Sfantul Serafim Rose: INNOIREA DUHOVNICEASCA NU VINE DE LA SINE! “Adevarata viata a unui crestin ortodox este foarte grea si omul trebuie sa se tina de ea nu doar cu toata puterea, ci si cu un fel de indaratnicie…”

1-09-2008 Sublinieri

Pr. Serafim credea că adevărata viaţă a unui creştin ortodox este foarte grea şi că omul trebuie să o apuce să se ţină de ea nu doar cu tărie şi cu toată puterea, ci şi cu un fel de «îndărătnicie», cu tenacitate, ba chiar cu încrâncenare, fiindcă toate cele din lume, toate cele din această viaţă încearcă mereu să o fure de la noi, înlocuind-o cu o imitaţie ieftină…”

seraphimrose081.JPG

“Cel ce crede că este suficient sieşi este în laţul diavolului; dar dacă un asemenea om se mai crede şi «duhovnicesc», aproape că a devenit un complice activ al diavolului, fie că îşi dă seama sau nu.

In virtutea aceluiasi scop de a pune si noi inceput bun, odata cu innoirea Anului Bisericesc, am ales un cuvant – credem noi, foarte potrivit – din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” despre cum se realizeaza innoirea duhovniceasca, cu ce incepe si care sunt conditiile de a produce schimbarea vietii noastre intru Hristos. Vor urma in zilele urmatoare si alte texte – si nadajduim ca, vrand Domnul, si niste meditatii duhovnicesti proprii – pe aceeasi tema, dintre care o parte sunt menite si cinstirii zilei “informale” de praznuire a trecerii Cuviosului Parinte Serafim Rose la Imparatia de dincolo de aceasta lume (“Not of this World” se numea prima versiune a Biografiei sale si era cuvantul evanghelic care il caracteriza mai bine decat orice: “un om care nu apartine acestei lumi) dupa care a tanjit intreaga viata.

Asadar pe 2 septembrie se face pomenirea adormirii intru Domnul a parintelui nostru drag, Serafim de la Platina, de la care ne-a ramas o foarte bogata mostenire a Duhului, a carei valoare inca nu este destul de constientizata, de pretuita si de… transpusa in viata de catre noi, cei care, desi pe toate le avem astazi de-a gata, mai nimic nu lucram din cele primite. Scrierile Parintelui Serafim, dar si pilda vietii sale reprezinta un reper fundamental pentru oricine mai cauta sincer astazi Adevarul si viata in Hristos nefalsificate, neindulcite si “nestricate” de duhul modernist pustiitor:

icon.jpg

Fragment din capitolul “Raiul pustiei

cuprins in cartea Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin (Editura Sophia, Cartea Ortodoxa, Bucuresti, 2005):

“Spre a cunoaşte acest tărâm preschimbat, ce fusese moştenirea omului încă din început, Pr. Serafim avea să se preschimbe el însuşi mai întâi. Ţelul vieţii monahale este preschimbarea omului celui vechi într-o fiinţă nepă­mânteană; iată de ce în mod tradiţional monahii acordă o atât de mare însem­nătate Praznicului Schimbării la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor.

Insă, cum bine ştia Pr. Serafim, o astfel de schimbare nu vine de la sine. El nu aştepta ca virtuţile să vină în mod firesc ci, văzând în sine lipsa lor, se tru­dea în chip conştient să le dobândească, nădăjduind să fie întărit de Hristos. Fi­ecare zi aducea cu ea războiul nevăzut, privegherea şi lupta împotriva mişcărilor lăuntrice ale omului căzut. Făcea parte dintre aceia despre care Hristos spu­sese: Împărăţia Cerurilor sileşte-se, şi silitorii o răpesc pre ea (Mt.11,12). Iată ce povesteşte unul dintre vizitatorii schitului:

