat exista despartire de Adevar, nu poate sa existe o turma si un pastor (vezi In 10, 6). Hristos nu include pe toti in turma Sa. El i-a indepartat de la aceasta unitate pe iudeii care nu credeau in El, spunandu-le: Dar voi…. nu sunteti dintre oile Mele (In 10, 26). Si daca, dupa cuvintele lui Hristos, exista oi care nu sunt din staulul Sau si pe care El Insusi nu le primeste din pricina necredintei in El, de neconceput si inselatoare este propovaduirea unitatii celei mincinoase a ecumenismului. Intr-adevar, Mantuitorul spune limpede: Am si alte oi, care sunt din staulul acesta. Si pe acelea trebuie sa le aduc, si vor auzi glasul Meu!… (In 10, 16). Insa cum se talcuieste aceasta? Ca nu doar iudeii ingraditi de legea lui Dumnezeu si intrati in staulul Vechiului Testament, ci si paganii, care se afla departe de acest staul, pot sa intre in unul si singurul staul al lui Hristos. Dar, ca sa intre in el, ei trebuie sa auda glasul Mantuitorului, adica sa primeasca fara obiectii Adevarul vestit de El asa cum il primeste si il propovaduieste Biserica Ortodoxa, intemeiata de El ca stalp si temelie a adevarului (I Tim.3, 15).

Aceia care nu primesc intregul adevar dumnezeiesc, ci doar o parte din el, si care-l amesteca cu minciuna, nu apartin turmei lui Hristos. Tot astfel, si aceia care in aparenta sunt in staul, dar launtric se rup de El, de dogmele si canoanele Lui, nu sunt madulare ale Lui. Aceasta va deveni limpede daca nu acum, atunci neindoielnic la infricosatoarea Judecata a lui Hristos.

Duhul umanist inselator al timpurilor noastre schimba duhul clasic evanghelic si aseaza pecetea sa de gandire chiar si asupra crestinilor ortodocsi invatati. Acest duh umanist inselator este intru totul limpede impotriva Sinoadelor Ecumenice si atrage pe multi catre incalcarea Adevarului (vezi I Tesal. 2, 3). El ii indeamna catre neascultarea de Maica Biserica. Aceasta face de neimpacat eresul cu invatatura sanatoasa, dar astazi se insufla intelegerea gresita de egalitate in drepturi intre minciuna diavoleasca si adevarul Revelatiei dumnezeiesti. Biserica a exclus pe invatatorii cei mincinosi din comuniunea sa, insa astazi se propovaduieste rugaciunea laolalta cu acestia. Ea nu ingaduie nicio partasie liturgico-sacramentala intre ortodocsi si heterodocsi, dar astazi se cauta impartasirea impreuna cu protestantii. Ea osandeste pe deformatorii Adevarului, iar astazi osandirea lor este socotita ca un pacat asemanator cu defaimarea obisnuita.

Exista autori ortodocsi moderni, precum Serghei Bolsakov si altii asemenea, care, vorbind despre nevoitorii contemporani, subliniaza ca cea mai importanta calitate a acestora faptul ca ei nu au osandit pe nimeni – nici chiar pe eretici. Prin asemenea semne ale egalitatii intre osandirea interzisa si cea ingaduita, astfel de autori introduc tainic tendinta pagubitoare de a fi amestecat adevarul cu minciuna in avantajul indiferentei credintei ecumeniste, lucru care inlesneste unirea Ortodoxiei cu celelalte marturisiri si chiar cu religiile pagane. Serghei Bolsakov da ca pilda de o asemenea „neosandire” pe raposatul arhiepiscop de Canterbury, William Temple. Intr-adevar, William Temple nu a osandit nici chiar pe cei mai vaditi eretici in biserica sa. Ca un mare ecumenist, el a impartasit principiul pierzator al universalitatii, conform caruia toti pot sa se uneasca cu toti, indiferent de neintelegerile dintre ei privitoare la dogme. Dupa ce, in 1954, a fost creata baza ecumenismului, pastrand un minim dogmatic de unire a credintelor crestine – la care s-a luat credinta minimala in Hristos ca Dumnezeu si Mantuitor -, W.Temple a marturisit ca neacceptarea acestei baze nu trebuie sa fie o piedica, pentru ca ecumenistii sa continue sa colaboreze si cu alte denominatiuni si culte care nu recunosc pe Dumnezeu ca Mantuitor. Ce altceva poate sa semnifice aceasta, decat de larga deschidere a portii pentru unirea Adevarului cu minciuna?

Unii vor incerca sa indreptateasca neosandirea ereticilor cu argumentul ca ea se savarseste in numele pacii si al indepartarii razboiului. Insa cine aţâţă razboiul? Tocmai acele forte masonice intunecate care propovaduiesc si amestecarea marturisirilor, si apropierea credintelor! Scopul lor nu este indepartarea infricosatorului pentru noi toti razboi, ci nimicirea Adevarului si aducerea crestinilor ortodocsi pana la renuntarea la acest Adevar (vezi II Tesal.2, 3).

Sa ilustram aceste idei cu un exemplu dintr-o povestire!

Intr-o padure intinsa traiau multi iepuri, caprioare si cerbi, pentru toti era destula pasune. Animalele erau fericite si-si petreceau zilele in pace. Insa in apropiere pandeau lupii. Din timp in timp, acestia atacau blandele caprioare si le sfasiau pe unele dintre ele. Nu era astamparata foamea lupilor, caci caprioarele si iepurii erau animale foarte prevazatoare si se ascundeau cu iscusinta. S-au strans atunci lupii la sfat, ca sa hotarasca chestiunea privitoare la hrana intr-o vreme de restriste. Cel mai batran lup, viclean precum un diavol, a spus:

– Am nascocit un plan. Vom aprinde padurea si astfel vom avea la indemana toti iepurii, caprioarele si cerbii din ascunzisurile lor…, si dupa aceea…, voi banuiti ce putem sa facem dupa aceea!…

Planul a fost acceptat si padurea incendiata.

– Incendiu! Incendiu! – s-au auzit intr-o dimineata strigate de groaza.

Au iesit nelinistite din barlogurile si din ascunzisurile lor toate animalele. Au sarit afara iepurii din gropile unde erau ascunsi. S-au aratat caprioarele din desisuri si se mirau care incotro sa fuga. S-au aratat ingroziti de moarte ursii, vulpile si alte animale de prada. Toate erau speriate si blande in fata nenorocirii generale.

– Ce va mirati?! – a strigat batranul lup catre surorile lui ierbivore. Hai sa ne infratim si sa fugim cu totii impreuna! Fugiti cu noi! Noi stim unde este neprimejdios!

O caprioara batrana inteleapta s-a intors catre surorile sale mai tinere si le-a strigat:

Nu trebuie mers impreuna cu lupii! Sa fugim de foc, insa nu impreuna cu vrajmasii nostri, ci in alta directie!

Unele au ascultat-o si au pornit impreuna cu ea. Insa cele mai multe dintre ierbivore s-au despartit de ea si au urmat lupilor.

Unde sunt toti, acolo vom fi si noi! – au spus ele.

In mijlocul multimii vom fi mai linistite!

Toate animalele, unele de-a stanga impreuna cu lupul in frunte, iar altele de-a dreapta impreuna cu inteleapta caprioara, au inceput o fuga nebuna si au iesit din raza focului. Insa cand au ajuns la loc „sigur”, lupii insetati de sange s-au napustit peste suratele lor ierbivore lipsite de aparare si au organizat cu acestea un sinistru ospat…

O asemenea soarta pregateste oilor ortodoxe ale lui Hristos incepatorul atatator al infernalelor focuri duhovnicesti… Insa cine se gandeste la aceasta? Cine are drag de vesnica lui mantuire? Cine vede in unul si acelasi chip pe atatatorul razboaielor si pe mincinosul propovaduitor al pacii?!

[Nota noastra: cititi exact pe aceasta tema: “SISTEMUL” sau CUM LUCREAZA SATANA “LA DOUA MAINI”]

christmoneychangers.jpg

Totul se amesteca in timpul nostru nefericit, al stiintei materialiste si al intunericului duhovnicesc! Defaimarea semenilor pentru pacatele lor morale deja nu mai socheaza pe nimeni, in ciuda faptului ca aceasta este interzisa limpede de Dumnezeu (vezi Mt.7, 1-3; Lc.6, 37) si ca naste razboaie de fiecare zi intre oameni. Insa ridicarea glasului fata de pacatele impotriva adevaratei credinte se socoteste ca ingustime a mintii. A manifesta ura fata de vrajmasii personali este considerat un lucru normal. Insa ura impotriva invataturii mincinoase pe taram religios este un sentiment neinteles pentru multi, in ciuda faptului ca, insusi cuvantul lui Dumnezeu ne indeamna categoric la aceasta, prin gura Sfantului proroc David, care scrie: Oare nu pe cei ce Te urasc pe Tine, Doamne, am urat si asupra vrajmasilor Tai m-am mahnit? Cu ura desavarsita i-am urat pe ei si mi s-au facut dusmani (Ps. 138, 21, 22).

Merita sa ne oprim atentia asupra acestor ganduri importante ale psalmilor. Ce se intelege aici prin vrajmasii lui Dumnezeu? Sfantul Atanasie cel Mare raspunde: „Vrajmasii lui Dumnezeu sunt in primul rand si in adevaratul sens al cuvantului demonii cei necurati; in al doilea rand, dupa demoni, sunt aparatorii inchinarii la idoli si incepatorii eresurilor“.

Insa cum poate cuvantul lui Dumnezeu sa propovaduiasca ura? Trebuie sa subliniem ca in mod evident aici nu este vorba de ura obisnuita, pe care omul o incearca fata de propriii lui dusmani, intrucat chestiunea nu se refera la un asemenea fel de dusmani, ci la vrajmasii lui Dumnezeu. De aceea si ura incercata fata de ei nu este pacat. Aceasta nu intamplator este numita ura desavarsita“. In ura catre proprii dusmani exista patima, rautate, razbunare – manifestari ale nedesavarsirii omenesti. Iar in ura catre vrajmasii lui Dumnezeu, asa cum a incercat-o blandul David, nu exista asemenea nedesavarsiri. In ea exista doar o neinteleasa desavarsire pentru noi, pacatosii, legata nu de patimi, ci de nepatimire, care poate sa urasca raul la oameni, insa nu pe acestia, sa indeparteze eresul, dar sa crute pe eretici. Iata ce citim in talcuirea stihurilor la psalmi a lui Eftimie Zigaben (secolul al XII-lea), transmitand cuvintele unui autor necunoscut: „Acela uraste pe vrajmasii sai duhovnicesti cu desavarsita ura, care nu greseste nici in gesturi, nici in fapta, nici cu gandul, iar aceasta inseamna cea mai mare si mai adanca nepatimire“.

Dupa Fericitul Augustin, ura desavarsita este aceea prin care cineva uraste raul, insa nu poarta ura catre omul pacatos.

Asemenea lucru spune si Sfantul Ioan Gura de Aur: „Trebuie sa defaimam invataturile eretice…, insa este nevoie sa crutam pe oameni si sa ne rugam pentru mantuirea lor!” Intr-o alta predica a sa, el marturiseste: „Eu nu ma scarbesc de om, dar urasc ratacirea lui si doresc sa-l scot pe el din ratacirea lui. Eu duc un razboi nu cu persoana, care este faptura lui Dumnezeu, ci doresc sa indrept mintea ei pervertita de diavoli. Precum doctorul care lecuieste pe bolnav nu se lupta impotriva trupului, ci indeparteaza vatamarea de la el, tot astfel si eu, cand ma lupt cu ereticii, ma lupt nu cu oamenii, ci doresc sa nimicesc ratacirea”.

Defaimarea semenilor pentru scaderile lor morale este marsava, plina de ticalosie, pe cand osandirea celor ce strica credinta trebuie sa fie o dezbatere, dar nu infierare. Cel ce ponegreste este plin de manie impotriva propriilor lor rivali, vecini plini de ura ori rude dusmanoase. In acestia el vede pe unii care ii doresc raul – dusmani ai intereselor sale. Iar cel ce este critic catre erezii vede in eretici pe dusmanii lui Dumnezeu si de aceea, vigilent, se pazeste de ei. Daca auzi ca vecinii tai savarsesc impotriva ta oarecare rautati si cu blandete suporti acestea, tu te nevoiesti intru virtutea rabdarii; daca insa iti dai seama ca ei sunt eretici si doresc sa te atraga pe tine si pe apropiatii tai catre eresul lor si atunci te umpli de manie sfanta, Dumnezeu nu-ti va socoti aceasta ca pacat, ajunge doar sa nu degenereze mania curata si bineplacuta lui Dumnezeu in multumirea patimii tale proprii, numita razbunare si rautate.

Mantuitorul ne invata sa nu ne maniem in zadar (vezi Mt.5, 22). Ce inseamna aici cuvantul in zadar? Aceasta ne-o lamureste foarte limpede Avva Pimen. L-a intrebat un oarecare monah: „Ce inseamna a ne mania pe fratele nostru in zadar?” El i-a raspuns foarte intelept si duhovniceste: „In zadar este mania ta atunci cand te manii pentru interese materiale, care il ranesc pe aproapele tau, ori cand cineva iti scoate ochiul tau drept! Dar daca cineva se straduieste sa te indeparteze de Dumnezeu, pe unul ca acela poti sa te manii!”

Sfantul Teofilact al Bulgariei scrie: „Acela care se manie pe fratele sau in zadar va fi osandit; insa daca cineva se manie din pricini binecuvantate, cu un scop de indreptare si din ravna duhovniceasca, unul ca acesta nu va fi osandit. Si Pavel a grait cuvinte de manie catre Elimas vrajitorul, cat si catre arhiereu, insa nu in zadar, ci din ravna. In zadar ne maniem noi atunci cand fierbem de manie pentru lucrurile materiale ori pentru slava“.

Mania ne-a fost data pentru bine, insa diavolul a intors-o spre rau… Invata Sfantul Apostol Pavel: Maniati-va si nu gresiti! (Efes.4, 26; vezi Ps.4,5). De aici rezulta ca noi trebuie sa ne maniem acolo unde trebuie, pentru a implini datoria noastra crestineasca, si sa nu ne tulburam acolo unde nu e nevoie. Pe scurt spus, nu trebuie sa ne folosim de insusirea noastra de a ne revolta pentru a ponegri. Insa nici nu trebuie sa acoperim eresurile prin ingaduinta, pacatuind astfel impotriva datoriei noastre de a pazi taina credintei in cuget curat (I Tim.3, 9).

In ciuda acestei evidente a lucrurilor, molima influentelor moderne se intinde cu repeziciunea unei epidemii de netinut in frau. Multe minti sunt astazi intr-atat de confuze, ca se afunda in ratacirea diavoleasca ce socoteste credinciosia catre sfanta Ortodoxie ca obscurantism si ingustime a mintii, iar partasia in rugaciune si la Sfintele Taine cu ereticii, cat si tradarea vadita ori ascunsa a dogmelor si a canoanelor ca fiind cuprindere si deschidere fata de lume.

Dusmanul mantuirii lucreaza cu incordare asupra constiintei oamenilor si le incetoseaza mintile. Sub influenta lui se ajunge pana acolo ca osandirea semenilor pentru neputintele lor morale este socotita ca „eroism” si „ravna pentru bine”, iar necriticarea invataturilor eretice si a manifestarii heterodocsilor, care nazuiesc sa submineze adevarul ortodoxiei, ca pe un inalt umanism si iubire a semenilor. Se uita testamentul Apostolilor de a ne indeparta de eretici (vezi Rom.16, 17; Tit 3, 10; I Tim.4,1; II Petru 2,1). In locul indepartarii, astazi se propovaduieste apropierea de ei. Se trece fara luare-aminte peste cuvintele Sfantului Apostol Pavel: Dar chiar daca noi sau un inger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decat aceea pe care v-am vestit-o – sa fie anatema! (Gal.1, 8). In locul acestora, se aude astazi o noua propovaduire: „De ce nu avem partasie de rugaciune cu heterodocsii si cu cei de alte credinte? Oare doar noi, ortodocsii, avem dreptate?”… Si astfel vorbesc nu doar oamenii necunoscatori intr-ale ortodoxiei, ci si chiar unii dintre aceia care se arata a fi invatatori ai credintei…

Iar privitor la aceasta lucrurile sunt atat de limpezi si de simple! La apararea Sfintei Ortodoxiei de eresuri nu este vorba deloc de dreptatea noastra omeneasca, ci de dumnezeiasca dreptate si de adevar. Dumnezeu, Care este Insusi Adevarul (vezi Ierem.10, 10), a descoperit prin Dumnezeiasca Scriptura mantuitoarele adevaruri de credinta. Ele provin nu din mintile omenesti, ci din Dumnezeiasca Descoperire a Vechiului si Noului Testament. Transmise prin barbati alesi de Dumnezeu, aceste adevaruri au pregatit in epoca Vechiului Testament mantuirea intregii omeniri afundate in ratacirile pagane. In Noul Testament, Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a descoperit adevarurile despre Dumnezeu Unul dupa Fiinta si Intreit in Persoane, despre purtarea Sa de grija asupra intregului neam omenesc, despre rascumpararea savarsita de Fiul lui Dumnezeu, despre iertarea care se obtine prin credinta si fapte bune, despre preotia primita prin continuitate apostolica, despre Tainele prin care ni se transmite harul, despre Biserica, intemeiata pe adevarata credinta in Iisus Hristos (vezi Mt.16, 16-18) si menita sa fie pentru cautatorii mantuirii ca o Arca a lui Noe in mijlocul oceanului ratacirilor pana la sfarsitul lumii, si celelalte.

arca-lui-noe.jpg

Prin aceasta credinta in adevarurile revelate, omul se mantuieste; ajunge doar sa actioneze in conformitate cu ele. Insa prin lepadarea acestei credinte ajunge la pierzanie (vezi Marcu 16,16). Abaterea de la Sfanta Ortodoxie este, prin urmare, o nenorocire in mod hotarat. Iar a ramane in Adevar in ciuda smintelilor de astazi este o temelie a nadejdii ca Dumnezeu ne va milui. Sfantul Marcu al Efesului, marele luptator pentru Ortodoxie impotriva romano-catolicismului (1444), scrie astfel despre credinta noastra ortodoxa: „Cu ea noi nadajduim sa stam inaintea lui Dumnezeu si sa primim iertare pentru pacatele noastre. Iar fara ea, nu stim daca vreo dreptate ne va slobozi de vesnicele munci!” Cel ce crede in adevarurile Revelatiei dumnezeiesti aduce cinstire lui Dumnezeu. Iar cel ce se impotriveste acestora Il scoate pe Dumnezeu mincinos (vezi I In 5,10). Iar acest fapt este un sacrilegiu! Este hula impotriva Sfantului Duh, care nu se va ierta nici in veacul acesta, nici in cel viitor! (vezi Mt.12,32).

Dumnezeu spune adevarul! Iar diavolul minte, clevetind pe Dumnezeu, ca a mintit, chipurile, (vezi Fac.3, 1-5). Dumnezeu este Binefacatorul nostru de neinlocuit, Proniatorul nostru, Rascumparatorul nostru! Iar diavolul, acest potrivnic al lui Dumnezeu, este ispititorul nostru, vrajmasul nostru, pierzatorul nostru! Ca mincinos si tata al minciunii (In 8, 44), el nu sta in adevar, ci i se impotriveste. El urmareste sa-l schimbe din inima credinciosilor, inlocuindu-l cu minciuna lui. In perioada Vechiului Testament, el a nascocit inchinare la idoli si s-a manifestat prin idolii in care se ascundeau demonii (vezi Ps.95, 5). Iar in perioada harica a Noului Testament, in locul Bisericii, aceasta institutie divino-umana unica in felul sau in lume, diavolul aseaza gruparile eretice, ca sa ne deprinda sa lepadam adevarata temelie a Bisericii lui Hristos si sa pretinda ca acestea sunt bisericile lui Hristos! Sfantul Ciprian al Cartaginei (sec.al III-lea) ne-a prevenit insa: „Diavolul minte, ca sa insele…; el fagaduieste pacea pentru a nu putea primi pacea, propune mantuirea ca sa opreasca pacatosul de pe calea catre mantuire, propune biserica, insa actioneaza astfel incat cel ce crede in cuvintele lui sa piara intru totul pentru Biserica“.

Ca rezultat al sfortarilor vrajmasilor, astazi se numesc „biserici” acele grupari eretice care nu au niciun semn al Bisericii. Asa sunt de pilda unitarienii, crestinii liberali, quakerii si tot felul de alte grupari religioase occidentale si americane, care nu cred in Hristos ca Dumnezeu, insa in ciuda acestui fapt pretind ca sunt biserici si se afla sub aripa Consiliului Mondial al „Bisericilor”, in care ele sunt membre. In acest Consiliu Mondial al „Bisericilor” sunt atrase sa participe si Bisericile Ortodoxe locale, ca sa pacatuiasca acolo prin partasia lor de rugaciune cu heterodocsii si cei de alte credinte! Din aceasta comuniune nu numai ca nu ies oarecare avantaje pentru credinta ortodoxa, ci, dimpotriva, prin ea se porneste pe calea Abaterilor de la Adevar, prorocita de Sfantul Apostol Pavel ca un semn prevestitor de rau al apropierii vremii lui Antihrist (vezi II Tesal.2,3).

In trecut, diavolul i-a dezbinat pe crestini ca sa-i desparta si sa-i stapaneasca. El insusi ii uneste astazi, ca sa poata sa inece in balta ratacirilor si adevarata Biserica – Ortodoxia. Diavolul a pierdut in primele veacuri ale istoriei Bisericii multe suflete, prin eresurile nascocite de el atunci. Iar acum aduce la pierzare si va continua sa piarda, pana la sfarsitul istoriei omenirii, inca si mai multe suflete prin unirea tuturor intr-o paneretica „biserica”.

Insa adevarata Biserica a lui Hristos va ramane intreaga pana la sfarsitul lumii, dupa neschimbata fagaduinta a Mantuitorului (vezi Mt.16, 18) si va ramane la locul ei fie doar si in persoana putinilor credinciosi crestini ortodocsi ramasi pana la moarte (vezi Apoc.2, 10). Biserica pluteste si va continua sa pluteasca deasupra noianului ratacirilor si a falselor invataturi ca o adevarata Arca a lui Noe, nazuind catre Araratul cel ceresc (vezi Fac.8,4)!”.

vedereapacatelorm1.jpg


Categorii

Dogme/ erezii, Ecumenism, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Portile Iadului, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “UNICA OSANDIRE INGADUITA (II)

  1. Oare ce-ar raspunde la toate astea un ecumenist convins? Unde-ar gasi fisura? De care argumente s-ar putea folosi? Exista? Ispita curiozitatii intr-o minte nepriceputa e cam periculoasa, asa-i? 🙂

  2. M-as fi asteptat ca dupa mitingul de la Timisoara, “fratii” intru ecumenism ai IPS Corneanu, sa fie impartasiti de catre ” ecumenistul sef”. In spiritul tolerantei dobrogene, tinand cont de precedent, IPS Teodosie, la Constanta, ar trebui sa intre la randu-i intr-o geamie si sa marturiseasca> “Alah e singurul Dumnezeu iar Mahomed singurul lui profet”. Ma rog, o data ajuns la palatul arhiepiscopiei sa declare> “Fiecare cu credintata lui”. Buna pilda a dat Mitropolitul Corneanu turmei ortodoxe si asa vanturate de comunismul pe care l-a servit …

  3. pt. sora noastra Mihaela
    Iarta-ma! Unde au gasit iudeii fisura la Iisus Hristos? Mantuitorul a spus prin pilda bogatului nemilostiv ” de nu asculta pre Moisi si pre prooroci nici de ar invia cineva din morti nu vor crede”. Desi traim in postmodernism omul nu s-a schimbat.

  4. Sfantul Dorotei: „Nici o rautate si nici unul dintre eresuri, nici insusi Diavolul nu poate sa insele pe cineva, decat daca se preface in chipul faptei bune. Dupa cum si Sfantul De multe ori insala rautatea, prefacandu-se in chipul faptei bune. Dupa cum a spus si Apostol zice ca insusi Diavolul se inchipuie un inger luminat. Neghina numeste Sfantul Vasile cel Mare pe ereticii care strica invataturile Domnului si amestecandu-se ei cu trupul cel sanatos al Bisericii ca, fiind neobservati, sa faca vatamare”.(Sf.Ioan Iacob Romanul)

  5. ptr. Viorel fratele
    Ai perfecta dreptate. Mi-ai dat cred cel mai bun raspuns, si-ti multumesc. Problema mea e ca nu pot sa-i inteleg. Cum poate cineva sa fie atat de indaratnic incat sa lupte impotriva evidentelor, nu stiu….si cred ca nici nu vreau sa stiu…
    Abia astept sa nu am dreptate atunci cand ma framanta indoielile. Abia astept sa ma scuture cineva, dara-mi-te sa mai si lupt, asta in niciun caz. E ca si cum as lupta sa-nvat sa traiesc fara sa respir. 🙂

  6. ptr. sora noastra Mihaela
    Pacatul, de care intarzii sa te desparti, te desparte de Dumnezeu, pe masura ce te desparti de El, orbesti duhovniceste, astfel evidentele, de care spui, nu le poti vedea. Afirm asta ca un patit. Dar fiind in biserica si folosindu-te de tot ce iti da ea(Sfintele taine, rugaciunea…)treptat inima si mintea se lumineaza din nou si daca ai o cautare sincera pentru Dumnezeu, vei invata sa te feresti de pacat stiind ce paguba iti aduce. Dar cel ce se indeparteaza si cu dreapta marturisire de credinta este foarte greu sa se intoarca din intuneric, pentru ca nu mai este in biserica, pentru ca nu i-a fost deajuns Dumnezeu asa cum s-a aratat el in biserica si cu mintea lui si-a facut un dumneze fals sau a adoptat un dumnezeu fals. Iarta_ma!

  7. Pingback: Război întru Cuvânt » UNICA OSANDIRE INGADUITA
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate