VINDECAREA MINUNATA A UNUI PARALIZAT DE CATRE SFANTUL IERARH NECTARIE

8-11-2008 Sublinieri

nektarios.JPG

“Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiţi durerea şi suferinţa pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun… Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toţi aceşti ani cît am avut-o tovarăşă. Dacă nu aveam această durere, nu m-aş fi întors la Dumnezeu!

***

Pentru Duminica Invierii fiicei lui Iair, puteti citi: Copila, scoala-te!

VINDECAREA MINUNATĂ A UNUI PARALIZAT: STAVROS KALKANDIS SI MARTURIA DUHOVNICULUI SAU, FERICITUL FILOTEI ZERVAKOS

“Istoria ce urmează nu este o nuvelă scrisă bine, pe care a născocit-o fantezia unui visător, nici o poveste pentru copii mici şi nici o creaţie artificială care serveşte vreun scop dinainte stabilit. Este adevărată, istoria mea personală, istoria vieţii mele, a unei vieţi care, în decursul ei, a trecut prin multe stadii de suferinţă, prin multe lupte şi zbuciumuri sufleteşti, pînă cînd a ajuns să găsească adevăratul ei sens şi adevărata ei dezvoltare, care au condus-o aproape de Dumnezeu.

Războiul din 1940-41 m-a găsit tînăr, în vîrstă de 20 de ani, şi l-am servit în aviaţia de război. În aprilie 1941, în timpul misiunii, o schijă de obuz, lovindu-mă la ceafă, mi-a rupt măduva coloanei vertebrale şi mi-a provocat o hemoragie, avînd ca rezultat o uşoară paralizie a membrelor inferioare, adică paraplegie.

A venit după aceea ocupaţia germană şi, deoarece starea mea începuse să se amelioreze încet, încet, am plecat în Orientul Mijlociu ca ofiţer. Acolo am avut nenorocirea să mă lovesc din nou la ceafă, ceea ce a adus înrăutăţirea situaţiei mele.

După ce s-a sfîrşit al doilea război mondial, patria m-a trimis în, aprilie 1947, în America. Îndată ce am ajuns acolo, am solicitat o intervenţie chirurgicală la coloana vertebrală. Dar, din salonul de operaţie am ieşit mai rău decît cum intrasem. Diagnosticul a fost: tetraplegie spastică, ceea ce însemnă că atît mîinile cît şi picioarele urmau să paralizeze complet.

Am rămas în America pînă în 1951, cînd am revenit în Grecia. Aici am avut cîteva simptome de ameliorare, dar fără rezultate concrete. În 1957, sănătatea mea s-a agravat din nou şi am plecat pentru a a doua oară în Statele Unite ale Americii, de unde m-am întors în 1961 cu tetraplegie completă, aşa cum am amintit mai sus.

Din 1961 pînă în 1970, cînd m-am vindecat, am stat la Aşezămîntul Naţional de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”, fiind deja paralizat complet. De asemenea, în 1968 am vizitat din nou America pentru cîteva luni, iar în 1974 m-a invitat doctorul Rask pentru a mă examina şi a constata cu exactitate ce se întîmplase (adică în ce chip mă vindecasem).

Mi-e foarte greu să istorisesc în cîteva rînduri evenimentele ce s-au petrecut în atîţia ani, referitor la evoluţia stării mele şi la tulburarea sufletească care m-a însoţit în toţi aceşti ani.

Îmi este greu să descriu în ordine cronologică mulţimea simţămintelor pe care le-am încercat: speranţe care veneau să mă ia pe aripile lor diafane şi deznădejdile care întunecau totul în jurul meu. Asemenea valurilor mării, care vin cu putere şi ne ridică sus pe spuma lor, apoi ne scufundă adînc, jos, tot astfel mă copleşeau diferitele simţăminte, purtîndu-mă încoace şi-ncolo, apoi lăsîndu-mă adînc scufundat în deznădejde.

Nu este posibil să descriu chinul pe care îl sufeream cînd o muscă mi se aşeza pe frunte şi nu puteam face nici cea mai mică mişcare pentru a o alunga, sau cînd transpiraţia mi se rostogolea atît de supărător pe faţă şi mă aflam în neputinţa de a-mi ridica mîna pentru a o şterge. De aceea, nu scriu pur şi simplu istoria vieţii mele, ci mă mărturisesc, dezvăluind astfel diferitele cute ale sufletului meu, întocmai cum veneau valurile vieţii şi mă băteau, ca să fie prezentate toate rănile pe care durerea le-a lucrat asupra lui şi, mai mult decît atît, pentru a face evidentă schimbarea acestor răni în binecuvîntare, pace şi bucurie, prin lucrarea Dumnezeiescului Har.

În vremea aceea, după operaţie, am cunoscut un mare om de ştiinţă, umanist, pe doctorul Howard Rask, profesor la Universitatea din New York, la catedra de Medicină-Fizică de recuperare a invalizilor, care, văzîndu-mă decepţionat, pe un ton rugător mi-a zis: „Te rog, Stavros, roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te neîncetat! Fă-o, te rog, pentru mine, chiar dacă tu nu crezi în El…

Am plecat tulburat, gîndindu-mă în sinea mea: „Ce ironie… Eu am venit în America pentru a mă vindeca, iar medicul american mă trimite la DUMNEZEU!” Seara, în patul meu, mă gîndeam şi ziceam: „Dar de ce insistă atît de mult acest om să merg să-L găsesc pe Dumnezeu? Cine L-a văzut pe Dumnezeu? Cum voi putea intra în legătură cu El? Oare e uşor acest lucru?” Şi încep să-mi cercetez şi să-mi examinez gîndirea: „Cine este Dumnezeu?” Şi ore în şir îmi chinuiam mintea cu astfel de întrebări, aşteptînd un răspuns care, fireşte, n-a venit. Ceasuri întregi mă chinuiam cu aceste gînduri şi îndoieli, încît, la sfîrşit, am suferit o zăpăceală, o inerţie în gîndire.

Îndată ce mintea mea începea să cerceteze şi să reflecteze asupra acestei teme, deodată se oprea şi aştepta… Ce aştepta? Nu puteam să înţeleg. Şi în timpul acestei opriri, o voce puternică a izbucnit dinlăuntrul meu: „Doamne Dumnezeul meu, vreau să mă apropii de Tine, dar nu ştiu cum!” Am spus-o atît de tare, încît întreaga mea fiinţă a tresăltat şi toată puterea mi s-a concentrat în acest cuvînt: „VREAU”. Acest „VREAU” este un cuvînt mic, dar cu o semnificaţie foarte mare. Felul în care îl vom pronunţa are valoare: călduţ, cald sau fierbinte?

Trebuie să ne încredinţăm întreaga noastră voinţă în mîinile Atotputernicului Dumnezeu şi atunci El va acţiona ca Dumnezeu, în chip desăvîrşit, şi ne va dărui pacea Sa care ne va cuprinde întreaga noastră fiinţă. Aceasta aveam s-o înţeleg mult mai tîrziu.

Cînd m-am întors din America, m-am internat la Aşezămîntul de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”.

Printre altele, mă chinuia încă întrebarea: „Cum Îl voi găsi pe Dumnezeu?Începusem deja să cred că acest „VREAU“, pe care I l-am adresat Ziditorului, îmi va aduce rezultatul mult rîvnit şi, pînă la urmă, Îl voi întilni pe Dumnezeu. Şi, într-adevăr, am văzut că Domnul – drept răspuns la rugăciunea mea – a făcut mulţi paşi spre mine, păcătosul şi nevrednicul.

Trecuseră suficiente zile de cînd venisem din America, cînd, într-o dimineaţă, în ziua de 30 mai 1961, îşi făcu apariţia la Aşezămînt un preot bătrîn, cu barba albă, un trimis al lui Dumnezeu, şi îl aud că întreabă: „Dragii mei, cine a venit în această perioadă din străinătate?” După ce i-au arătat patul meu, se apropie de mine şi mă întrebă: „Fiul meu, tu ai venit din străinătate?” „Da, părinte“, îi răspund. Iar el îmi întinde mîna. „Dar mîinile mele“, îi spun eu, „sunt paralizate. Nu pot să le ridic“. „Şi picioarele?” mă întrebă. „Şi picioarele sunt la fel“, îi zic. „Preamărit fie numele lui Dumnezeu!“, zice. Eu îl priveam cu curiozitate. A început atunci să mă întrebe cum am fost rănit, de unde sînt şi altele. Crezînd că mă întreabă din simplă curiozitate şi, întrucît voiam să înceteze acest interogatoriu, îi zic: „Părinte, pe cine căutaţi? Spuneţi-mi ca să vă pot ajuta.” „Nu caut pe nimeni altcineva, fiule! Pentru tine am venit…” „Pentru mine? Dar, părinte“, îi zic, „dacă aţi venit pentru mine, luaţi loc pe scaun şi spuneţi-mi ce doriţi“.

Într-adevăr, a luat loc şi mi-a zis: „Fiule, să fii fericit că te afli în acest loc…” L-am privit cu mirare şi i-am răspuns: „Cum să fiu fericit, părinte, cîtă vreme sînt invalid?…” “Da, fiule, însă acum eşti aproape de Dumnezeu. Ai fost departe de El, dar fii încredinţat că El te iubeşte. Şi ia aminte, să nu cîrteşti niciodată împotriva Lui, pentru că nu ştii ce ţi-a rezervat pînă la sfîrşitul vieţii tale. Întotdeauna să-ţi îndrepţi nădejdea către El.” „Eh, cuvinte părinteşti de mîngîiere“, îmi ziceam în sinea mea. Dar au fost cuvinte profetice care s-au adeverit după 10 ani.

Cînd s-a ridicat să plece, l-am întrebat: „Dar, părinte, nu-mi spui cine eşti?” „Da“, răspunse, „mă numesc Filotei Zervakos şi sînt stareţul Mănăstirii Logovardas din Paros.” „Şi cine te-a trimis la mine?” îl întreb. A zîmbit cu modestie şi cu zîmbetul pe buze îmi spuse: „De orice vei avea nevoie, fiul meu, scrie-mi şi eu te voi ajuta“. M-a binecuvîntat, m-a salutat şi s-a întors să plece. „O ultimă întrebare, părinte!” îi strig. „Este greu să se apropie cineva de Dumnezeu?” „Ah, fiul meu, pe cît ţi se pare de greu, pe atît e de uşor. E suficient s-o doreşti, să crezi şi să te rogi pentru asta. Mărturisirea şi Sfînta Împărtăşanie sînt prima treaptă. Sînt grele acestea, fiul meu?„Dacă sînt numai acestea, este foarte uşor“, îi răspund. I-am mulţumit şi a plecat.

La cîteva luni după mărturisirea mea sinceră, l-am rugat pe părintele Filotei să mergem împreună la Sfîntul Nectarie să ne rugăm, acesta întărindu-mă în suferinţa mea. Ne-am dus la Eghina şi, întrucît am urcat la biserica Sfîntului, a rostit Paraclisul, pe care l-am ascultat cu adîncă emoţie şi pioşenie. Credeam că mă aflu în cer şi că Dumnezeu se apropie de mine, iar acesta m-a făcut să simt o uşurare, ca ceva care a plecat şi care, pînă atunci, îmi îngreunase sufletul. După ce s-a terminat Paraclisul, aflîndu-mă încă în biserică, s-a apropiat de mine o doamnă şi m-a întrebat: Cine era celălalt preot din biserică care a făcut paraclisul?Cine altul, părintele Filotei a fost“, îi răspund. „Nu despre părintele Filotei vă întreb, ci despre celălalt“, îmi spuse iarăşi. Şi, întrucît eu susţineam că am văzut doar pe părintele Filotei, iar doamna aceea insista că a luat parte la Paraclis şi alt preot, l-am întrebat pe părintele Filotei dacă, într-adevăr, a mai fost şi un alt preot. Iar el, adresîndu-se femeii, o întrebă: „L-ai văzut?” „Sigur că l-am văzut, părinte“. „Ce făcea?“, continuă părintele. „Binecuvînta“, răspunse aceasta. „Sfîntul Nectarie a fost, fiul meu!” Ascultînd acestea cu uimire, îl întreb şi eu, la rîndul meu, pe părintele Filotei: Sfinţia voastră l-aţi văzut, părinte?” „Sigur că l-am văzut!” îmi răspunse, „Şi mi-a vorbit despre tine“.

O nouă tulburare în sufletul meu, o nouă zguduire…

Sufletul mi s-a umplut de o fericire deosebită, de o bucurie tainică pe care nu pot s-o explic în cuvinte.

Cînd m-am întors la Aşezămînt, nu mă mai preocupa invaliditatea mea, ci minunea. Omul, de cele mai multe ori, cere restabilirea sănătăţii trupeşti, în timp ce Dumnezeu, ca Atotştiutor, îi dăruieşte mîntuirea sufletului care este infinit mai preţioasă decît sănătatea trupului. Ca să ajungem la însănătoşirea trupească, este necesar ca, mai întîi, minunea să se întîmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întîi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou.

Din ziua aceea am început să mă simt ca şi ceilalţi oameni care sînt sănătoşi trupeşte. Simţeam că înlăuntrul meu se află o mare putere. Însă cînd am revenit la sanatoriu (Aşezămînt) şi am văzut din nou pe acei invalizi disperaţi, pe chipul cărora se putea citi sentimentul părăsirii şi uitării, cum îşi tîrau nefericirea unul lîngă celălalt, m-a cuprins o mîhnire inimaginabilă.

Ah! Cît aş mai vrea ca şi aceşti semeni ai mei îndureraţi să încerce acea emoţie şi tulburare pe care am simţit-o eu acolo, în Eghina, în biserica Sfîntului Nectarie!

După aceea, vizitele mele la Sfîntul Nectarie, la Eghina, au fost mai dese. Cînd cu părintele Filotei, cînd cu rudele mele. Devenise deja o necesitate vitală să vizitez mănăstirea şi să mă rog Sfîntului. De fiecare dată cînd îl vizitam, îi ceream să mijlocească la Domnul să-mi dăruiască nu sănătatea întreagă, ci doar o mînă, ca să pot alunga muştele şi ţînţarii de pe frunte, care mă torturau atît de mult şi trebuia să-i rabd. După aceea, cînd reveneam la sanatoriu, mă simţeam foarte întărit sufleteşte. Însă, în timp ce sănătatea mea sufletească o ducea tot mai bine, cea trupească mi se tot înrăutăţea.

În 1969, am suferit o tromboflebită.