Pr. Serafim credea că adevărata viaţă a unui creştin ortodox este foarte grea şi că omul trebuie să o apuce să se ţină de ea nu doar cu tărie şi cu toată puterea, ci şi cu un fel de «îndărătnicie», cu tenacitate, ba chiar cu încrâncenare, fiindcă toate cele din lume, toate cele din această viaţă încearcă mereu să o fure de la noi, înlocuind-o cu o imitaţie ieftină. Îi iubea îndeosebi pe acei sfinţi cu un singur cuget, ce mergeau mereu înainte, indiferent de obstacole. Acesta era unul din lucrurile pe care le admira în chip deosebit la Arhiepiscopul Ioan (Maximovici), care îşi păstra neatinsă viaţa lăuntrică, indiferent ce se întâmpla în jurul său, rămânând mereu senin şi nepăsător faţă de ceea ce credeau ceilalţi despre el[1]

Neuitând niciodată necesitatea de a se sili pe sine în viaţa duhovnicească creştină, Pr. Serafim trăia conform cuvintelor Sfântului Macarie cel Mare, pe care şi le notase în jurnalul său duhovnicesc:

„Apropiindu-se cineva de Domnul, se cuvine mai înainte de toate să se silească către bine, chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru, şi să aştepte totdeauna cu neclintită credinţă mila Lui; să se silească a iubi, chiar de nu are dragoste; să se silească a fi blând, chiar de nu are blândeţe; să se silească a fi milostiv şi a avea inimă milostivă; să se silească a fi dispreţuit, iar când este dispreţuit, să îndure cu îndelungă-răbdare […]; să se silească spre rugăciune, chiar de este lipsit de rugăciune duhovnicească. Deci văzând Dumnezeu pe unul ca acesta că aşa se luptă şi cu sila, împotriva voii inimii sale, vine către Domnul, îi dă lui adevărata rugăciune a Duhului, îi dă lui adevărata dragoste, blândeţea, milosârdiile îndurărilor (Col. 3, 12) şi adevărata bunătate – într-un cuvânt, îl umple de roadele Duhului[2] .

Principalul mijloc de preschimbare duhovnicească este pocăinţa: conşti­entizarea păcatului dinlăuntrul nostru – chiar şi a celui mai subtil – şi dorinţa, cu zdrobire de inimă, de a ne abate de la el şi de a ne schimba. Am vă­zut cum Pr. Serafim, în primii ani de după convertirea sa, a trecut printr-un proces de adâncă pocăinţă care l-a schimbat într-o fiinţă nouă. Dar pocăinţa sa nu s-a sfârşit aici. Înţelesese prea bine că adevărata viaţă duhovnicească presu­pune o necontenită pocăinţă şi, în chip corespunzător, o necontenită rezidire şi desăvârşire a fiinţei lăuntrice prin harul lui Hristos.

În 1964, la puţini ani de la convertirea sa, a vorbit despre aceste lucruri într-una din predicile sale de mi­rean. Cugetând la tâlharul cel bun care, fiind răstignit pe cruce, şi-a recunoscut păcatul şi L-a mărturisit pe Hristos, Pr. Serafim scria:

Noi toţi, fie că ne dăm seama sau nu, suntem în situaţia tâlharului aceluia. Ca şi el, am fost osândiţi de păcatele noastre ca nevrednici de viaţa de aici; ca şi el, nu mai avem nimic de nădăjduit în această lume şi nu avem în faţă decât suferinţa şi o moarte jalnică, dacă nu avem nădejde într-o altă viaţă. Dar dacă, asemeni lui, chiar în suferinţa şi nevrednicia noastră, ne întoarcem totuşi către Dumnezeu, Care a binevoit a împărtăşi slăbiciunea noastră omenească, până şi într-o astfel de moarte defăi­mată, şi credem că El are puterea de a-şi împlini făgăduinţele făcute nouă, atunci osânda noastră este ridicată, păcatele ne sunt iertate, nevrednicia noastră este trecută cu vederea, iar durerea, întristarea şi moartea ne sunt înghiţite de biruinţă, bucurie şi viaţă veşnică[3]

În fiecare an, în Postul Mare, Pr. Serafim încerca să recitească în întregime Mărturisirile Fericitului Augustin şi de fiecare dată plângea văzând adânca po­căinţă a lui Augustin. Din pasajele subliniate de el în carte se vede limpede că Pr. Serafim îşi vedea propria viaţă în istorisirea convertirii Fericitului Augustin de la păcat şi de la răzvrătirea faţă de credinţă. În multe pasaje există asemănări izbitoare, ca şi cum nu Augustin, ci chiar Pr. Serafim şi-ar fi descris trecutul.

Smerindu-se pe sine prin războiul cel nevăzut şi prin pocăinţă, Pr. Serafim putea mult mai bine să dea slavă lui Dumnezeu şi să preţuiască măreţia zidirii Sale. Pentru Pr. Serafim, transfigurarea apocaliptică a lumii căzute începuse chiar acum, înlăuntrul său. Printr-un proces de treptată curăţire, întru zdrobire de inimă, rugăciune şi trezvie, în inima sa începea să înflorească Raiul. Împă­răţia lui Dumnezeu era cu adevărat înlăuntrul său.

Privindu-şi colaboratorul preumblându-se prin pădure, cufundat în gân­duri, Pr. Gherman se gândea: Iată un om ce se simte la el acasă. În loc să fugă de singurătate, se avântă în mijlocul ei. El are lumea lui, iar faptul de a fi aici o face să se descătuşeze. Pr. Gherman a mai observat că Pr. Serafim este întotdeauna voios: nu peste măsură de fericit, doar voios. Sfinţii, explica odată Pr. Serafim,

petrec într-o stare de adâncă fericire, fiindcă privesc necontenit în sus, punându-şi în minte cu hotărâre şi neclintire că au a merge într-un anume loc, adică în cer; şi astfel ei văd toate amănuntele lumii în această lumină. Dacă ceea ce văd are de-a face cu răul, cu laţurile dracilor, cu lucrurile lumeşti, cu plictiseala, cu descurajarea sau doar cu amănuntele obişnuite ale vieţii, toate acestea le rămân secundare şi nu sunt lăsate să ocupe primul loc[4].

După cum spunea Pr. Gherman,

„Pr. Serafim nu era interesat de cele lu­meşti; el nu uita niciodată că există o altă lume. Putea să-şi dea seama imediat ce anume merită şi ce nu merită să fie făcut, ignorând total şi înlăturând lucrurile inferioare şi fără valoare. Şi nici măcar nu o făcea cu dinadinsul: devenise ceva automat. Avea tăria de caracter de a se concentra numai asupra celor trebuincioase. Din aceasta am putut să-mi dau seama că ducea războiul cel nevăzut cu mult înainte de a-l cunoaşte“.

Cel mai mult îl uimea pe Pr. Gherman faptul că Pr. Serafim nu rostea nicio­dată vreun cuvânt inutil.

Bărbat înţelept, afirmă Sf. Antonie cel Mare, „este cel ce place lui Dumnezeu, care cele multe le tace; sau puţine şi de nevoie şi care plac lui Dumnezeu vorbeşte[5].

Pr. Gherman era deprins să vorbească mereu despre anumite subiecte legate de viaţa şi munca lor; iar Pr. Serafim, preţuind predania sfinţilor dascăli pe care i-o împărtăşea împreună-lucrătorul său, o absorbea cu răbdare în deplină tăcere. Pr. Gherman credea că avusese ultimul cuvânt; dar mereu rămânea surprins când Pr. Serafim dădea la iveală câte o nestemată de gândire ce cristaliza însăşi esenţa a ceea ce încercase să spună cu atât de multe cuvinte.

Puteam să văd“, îşi aminteşte Pr. Gherman, „că nu numai mintea lui lucra, ci se implica şi cu inima, iar inima sa prindea acele lucruri pe care nu le poţi lua, în mod raţional, din cărţi. Se afla la un alt nivel de gândire. Cugeta mult şi se ruga mult, şi Maica Domnului era şi ea de faţă într-un anumit fel. Lucrurile îi erau deschise, dar nu putea vorbi despre ele fiindcă ceilalţi nu ar fi înţeles. De aceea spunea atât de puţine cuvinte, chiar şi atunci când îl îndemnam să dezvăluie roadele contemplaţiei sale“.

Pr. Gherman îşi aminteşte o întâmplare misterioasă de la începutul cunoştinţei sale cu Pr. Serafim, înainte de întemeierea Frăţiei, când şi-au petrecut noaptea pe plajă lângă un foc de tabără. Ieşiseră stelele şi la orizont se vedeau geamandurile sclipind. Pr. Serafim a rămas câteva ceasuri privind marea, fără să spună un cuvânt. Apoi s-a întors şi l-a privit pe Pr. Gherman cu coada ochiului. Avea chipul foarte serios. Te cunosc“, a spus el. „Te ştiam de mai înainte. Ştiam că ai să vii“.

Pr. Gherman ştia că vorbele lui nu aveau nimic de-a face cu reîncarnarea, căci din convorbirile cu Pr. Serafim pe această temă aflase că părerile sale erau cât se poate de ortodoxe[6]. Vorbele sale dezvăluiau mai curând faptul că el ve­dea realitatea la un nivel mai înalt, aflat în legătură cu veşnicia. Odată Pr. Gherman l-a întrebat pe Pr. Serafim cum pot oamenii să prorocească viitorul, iar el i-a spus exact acest lucru, că este vorba de a vedea dintr-o perspectivă mai înaltă.

Când eşti sus în văzduh“, explică Pr. Gherman, „poţi vedea un om care vine cu câteva ceasuri înainte de a ajunge la destinaţie. Când, în acea noapte, Pr. Serafim a spus că mă cunoaşte de mai înainte, aceasta se datora faptului că mă văzuse intrând în viaţa sa dintr-o altă perspectivă, de la douăzeci de mile înălţime în sus. Şi pentru el era ceva cât se poate de normal. Nu se simţea la el acasă în lume, nu avea poftă de viaţă aşa cum aveam eu; şi tocmai de aceea a putut să urce atât de sus – până la supraconştiinţă“.

Pr. Serafim vorbea foarte des despre „Adevăr”, şi de fiecare dată Părintelui Gherman i se părea că nu vorbeşte despre un simplu principiu sau concept, ci despre o Persoană vie. Odată Pr. Gherman l-a găsit pe Pr. Serafim rugându-se singur în biserică, stând în genunchi şi implorându-L cu osârdie pe Dumnezeu. Când l-a întrebat pentru ce se ruga, Pr. Serafim i-a spus că lumea îşi întoarce faţa de la Adevăr, iar Adevărul se împuţinează în inimile oamenilor. Pr. Gher­man s-a minunat de felul cum gândea împreună-lucrătorul său şi pentru faptul că se ruga pentru Adevăr.

Observând tăcuta contemplaţie a Părintelui Serafim, Pr. Gherman îi zicea mai în glumă, mai în serios: „Tu eşti un isihast!” – adică un „om liniştit”, cu­fundat în contemplarea directă a dumnezeirii. Însă Părintelui Serafim nu-i plă­cea să i se aplice acest termen. Ba chiar se supăra, zicând: „Habar n-am ce în­seamnă asta“. Fireşte că ştia cu mintea, însă nu voia să pară că înţelege din ex­perienţă. Detesta orice fel de poză sau înşelătorie. Pentru el, viaţa duhovni­cească trebuia să fie, în primul rând, una lucidă, plină de smerenie şi de o sobră conştientizare a propriei stări duhovniceşti. În zilele tinereţii sale scria:

Cel ce crede că este suficient sieşi este în laţul diavolului; dar dacă un asemenea om se mai crede şi «duhovnicesc», aproape că a devenit un complice activ al diavo­lului, fie că îşi dă seama sau nu[7].

În dragostea sa pentru Adevăr, Pr. Serafim recurgea mai ales la trezvie (nepsis), văzând realitatea aşa cum este ea cu adevărat. Pr. Serafim însuşi expli­ca aceasta ca fiind starea lui Adam în Rai. „Adam”, spunea el,

se afla în starea de trezvie… El privea lucrurile şi le vedea aşa cum sunt. Nu avea gând ascuns, duplicitar, cum avem noi, în starea de cădere: privim lucrurile şi ne imaginăm altceva[8].

Sfinţii şi nevoitorii au dovedit că este, într-adevăr, cu putinţă să redobândim starea în care trăia Adam înainte de cădere; aşa se face că au reuşit să trăiască în pustiuri singuratice şi inaccesibile ca şi cum s-ar fi aflat în Eden. Pr. Serafim se apropia de această stare prin simplitatea inimii. Nu era nici o duplicitate în felul cum se privea pe sine, ca să-şi imagineze că ar fi „duhovnicesc”. Cu cât se apropia mai mult de nestricăciosul Rai, cu atât mai mult simţea că nu îl merită.

Părintele Serafim îndrăgea fiece zi ce-i era dat s-o petreacă în pădure. Se simţea ca pustnicul rus, Sf. Chiril de la Lacul Alb († 1429) care, după ce a găsit locul din sălbăticie dat lui de Maica Domnului pentru mântuirea sufle­tului, a zis: Aceasta este odihna mea în veacul veacului, aici voi locui(Ps. 131, 14)[9]. În 1972 Pr. Serafim i-a scris naşului său Dimitri:

Da, ţin minte Paştile pe care le-am petrecut împreună, ca şi plimbările noastre pe Muntele Tamalpais (în a doua duminică din Post, cred). Iar acum Dumnezeu ne-a dăruit marea bu­curie de a putea trăi tot timpul într-o astfel de atmosferă. În adâncul meu am mare bucurie, iar dacă uneori mă simt împovărat de muncă, nu am decât să pă­şesc afară, ca din nou să mă «bucur întru Domnul»[10].

Asemenea cuvinte de recunoştinţă rostea Pr. Serafim şi în luna decembrie 1974, când rămăsese singur la schit vreo câteva zile, „umplându-se de insuflare“, cum zicea el, „din Viaţa Stareţului Macarie de la Optina[11].

Noaptea tre­cută, târziu“, scria el, „a început să cadă prima ninsoare din acest anotimp, iar azi la prânz sunt deja zece inci pe sol şi, dacă continuă tot aşa, poate ajunge la optsprezece inci la căderea nopţii. Minunat şi plin de insuflare – şi suntem tot­deauna recunoscători lui Dumnezeu că ne-a dat o astfel de «pustie». Numai de ar da şi roade![12]

Părintelui Serafim nu-i plăcea să-şi părăsească locul mântuirii nici măcar pentru o zi. Când avea de mers în oraş, termina cât putea de repede, conducând iute pe drumurile de munte, făcând comisioanele necesare fără a zăbovi nici o clipă în plus şi întorcându-se îndată acasă. Mai ales la San Francisco nu-i plă­cea defel să meargă. După ce au fost acolo pentru praznicul Crăciunului din 1970, părinţii au hotărât să nu se mai ducă. De atunci, conform tradiţiei pustniceşti a Sfântului Serghie al Radonejului şi a altora, sărbătoreau Crăciunul şi Pastile singuri la schit, mergând într-o parohie pentru Sfânta Împărtăşanie cu puţin înainte sau după aceste praznice. In general, mergeau la San Francisco doar o dată pe an, pentru Liturghia din cavoul Arhiepiscopului Ioan, în ziua adormirii sale.

În Cuvântul Ortodox, Pr. Serafim scria:

Practicarea creştinismului, şi mai ales a monahismului, implică statul într-un anume loc şi osârdia din toată ini­ma pentru Împărăţia Cerurilor. Se poate întâmpla să fii chemat să săvârşeşti lu­crarea lui Dumnezeu altundeva sau să fii mutat de unele împrejurări de neo­colit, dar dacă nu pui drept temei dorinţa profundă de a îndura totul pentru Dumnezeu într-un anume loc, fără a fugi, cu greu vei putea prinde rădăcinile necesare ca să aduci roade duhovniceşti. Din nefericire, o dată cu înlesnirea counicaţiilor moderne, poţi chiar să stai într-un loc şi totuşi să te preocupi de orice altceva decât de singurul lucru care trebuieşte – să te ocupi de treburile celorlalţi, de toate bârfele popeşti, şi nu de truda nerisipită trebuincioasă mân­tuirii sufletului tău în lumea aceasta cumplită.

Într-un pasaj celebru din Aşezămintele sale, Sf. Ioan Cassian îi avertizează pe monahii din vremea sa să «fugă de femei şi de episcopi». Femeile, fireşte, ispitesc prin dorinţele trupeşti, iar episcopii prin hirotonia întru preoţie şi, în general, prin slava deşartă de a cunoaşte pe cei aflaţi într-un rang înalt. Aver­tismentul rămâne valabil şi azi; dar pentru monahii din veacul al XX-lea se mai poate adăuga încă unul: fugi de telefoane, de călătorii şi de bârfe – acele forme de comunicare care-l leagă cel mai mult pe om de lume -, căci ele fac să ţi se răcească înflăcărarea şi, chiar în chilia ta, te fac să devii jucăria dorinţelor şi în­râuririlor lumeşti![13]

Sau, cum spunea Lao Ţî, filosoful favorit al părintelui Serafim din tinereţe: „Cu cât călătoreşti mai mult, cu-atât ştii mai puţin“.

Odată, Pr. Gherman l-a întrebat pe Pr. Serafim dacă este vreun loc în lume unde ar vrea să meargă. „Nu”, a răspuns Pr. Serafim. „De ce nu? Nu vrei să mergi nici măcar la Muntele Athos?

După sfatul Episcopului Ignatie Briancianinov, ar trebui să ne străduim să avem Athosul în inima noastră. De fapt, noi lucrăm ca să facem propriul Athos aici, în America. Singura problemă este că nu ne-a mai rămas prea mult timp“.

În lecturile sale din Sfinţii Părinţi, Pr. Serafim a găsit multe pasaje care vor­beau despre virtutea statorniciei, adică rămânerea într-un loc anume[14]. Cele mai multe sfaturi de acest tip veneau din context monahal dar, după cum şi-a dat seama Pr. Serafim, ele nu se refereau numai la călugări. Anthony Arganda, care i-a spus Părintelui Serafim că vrea să se căsătorească şi să aibă copii, îşi aduce aminte că Pr. Serafim i-a spus că sfaturile privitoare la statornicia călugărească se pot aplica şi mirenilor din parohii:

Pr. Serafim mi-a arătat că, dacă omul sare din loc în loc, îşi vatămă putinţa de a prinde rădăcini. El spunea că, chiar dacă viaţa din mănăstirea ta nu e atât de aspră şi concentrată ca într-o altă mă­năstire, este mai bine să rămâi acolo, decât să te tot muţi. Tot aşa, dacă în paro­hia ta nivelul duhovnicesc nu pare a fi prea înalt, spovedaniile se fac formal, corul cântă fals etc, este mai bine să rămâi acolo decât să te muţi într-o parohie unde toate par să fie la un nivel mai înalt. Oriunde te-ai afla, acolo trebuie să-ţi lucrezi mântuirea, şi nu să umbli de colo-colo, căutând expresia perfectă a Or­todoxiei, duhovnicia cea mai înaltă, stareţul perfect etc. Pr. Serafim mi-a spus că statornicia şi credincioşia sunt mari virtuţi. Cel mai mult place lui Dumne­zeu perseverenţa ta, smerenia întru lucrarea mântuirii tale acolo unde El te-a aşezat“.

Unii oameni care veneau din oraşe zgomotoase se mirau că în America modernă poate exista un asemenea loc ca sihăstria Platinei. Un tânăr vizitator, trecând de porţile mănăstirii, avea o expresie de absolută uimire. I-a văzut pe cei doi călugări în dulamele lor negre şi ponosite, cu plete şi bărbi lungi, iar în spatele lor, pădurea tăcută şi câteva clădiri scunde. Pe când stătea de vorbă cu părinţii, continua să privească pădurea din jur, ascunsă de lume, unde rugăciunile călugărilor din vechea tradiţie a Bisericii se ridicau încă spre Dumnezeu. i-a întrebat pe părinţi dacă poate să se plimbe prin schit. Uitându-se la vizitatorul care mergea în jos, pe potecă, într-o stare de vădit extaz, Pr. Sera­fim s-a întors spre Pr. Gherman şi a spus: „Ăsta-i de-al nostru!”

Despre astfel de oameni, părinţii obişnuiau să spună că „s-au prins care e punctul esenţial“. Dar acest „punct esenţial” pe care părinţii l-au numit „idealul pustiei” nu era aşa de uşor de propovăduit. Pr. Gherman a făcut o încercare, publicând o relatare a pelerinajului său la schiturile din sălbăticia Canadei[15]. Un tânăr rus a fost atât de mişcat de aceste articole încât a hotărât să viziteze acele schituri. Însă după câteva luni, venind la Schitul Sf. Gherman pentru prima dată, le-a mărturisit părinţilor dezamăgirea sa. „Aţi făcut ca schiturile canadi­ene să pară aşa de minunate“, le-a spus el pe când mergea cu părinţii către vâr­ful muntelui Noble Ridge.

Descrierile voastre erau aşa de poetice. Dar când m-am dus acolo, nu era nimic – doar câteva cabane grosolane şi câţiva bătrâni monahi ruşi. Nu peste mult timp o să moară cu toţii şi nu va mai rămânea ni­mic. De ce aţi umflat lucrurile în halul ăsta? Nu este adevărat!”

Ei bine, admit“, a răspuns Pr. Gherman. Scriind despre toate locurile sfinte din America, a explicat el, voise să dăruiască cititorilor potenţialul sfinţeniei ortodoxe din ţara lor, să insufle tinerii să se trudească a atinge acest potenţial.

Seminţele monahismului pustnicesc au fost deja semănate în America şi, într-o mică măsură, ele sunt cultivate şi de către bătrânii şi bătrânele pe care i-ai văzut în acele schituri ruinate. Dacă tradiţia lor moare, nu este vina lor, căci ei şi-au făcut partea, nevoindu-se şi rugându-se singuri în sălbăticie. Mai curând este vina noii generaţii de creştini ortodocşi ce nu au preţuit moştenirea lăsată lor“.

Seara, după plecarea tânărului, părinţii şedeau singuri în trapeză. Vrând să fie îmbărbătat, Pr. Gherman a început iarăşi cu una din plângerile sale obişnui­te. „Ce rost are toată munca noastră pentru idealul pustiei?– întreba el.

Oa­menii abia îl acceptă sau înţeleg. Parcă ar fi legat de vreo taină pe care oamenii n-o pot pricepe numai din citit. Poate că este cu adevărat dincolo de capacitatea de înţelegere a tineretului american contemporan. Noi le transmitem aceste me­saje înalte spre a-i insufla, dar când văd realitatea – viaţa de nevoinţă şi lipsuri, fără confortul şi înlesnirile moderne – hotărârea lor slăbeşte şi renunţă. Deci, până la urmă, are vreun rost ceea ce facem noi aici?

Cu siguranţă ai dat tu însuţi răspunsul cât se poate de grăitor astăzi, pe cul­mea de la Noble Ridge“, a răspuns Pr. Serafim. „Trebuie să răspundem pentru noi înşine. Ultima generaţie a făcut partea ei. Să o facem şi noi pe a noastră“.

Pentru mulţi vizitatori, cel mai greu de acceptat era lipsa unui telefon la schit. Valentina Harvey, care trăia în oraşul Redding, cam la patruzeci şi cinci de mile est de schit, îşi făcea multe griji pentru acest lucru. Odată, vor­bind cu Episcopul Nectarie, i-a spus:

Aceşti doi călugări trăiesc în pădure, în frig şi în nevoi. Eu lucrez la compania de telefoane, ba chiar îi cunosc şi pe muncitorii ce instalează şi întreţin liniile telefonice din Platina; şi am încercat să determin compania să instaleze un telefon la mănăstire pe gratis. Dar când i-am spus Părintelui Gherman despre asta, a zis: «Peste cadavrele noastre!» De ce oare refuzul acesta?

Episcopul Nectarie a zâmbit şi i-a răspuns cu o poveste:

Lângă Mănăstirea Optina era un râu ce o despărţea de oraşul din apropiere. Singura legătură cu Mănăstirea era bacul. Era destul de incomod, atât din pricina schimbării ano­timpurilor, cât şi fiindcă mănăstirea creştea repede, având un mare flux de vizi­tatori, în sfârşit, orăşenii s-au asociat şi s-au oferit să construiască un pod pe gra­tis, însă monahii au refuzat categoric, explicând că ei au părăsit lumea şi nu vo­iau să aibă legături prea lesnicioase cu ea. Această legătură cu lumea este atât podul de la Optina, cât şi telefonul de la Platina. Când sovieticii au luat puterea în Rusia, au construit îndată un pod şi au închis Mănăstirea Optina“.

[…]

chilia p. Seraphim Rose.jpg ________________________________________________________________________________________________________

[1] Ierom. Serafim Rose, Cartea facerii… p.29

[2] Interviu dat de Pr. Alexei Young în Russki Pastir, 89 martie 1999. Arhiepiscopul Ioan e numit de fapt Sfântul Ioan, fiindcă interviul a fost luat după canonizarea sa.

[3] Eugene Rose, „The Prayer of the Good Thief”, aprilie 1964. Cf. Pr. Serafim Rose, Heavenly Realm, p. 39

[4] Pr. Serafim Rose, „In Step with Saints Patrick and Grigory of Tours”, p. 271

[5] Cf. Filocalia, vol. 1, Ed. Harisma, Bucuresti, 1992, p. 19; Filocalia, vol.1, Ed. Universalia, 2001, p. 43

[6] Vezi „Notă cu privire la reîncarnare”, în Suflet după moarte, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p.130.

[7] Jurnalul filosofic al lui Eugene Rose, 12 aprilie 1961

[8] Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii…, pp.326-327

[9] The Northen Thebaid, St. Herman Brotherhood, 1975, p.52; ediţia revizuită 1995, p.56

[10] Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Dimitri Andrault de Langeron, 29 ianuarie 1972. În Letters from Fr. Seraphim, p.271

[11] Cronica Frăţiei Sfântului Gherman, 26 decembrie 1974

[12] Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 27 decembrie 1974, în Letters from Fr. Seraphim, p.122

[13] Pr. Serafim Rose, „The Desert-Dwellersof the Jura”, în The Orthodox Word, nr. 74, 1977, pp. 114-115. Publicat în: St. Gregory of Tours, Vita Patrum, St. Herman Brotherhood, 1988, pp. 123-124

[14] Vezi, de pildă, Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, cap. 256, 535, 55; şi Sf. Nicolae Velimirovici, Prologul de la Ohrid, 14 iunie

[15] Gleb Podmoşenski, „Pilgrimage to Holy Places in America: Canadian Sketes”, în The Orthodox Word, nr. 16-19, 1967, 1968

mormantul-p-seraphim.JPG


Categorii

Calugaria / viata monahala, Crestinul in lume, Din "Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose", Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Serafim Rose, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

36 Commentarii la “Sfantul Serafim Rose: INNOIREA DUHOVNICEASCA NU VINE DE LA SINE! “Adevarata viata a unui crestin ortodox este foarte grea si omul trebuie sa se tina de ea nu doar cu toata puterea, ci si cu un fel de indaratnicie…”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: METANIILE – de ce sunt de folos si cum se fac? CUVIOSUL PAISIE: “Sa faceti cat de multe metanii puteti, atat pentru voi insiva, cat si pentru cei bolnavi sau batrani, care nu mai pot face” -
  2. Pingback: La inceputul noului an bisericesc, CUVINTE VII SI TARI DE LA UN SFANT IN VIATA, PARINTELE EFREM DIN ARIZONA (mai 2014) : Cum sunt Raiul si Iadul? Ce sa facem ca sa ne mantuim astazi? Despre SODOMIE si RAZBOIUL NUCLEAR: “Razboiul va incepe din cauza
  3. Pingback: PARINTELE PANTELIMON DE LA SCHITUL GĂBUD (video) despre ZESTREA TINERETII ca “mod de a fi”, PRIETENIA CU DUMNEZEU, CONFORTUL AUTO-AMAGIRII si CURAJUL SINCERITATII fata de tine insuti: “Fuga inspre DISTRACTIE inseamna o FUGA DE SINE pent
  4. Pingback: INTALNIREA CU PARINTELE SERAFIM ROSE – geniul sfant al ortodoxiei americane si calauzitorul convertitilor. MARTURIA PARINTELUI DAMASCHIN – staretul manastirii din Platina – si a unei pelerine romance in America | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: CU BINECUVANTAREA STARETULUI EFREM DIN ARIZONA la inceputul anului nou bisericesc: “AVETI RABDARE, FIII MEI! NU VA PIERDETI CURAJUL IN LUPTA!” | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: CE SE POATE FACE PENTRU TINERII ORTODOCSI DE ASTAZI? Cu Parintele Serafim Rose despre joaca de-a Ortodoxia a noilor generatii narcisiste | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate