Sf. Nicolae Velimirovici: IISUS HRISTOS, IZVORUL VIETII ADEVARATE SI VESNICE

19-10-2008 Sublinieri

Pe Tine, Izvorul vietii celei adevarate, Te-am parasit, si ne adapam din stricaciune si desertaciune. Inviaza sufletele noastre amortite de pacat si de rautate, Doamne, precum ai inviat pe tanarul vaduvei!

“Multi si-au dat singuri numele de „Salvator al omenirii“, dar cine dintre acestia ar fi putut macar sa viseze ca ar putea scapa omenirea de moarte? Multi invingatori au fost, in istorie, dar cati dintre ei au biruit moartea? Multi regi de pe pamant si-au numarat cu milioanele supusii, dar intre ei cine si-a numarat drept supusi ai sai si viii, si mortii ?

Nimeni in afara de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemana. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Noua si Ziditorul ei. El a arat campia celor vii si campia celor morti si in amandoua a semanat samanta vietii. Mortii sunt pentru El ca si cei vii, viii ca si cei morti. Moartea nu este opreliste pentru imparatia Sa. A calcat-o in picioare si a deschis imparatia inapoi in timp de la Adam si Eva si inainte peste veac pana la ultimul om ce va fi traitor pe pamant. El S-a uitat si a vazul ca viata nu se sfarseste odata cu moartea trupului, dar ii poate ajunge pe unii mai inainte de moartea trupeasca.

Pe multi ii vedem vii in mormant, si pe multi morti in trupuri vii. Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida (Matei 10, 28), a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, asadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieste numai pacatul de moarte…

A strabatut cu vederea Sa timpul cum strabate fulgerul norii si a vazut standu-I inainte suflete, suflete ale celor care au murit de mult si suflete care se vor naste. Proorocului Iezechiel i s-a aratat in vedenie o vale plina de oase moarte, si nu a stiut, pana ce Domnul nu i-a dezvaluit, daca oasele acestea pot fi aduse sau nu la viata. Fiul omului, vor invia oasele acestea? L-a intrebat Domnul. Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu stii aceasta (Iezechiel 37,3). Hristos nu s-a uitat la oasele acestea moarte, ci la duhurile vii din ele. Trupul si oasele sunt doar vesmant si armura pentru suflet. Vesmantul im­batraneste si se zdrentuieste ca o haina roasa de purtare, dar Dumnezeu il va innoi si va imbraca iarasi in el sufletul dus odata.

Hristos a venit ca sa alunge frica cea veche din oameni, dar si ca sa aduca o frica noua: frica de pacat. Frica veche era frica de moartea trupului; frica noua va sa fie frica de moartea sufletului, frica pe care Hristos a ascutit-o si a intarit-o. Frica de moartea trupului il face pe om sa cheme in ajutor lumea. De frica de moarte, omul se protapeste in lume, se agata de lume, se intinde in lume. Doar-doar sa-si lungeasca permisul de rezidenta intr-insa, doar-doar sederea sa-i fie cat mai lunga si cat mai dulce.

Nebune! i-a spus insa Domnul bogatului sarac sufleteste, in aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau; si cele ce ai pregatit ale cui vor fi ? (Luca 12, 20). A spus Domnul ca omul care se teme pentru trup dar n-avea grija de suflet este nebun. Si a mai spus inca: Viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale (Luca 12,15). Dar in ce sta? In Dumnezeu sta, care da viata sufletului prin cuvantul Sau, si prin suflet trupului.

Prin cuvantul Sau, Mantuitorul a inviat si invie sufletele pacatoase, suflete care au murit mai inainte de moartea trupeasca. Si a fagaduit sa invie si trupurile celor care au murit. Prin iertarea pacatelor, prin invatatura Sa si prin preacuratul Sau Trup si Sange a inviat mortii si ii invie si astazi. Iar ca, la sfarsitul veacurilor, va in­via mortii, a aratat nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte, inviind pe unii din moarte inca in vremea vietii Sale pamantesti si inviind El insusi: Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia (Ioan 5, 25).

Multi din cei morti au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu si s-au sculat imediat. Unul din ei ni se infatiseaza in pericopa de astazi.

In vremea aceea, Iisus S-a dus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Acestea se intamplau la foarte scurta vreme dupa minunata tamaduire a slugii sutasului roman din Capernaum. Grabindu-Se a face cat mai mult bine si sa fie pilda credinciosilor Lui, Domnul a pornit din Capernaum pe drumul ce duce la Muntele Tabor. Acolo, dincolo de munte, pe povarnisurile Hermonului, sta pana astazi satul Nain, pe atunci o cetate intarita cu zid. Iisus era insotit de ucenici si de o ceata mare de oameni, care vazusera multele minuni din Capernaum si asteptau acum sa vada si sa auda si mai multe, pentru ca ceea ce savarsea Hristos nu se mai vazuse si nu se mai auzise pana atunci in Israel, iar cuvintele Sale curgeau asemeni unor rauri de lapte si miere.

Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. De-abia ajunsese la portile cetatii, cand a intalnit alaiul de ingro­pare care iesea din cetate. S-a intalnit Domnul cu slujitorul; Datatorul de viata s-a intalnit cu moartea. Cel mort era un baiat, cum vedem din cuvantul lui Hristos care i-a spus: Tinere, precum si din faptul ca l-a dat mamei lui dupa ce l-a adus inapoi la viata. Mama trebuie sa fi fost dintr-o familie bogata si nobila, de vreme ce impreuna cu ea venea un alai atat de mare.

Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Desigur ca alaiul venea dupa aceasta mama indurerata nu numai pentru ca ea facea parte dintr-o familie de vaza ci si pentru ca lovitura primita era deosebit de grea. Femeia isi pierduse singurul fiu. Durerea tuturor celor de fata trebuie sa fi fost mare, iar jalea generala sporea lacrimile si deznadejdea nefericitei mame. Cu toate ca toti asteptam ca durerea sa ne fie impartasita de cei din jur cand moartea ne smulge pe cineva drag, partasia celorlalti la durerea noastra nu ne imputineaza cu nimic suferinta. Cand ceilalti mangaie pe cei slabi, slaba e si mangaierea.

Pe cei adunati imprejurul unui trup mort ii incearca un simtamant ascuns, nedat pe fata, si acest simtamant este rusinea. Oamenii nu numai ca se tem de moarte, dar le e si rusine de ea, iar rusin­ea aceasta este o dovada – o dovada chiar mai puternica decat frica – a faptului ca moartea e urmarea pacatului.[…] Rusinea de moarte dovedeste obarsia si destinul nostru de ne­murire. Animalele se ascund cand mor, de parca si lor le-ar fi rusine cu moartea. Cat de puternic trebuie sa fie deci acest simta­mant in fiintele cuvantatoare! De ce folos ne sunt toate strigatele, toate desertaciunile noastre, toata cinstea si lauda, cand simtim ca vasul nostru pamantesc se sfarama? Atunci ne cuprinde rusinea, atat pentru ca vedem cat de slab e acest vas, cat si pentru ca ne dam seama de nebuneasca desertaciune cu care l-am umplut toata viata, desertaciune a carei miasma, dupa ce murim, se va raspandi din el nu numai peste pamant, ci si spre cer. Caci esenta sufletului raspandeste in trup si suflet fie mireasma, fie duhoare, dupa felul in care suntem si noi, si dupa felul lucrurilor cu care ne-am umplut viata – mireasma cerului sau duhoarea pacatului.

Domnului Ii e mila de cei deznadajduiti. Ii e mila de slabiciu­nea noastra. Si vazand multimile, I s-a facut mila de ele, ca erau necajite si ratacite ca niste oi care n-au pastor (Matei 9, 36). Cata vreme oile il vad pe pastor, nu sunt nici abatute, nici imprastiate. Daca L-ar avea oamenii mereu inaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mahniti, nici rataciti. Unii il vad, unii cauta sa-L vada, altii insa sunt orbi fata de El si isi bat joc de cei care il cauta. Asa se ratacesc oamenii si o iau care incotro, fiecare fiindu-si propriul sau pastor.

Daca s-ar teme oamenii de Dumnezeu macar pe jumatate asa cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte.

Domnului i-a fost mila de acea biata mama. Nu plange! i-a spus. A citit totul in sufletul ei. Era vaduva, era singura. Acum murise si singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu? Poate sa fie cineva singur cand Dumnezeu e cu el? Poate omul sa aiba o insotire mai stransa decat cu Dumnezeu? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decat ne sunt mama si tatal, si fratii, si surorile, fiii si fiicele? El ne da rude, si tot El le ia de la noi, dar de parasit nu ne paraseste; ochiul Sau nu osteneste a ne veghea, dragostea Lui nu se schimba niciodata. Strapungerea mortii ne uneste si mai strans cu Dumne­zeul nostru, Dumnezeul cel viu.

Nu plange! Cu aceste cuvinte mangaie Domnul mama indurerata. Le spune Unul care nu crede, cum cred multi dintre noi, ca sufletul baiatului mort a coborat cu el in mormant la despartire de trup; le spune Cel care stie totul despre sufletul baiatului mamei, Cel care are in puterea Sa acest suflet. Cu aceleasi cuvinte cautam si noi sa mangaiem jalea celor indurerati, chiar daca si inimile noastre sunt pline de lacrimi.

Dar in afara compasiunii noastre nu le putem oferi indureratilor nimic spre mangaiere. Puterea mortii intr-atat a intrecut puterea noastra incat de-abia ne mai taram, ca niste gaze, in umbra sa. Iar cand ingramadim pamant deasupra unui trup, ne e de parca deasupra noastra insine ingramadim tarana in intunecimea gropii.

Hristos nu-i spune femeii: Nu plange! ca sa ne arate ca nu trebuie sa plangem cand ne moare cineva. Si El a plans cand a murit Lazar (Ioan 11, 35). A plans si pentru cei ce aveau sa sufere la caderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei ce plang: aceia se vor mangaia (Matei 5,4). Nimic nu-l linisteste si nu-l curata pe om mai mult decat lacrimile; in predania ortodoxa despre mantuire, lacrimile sunt cel dintai mijloc de curatire a sufletului, a inimii si a mintii. Si nu numai pe morti avem sa-i plangem, ci si pe cei vii, si mai ales pe noi insine, asa cum indeamna Domnul pe fiicele Ierusalimului: Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23,28).

Sunt insa lacrimi si lacrimi. Apostolul Pavel ii indeamna pe tesaloniceni: Sa nu va intristati, ca ceilalti, care nu au nadejde (Tesaloniceni 4, 13), ca paganii si ca cei fara Dumnezeu, care isi plang mortii ca pe niste pierduti. Crestinii sa-si planga mortii lor nu pentru ca i-au pierdut si nu mai sunt cu ei, ci pentru ca au murit in pacate, iar plansul lor trebuie sa fie legat cu rugaciunea catre Dumnezeu, ca sa li se ierte celor morti pacatele si sa intre ei, cu mila Lui, in imparatia cerurilor. Crestinul trebuie sa planga si pentru sine insusi din pricina pacatelor, si cu cat mai des, cu atat mai bine; nu ca cei ce nu au credinta si nadejde, ci dimpotriva, ca unul care are credinta in Dumnezeul cel viu si nadejde in mila Lui si in viata vesnica.

Daca lacrimile ne sunt, in inteles crestin, de atata folos, de ce spune Domnul acelei mame: Nu plange? Aici e cu totul altceva. Fe­meia plangea ca cineva care nu are nadejde; si nu plangea pentru pacatele fiului, nici pentru ale sale, ci pentru pierderea copilului, pentru paruta lui nimicire, pentru vesnica despartire de el. Dar era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor si al mortilor. Nu are de ce sa planga nimeni cu El de fata! Cand fariseii i-au cerut socoteala Domnului pentru faptul ca ucenicii lui nu postesc, ca ei si ca ucenicii lui loan, Domnul le-a raspuns: Puteti, oare, sa faceti pe fiii nuntii sa posteas­ca, cata vreme Mirele este cu ei? (Luca 5,34). Poate, asadar, sa planga cineva cand este cu el Datatorul-de-Viata, in a Carui imparatie nu sunt morti, ci numai vii? Dar nefericita vaduva nu-L cunostea nici pe Hristos, nici puterea lui Dumnezeu, isi jelea singurul copil cu bocete deznadajduite, ca toti iudeii – si ca toti paganii – care n-au avut niciodata credinta in invierea mortilor, sau avand-o vre­odata, au pierdut-o.

Durerii ei iesite din minti, izvorate din nestiinta, i-a spus Dom­nul: Nu plange! Nu i-a spus asa cum multi zic celor ce jelesc: „Nu plange!” in intelesul ca lacrimile nu ajuta la nimic. „Nu plange! Plansul tot nu-l aduce inapoi! Asa a fost sa fie; si noi vom merge pe aceeasi cale.” Iata toata mangaierea, mai bine-zis lipsa de man­gaiere, pe care o putem aduce altora, si care nu mangaie pe ni­meni. Dar altceva vrea sa spuna Hristos cand zice: Nu plange!Nu plange, pentru ca sunt Eu aici. Eu sunt pastorul tuturor oilor, si nici una nu poate sa fie ascunsa undeva unde sa nu stiu Eu. Fiul tau nu a murit in felul in care crezi tu. Nu: doar sufletul i s-a des­partit de trup. Eu am putere asupra sufletului sau asa cum am pu­tere si asupra trupului. Pentru durerea ta, care vine din nestiinta, si a tuturor celor din jurul tau, am sa unesc iarasi sufletul baiatului cu trupul, am sa-l aduc la viata; nu atat pentru el, cat pentru tine si pentru toti oamenii acestia, ca sa cunoasteti ca Dumnezeu veghea­za asupra oamenilor si ca Acela Eu sunt, Mesia si Mantuitorul lu­mii“. Iata cu ce inteles a spus Hristos mamei: Nu plange! A spus si a trecut la fapta.

Si apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te! A atinge mortii sau lucrurile dimprejurul mortilor era socotit de Lege necuratie, si era oprit. Aceasta opreliste isi avusese rostul ei cata vreme Dumnezeu si viata erau cinstite in Israel mai presus de orice. Cand insa adevarata cinstire a lui Dumnezeu s-a imputinat, si cu ea si pretuirea vietii omenesti, multe asezaminte, printre care si acesta, au ajuns superstitii, si au capatat intaietate asupra marilor porunci. Asa stateau lucrurile, bunaoara, si cu taierea-imprejur a trupului, si cu odihna de Sabat. Duhul acestor legi se pierduse, iar in locul duhului ramasese zeificata forma desarta a Legii. Hristos a restaurat duhul si viata acestor legi, insa inimile intaistatatorilor iudei, păstorilor Legii Vechi, erau atat de invartosate si pline de intuneric incat, dupa ce Hristos a vindecat un bolnav in ziua sambetei (Ioan 5, 16), au vrut sa-L ucida. Pentru ei Sabatul era mai presus de om, mai presus chiar si decat Fiul lui Dumnezeu!

Domnul insa nu S-a uitat la mania lor; El a cautat mai departe sa arate, in orice imprejurare, ca viata si mantuirea sunt mai de seama decat traditiile si obiceiurile. Si in imprejurarea de fata iarasi a vrut sa arate aceasta, intrucat s-a atins de racla unde zacea baiatul, impotriva Legii. Dar minunea invierii savarsite de Domnul a fost atat de ravasitoare incat intaistatatorii evrei au ramas fara grai si nici n-au mai putut sa scoata vreun cuvintel de impotrivire.

Tinere, tie iti zic, scoala-te! Iisus a poruncit baiatului in numele Sau, iar nu cum au facut profetii Ilie si Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu sa invie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Nascut Fiul Lui. […] Tie iti zic. Cu aceste cuvinte – pe care Domnul nu le-a mai rostit altadata cand a inviat mortii – a vrut sa arate ca a savarsit fapta numai prin dumnezeiasca Sa putere, ca are putere asupra mortilor ca si asupra viilor. De asemenea, minunea nu s-a facut ca raspuns la credinta, cum s-a intamplat la invierea fiicei lui Iair; nici nu se astepta cineva din convoiul de inmormantare la o minune, asa cum a fost la invierea lui Lazar. Nu; minunea s-a savarsit numai cu cuvantul cel puternic al lui Hristos.

Si s-a ridicat cel mort si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Faptura a auzit glasul Facatorului si I-a ascultat porunca. Aceeasi putere dumnezeiasca ce a insuflat pulberii suflare vie, si a facut din pulbere om, lucreaza acum aducand viata pulberii moarte, si a inceput sangele sa curga, ochii sa vada, urechile sa auda, oasele si carnea sa se miste. De acolo de unde se afla, sufletul baiatului mort a auzit glasul Stapanului si intr-o clipa s-a intors la trupul sau, ca sa implineasca porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului sau. Tanarul s-a ridicat din racla si a inceput sa vorbeasca. De ce a inceput sa vorbeasca indata? Ca nu cumva sa creada oamenii ca e doar vreun fel de nalucire vrajitoreasca, ori ca vreun strigoi a intrat in trupul baiatului si l-a ridicat din racla. Trebuia sa auda cu toti glasul si vorbele tanarului, ca sa nu ramana vreo indoiala cu privire la faptul ca el insusi s-a intors cu adevarat la viata.

Tot de aceea Domnul l-a luat pe baiat si l-a dat mamei lui. De vreme ce mama lui l-a cunoscut si l-a luat si l-a imbratisat, indoiala i-a parasit pe privitori. De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca sa-i arate ca este un dar, asa cum a fost si cand l-a nascut. Viata este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu da viata omului din mana Sa; El ia de mana pe fiecare om zidit si-l da acestei vremelnice vieti pamantesti. Domnul l-a luat pe baiat de mana si l-a dat mamei sale ca sa-i arate ca nu in zadar i-a spus: Nu plange! I-a spus stiind ca are s-o mangaie cu adevarat, nu numai cu cuvinte pe care poate ca ea le mai si auzise de multe ori spunandu-i-se in ziua aceea, ci printr-o fapta cu adevarat mangaietoare.

In sfarsit, Domnul a mai vrut si sa ne invete ca, atunci cand savarsim vreo fapta buna, s-o facem pe cat se poate noi insine, cu luare-aminte si din toata inima, nu prin altii, nu fara grija, nu plic­tisiti si nu ca si cum abia am astepta sa scapam odata de corvoada. Vedeti cata dragoste si frumusete este in fiecare cuvant si in fiecare miscare a Mantuitorului. El ne arata si in aceasta imprejurare, ca si in toate celelalte, ca nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desavarsit, ci desavarsit este si chipul daruirii.

Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Hristos le-a alungat frica de naluci si de vrajitorii, dar frica tot a ramas in ei. Dar frica aceasta este buna: este frica de Dumnezeu care-l face pe om sa-L laude si sa-L slaveasca pe Domnul. Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele prooroc pe care Dumnezeu Il fagaduise israelitilor inca din vremea lui Moise (Deuteronom 18, 18). Poporul acesta nu era in stare sa se ridice la intelegerea ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, asa intunecati si asupriti de straini cum se aflau, sa creada cel putin ca Hristos este un prooroc mare. Macar sa fi ajuns si capii Ierusalimu­lui la intelegerea aceasta de rand, ei care vazusera minunile lui Hristos! Atunci poate s-ar fi dat inapoi de la grozava lor crima. Dar fiecare face ceea ce-i sta in fire: Hristos a adus celor morti viata, iar capii evreiesti au luat viata de la Cel Viu. El era iubitorul de oameni, iar ei ucigasii de oameni – si de Dumnezeu, El era facatorul de minuni al binelui, iar ei facatorii de minuni ai rautatii[…] doar pe sine s-au lipsit de viata. Caci toti proorocii pe care i-au ucis au ramas vii la Dumnezeu si intre oameni, pe cand ei au ramas ascunsi ca serpii in umbra acestor prooroci, prin generatii, ca sa isi primeasca osanda si sa fie anatema din neam in neam! Cand l-au ucis pe Hristos, nu pe Hristos L-au ucis, ci pe sine.

Iar Cel care atat de lesne invia pe altii a inviat El insusi din morti, si S-a aratat in cer si pe pamant ca Lumina cea mare care nu poate fi stinsa, ci tot mai mult se inteteste, tot mai mult straluceste. Noi toti in aceasta lumina vietuim. Si aceasta Lumina a lumii ni se va arata inca o data, curand, si o vor vedea toti viii si toti mortii. Si va fi aceasta la sfarsitul veacurilor, la capatul istoriei omenesti, cand Iisus Domnul nostru vine sa judece toti oamenii care au trait pe pamant, de la Adam pana la sfarsit. Atunci se va vedea inca o data, in plinatatea lui, adevarul cuvintelor Mantuitorului: Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul, si acum este, cand cei morti voi auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si cei ce vor auzi vor invia.

Minunea invierii fiului vaduvei din Nain a fost savarsita si din mila fata de o mama indurerata, dar si pentru credinta noastra in obsteasca in­viere din morti, in minunea minunilor, in dreptatea dreptatilor, in bucuria bucuriilor. Slava si lauda Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si ne­despartita, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.”

(in: Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, Ed. Ileana)

Cititi si:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invierea fiului vaduvei din Nain, Sfantul Nicolae Velimirovici

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “Sf. Nicolae Velimirovici: IISUS HRISTOS, IZVORUL VIETII ADEVARATE SI VESNICE

  1. Cela ce esti viata si invierea noastra,Doamne slava Tie!

  2. Pingback: Iisus Hristos, izvorul Vietii adevarate si vesnice - Sf. Nicolae Velimirovici -- CĂLĂUZĂ ORTODOXĂ
  3. Multumesc pentru aceasta postare.

  4. Doamne ajuta! inspirata postarea…Sf. Nicolae Velimirovici e nemaipomenit! mai ales ca e asa de aproape de vremurile noastre!

  5. Mangaietoare cuvinte!Doamne ai mila de noi!

  6. Pingback: INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN. Predica Sfantului Ierarh Luca al Crimeei
  7. Pingback: CUM POATE INVIA SUFLETESTE UN TANAR? Puterea minunata a rugaciunii pentru ceilalti (PREDICI AUDIO) -
  8. Pingback: INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN. Predici si talcuiri de exceptie (text, audio, video): PS SEBASTIAN, PR. COMAN, PR. CALCIU si Parinti de la Manastirile PUTNA si SIHASTRIA PUTNEI -
  9. Pingback: “IUBIREA INVINGE MOARTEA”. PARINTELE STANILOAE despre REINCARNARE, SIMTUL TAINEI, comuniune, satul traditional, Filocalie, RABDARE SI IUBIRE, sensul mortii si VALOAREA PERSOANEI (video inedit din Arhiva TVR) -
  10. Pingback: “Tinere, tie iti zic: scoala-te!” -
  11. Pingback: PREDICI AUDIO de la Manastirile Putna si Sihastria Putnei la INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN: Durerile parintilor si moartea sufleteasca a tinerilor razvratiti. PUTEREA PLANSULUI UNEI MAME SI MANGAIEREA MILEI LUI DUMNEZEU sau de la MOARTEA DEZNADEJDII la
  12. Pingback: ATUNCI CAND DOMNUL SE ATINGE DE OM si CAND OMUL SE ATINGE DE “DEGETUL LUI DUMNEZEU”… Predica audio (si text) la Duminica invierii fiului vaduvei din Nain. CE PUTERE NI SE IMPARTASESTE PRIN SFINTELE MOASTE? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate