Invierea fiului vaduvei din Nain. CUM NE MANGAIE DUMNEZEU

Mangaierea noastra

Nu plange! (Luca7, 13)

Nu plange, sarmana mama! Iti ingropi unicul fiu, ultima bucurie a vietii si singuratatii tale. Cine ar putea, vazand cat de mare iti este jalea, sa spuna: „Nu plange”? Dar Cel ca­re iti vorbeste iti va sterge lacrimile si jalea ti se va preface in bucurie. Priveste-L cum se apropie de patul de moarte, patul pe care odihneste acum comoara ta, Se atinge de ea, spune un cuvant, si fiul tau se ridica viu. Iata ce mangaiere ti-a adus Hristos!

Da, numai El a putut sa-ti spuna „Nu plange!” El, Cel ce avea puterea sa opreasca aceasta plangere amara pentru totdeauna.

Spun adesea si oamenii „Nu plange!”, dar fara si pa­trunda in durerea altuia care le ramane straina, ofensandu-l, prin aceasta, pe cel aflat in suferinta. Este dureros pentru un suflet care sufera sa suporte o asemenea mangaiere ne­putincioasa si superficiala. Nu-i condamna pe oameni pen­tru lipsa lor de intelegere si pentru neputinta lor; incearca, facand abstractie de oameni, sa te indrepti catre Atotputernicul Mangaietor si fii atent daca nu cumva iti spune si tie: “Nu plange!”. Nu te vor putea mangaia oamenii, nici macar ingerii, mangaia-te-va numai Dumnezeul tau. El sufera ala­turi de tine, spunandu-ti, din adancul iubirii Sale, “Nu plange!”. Nu plange, fiindca El este Mangaietorul tau, pentru ca te cunoaste si te iubeste, pentru ca iti va preface suferinta in bucurie si te va invata sa astepti aceasta cu rabdare. Ai incredere in El, ai incredere in Apostolul Pavel care spune:

“Mangaierea noastra prisoseste prin Hristos” (II Corinteni 1, 5).

Daca vei crede aceasta vei sta cu fruntea sus, vei ince­ta sa-ti mai plangi de mila, nu-ti vei mai aminti de suferinta ta, decat atunci cand vei voi sa alini si tu suferinta altuia, cu acea alinare cu care te-a alinat Domnul pe tine.

***

Priviti cu ochii credintei

Parinte, vreau ca acolo unde sunt Eu sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat. (Ioan 17,24)

La Domnul nimic si nimeni nu se pierde. Apropiatii nos­tri, care s-au mutat la El, sunt acolo, nemaifiind de nimic amenintati, de nimic vatamati. Trasaturile unui chip iubit, ramase nesterse in adancul inimii noastre, prind viata, an dupa an, inaintea ochilor nostri, redandu-ne imaginea celui rapit de moarte. Cand vom fi ceea ce sunt ei acum, ni se vor descoperi si noua tainele vietii vesnice. Domnul ne va pri­mi la Sine si ne va uni pe vecie cu cei dupa care am plans pe pamant. Atunci, in fericirea cea nesfarsita, vom uita toate necazurile de pe pamant.

Prindeti curaj voi, bietilor truditori, istoviti de apasarea poverii care vi s-a dat de purtat! Continuati-va fara teama drumul; curand va bate si pentru voi ceasul izbavirii. Puneti-va nadejdea numai in Cel ce va cunoaste ca nimeni altul, cand va veni vremea sa va cheme, zicand:

„Bine, sluga buna si credincioasa, peste putin ai fost credincioasa, peste multe te voi pune, intra intru bucuria Domnului tau“ (Matei 25,21)!

Uitati-va cu ochii credintei la cei pe care i-ati iubit si care acum se odihnesc de truda lor, asteptandu-va in Patria noastra cereasca, unde v-a pregatit Domnul loc, pentru ca trebuie sa fim si noi impreuna cu El unde este El.

Nu v-au mai ramas multe zile de truda si suferinta si va veti uni si voi in veci cu cei pe care ii plangeti. Veti fi uniti cu ei acolo, unde nu va mai fi nici spaima, nici lacrimi, nici pacat, nici despartire, unde Hristos va fi „totul in toate” in vecii vecilor si unde va veti gasi pentru totdeauna adevarata si nestramutata liniste.

***

Nu vom muri

Eu sunt invierea si viata, cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, va trai. (Ioan 11,25)

Oare poate fi numita moarte eliberarea din legaturile trupului – izvorul pacatului si al suferintei, al raului si supararii? Nu, ceea ce viaza in noi prin puterea credintei si prin harul lui Dumnezeu nu va muri niciodata. Cum am putea muri, cand credinta ni se confirma, cand nadejdea ni se preschimba in realitate, cand stradaniile noastre ating telul dorit?

Nu vom muri, cand acea lumina – ale carei reflexe le prindem atat de greu aici, pe pamant – isi revarsa din belsug asupra noastra razele datatoare de viata.

Nu vom muri, atunci cand indoielile noastre isi vor afla raspuns, cand vom cunoaste indeajuns adevarul pe care l-am cautat staruitor aici pe pamant, cand, in sfarsit, vom afla acea pace care covarseste orice minte, pe care atat de mult si-a dorit-o sufletul nostru, printre spaimele si sufe­rintele de pe pamant.

Nu vom muri, cand ne vom afla fata catre fata cu Man­tuitorul, pe Care Il iubim aici cu o iubire desavarsita.

Nu vom muri, cand vom trece in viata cea vesnica, unde „Tot cel ce traieste si crede intru Mine, in veac nu va muri“ (Ioan 11, 26).

***

Alinare

Fiindca legea duhului vietii in Hristos Iisus m-a eliberat din legea pacatului si a mortii. (Romani 8, 2)

Pentru crestin moartea dispare si ramane numai Hristos. El tine cheile lumii nevazute. El sta langa patul de moarte al oricarui fiu al Sau, pentru a-i elibera sufletul de povara tru­pului si pentru a-l primi in „casa nefacuta de mana, vesnica, in ceruri“ (II Corinteni 5,1). Fie ca gandul acesta sa va dea alinare la pierderea unei fiinte apropiate.

Insusi Hristos va sta aproape, nevazut, cand despartirea de o fiinta iubita va apasa sufletul. El apare in clipa celei din urma suflari, zicand: „Eu sunt!” (Marcu 6, 50). Cand nu mai avem puterea sa ne stapanim lacrimile de disperare, El ne spune: „Eu sunt“. Merge impreuna cu noi la groapa mortilor nostri. Sta langa mormantul deschis, care parca ne in­ghite ultima speranta, zicand: „Eu sunt”. Da, El este Cel ce ia in primire sufletele in corturile slavei celei vesnice, unde nu va mai fi moarte, nici durere, nici suferinta.

Sa dam uitarii durerea, neogoitul nostru alean si sa ne gandim doar la acea fericire, la acea bucurie nepamanteasca care ne asteapta „dincolo”, in limanul cel vesnic, in portul cel linistit, departe de furtunile vietii.

***

Iubirea care alina

Alinati-va, alinati-va, poporul Meu, zice Domnul. (Isaia 40, 1)

Ce bucurie imensa aflam in aceste cuvinte! Cat de mult ar trebui sa tina seama de ele cei aflati in suferinta! Cat de mare nevoie avem de alinare in aceasta lume atat de trista! Versetul de mai sus se refera la cei aflati in prinsoarea dusmanilor. Exista multi dintre acestia si in zilele noastre: pribegii, cei ce locuiesc printre straini, departe de caminul parintesc si de dragostea parinteasca. Multi dintre acesti „prizonieri”, ingenunchiati de suferinta, de pacate sau de o situatie fara iesire, se chinuiesc in neputinta, saracie, viciu, deznadejde. Şi iata ca rasuna glasul lui Dumnezeu: “Alinati-va, alinati-va, poporul meu!”

Dar despre ce alinare poate fi vorba? Unii inclina sa creada ca ar fi vorba de modul obisnuit in care oamenii cauta sa se aline: sa compatimeasca, sa verse lacrimi impreuna cui cei ce sufera, sa le fie alaturi in clipele cele mai grele si cam atat. Dar alinarea de la Dumnezeu este alta. Partasia si compasiunea le vadeste prin faptul ca rupe lanturile, elibereaza sufletul, il izbaveste de pacat, il despovareaza, il face invingator asupra durerilor si incercarilor.

Alinarea de la Dumnezeu are in sine o putere care surpa ceea ce pare a fi de nesurpat, dar in acelasi timp restaureaza sufletele si vietile ruinate. Niciun fel de prinsoare nu poate tine piept razelor atotputernice ale acestei alinari care patrund si scanteiaza asemenea unor stele in cele mai intunecate temnite, astfel incat sa nu existe niciun captiv in inima caruia sa nu pulseze alinatoarea iubire a lui Dumnezeu.

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

Pentru aceeasi Duminica:

***