Am făcut o mică operaţie la călcîiul piciorului drept şi am stat un timp în ghips. Atunci a venit un telefon de la părintele duhovnic, întrebîndu-mă dacă voiam să mergem împreună la Eghina să ne rugăm Sfîntului. Cu toate că mă aflam în această situaţie, n-am pregetat o clipă să merg împreună cu el ca să mă rog. Credinţa în puterea rugăciunii prinsese deja rădăcini înlăuntrul fiinţei mele şi nimic nu mă putea împiedica să exploatez fiecare prilej.

Am mers împreună cu părintele Filotei, cu părintele Leontie, cu mama, cu fratele meu şi cu cei doi militari care mă ajutau. Era sărbătoarea Sfinţilor Părinţi.

După ce ne-am împărtăşit cu toţii în timpul Sfintei Liturghii, deodată mi-a venit o dorinţă puternică să mă închin la moaştele Sfîntului şi am rugat pe părintele Filotei să ceară stareţei să sprijine sfintele moaşte pe picioarele mele paralizate. Ceream acest lucru pentru că niciodată nu m-am putut ridica de jos ca să mă închin la moaştele Sfîntului, din cauza unei fracturi în trupul meu (inflexibilitate)…

Atunci m-au ajutat băieţii şi mi-am înălţat mîinile deasupra moaştelor. M-am zguduit. Tremuram tot. Am simţit că îmbrăţişam Sfîntul întreg, iar nu o bucăţică de moaşte… Şi, deodată, au ieşit dinlăuntrul meu aceste cuvinte spontane: „Sfinte, n-am venit să-ţi cer nimic astăzi, ci am venit să mă ofer pe mine însumi, întreg, lui Hristos. Tu ştii ce trebuie să-mi dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, învredniceşte-mă să devin un ostaş al lui Hristos, încît să fiu un motiv ca numele Lui să fie preamărit în orice loc m-aş afla, drept sau invalid, şi arată-mi, Sfinte, că asculţi rugăciunea mea, ca să mă întăresc în suferinţa mea.

Aceasta a fost toată rugăciunea. Am plecat mulţumit şi foarte liniştit. O pace imensă mi-a umplut sufletul. Eram sigur deja că minunea va veni, pot să spun că am aşteptat-o. Am aşteptat în fiecare clipă o mînă nevăzută care să mă ridice… Şi după 10 zile de la ultima mea închinare la Eghina, pe cînd mă pregăteam, ca în fiecare dimineaţă, ca să îmi fac exerciţiile mele obişnuite, deodată am simţit că ceva s-a desprins inlăuntrul meu, ca şi cum eram legat şi fusesem eliberat de legături; şi, nu numai asta, dar am simţit nevoia să mă ridic eu singur. Am strigat atunci pe băieţi, pe infirmierul Dimitrie Shortsanitis şi şoferul Ioan Hatzakis, şi le-am spus: „Băieţi, ajutaţi-mă să încerc să mă ridic singur, fără proteze“. (În fiecare dimineaţă îmi puneau proteze mecanice speciale, ca să-mi întărească picioarele).

Dar vei cădea!” îmi spun băieţii. „Nu!“, le răspund, „Mă voi ridica singur. Vreau doar să mă ajutaţi puţin.” Ezitau, dar pentru că vedeau că insist, m-au ridicat…

Şi… O, MINUNE!!!… Văd că stau drept şi genunchii mei nu se mai îndoaie ca altădată…Vreau după aceea să-mi deschid picioarele ca să umblu, însă, credeţi-mă, uitasem cum păşeşte omul. Cei de faţă mă priveau uluiţi şi-mi spun să-mi duc mai întîi un picior în faţă, apoi pe celălalt. Încerc şi văd că merge. Cu nici un chip nu pot să vă transpun în postura mea psihologică din acel moment şi să vă transmit zbuciumul meu sau să vă explic dorinţa şi puterea care mă împingeau să-mi mişc picioarele odată cu primii paşi, fără să mă tem că voi cădea şi mi le voi frînge.

Dar cine poate să descrie bucuria mea atunci cînd am văzut că m-am ridicat şi am şi păşit fără ajutor?! Aceasta vă las pe dumneavoastră să vi-o imaginaţi.

Cel dintîi gînd care mi-a venit în minte în clipa aceea a fost să-mi îndrept primii mei paşi spre bisericuţa Aşezămîntului şi să-i dedic Multmilostivului nostru Dumnezeu, în semn de recunoştinţă. Nu aveam nimic altceva ca să-I ofer. În continuare, am chemat pe medicii Aşezămîntului, Dimitrie Mouroulis şi Ioan Konstandakis, pe surorile infirmiere şi pe cei de la secţia de fizioterapie, Hrístos Hristopoulos, Dimitrie Tsinganos, Gheorghe Anagnostakis, Panagiotis Bakouros etc, şi le-am pus întrebarea: Credeţi că este posobil să umblu cîndva? Ştiu că am paralizie completă, atrofierea muşchilor şi mai multe afecţiuni. Dar, în pofida tuturor acestora, aş vrea să-mi spuneţi dacă voi putea să mă ridic vreodată.”

Luă cuvîntul doctorul Mouroulis, ortopedist, şi-mi spuse: „Noi ştim că eşti invalid trupeşte, nu şi intelectual. Prin urmare, întrucît îţi cunoşti situaţia, pentru ce ne întrebi? Nu, domnule Kalkandis, nu vei putea merge!” Atunci îi întreb şi pe ceilalţi: „Dumneavoastră, domnule Kostandakis?” „Din nefericire, nu!„Dvs, domnilor de la fizioterapie, doamnelor şi domnilor?” Toţi au răspuns în sens negativ. „Însă eu, domnilor, vă spun sincer că pot să mă ridic, să stau drept şi să umblu.” Unul dintre ei mă întrebă: „Pe ce te bizui de spui toate acestea?” „Pe Dumnezeu şi numai pe El“, le răspund, „mă bizui pe dragostea lui Dumnezeu” „Te vei ridica acum?“am fost din nou întrebat. „Pentru dumneavoastră mă voi ridica mîine. Doresc să dedic primii mei paşi lui Dumnezeu“: Cu aceste cuvinte am plecat. Am spus băieţilor să nu spună nimănui nimic.

După prînz, am chemat pe toţi bolnavii în biserică să vadă minunea şi acolo le-am comunicat că a venit timpul să umblu şi că trebuie să aibă credinţă fierbinte şi încredere totală în Dumnezeu, iar într-o zi anume, mai devreme sau mai tîrziu, va veni şi rîndul lor, deoarece Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, să facă discriminare.Nu sunt eu cel mai bun dintre dumneavoastră“, am continuat, „dar judecăţile lui Dumnezeu sunt necercetate“.

Printre cei de faţă, soseşte la un moment dat părintele Thiseus, parohul Aşezămîntului, şi ne întreabă: „Ce se întîmplă fiilor, ce aşteptaţi?” „Părinte“, îi spun, „a sosit ceasul să umblu.” „Slavă Domnului!” îmi spuse el. „Astăzi este ajunul praznicului Sfinţilor doctori fără de arginţi.” „Cu atît mai bine“, îi răspund. Apoi îmi dă şi sărut icoana Sfinţilor doctori fără de arginţi. Mă apucă de braţe, mă ridic şi încep să umblu drept prin bisericuţă, cîntînd cu lacrimi în ochi: „Cine este DUMNEZEU mare ca Dumnezeul nostru…?” Ce clipă a fost aceasta…! Toţi invalizii au început să plîngă şi să strige cu putere: „Şi noi, Doamne, vrem să umblăm astfel, ajută-ne!” A fost ceva cutremurător, care nu poate fi descris. Cu cîtă putere sufletească, toţi împreună, plîngînd, am făcut paraclis şi am preamărit pe Domnul cerului şi al pămîntului…

După cum vă daţi seama, după aceea, cei care m-au văzut, au rămas fără glas. Şi acum, cei care stau încă departe de Dumnezeu, bizuindu-se doar pe opiniile lor ştiinţifice, cînd mă văd cum umblu, cum mişc mîinile, cum conduc maşina şi cum fac canotaj, toţi aceştia rămîn uluiţi, ridicînd din umeri.

Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă factorii care m-au ajutat să mă ridic: credinţa mea în Dumnezeu – tovarăşul plin de afecţiune al omului, durerea, iubirea lucrătoare prin fapte şi rugăciunile duhovnicului meu, părintele Filotei, şi ale mamei mele.

Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiţi durerea şi suferinţa pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun… Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toţi aceşti ani cît am avut-o tovarăşă. Dacă nu aveam această durere, nu m-aş fi întors la Dumnezeu. Omul cel vechi îmi copleşise sufletul, cu tot ce aveam în mine. Dar, Atotbunul Dumnezeu, cu iubirea Sa nemărginită, a trimis această mare suferinţă care m-a ajutat să găsesc adevăratul sens al vieţii, sens pe care în uitasem cu desăvîrşire. Iată marea semnificaţie a durerii. Fericiţi cei ce o suportă cu răbdare, căci vor afla LUMINA care este HRISTOS.

Hristos se află totdeauna aproape de noi, lîngă noi, gata să ne ajute. Este suficient să-L chemăm.

Numai Hristos este Lumina lumii, Adevărul şi Viaţa. Domnul ne avertizează: „În lume necazuri veţi avea, dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“.

Necazul de tot felul, boala, sărăcia, marginalizarea sensibilizează inima, îndemnînd-o spre rugăciune. Ne conduc spre pocăinţă şi spre mărturisirea păcatelor, pun la încercare răbdarea şi dragostea şi-l ajută pe om să progreseze din punct de vedere moral şi duhovnicesc.

* * *

Mai tîrziu, pe data de 12 decembrie 1971, părintele Filotei scria printre altele şi cele ce urmează: „Minunea vindecării absolute a domnului Stavros Kalkandis se datorează, desigur, Sfîntului Nectarie Taumaturgul, dar şi credinţei bolnavului. Dacă acesta nu credea şi nu se înfăţişa cu credinţă la Taina Mărturisirii, nu s-ar fi vindecat sufleteşte. Şi iarăşi, dacă nu se prezenta cu credinţă la sfintele moaşte ale Sfîntului, cerînd tămăduire, nu s-ar fi vindecat, ci ar fi rămas şi pe mai departe paralizat, ar fi murit nevindecat şi nu s-ar fi mîntuit, „căci fără credinţă este nu neputinţă să se mîntuiască cineva“, spune marele Apostol Pavel.

Această minune a uluit pe toţi cei care il ştiau înainte paralizat, iar acum îl vedeau sănătos. A uluit pe mulţi care auziseră despre ea, chiar şi pe medici, care considerau boala incurabilă, necunoscînd şi necrezînd că „cele ce sînt cu neputinţă la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu” şi că „unde vrea Dumnezeu se biruieşte rînduiala firii”. Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi şi întru Sfinţii de pe pămînt s-a preamărit Domnul.

Minunile urmează credinţei. Cînd Domnul nostru Iisus Hristos a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a zis: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui, iar cel ce nu va crede se va osîndi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mînă şi, chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mîinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16, 15-18).

Să asculte cei puţin credincioşi şi să părăsească puţina lor credinţă, cei necredincioşi să-şi părăsească necredinţa, iar cei neevlavioşi, lipsa de evlavie. Să asculte medicii şi să afle că bolile, dacă nu le poate vindeca medicina, ştiinţa, cunoaşterea, înţelepciunea sau tehnica, le vindecă credinţa fierbinte şi desăvîrşită în Dumnezeu. Să asculte şi să creadă că „cele ce la oameni sînt cu neputinţă, la Dumnezeu sînt cu putinţă” şi „unde voieşte Dumnezeu, se biruie rînduiala firii“.

Ca părinte duhovnic, consider că este de datoria mea ca, aşa cum l-am îndrumat pe cel bolnav de paralizie – şi care m-a ascultat cu supunere, s-a pocăit, s-a mărturisit, a crezut şi s-a vindecat sufleteşte şi trupeşte, tot astfel şi pe voi, ca fii ai mei duhovniceşti, vă rog, vă implor şi vă avertizez să vă grăbiţi a vă găsi un duhovnic şi să vă mărturisiţi păcatele cu zdrobire de inimă, cu smerenie şi cu cucernicie.

Pocăiţi-vă şi credeţi în adevăratul Dumnezeu, luînd exemplul celui bolnav de paralizie. Şi vă informez că numai prin credinţă, pocăinţă şi mărturisirea păcatelor vă veţi mîntui şi vă veţi învrednici de Împărăţia Cerurilor.

Cîţi sînteţi credincioşi şi lipsiţi de evlavie, fie că sînteţi intelectuali, avocaţi, doctori, ofiţeri sau politicieni, îngrijiţi-vă să credeţi înainte de a veni moartea, căci va veni ceasul cînd nu veţi mai avea în cine nădăjdui; şi faceţi roade vrednice de pocăinţă cît timp este ziuă, înainte să vă ajungă sfîrşitul, căci, dacă vă va găsi moartea în necredinţă, e-adevărat că veţi crede atunci şi vă veţi pocăi, dar va fi prea tîrziu, întrucît în iad nu există pocăinţă.

Ca să vă uşurez calea spre pocăinţă, spre credinţă şi mîntuire, vă îndemn pe toţi să vă procuraţi NOUL TESTAMENT. Să nu vă pară rău să daţi cîţiva lei, deoarece, dacă veţi cumpăra un Nou Testament şi îl veţi citi, rugîndu-vă, şi veţi crede în ceea ce scrie şi le veţi pune în aplicare, adică le veţi săvîrşi, atunci, cu siguranţă, veţi cîştiga RAIUL. Gîndiţi-vă că puteţi cumpăra Raiul cu cîţiva lei şi vă veţi mîntui sufletele, care valorează mai mult decît întreaga lume. Veţi cîştiga Împărăţia Cerurilor de care nădăjduim să ne învrednicim cu toţii, cu harul, cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria, ale cinstitului, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, ale sfinţilor, slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori mucenici, mărturisitori şi ierarhi, ale Sfîntului părintelui nostru Nectarie şi ale tuturor sfinţilor. AMIN.

Părintele Filotei Zervakos”

(sursa: Biblioteca virtuala a Man. Saraca)

St. Nektarios healing Fr. Nektarios Vitalis

Va mai recomandam:

s21.jpg


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Fericitul Filotei Zervakos, Minuni si convertiri, Sfantul Nectarie, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

20 Commentarii la “VINDECAREA MINUNATA A UNUI PARALIZAT DE CATRE SFANTUL IERARH NECTARIE

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Nectarie de Eghina - cel prigonit de fratii sai
  2. “Doamne ajuta!

    Va rog sa-mi permiteti sa va impartasesc si eu despre intalnirile mele cu Sfantul Nectarie.

    Anul trecut, la vestea ca tatal meu este bolnav de cancer si speranta de viata era foarte mica, Parintele Duhovnic m-a indrumat catre Radu Voda, pentru a lua ulei de la moastele Sfantului. Cred ca mai citisem cu multa vreme inainte despre viata sa si ma impresionase copilul care scrisese Domnului cu atat de multa credinta, simtindu-L atat de prezent cum stiu copiii sa-L simta.

    In zilele acelea m-am rugat Sfantului si Preacuratei sa-l tina pe tata in viata, dar voia Domnului a fost alta. S-a dus, dar s-a dus dupa o scurta suferinta. Toti cei din jurul meu mi-au spus atunci ca Dumnezeu l-a iubit tare mult, pentru ca i-a permis sa traiasca cu acea tumora timp de doi ani si sa se stinga fara un chin prelung. Dar atunci nu am inteles. Va marturisesc ca m-am smintit si m-am suparat pe Sfant. Mai tarziu i-am cerut iertare din toata inima si nu numai ca m-a ascultat, dar cu multa bunatate m-a si ajutat.

    […] La sfarsitul anului trecut, dupa doua ecografii de san, am fost trimisa sa fac RMN mamar. Rezultatul a fost o tumora benigna cu potential de malignitate si recomandarea de a extirpa nodulul. Asa m-am reintalnit cu Parintele Nectarie ! Si va dau marturie din tot sufletul, ca Maica Domnului m-a acoperit la rugamintea Parintelui Duhovnic, iar Sfantul Parinte a fost chirurgul meu. Saptamana trecuta rezultatul a fost imbucurator si dovada a marturiei mele: “fragment de tesut mamar reprezentand zona de fibroza cicatriceala … fara atipii”.

    As vrea sa va spun doar atat: pentru mine iertarea si darul Sfantului sunt cu atat mai minunate, cu cat imi vad clar pacatosenia si stiu unde sunt.

    Nu am inima atat de curata si rugaciune de multumire atat de puternica pentru Maica Domnului si pentru Sfantul Nectarie pe cat s-ar cuveni, dar vreau din tot sufletul sa va dau acest cuvant de marturie.”

  3. http://www.hamangia.ro/Sf-Nectarie.html

    Mă numesc Mija Constantin si sunt preot în comuna Crucea, jud. Constanta. Ceea ce urmează să cititi este povestea nasterii fiului nostru Nectarie-Emanuel care are acum 8 luni. Am promis sfântultui Nectarie ca vom spune această poveste tututuror celor care sunt deznădăjduiti si care nu mai au puterea să creadă în ajutorul lui Dumnezeu si al sfintilor. VĂ RUGĂM SĂ NE AJUTTATI PENTRU CA ACEASTĂ MINUNE A SF. NECTARIE SĂ FIE CUNOSCUTĂ DE CEI CE CITESC LUMEA CREDINTEI. Sotia mea, presbitera Mihaela este cea care a scris poestea.

    Trebuia sa-mi vina sorocul sa nasc in perioada 3-6 iunie 2008, dar am hotarat impreuna cu D-na Dr. Belcin Anca de la spitalul Municipal Medgidia, jud. Constanta, sa nasc (sa-mi faca operatia de cezariana – a treia) pe 22 mai.Cu toate acestea, baietelul meu s-a hotarat sa vina pe lume mai devreme cu 9 zile.
    In seara zilei de 11 mai, dupa o duminica linistita, deodata a inceput sa-mi creasca tensiunea (cu toate ca nu am avut niciodata probleme cu tensiunea).Eram in saptamana a 37- a de sarcina. Norocul meu a fost ca in casa aveam un tensiometru, iar sotul meu cand mi-a luat tensiunea, o aveam 15 cu 10, si asa am hotarat sa mergem la spital. Ajunsi acolo la 4.30 dimineata, tensiunea mea era 16.
    Mi-au fost administrate medicamente, spre a-mi scade tensiunea (tensiunea cand imi scadea la13 cu 8 cand imi crestea la 17-18), insa medicul vazand ca organismul meu nu raspunde medicamentelor respective, a hotarat ca marti, 13 mai, (tensiunea era 20) sa-mi faca operatia de cezariana. Totul a fost o minune. Sfantul Nectarie m-a salvat pe mine si pe copilul meu.Toata sarcina eu si si sotul meu am citit acatistul Sf. Nectarie si ne-am rugat la Maica Domnului.De ce Sfantul Nectarie a facut o minune ? Pentru ca primii doi copii mi-au murit la nastere fara sa aiba nimic.Primul a avut 4 kg., iar al doilea 3,5 kg. Amandoi erau baieti, iar DL.Dr. mi-a spus, cand l- am intrebat ce s-a intamplat, ca il depaseste situatia. Este cel mai bun doctor din Constanta. Cel putin l-a al doilea m-a trimis acasa cu tensiunea 15, sa stau linistita ca a doua zi nasc. A doua zi mi-a murit copilul. Cel mai tare m-a durat ca nu au fost botezati. Dar Dumnezeu m-a intarit si am incercat si a treia oara, si am reusit. Am reusit sa nasc un baietel de 3,3 kg.. O minune de baietel , pe care il cheama Nectarie ca pe Sfantul lui.Sfantul Nectarie m-a ajutat pentru ca eram sa mor , deoarece prin uterul meu se vedea parul la bebe.Va scriu toate astea, pentru ca asa i-am promis sfantului, ca toate mamele care sufera ca nu au copii sa nu deznadajduiasca.

    Sa se roage la Sf. Nectarie si sigur le va ajuta.

    au consemnat si trimis materialul pe email

    Pr. Constantin si Pres. Mihaela Mija – jud Constanta

  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Fericitul Filotheos Zervakos - DOUA MINUNI DOVEDITOARE CA NU MANTUIESTE CALENDARUL, CI POCAINTA
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » FERICITUL FILOTEI ZERVAKOS – 30 DE ANI DE LA MUTAREA LA CER: “Vremuri stricate, zile viclene, cel ce se mantuieste pe sine mare se va numi…”
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » Cateva dintre multele minuni ale Cuviosului FILOTEI ZERVAKOS
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfaturi duhovnicesti de la Fericitul Filotei Zervakos (1): “INCERCATI SA DEVENITI FII AI LUI DUMNEZEU!”
  8. Pingback: SFANTUL NECTARIE DE EGHINA - AJUTORUL CELOR NEMANGAIATI. Minunea din copilarie. SA AVEM CURAJUL SA SCRIEM SCRISORI CATRE CER!
  9. Pingback: MINUNI CONTEMPORANE ALE SFANTULUI NECTARIE, VINDECATORUL DE CANCER
  10. Marturisesc despre minunile nenumarate facute de Sfantul Nectarie, familiei mele. Tatal care a supravietuit datorita rugaciunii Sfantului Nectarie, cand nimeni nu-i dadea nici o sansa, mama care deasemeni a supravietuit unui AVC, fiica mea care de mai multe ori a revenit la viata datorita rugii Maicii Domnului si “Sfantului inimii mele”. Nu pot spune cat il iubesc, pentruca dragostea pentru EL nu poate fi descrisa in cuvinte. Nadajduiti in Domnul, prin sfintii lui, prin Preacurata Sa Maica si, rugati-va neancetat. Rugaciunea si lacrimile sunt intotdeauna auzite si sterse de Bunul, Iubitorul, Milostivul, Rabdatorul, Indrumatorul si Pazitorul vietii noastre!

  11. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA DESPRE PRIETENIE, chipul prietenului adevarat si al celui nesincer si lingusitor, “cel mai abject dintre toti oamenii” -
  12. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA SI PATIMILE NOASTRE (I): Mandria, trufia, slava desarta, incapatanarea, laudarosenia… -
  13. Pingback: CUVIOSUL AMBROZIE de la Man. Dadiou – 100 de ani de la nastere, 6 ani de la fericita sa adormire. AMBROZIA CEREASCA A SMERENIEI INAINTE-VAZATOARE -
  14. Pingback: SFANTUL NECTARIE, FACATORUL DE MINUNI SI VINDECATORUL. Pilda smereniei si blandetii care nu se sminteste de nedreptate. RUGACIUNE CATRE SFANTUL NECTARIE. Predicile Parintilor Simeon Kraiopoulos si Filotei Zervakos -
  15. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – marturii minunate, tulburatoare si pline de invataminte despre puterea sfinteniei si necesitatea faptelor credintei (II): “PENTRU POCAINTA TE-A SALVAT DOMNUL!” -
  16. Pingback: AJUTORUL MINUNAT PE CARE IL DA CUVIOSUL IOAN DE LA COLCIU, DUPA ADORMIRE: “Chiar daca am murit, sa stii mata ca am ramas tot viu” -
  17. Pingback: SFANTUL IERARH NECTARIE – “CIOBURI” DIN PATIMIREA UNUI ARHIEREU sau PRIGOANA DIN SPATELE ICOANEI -
  18. Pingback: Predici audio la INVIEREA FIICEI LUI IAIR si SFANTUL NECTARIE TAMADUITORUL. Invidia prigonitoare – “umbra privirii lui Cain peste lume” -
  19. Pingback: ATITUDINEA SFANTULUI NECTARIE FATA DE ERETICI sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. CAUZELE SCHISMEI SI DE CE NU SE POATE FACE UNIREA CU CATOLICII | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: Din SCRISORILE SFANTULUI NECTARIE catre ucenicele sale monahii – pilde de IUBIRE SI GRIJA PARINTEASCA PLINA DE DISCERNAMANT: “Cu trupuri bolnavicioase nu se poate ajunge la sporire duhovniceasca pentru cei care nu s-au desavarsit. Voi AVETI NE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate