Parintele Serafim Rose – model de lupta cu ereticii si ereziile de astazi

22-10-2008 ~~Sublinieri~~

Extras din: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005:

Să ştiţi că trebuie să slujim nu vremurilor, ci lui Dumnezeu. (Sf. Athanasie cel Mare¹)

Duhul serghianist al legalismului şi al compromisului cu duhul lumii acesteia se află azi pretutindeni în Biserica Ortodoxă. Dar noi suntem chemaţi a fi ostaşi ai lui Hristos în ciuda acestui fapt! (Pr. Serafim Rose, 1980²)

În revista lor, fraţii [Eugene (Serafim) Rose si Gleb (Gherman) Podmosenski, n.n.] susţinuseră puritatea credinţei ortodoxe, apărând-o împotriva compromisului şi trădării unora dintre reprezentanţii ei aflaţi la conducere. Ca mădulare credincioase ale Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, ei nu au încetat niciodată să ia partea „adevăratei Ortodoxii“, cum o numeau ei, o Ortodoxie nefalsificată şi nediluată.

În apărarea Ortodoxiei de compromisuri, principalul subiect al zilei era socotit ecumenismul. În concepţia vechii Biserici, termenul oikoumene („întregul pământ locuit“) se folosea de obicei pentru a desemna întărirea tuturor popoarelor în plinătatea şi curăţia Adevărului; dar în epoca modernă sensul s-a schimbat în opusul său: diluarea şi poleirea adevărurilor mântuitoare în scopul unirii exterioare cu neortodocşii. Pentru Eugene, fireşte, acest lucru era încă un pas spre unitatea antihristică a lumii, despre care scriseseră limpede Sfinţii Părinţi. De-a lungul istoriei, nenumăraţi mărturisitori muriseră pentru a păstra Biserica slobodă de rătăciri teologice şi pentru a-i păstra curăţia de Chivot al mântuirii. Iar acum unii dintre ierarhii de frunte, potrivit „luminatei” lor concepţii moderne, încercau să treacă cu vederea rătăcirile, căutând căi de a se uni cu cei ce le susţineau.

Pe atunci, cel mai vădit ecumenist ortodox era însuşi Patriarhul Constantinopolului, Athenagora I. Întâlnindu-se cu Papa Paul al VI-lea în Ţara Sfântă, în anul 1963, el a început să urmeze o cale a dialogului ecumenic de orientare adogmatică, afirmând că „Dogmele trebuie puse în cămară“, şi că „Vremea dogmelor a trecut“³. În luna decembrie a anului 1965, printr-un act de „iertare reciprocă“, făcut simultan cu Papa Paul al Vl-lea ⁴, el a încercat să unească Biserica Ortodoxă cu cea Romană, fară a cere mai întâi ca aceasta din urmă să se lepede de învăţăturile ei mincinoase. Iată ce scria unul dintre consilierii patriarhali ai săi: „Schisma din anul 1054 d. Hr., care a despărţit Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică, nu mai este în vigoare. Ea a fost ştearsă din istorie şi din viaţa celor două Biserici prin înţelegerea reciprocă şi prin semnăturile Patriarhului Constantinopolului, Athenagora I, şi Patriarhului Apusului, Papa Paul al Vl-lea“. In luna decembrie a anului 1968 Patriarhul Athenagora declara că a introdus numele Papei Paul al Vl-lea în Diptice⁵, vrând să spună că Papa era în comuniune cu Biserica Ortodoxă.

Dar fiindcă Ortodoxia nu are un singur conducător „infailibil” precum Romano-Catolicismul, Patriarhul nu a reuşit, de fapt, să ducă până la capăt acest lucru fără acordul lumii ortodoxe. Au fost unii care l-au salutat pe Patriarhul Athenagora ca pe un „profet” al noii ere, cerând chiar canonizarea sa încă din timpul vieţii, dar cele mai multe Biserici Ortodoxe locale nu l-au urmat. Ca şi în epocile anterioare, când unii ierarhi trădau credinţa ortodoxă, cei ce iubeau cu adevărat credinţa au rămas vigilenţi, păzind-o astfel de întinări teologice şi dogmatice. Intre oponenţii de frunte ai programului unionist al Patriarhului Athenagora se afla întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe a Greciei, Arhiepiscopul Hrisostom, apoi un stareţ grec văzător cu duhul şi făcător de minuni, Arhimandritul Filotei Zervakos (+1980)⁶, şi un renumit teolog sârb, Arhimandritul Iustin Popovici (+1979)⁷.

Intre anii 1966-1969 Eugene şi Gleb au publicat în Cuvântul Ortodox articole care arătau abaterile Patriarhului Athenagora, cerându-i să se reîntoarcă la adevărata Ortodoxie⁸. Spre a aşeza evenimentele contemporane în perspectivă istorică, în 1967 ei au publicat şi câteva texte de şi despre Sf. Marcu al Efesului, marele mărturisitor al Ortodoxiei care în veacul al XV-lea dejucase o încercare de unire a credinţei ortodoxe cu rătăcirea latinească la Sinodul de la Florenţa ⁹.

Amintindu-şi de reacţia iniţială la articolele lor despre Patriarhul Athenagora, Eugene scria: „La primele numere, când am început să primim plângeri fiindcă eram atât de categorici în privinţa Patriarhului Athenagora…, ne-am dus la Vlădica Ioan cu o oarecare îndoială – oare n-ar fi fost mai bine să nu fim aşa de categorici? Dar slavă Domnului, vlădica Ioan ne-a sprijinit fără rezerve şi ne-a blagoslovit să continuăm în acelaşi spirit“¹⁰.

Întrucât trăiau în America, fraţii s-au simţit obligaţi să-şi exprime nemulţumirea faţă de întâistătătorul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America, arhiepiscopul Iacov. Numindu-l pe Patriarhul Athenagora „părintele duhovnicesc al renaşterii Ortodoxiei“¹¹, Arhiepiscopul Iacov urma îndeaproape politica acestuia, participând la tot felul de evenimente şi slujbe ecumenice.

Ca filosof ce se afla, Eugene nu se mulţumea să cunoască erorile ecumenismului modern, să ştie că sunt străine conştiinţei adevăratei Biserici a Hristos. Voia să pătrundă şi mai adânc şi să înţeleagă de ce oameni ca Patriarhul Athenagora şi Arhiepiscopul Iacov credeau ceea ce credeau, ce anume a pricinuit vădita reorientare a concepţiei tradiţionale a Bisericii, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Răspunsul l-a aflat chiar în afirmaţiile acestor ierarhi.

Am văzut ce simţea Eugene faţă de „noul creştinism”, nou-deghizatul umanism şi idealism lumesc al papilor romano-catolici contemporani. Ne putem imagina deci ce mult s-a tulburat văzând cum ierarhi din propria Biserică Ortodoxă mergeau pe drumul deschis de aceşti papi, îmbrăţişând aceleaşi idei la modă. În spatele acestor idei Eugene vedea ceea ce identificase încă de la începutul anilor 1960 drept primul corolar al nihilismului: conceptul inaugurării unei „epoci noi”, a unui nou fel de timp. Într-o scrisoare din 1970, Eugene scria unui preot ce se oferise să alcătuiască articol despre ideile Patriarhului Athenagora şi ale Arhiepiscopului Iacov:

Acum câţiva ani am început eu însumi să cercetez ceea ce s-ar putea numi „filosofia de bază a secolului al XX-lea”. Acest studiu se află acum parţial într-un manuscris nefinalizat şi, parţial, în mintea mea; dar am mers destul de departe, cred eu, ca să descopăr că există, de fapt, o astfel de filosofie, în ciuda întregii anarhii a gândirii moderne. Şi o dată ce am prins esenţa acestei filosofii (care, cred, a fost exprimată cel mai clar de către Nietzsche şi de către un personaj al lui Dostoievski în fraza: «Dumnezeu a murit, deci omul devine Dumnezeu şi totul este permis» – inima nihilismului, a anarhismului şi a anticreştinismului modernităţii), toate celelalte s-au aşezat la locul lor, iar filosofii moderni, scriitorii, artiştii etc, au devenit inteligibili, în măsura în care exprimau mai mult sau mai puţin clar, mai mult sau mai puţin direct această „filosofie”.

Aşa se face că acum o zi, citind articolul Arhiepiscopului Iacov din Orthodox Observer, numărul pe iulie-august, intitulat „O nouă epocă?”, am simţit brusc că întrezăresc „esenţa iacovismului”. Oare nu este, de fapt, vechea erezie a hiliasmului? Căci ce anume ar putea justifica asemenea schimbări uriaşe şi monstruoase pervertiri în ortodoxie, dacă nu concepţia că intrăm în circumstanţe istorice cu totul noi, într-un fel de timp cu totul nou, în care conceptele trecutului nu mai sunt relevante, ci trebuie să ne călăuzim după glasurile noilor timpuri? Oare nu tocmai în felul acesta îl justifica Pr. Patrinacos pe Patriarhul Athenagora în numerele trecute din Orthodox Observer – nu ca teolog, nu ca tradiţionalist, ci tocmai ca profet, ca un om ale cărui erezii nu pot fi osândite, fiindcă el trăieşte deja în „noul timp”, cu mult înaintea timpului său? Se dădea chiar un citat din Patriarhul Athenagora care vorbea despre „Vârsta a treia a Duhului Sfânt” – idee clar hiliastă, ce şi-a găsit principalul promotor recent în N. Berdiaev, şi care provine direct de la Joachino da Fiore¹², şi indirect de la montanişti¹³. Ideea unei „noi ere” (new age) impregnează, fireşte, întreaga structură a ultimelor două secole, atât de preocupate de „progres”, fiind ideea-cheie a conceptului de revoluţie (de la cea franceză la cea bolşevică) şi ideea centrală a ocultismului modern (vizibilă la nivel popular în discuţiile de azi despre „Era Vărsătorului”, era astrologică post-creştină), datorându-şi probabil larga răspândire în principal francmasoneriei (în America există o publicaţie a ritului scoţian ce se numeşte „New Age”¹⁴). (Îmi pare rău să spun că întreagă această filosofie este prezentă şi pe bancnota dolarului american, cu moştenirea ei masonică, cu deviza novus ordo seclorum ¹⁵ şi cu piramida neterminată, aşteptând să i se pună în vârf a treisprezecea piatră!) În termeni creştini, aceasta este filosofia lui Antihrist, cea care va întoarce lumea cu susul în jos şi „va schimba vremurile şi anotimpurile“. […] Şi întreaga concepţie ecumenistă este, desigur, impregnată de această erezie şi de „reîntemeierea Bisericii”¹⁶.

Recenta „gândire” a Constantinopolului (ca să o numim cu un termen elegant!) este plină fie de identificarea directă a împărăţiei Cerurilor cu „noua epocă” (în care lupul şi mielul vor şedea împreună), fie de accentul pus pe un timp şi/sau pe un creştinism cu totul nou, ce face ca rânduielile creştine anterioare să fie cu totul depăşite¹⁷: o nouă morală, o nouă religie, primăvara creştinătăţii, reîntemeierea Bisericii, inutilitatea rugăciunilor pentru recolte sau pentru ploaie la bună vreme, fiindcă Omul controlează acum toate aceste lucruri¹⁸ etc.

Cât este de prielnic, de asemenea, pentru cauza hiliastă, faptul că trăim (începând din 1917) în «era post-Constantiniană»¹⁹; fiindcă tocmai la începutul acelei ere, adică în epoca de aur a Părinţilor, fusese zdrobită erezia hiliastă.²⁰ […] Şi într-adevăr, o dată cu Revoluţiile ce au răsturnat era Constantiniană, suntem martorii unei reforme a creştinismului ce pune capăt Bisericii ca unealtă a harului lui Dumnezeu pentru mântuirea veşnică a oamenilor, înlocuindu-o cu „evanghelia socială”. Articolul Arhiepiscopului Iacov nu pomeneşte nici măcar o singură dată de mântuire, ci se ocupă numai de „lume”²¹ .

Ca editor şi misionar, Eugene simţea că e de datoria lui să se ocupe de un nou tip de trădare a întâistătătorilor ortodocşi: capitularea faţă de regimurile comuniste atee. Aceasta a început în 1927, când Mitropolitul Serghie Stragorodski al Nijni-Novgorodului, locţiitorul de atunci al Scaunului Patriarhal al Moscovei, a fost eliberat după câteva luni de detenţie într-o închisoare sovietică. La 29 iulie, cedând presiunilor autorităţilor comuniste, el a dat o declaraţie de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic. Declaraţia s-a publicat în Izvestia, ziarul sovietic oficial, împreună cu un interviu cu Mitropolitul Serghie în care afirma că el si Sinodul „se vor supune tuturor legilor puterii sovietice cu toată sinceritatea“²². În acelaşi timp, conform promisiunii făcute autorităţilor, Mitropolitul Serghie a cerut clerului rus din afara graniţelor să îşi dea semnătura de loialitate faţă de regimul sovietic.

Mitropolitul Serghie a instituit această politică de capitulare totală într-o vreme când comuniştii – urmând cuvintelor lui Vladimir Ilici Lenin: „Marxismul este duşmanul neîmpăcat al tuturor religiilor“²³ – începuseră o prigoană asupra Bisericii fără precedent chiar şi în vremea păgânismului roman. În 1927, chiar în anul publicării Declaraţiei de loialitate a Mitropolitului Serghie, liderul sovietic Iosif Stalin declara unui grup de vizitatori americani: „Noi ducem o propagandă antireligioasă şi vom duce o propagandă împotriva prejudecăţilor religioase… Partidul nu poate rămâne neutru faţă de religie… Am făcut presiuni asupra clerului reacţionar? Da, am făcut. Singurul necaz este acela că încă nu au fost eliminaţi complet“²⁴.

Când mulţi dintre ierarhii Mitropolitului Serghie au refuzat să-i urmeze politica, ei au fost etichetaţi drept „criminali politici” şi au fost trimişi în lagărele de exterminare sovietice. Apărătorii Mitropolitului Serghie pretindeau că prin capitularea în faţa regimului el „salvase” Biserica de la lichidarea totală dar, aşa cum scria cândva Arhiepiscopul Ioan Maximovici într-un articol, „Declaraţia Mitropolitului Serghie nu a adus vreun folos Bisericii. Prigoanele nu numai că nu au încetat, ci chiar au sporit. La celelalte acuzaţii făcute de regimul sovietic împotriva clerului şi mirenilor s-a adăugat încă una – nerecunoaşterea Declaraţiei. În acelaşi timp, s-au închis nenumărate biserici în întreaga Rusie. În câţiva ani, aproape toate bisericile au fost distruse sau li s-a dat o altă destinaţie. Regiuni întregi au rămas fără nici o singură biserică. Lagărele de concentrare şi taberele de muncă silnică deţineau mii de clerici, dintre care o mare parte nu şi-au mai redobândit niciodată libertatea, fiind executaţi acolo sau murind din pricina muncii excesive şi a lipsurilor. Până şi copiii preoţilor şi mirenii credincioşi au fost prigoniţi“²⁵.

În anii de după Declaraţia sa, Mitropolitul Serghie s-a dovedit a fi un supus purtător de cuvânt al statului sovietic. În 1930, când în Occident s-au auzit unele proteste împotriva prigonirii creştinilor în URSS, Mitropolitul a făcut declaraţii publice că nu era nici un fel de prigoană asupra credincioşilor; că informaţiile din presa occidentală despre asemenea prigoane erau o născocire răuvoitoare a duşmanilor regimului sovietic; că clericii şi credincioşii erau judecaţi şi pedepsiţi nu pentru credinţa lor, ci exclusiv pentru activităţi contra-revoluţionare; şi că dacă uneori se închideau biserici, aceasta se făcea la dorinţa populaţiei²⁶. În 1942, după ce majoritatea preoţilor şi aproape toţi episcopii (cu excepţia câtorva ce colaborau cu autorităţile) fuseseră duşi la mucenicie în lagăre, Mitropolitul Serghie declara din nou că persecuţiile din URSS erau doar o “amăgire“²⁷.

Mitropolitul Serghie a fost ales Patriarh al Moscovei în 1943 şi a răposat în 1944. Întrucât orice opoziţie la politica sa de capitulare fusese sistematic eliminată de regimul sovietic, aceasta a rămas linia oficială a administraţiei bisericeşti din Rusia în următoarele decenii. Mulţi credincioşi, atât din Rusia cât şi din afară, o priveau ca pe un fel de trădare, începând s-o numească „serghianism”, termen ce denota vânzarea credincioşiei faţă de Hristos pentru a păstra organizarea bisericească exterioară sau, în general, pentru orice alt folos pământesc.

Administraţia bisericească din Rusia a urmat linia Mitropolitului Serghie numai prin constrângere; şi, aşa cum scria Arhiepiscopul Ioan, „pentru cei din Rusia, care au fost supuşi unor groaznice suferinţe, ar putea exista circumstanţe atenuante pentru capitularea lor morală în faţa crudului regim, la fel cum canoanele bisericeşti din vremea prigoanelor erau mai puţin aspre cu cei ce se lepădau de Hristos în urma unor suferinţe cumplite“²⁸. Însă ceea ce-l preocupa pe Eugene era faptul că în anii 1969-1970 se putea vedea o capitulare morală similară şi în Occidentul liber, unde nu erau circumstanţe atenuante ca în pătimitoarea Rusie. Acest nou şi, după părerea lui Eugene, cu totul nejustificat compromis, a apărut în urma negocierilor dintre una din Bisericile Ruse din America, Mitropolia, şi Patriarhia Moscovei dominată de sovietici. În urma unei acţiuni pe care Eugene şi ceilalţi membrii ai Bisericii Ruse din Afara Graniţelor au numit-o „puci”, Mitropolia a aranjat să devină „autocefală”, adică Biserică independentă, cu sprijinul Moscovei. Acest fapt era contemporan, iarăşi, cu o nouă prigoană a Bisericii din Rusia. Ierarhul care a ajutat la aranjarea autocefaliei a fost Mitropolitul Nicodim al Leningradului, un om vestit în Occident pentru negarea publică a persecuţiei din URSS.

„Fără îndoială că Mitropolia Americii a căzut în această capcană din naivitate“, scria Eugene în 1970, „şi ierarhii ei dovedesc deja că aşa-zisa «independenţă» ascunde o subtilă formă de dependenţă psihologică“. Eugene a citit articole de ziar care arătau cum clerul Mitropoliei începuse să ridice în slăvi nu numai dominaţia sovietică asupra organizării bisericeşti, ci chiar şi sistemul sovietic. Un preot, scria el, „admite că unii episcopi sovietici sunt agenţi sovietici şi că întreaga autocefalie urmează orientări politice trasate de guvernul sovietic; cutare episcop ar fi spus că a aflat poporul sovietic fericit şi bine îmbrăcat, iar dacă unii se plâng de guvern – păi, şi americanii fac la fel!“²⁹ În alt loc, Eugene citează cuvintele aceluiaşi episcop care ar fi zis: „În calitate de americani, trebuie să ne reevaluăm ideile asupra vieţii din Uniunea Sovietică“. Asemenea afirmaţii, scria Eugene, „dezvăluie faptul că «autocefalia» este un important instrument al Moscovei pentru «neutralizarea» politică a opiniei publice din Occident“³⁰.

Afirmând că este mult mai rău să capitulezi în faţa unei stări nihiliste în libertate decât sub constrângere, Eugene scria unui preot al Mitropoliei:

“Vei afla în mijlocul nostru multă simpatie şi milă faţă de toţi, în afară de ierarhii întâi-stătători de la Moscova – şi chiar şi pentru unii dintre ei vei afla sentimente de simpatie, datorită inumanelor împrejurări în care au fost siliţi să trădeze ortodoxia… Dar acest sentiment de simpatie nu ne dă voie nouă, celor ce suntem liberi, […] să cădem în aceeaşi capcană în care ea [i.e. Patriarhia Moscovei] a fost forţată să intre! Şi exact acest lucru l-a făcut Mitropolia… Cu fiecare fibră a fiinţei noastre şi cu fiece simţământ al sufletului simţim repulsie faţă de acest act liber de trădare… Oare nu simţi în ce imensă robie spirituală te afli?^“31

Într-un alt loc, Eugene întreba:

“Este oare „intrarea pe scena mondială a Ortodoxiei” cu adevărat atât de importantă pentru Mitropolie, încât să o facă pe seama credincioşilor ruşi care suferă? Iată doar un mic exemplu: Mitropolitul Nicodim este marele „binefăcător” al Mitropoliei şi nimeni nu se îndoieşte de faptul că acest succes al său i-a întărit poziţia pe lângă Patriarhia Moscovei. Pe de altă parte, mireanul Boris Talantov din URSS l-a numit în mod deschis pe Mitropolitul Nicodim un trădător al Bisericii, mincinos şi agent al anticreştinismului mondial, afirmaţii pentru care (printre altele) a fost întemniţat de sovietici; iar Mitropolitul Nicodim spune Occidentului că este în închisoare pentru „activităţi antiguvernamentale”. Anul acesta, la 4 ianuarie, Boris Talantov a murit în închisoare, victimă neîndoielnică a Mitropolitului Nicodim (printre alţii). Poate Mitropolia să se simtă de partea acestui mărturisitor? Eu nu prea văd cum”³².

În articolele scrise pentru Cuvântul Ortodox, Eugene arăta contradicţiile poziţiei Mitropoliei. Pentru a arăta contextul, fraţii publicau documente rare din primele zile ale Bisericii Ruse din Catacombe, scrise de episcopi şi preoţi ce protestaseră împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie. Dar Eugene voia să treacă dincolo de implicaţiile politice ale „serghianismului”. Trebuia să pătrundă din nou şi mai adânc, să înţeleagă de ce oamenii cedau în faţa lui, atât în Rusia, cât şi în Occident. Într-o scrisoare către un tânăr convertit, el îşi pune această întrebare, comparând mai întâi jugul turcesc cu cel comunist:

“Turcii au prigonit Biserica şi, atunci când a fost cu putinţă, au folosit-o în scopuri politice. Dar cele mai rele intenţii ale lor s-au limitat la înrobirea creştinilor şi, în unele cazuri, la convertirea lor forţată la islam. Deci creştinul putea fi rob sau mucenic, dar duhovniceşte era liber; jugul turcesc a fost unul extern³³.

Dar în cazul sovieticilor scopul este mult mai adânc: ca în final să nimicească cu totul Biserica, folosindu-se chiar de ierarhii ei (atunci când se poate) ca agenţi ai acestui plan; şi, pe parcurs, să pună Biserica să apere comunismul peste hotare şi să propovăduiască un «comunism creştin» care pregăteşte calea, din punct de vedere ideologic, pentru viitorul triumfal comunismului mondial, nu doar ca regim politic, ci şi ca tiranie ideologică şi pseudo-religioasă. Ca să înţelegi acest lucru trebuie să ştii ce este comunismul: nu doar un regim politic însetat de putere, ci un sistem ideologico-religios al cărui scop este acela de a răsturna şi de a înlocui toate celelalte sisteme, şi mai ales creştinismul. De fapt, comunismul este o foarte puternică erezie, a cărei teză centrală este, dacă nu mă înşel, hiliasmul sau milenarismul: istoria va culmina cu o stare nedefinită de fericire pământească, cu o omenire perfecţionată trăind în perfectă pace şi armonie. Cercetează predicile tipărite ale ierarhilor moscoviţi: mereu şi mereu vei afla aceeaşi temă a venirii „împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ” prin răspândirea comunismului. Aceasta este o erezie vădită, sau poate ceva încă şi mai rău: abaterea Bisericii de la însuşi ţelul său – mântuirea sufletelor pentru viaţa veşnică – lăsându-le pradă împărăţiei diavolului prin fagăduirea unei false fericiri pe pământ şi dându-le astfel osândei veşnice.

Întregul creştinism apusean modern este deja impregnat de această orientare lumească şi fundamental hiliastă. Iar Bisericile Ortodoxe mai „liberale”, mai lumeşti (precum Mitropolia) s-au molipsit din această sursă; şi probabil că pricina pentru care cei mai mulţi oameni din Mitropolie acceptă aşa de uşor autocefalia este aceea că lăuntric nu pricep de fapt ce se întâmplă…

Chiar ieri am citit o analiză pătrunzătoare a crizei iconoclaste din veacurile al VII-lea şi al VIII-lea. Înainte de al şaptelea Sinod ecumenic, Biserica Ortodoxă nu avea o „învăţătură despre icoane” explicită, astfel că s-ar putea spune că iconoclaştii nu erau defel eretici şi că disputa avea o temă secundară, ţinând de „ritual” sau „practică”. Cu toate acestea, Biserica (în persoana apărătorilor ei, închinătorii cei mai de seamă ai icoanelor) a simţit că se luptă cu o erezie, ceva distructiv pentru ea însăşi; şi, după ce apărătorii ei au suferit şi au murit pentru acest simţământ ortodox, iar teologii ei au reuşit în sfârşit să consemneze explicit învăţătura pe care ea o simţise deja în inima ei – atunci cauza Ortodoxiei a triumfat la al şaptelea Sinod ecumenic, iar iconoclaştii au fost vădiţi în chip limpede ca eretici.

Mă tem că exact acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi, numai că mult mai vast şi mai complicat: cei ce simt Ortodoxia (a cărei viaţă de har o trăiesc, fiind influenţaţi şi crescuţi de comorile ei fundamentale – vieţile sfinţilor, scrierile patristice etc.) se luptă cu un duşman, cu o erezie ce nu a fost încă pe deplin definită sau manifestată. Se pot identifica doar aspecte sau manifestări separate (hiliasm, evanghelie socială, renovaţionism, ecumenism), împotriva cărora se poate lupta, dar bătălia este încă în mare parte instinctivă, iar cei ce nu simt Ortodoxia în inima şi în oasele lor (de pildă, cei ce sunt crescuţi cu „Concern” şi cu „Young Life”³⁴ în loc de vieţile sfinţilor!) nu prea ştiu despre ce este vorba şi nu pot înţelege cum de te tulburi în aşa hal pentru ceva ce nici un sinod nu a identificat drept erezie. In mărturiile episcopilor din Catacombe, de pe la sfârşitul anilor 1920, se vede mereu cum agenţii GPU³⁵ îi întrebau mai înainte de toate dacă sunt pentru sau împotriva Mitropolitului Serghie, iar dacă erau împotrivă, agenţii respectivi le demonstrau că Serghie „nu încălcase nici dogmele, nici canoanele”. Astfel, fie torturile ateiste „apără Biserica” – fie avem de-a face cu o cumplită sminteală, iar Biserica este pusă în faţa unui duşman cumplit. Se pare însă că există unele temeiuri dogmatice şi canonice conform cărora Mitropolitul Serghie a greşit; dar întâi de toate sufletul ortodox a simţit că el se află pe o poziţie greşită“.³⁶

În faţa forţelor distructive ce lucrau împotriva credinţei ortodoxe, Eugene a simţit că trebuie să aducă cât mai mulţi oameni în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, pe care o vedea ca pe unul dintre ultimele bastioane de rezistenţă împotriva compromisurilor; în acest scop a scris o mulţime de scrisori şi articole. În acest domeniu putea să conlucreze cu alţi tineri zeloţi ce se alăturaseră deja acestei Biserici. Printre ei se afla Arhimandritul Panteleimon, un ieromonah greco-american de aceeaşi vârstă cu fraţii. Gleb îl cunoştea din 1960. în acea vreme, Pr. Panteleimon încerca să întemeieze o mănăstire la Boston, Massachusetts, împreună cu prietenii săi din seminar, dar Arhiepiscopia Greacă din America nu i-a îngăduit. Mai târziu, pe când Eugene şi Gleb locuiau la San Francisco, Gleb a sugerat Părintelui Panteleimon să se alăture Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, dar acesta a obiectat spunând că această Biserică nu era recunoscută, fiindcă refuzase să rămână sub autoritatea Patriarhiei Moscovei. La aceasta Gleb a răspuns că trebuie să înţelegi mai întâi natura comunismului, pentru a putea înţelege existenţa Bisericii Ruse din Afara Graniţelor. Pr. Panteleimon, fiind grec, era familiarizat cu prigoana Bisericii Greceşti de către turci şi socotea că, în principiu, era cam acelaşi lucru şi cu prigoana religiei sub comunism.

Gleb i s-a adresat lui Eugene, ca unul care era mai bine pregătit să explice temeiul spiritual şi filosofic al comunismului şi diferenţa dintre jugul comunist şi cel turcesc. „Pr. Panteleimon este un om bun“, spunea Gleb, „şi e plin de osârdie pentru acelaşi lucru pe care-l dorim şi noi – transplantarea monahismului ortodox în America – exact ceea ce au nevoie convertiţii americani. Ar trebui să-l ajuţi“.

Eugene a consimţit bucuros. În cursul corespondenţei lor Pr. Panteleimon s-a convins de temeinicia părerilor lui Eugene. El i-a mulţumit, spunându-i că avea să se alăture Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, unde ar putea afla o mai puternică mărturisire a credinţei şi mai puţină împotrivire faţă de strădaniile sale monahale. Prin anii ’70, mănăstirea sa, Schimbarea la Faţă din Boston, devenise un renumit centru duhovnicesc, atrăgând convertiţi americani la credinţa ortodoxă şi publicând texte ortodoxe clasice şi slujbe bisericeşti în engleză.

Însă, după amare experienţe, Eugene avea să afle că amăgirile vremurilor nu erau aşa de simple sau bine definite, încât să poată fi depăşite doar prin „alăturarea la Biserica Rusă din Afara Graniţelor“. „Agonia Ortodoxiei pătimitoare din zilele noastre“, avea să scrie el, „nu se poate rezolva întotdeauna prin schimbarea jurisdicţiei“³⁷. Avea să afle că un anumit tip de liberalism se poate găsi chiar şi în cele mai conservatoare biserici şi că spiritul serghianismului se putea afla şi în cele mai anticomuniste. Într-o scrisoare din 1972 el scria despre unul dintre episcopii de frunte ai Bisericii Ruse din Afara Graniţelor: „Până acum, principalele sale atitudini, aşa cum se dezvăluie în engleză, sunt «corecte» – dar sunt anumite lucruri în care nu s-a dat încă pe faţă (care se văd în publicaţiile sale în ruseşte). Dar, mai presus de toate, lipseşte din «corectitudinea» sa o anume scânteie, o anume «mireasmă» ortodoxă care nu poate fi definită şi care ar putea fi, când va veni vremea, singurul lucru ce ne va face să discernem Ortodoxia şi să ne ataşăm de ea. Tocmai această «scânteie», şi nu corectitudinea, îi atrage pe convertiţi, iar când la Vlădica X. simţim că ea lipseşte, parcă nu ne simţim prea în largul nostru. (Se pare că şi «serghianismul» este legat de lipsa acestei scântei.)“³⁸

În ultimii săi ani, Eugene avea să exprime aceste lucruri astfel: „Esenţa serghianismului e legată de problema comună tuturor Bisericilor Ortodoxe de azi: pierderea gustului ortodoxiei, luarea Bisericii ca atare, socotirea «organizaţiei» drept Trupul lui Hristos, încrederea că harul şi Tainele sunt ceva «automat». Purtarea logică şi rezonabilă nu vor reuşi să ne treacă peste aceste stânci; e nevoie de multă suferinţă şi încercare, şi puţini vor înţelege“³⁹.

______________________________________________________________

Note:

¹Epistola către Dracontius.

² Pr. Serafim Rose, „The Orthodox Revival in Russia as an Inspiration for American Orthodoxy”, cuvântare ţinută la 1 septembrie 1980, la University of California, Santa Cruz, în The Orthodox Word, nr. 138, 1988, p. 45.

³ Constantine Cavarnos, Ecumenism Examined, Institute for Byzantine and Modern Greek Studies, Belmont, Mass., 1996, pp. 11, 28-30. Akropolis, 29 iunie 1963.

⁴ Arhiep. Athenagora Kokkinakis, The Thyateira Confession, The Faith Press, Leighton Buzzard, Great Britain, 1975, pp. 28, 68.

⁵ Dipticele sunt pomelnicele oficiale ale fiecărei Patriarhii, conţinând numele celorlalţi Patriarhi recunoscuţi ca ortodocşi.

⁶ Vezi Arhim. Filotei Zervakos, „A Desperate Appeal to the Ecumenical Patriarch“, în The Orthodox Word, nr. 18, 1968, pp. 11-20.

⁷ În prezent, cinstit ca sfânt în Serbia, Arhimandritul Iustin era prieten cu Arhiepiscopul Ioan Maximovici pe vremea când acesta se afla în Serbia.

⁸ Articolele au început a fi publicate în The Orthodox Word începând cu nr. 7 (ianuarie-fe-bruarie 1966), care includea articolul lui Eugene Rose, „Orthodoxy in the Contemporan World: The Latest Step Toward «Union»“.

⁹ Arhim. Ambrozie Pogodin, “St. Mark of Ephesus and the False Union of Florence“, în The Orthodox Word, nr. 12, 1967, pp. 2-14; nr. 13, 1967, pp. 45-52; nr. 14, 1967, pp.89-102; “Encyclical Letter of St. Mark of Ephesus“, în The Orthodox Word, nr. 13, 1967, pp. 53-59; şi „Address of St. Mark on the Day of His Death“, în The Orthodox Word, nr. 14, 1967, pp. 103-106.

¹⁰ Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Nichita Palassis, 25 iunie 1972.

¹¹ The Orthodox Observer, februarie, 1969. Citat în Eugene Rose, „Prefaţa traducătorului” la “Scrisoare deschisă Înalt Preasfinţiei Sale Iacov, Arhiepiscopul Grec al Americii de Nord şi de Sud“. în The Orthodox Word, nr. 25, 1969, p. 72.

¹² Călugăr latin din sec. al Xll-lea care a prorocit venirea „Vârstei a treia a Duhului Sfânt” spre a înlocui epocile Vechiului şi Noului Testament (n. trad.).

¹³ Montanismul a fost o erezie din sec. al III-lea care vedea apariţia celor trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi în trei epoci succesive ale istoriei umane (n. trad.).

¹⁴ Cât de răspândit a devenit termenul cu pricina în anii de când Eugene a scris aceste cuvinte!

¹⁵ Noua ordine a veacurilor (n. trad.).

¹⁶ În Pastorala sa cu prilejul Crăciunului din 1967, Patriarhul Athenagora scria: „În ce priveşte mişcarea de unire, nu se pune problema ca o Biserică să meargă către cealaltă; ci haideţi ca noi toţi laolaltă să reîntemeiem una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, coexistând în Răsărit şi în Apus…”

¹⁷ După prima sa întâlnire cu Papa Paul al Vl-lea, în 1963, Patriarhul Athenagora declara unei agenţii de ştiri italiene: „Am fost deosebit de impresionat de faptul că Papa a uitat cu totul trecutul urât, dându-ne posibilitatea de a inaugura o epocă nouă. Paul al Vl-lea şi cu mine culegem primele roade ale acestei noi epoci“, în Katholiki, nr. 1375, 5 februarie 1964.

¹⁸ Această ultimă afirmaţie aparţine sus-pomenitului Pr. Patrinicos, fiind publicată în The Orthodox Observer.

¹⁹ Epoca Constantiniană a început în veacul al IV-lea, o dată cu aşezarea monarhiei creştin-ortodoxe la Constantinopol, sub împăratul Constantin, şi a luat sfârşit în 1917, o dată cu căderea monarhiei ortodoxe a Moscovei, „A Treia Romă“, urmaşa Constantinopolului.

²⁰ La al doilea Sinod ecumenic din 381 d.Hr. (întâiul sinod ţinut la Constantinopol), Sfinţii Părinţi au osândit erezia hiliasmului. Ei au introdus în mod deliberat un articol în Crezul de la Niceea („a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit“) spre a contracara mincinoasa învăţătură că Hristos va avea o împărăţie politică şi pământească de o mie de ani. În vremurile mai recente hiliasmul s-a răspândit mai ales în bisericile protestante, care au lepădat creştinismul epocii Constantiniene (anterior Reformei). Aşteptările lor îi pun în primejdia de a urma lui Antihrist, cel ce va întemeia o împărăţie pământească, pretinzând că este Hristos.

²¹ Scrisoarea lui Eugene Rose către Pr. Mihail, 12 septembrie 1970.

²² Interviu cu Mitropolitul Serghie Stragorodsky, în Izvestia, nr. 188, 19 august 1927.

²³ Vladimir Ilici Lenin, Opere, vol. 4, Leningrad, 1935-1937, p. 70.

²⁴ Iosif Vissarionovici Stalin, Opere, vol. 10, Moscova, 1946, pp. 131-133.

²⁵ Arhiep. Ioan Maximovici, „The Russian Orthodox Church Outside of Russia“, în The Orthodox Word, nr. 37, 1971, p. 67.

²⁶ Interviu cu Mitropolitul Serghie în Pravda şi Izvestia nr. 46 (16 februarie 1930). Citat în John Shelton Curtiss, The Russian Church and Soviet State, 1917-1950, Little, Brown and Co., Boston, 1953, p. 266. Cf. I.M. Andreev, Russia’s Catacomb Saints, St. Herman Brotherhood, 1982, pp. 468, 471.

²⁷ Prefaţa Mitropolitului Serghie Stragorodski la Pravda o Religii v Rossii (Adevărul despre religia din Rusia), Moscova, 1942. Cf. I.M. Andreev, Russia’s Catacomb Saints, p. 471.

²⁸ Arhiep. Ioan Maximovici, „The Russian Orthodox Church Outside of Russia“, p. 66.

²⁹ Scrisoarea lui Eugene Rose către Pr. Nichita Palassis, 26 iulie 1970.

³⁰ Eugene Rose, „Whither, Metropolia?“, în The Orthodox Word, nr. 33-34, 1970, p. 207.

³¹ Scrisoarea lui Eugene Rose către Pr. David, 12 iulie 1970.

³² Scrisoarea lui Eugene Rose către Daniel Olson, 7 aprilie 1971.

³³ În ultimii ani Eugene a comentat similitudinea dintre totalitarismul islamic şi cel comunist in ce priveşte metodele violente de constrângere şi reprimare. Vezi în continuare cap. 86.

³⁴ Două reviste pe care Eugene le găsea foarte lumeşti în conţinut, publicate de Mitropolia Americii pentru copii şi adolescenţi.

³⁵ Poliţia politică sovietică (n. trad).

³⁶ Scrisoarea lui Eugene Rose către Daniel Olson, 7 aprilie 1971.

³⁷ Pr. Serafim Rose, „In Defense of Fr. Dimitry Dudko”, în The Orthodox Word, nr. 92, 1980, p. 120.

³⁸ Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Nichita Palassis, 16 iunie 1972.

³⁹ Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 3 martie 1975.

(Din: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)