SFANTUL IERARH NECTARIE – “CIOBURI” DIN PATIMIREA UNUI ARHIEREU sau PRIGOANA DIN SPATELE ICOANEI

9-11-2009 Sublinieri

Sfantul Nectarie - icoana 8

bscap0042

„- Tu, Nectarie, aşa?

– Aşa a binevoit Domnul”.

Avem in viata prea-blandului Mare Ierarh si Facator de minuni Nectarie al Pentapolei si Eghinei chipul intreg al Bisericii care, slujind jertfelnic, se lasa rastignita neincetat si literalmente pana la sfarsit de catre cei care au ales iubirea acestui veac. Sfantul Nectarie constituie un fel de rezumat duhovnicesc “in vivo” al istoriei Bisericii si o predica vie a Crucii traite integral si desavarsit, o “predica” incrustata in insusi trupul sau, devenit mireasma a nestricaciunii si oglinda marturistoare a Slavei.

Datorita vindecarilor, a faptelor minunate nenumarate si a harului imbelsugat pe care-l raspandesc sfintele sale moaste, numele Sfantului Ierarh Nectarie a ajuns extrem de cunoscut si de iubit, insa prea putini cunosc sau constientizeaza, chiar si atunci cand cauta cu nadejde adapost si tamaduire la racla sau la icoana sa, cum a ajuns acest  mare traitor al Ortodoxiei in vremuri foarte apropiate de noi sa dobandeasca o asemenea masura a sfinteniei si a maririi. Pentru ca, de multe ori, noi preferam sa ramanem despre sfinti cu o imagine ceva mai edulcorata si mai confortabila psihologic, alegand sa vedem in ei niste simple modele  ale bunatatii nemarginite si sa ne impartasim de roadele bogate ale vietuirii lor, dar fara sa cutezam sa patrundem macar cu mintea, si macar in parte, si in imprejurarile concrete si in intreg procesul patimirii lor pentru Hristos, pentru a intelege mai bine si ce anume sta in spatele unei icoane si a unui trup care a biruit insasi putreziciunea firii.

04.05.07.2.lentNu este om care sa vrea sa urmeze pana la capat lui Hristos si care sa nu sufere bataie si lupta. Fie ca este pustnic si e confruntat cu iadul launtric al patimilor si razboiul fatis al diavolilor, fie ca este mirean si isi ridica trupul si lumea impotriva deoarece duce o viata neinghitita de moartea acestui veac, fie ca este preot sau ierarh si isi ridica impotriva pe cei puternici si, cel mai dureros, pe cei asemenea in treapta sa, dar slujitori cu duhul ai Mamonei.

Precum marturisea si Cuviosul Arhimandrit Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan, in cuvinte care se aplica desvarsit si Sfantului prigonit de la Eghina:

Dar în împlinirea lucrării lui Hristos pe pământ, mântuirea lumii întregii, Biserica ia asupra sa în mod conştient povara furiei generale, aşa cum Hristos a luat asupra Sa pacatele lumii. Şi dacă în această lume a păcatului Hristos a fost prigonit şi a trebuit să pătimească, tot aşa va fi inevitabil ca şi adevărata Biserică a lui Hristos să fie persecutată si sa sufere. Domnul însuşi şi Apostolii au vorbit despre această lege duhovnicească a vieţii în Hristos; dumnezeiescul Pavel a formulat-o într-un mod categoric spunând:

Toţi cei ce vor voi să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim 3,12).065

Aşa a fost şi va fi întotdeauna şi pretutindeni în lumea întreagă  de când există păcatul.

„Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 6). Prin aceste cuvinte Domnul spune ca aceia care propovăduiesc pacea Evangheliei vor fi asemenea Lui, Fiul Unic al lui Dumnezeu. Vor fi asemenea Lui în toate, nu numai în Slava şi în învierea Lui, dar şi în înjosirea şi moartea Sa. Scriptura vorbeşte mult de aceasta. De aceea, toţi cei ce propovăduiesc cu adevărat pacea lui Hristos nu trebuie să uite niciodată Golgota.

Şi toate acestea numai din pricina cuvântului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, căci cuvântul Meu nu este întru voi”(In 8, 37), a spus Domnul iudeilor. Biserica propovăduieşte acelaşi cuvânt: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, dar lumea nu poate suferi acest cuvânt. De aceea, dintotdeauna, lumea păcatului a prigonit adevarata Biserică şi o va prigoni, i-a omorât pe slujitorii ei şi ii va omorî în continuare… Mulţi oameni sunt în stare să vorbească cu uşurinţă despre iubirea lui Hristos, dar faptele lor sunt un scandal pentru lume, şi de aceea cuvintele lor sunt lipsite de putere făcătoare de viaţă.

Spre deosebire de prigoana pe care o sufera un mirean sau chiar un monah oarecare, prigoana suferita de un ierarh este mult mai crancena, mai greu de purtat, mai ascunsa vederii ochilor omenesti, dar si mai… periculoasa in consecinte. Pe langa faptul ca se opreste o lucrare mantuitoare prin prigonirea lor si se cauta a pune lumina sub obroc, astfel de faradelegi smintesc, tulbura si creeaza mari framantari in interiorul Bisericii.Tocmai de aceea pilda acestor sfinti ierarhi prigoniti  (de care este plina istoria Bisericii, inca de la inceputurile ei) este de mare insemnatate pentru a dobandi dreapta socotinta si pentru a nu ne lasa purtati in vreo tulburare bisericeasca nici de frica de puterea vicleana care cauta a se impune in numele ascultarii celei duhovnicesti, dar nici de infierbantarea sangelui si de gandurile ravnei trupesti si ale dreptatii omenesti, ci de duhul si de pilda Parintilor.

Fariseii-si-Pilat-733648Si care este aceasta pilda? Faptul ca, pe de o parte, nu s-au plecat vreo clipa spre compromis si spre slugarnicie,  iar in rabdarea lor si-au pastrat integra demnitatea si neincovoiata constiinta in fata fratilor mincinosi. Este de urmarit, de pilda, vesmantul fatarnic al… iubirii si al durerii parintesti cu care isi imbraca un episcop prigonitor reaua-credinta strigatoare la cer cu care il trata pe vasul ales al lui Hristos (chiar si dupa ce acesta, victima a altor uneltiri murdare din partea fratilor sai manati de  patima lui Cain, fusese deja alungat din scaunul de  episcop al Pentapolei si acum nu mai cerea decat sa slujeasca decat ca un simplu calugar care voia in modul cel mai pasnic sa fie calauza duhovniceasca unei obsti de maici).  Daca unii dintre cei de azi  ar citi o scrisoare ca aceea trimisa de Mitropolitul Teoclit (cum se va vedea mai jos) smeritului batran Nectarie, dar fara a cunoaste destinatarul, am putea pune ramasag ca, dupa cat de convingator scria, ar fi fost cu trup si suflet de partea Vladicii persecutoare, si total impotriva calugarului neascultator, care, vezi bine, ar fi calcat randuielile Bisericii! Mai cu seama ca, intotdeauna, cel care detine autoritatea inspira o teama care paralizeaza multora constiinta si le intuneca vederea mintii, iar pentru altii trezeste automat reflexul obedientei si al spiritului de “raisonneur” docil, din cauza trebuintei psihologice si a instinctului oportunist de a se “culcusi” intotdeauna sub mantia celor puternici!

Pe de alta parte, desi aveau si de partea lor poporul, Sfantul Nectarie si toti ierarhii prigoniti nu s-au pornit cu razvrat, nu au dorit razbunare, nu si-au cautat rezolvarea dreptatii in aceasta lume, nu au gandit macar o clipa la parasirea Bisericii si la a-si forma propria lor bisericuta, nu au provocat schisme si nici fracturi in sanul Bisericii, nu au pus la indoiala harul ei, din pricina acapararii unor scaune inalte de catre urmasii in duh ai lui Iuda si ai fariseilor. nek7Chiar daca nu erau doar ei insisi amarnic nedreptatiti, ci vedeau bine coruptia adanca si cancerul duhovnicesc care macina nemilos o buna parte din ierarhia Trupului lui Hristos, desi acestia se inchinasera si se vandusera Cezarului (si Antihristului masonic si papistas in cazul celor din vremea lui Nectarie), desi se luptau a subordona Biserica intereselor mai-marilor acestei lumi, persecutand programatic monahismul si pe toti marturisitorii. (Si ca scandalul supercorectilor sa fie si mai mare, s-a intamplat, ca o ironie divina, ca tocmai un patriarh ecumenic mason si vanzator al Bisericii, Athenagoras, “vrednic” urmas al prigonitorului apostat Meletie, sa fie cel care l-a canonizat, in 1961, pe Sfantul Nectarie!)

Era si atunci – si a fost de multe ori in cursul drumului Bisericii prin istorie – o  vreme infricosata, foarte mult asemanatoare cu cea pe care o traim astazi. Sfintii ierarhi prigoniti de  chiar confratii lor au ramas, pana la moarte, inlauntrul Bisericii, si devotati acesteia, cautand dincolo de cele vazute, nu la organizatie, ci la Organismul ei viu, vesnic si sfant, rugandu-se si pastrand comuniunea sacramentala cu insisi prigonitorii lor. Exemple in acest sens ne sunt si Marele Ioan Gura de Aur, si Sfantul Nectarie, cinstit astazi. Pildele lor marturisesc un lucru pe care cei care abordeaza Biserica abstract si purist, in duh protestant sau doar ideologic, nu reusesc sa il inteleaga: soarta Bisericii lui [Dumnezeu] nu sta numai in mana oamenilor (Mircea Vulcanescu). Aici, in acest veac, Biserica este luptatoare, si multe o lupta inclusiv din interiorul ei. Biserica Triumfatoare este in cer si la sfarsitul veacului, caci abia atunci va fi separat graul de neghina. Pana atunci, potrivit Evangheliei, ele sunt lasate sa creasca impreuna, iar graul sfinteniei se vadeste cu atat mai curat si mai roditor cu cat este si mai trecut prin ciurul persecutiilor si ispitelor necrutatoare ce nu au sfarsit pana in clipa mortii.

***

01_Sf_Nectarie_facatorul_de_minuni

Extrase din: Monah Teoclit Dionisiatul, Sfantul Nectarie din Egina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007, care pun in lumina, prin prezentarea ultimei parti a vietii Sfantului Tamaduitor, si alte mari daruri si virtuti minunate ale sale, mai putin cunoscute:

Capitolul al V-lea

1. Începutul legăturilor duhovniceşti

Pentru ierarhul dăruit cu înţelepciune dumnezeiască şi stăpânit de dorul de a fi împreună cu Hristos şi de aşteptarea chinuitoare de a vedea frumuseţea de necuprins cu mintea a chipului Său, singura soluţie care-l mai putea mângâia era retragerea la mănăstire. O vedem limpede în scrisorile trimise mai târziu ucenicelor sale din Egina. Fiind un om întru totul sfinţit, înţelept cu duhul şi foarte pătrunzător, a cântărit ce era mai important: să rămână şi să slujească mai departe Seminarul Rizarios sau să se retragă ca preot la o mănăstire, unde lumina duhului său avea a spori şi mai mult? A ales mănăstirea. De altfel, se apropia de bătrâneţe şi ar fi preferat să-şi petreacă ultimii ani în căinţă si în rugăciune, „la picioarele” iubitului său Iisus.

Dean_of RizariosSchoolPronia dumnezeiască, cea care rânduieşte lucrurile cu mult timp înainte, a făcut să apară şi împrejurările potrivite. La Seminar opera sa de strălucit educator şi de păstor fără turmă născuse o foarte intensă mişcare creştină, în sânul unui popor ce se aflase aproape nepăstorit. Deşi centrul ei era Rizarios, mişcarea a crescut şi s-a întins la acea vreme în toată Atena. Credincioşii de toate categoriile priveau ca pe o mare cinste şi o mare binecuvântare a-l primi pe Părinte în casă, fie doar pentru câteva ore. Blândeţea şi smerenia acestui ierarh sfânt şi înţelept, oglindite în toată făptura-i şi în felul plin de evlavie în care slujea, readucea la viaţă sufletele celor adunaţi, cu cuvinte mai dulci decât mierea.

Lucrurile s-au întâmplat astfel: odată, Părintele se afla în casa unui om cu stare, Mathopulos, fratele ieromonahului Eusebie. În acea casă, atunci, s-au pus temeliile una mănăstiri. Părintelui i-a fost dat să cunoască un suflet îngeresc, pe Hrisanthi cea oarbă. Tânăra îşi pierduse vederea după trup din anii prunciei, dar Dumnezeu îi deschisese ochii sufletului. Sufletul ei sorbea cu nespusă bunăvoinţă tot ce credea a-i fi de folos şi spre îndrumare de la oameni înduhovniciţi şi de la biserică, unde mergea cum este rânduit. Cu toate că nu ştia carte deloc, dragostea ei de a învăţa şi curăţia minţii o făceau să semene cu un teolog.

Tânăra Hrisanthi s-a spovedit la Părintele Nectarie, care a fost copleşit de sfinţenia vieţii fetei. Era oarbă, dar ochii sufletului îi erau deschişi şi vedeau îngeri. Tânăra avea mai multe prietene de vârsta ei, fecioare care aleseseră să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Toate doreau să aibă un părinte duhovnicesc care să le înveţe şi să le călăuzească, căruia să-i încredinţeze cârma sufletului lor. În inima lor prinsese rădăcini dorinţa de a se călugări.

bscap0043

Hrisanthi le-a adus şi pe prietenele ei la Părinte, să-l cunoască şi să se spovedească. Ele i-au mărturisit Arhiereului lui Hristos marea lor dorinţă de a se face monahii. Aceşti copii ai Domnului, cunoscându-l pe Prea Sfinţitul Nectarie, şi-au aflat mângâierea dorită a sufletului, iar dorinţele lor, o binecuvântată împlinire. În persoana sa luminoasă şi-au aflat părintele duhovnicesc şi deopotrivă ocrotitorul sufletelor şi trupurilor lor.

Părintele, al cărui nestrămutat ţel era acela de a fi asemenea lui Hristos, pe Care se străduia a-L urma în toate le-a primit în inima sa milostivă pe aceste fecioare sărace, dar nespus de evlavioase. El însuşi simţise de mai multă vreme chemarea de a se depărta de cele ale lumii şi se gândea în ce chip se va retrage la mănăstire. Vedea că această adunare de cinci sau şase fete avea, pe lângă o gândire dreaptă, şi neabătută şi statornicie. Cu pătrunderea sa şi datorită rugăciunilor, vedea că în viitor voia lui Dumnezeu era să întemeieze o mănăstire de maici. Unde însă? Pentru sine îşi dorea mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din insula Skopelos. Dar Dumnezeu unde voia oare? De aceea înţeleptul Părinte le-a îndemnat pe aceste noi fiice ale sale, afierosite Domnului, să cerceteze şi să afle un loc potrivit Şi să-L înştiinţeze de îndată ce-L vor fi găsit. După ce au căutat în mai multe părţi, au găsit în sfârşit în Egina o mănăstire veche, căzută în ruină, ce avusese hramul Izvorul Tămăduirii. Fecioarele l-au convins pe Prea Sfinţit că acela era întocmai locul pe care-l căutau şi astfel i-au înfrânt şi ultimele îndoieli. După ce Părintele s-a încredinţat el însuşi în cursul unei vizite făcute în Egina, şi-a dat consimţământul să se aşeze lângă mănăstire până ce vor fi gata chiliile. Oamenii înstăriţi ai locului s-au arătat interesaţi de refacerea mănăstirii, aflată la o distanţă de numai şase kilometri de oraş, şi s-au arătat doritori să ajute la repararea construcţiilor pe jumătate dărâmate.manastire

În vara anului 1904 trei tinere, având-o drept stareţă neunsă încă pe fecioara cea oarbă, dar luminată de Sfântul Duh, s-au aşezat lângă vechea mănăstire părăsită, în locul numit Xantos. Deşi le dăduse consimţământul viitoarelor călugăriţe să se aşeze acolo, Părintele, ca un suflet sfinţit ce era, mai aştepta încă să se arate voia Domnului. Într-o scrisoare către fiicele sale duhovniceşti, purtând data de 19 octombrie 1904, le vesteşte

„că Dumnezeu ne-a descoperit voia Sa cea sfântă cu privire la întemeierea noii mănăstiri şi că a binevoit ca această sfântă mănăstire să se ridice şi sa strălucească”.

Le mai încunoştinţa că Arhiepiscopul Atenei nu numai că le binecuvântase lucrarea, dar le făgăduise că va face tot ce era necesar ca noua mănăstire să nu se afle sub ascultarea altei mănăstiri, ci să se rânduiască drept locaş de sine stătător. Părintele le spunea şi că Arhiepiscopul făgăduise de asemenea să le sporească obştea cu alte câteva măicuţe de la Mănăstirea Kalamon. Pe lângă acestea, Prea Sfinţitul Atenei aprobase ridicarea unei biserici pe cheltuiala unei binefăcătoare, pe numele său Alexandra, biserică pe care avea intenţia s-o sfinţească el însuşi de Paşte.

Aşa cum reiese din scrisorile sale, care fac dovada unei adânci şi dumnezeieşti înţelepciuni, scrisori pe care le vom cuprinde în această carte, Sfântul nostru Părinte îşi luase asupra-i, pe lângă celelalte obligaţii, şi pe aceea de a se în griji de mănăstire. Judecata sa înţeleaptă şi iubirea ce le-o purta monahiilor şi mănăstirii, din care voia să facă un centru spiritual de slujire a lui Dumnezeu, se văd limpede din grija cu care se preocupa de toate treburile mărunte ale locaşului. Citindu-i scrisorile, nu putem să nu i le admirăm. Cineva, care nu este părtaş la iubirea lui Dumnezeu, obişnuit fiind să despartă lucrurile pe care le socoteşte mai puţin însemnate de întregul căruia îi aparţin, s-ar mira foarte tare văzându-l pe Părintele nostru cu câtă dragoste se îngrijea de treburile cele mai neînsemnate, în vreme ce el era o pajură obişnuită a căuta numai înălţimile vederilor dumnezeieşti.

În acest om sfânt se revărsase prisosul iubirii lui Dumnezeu şi, în numele acestei iubiri, voia, întocmai ca Apostolul Pavel, ca toate lucrurile să se facă „după rânduială”. Deşi avea puterea de a le ridica pe fiicele sale duhovniceşti, învăţându-le ştiinţa lui Dumnezeu, până la al treilea cer, se cobora cu uşurinţă de la înălţimile unde petrecea ca să rânduiască cele privitoare la traiul lor zilnic, cum ar fi hrana şi culcuşul. De ce oare? Fiindcă el pe toate le vedea legate unele de altele, alcătuind o unime ce lucra nedespărţită de Dumnezeu.

Când avea vreme mergea în binecuvântata insulă, ca să le mângâie, să sprijine şi să le călăuzească pe tinerele măicuţe spre adevărata viaţă monahală. Să supravegheze totodată lucrările la mănăstire şi la viitoarea sa chilie, aflată în afara ei. De fiecare dată se folosea de prilej şi slujea, şi predica, semănând cuvântul Domnului în poporul care se aduna din oraş, fiindcă între timp i se întinsese în toată insula faima sfânt făcător de minuni.

Se povesteşte că atunci când Prea Sfinţitul s-a hotărât să meargă pentru prima dată în Egina, după Pastele lui 1904, ca să vadă dacă regiunea era potrivită pentru mănăstire, un tânăr posedat din insulă, ce sigur avea într-însul duh pitonicesc, mai înainte de a ajunge vasul în port, se tăvălea pe jos şi striga:

„Vine… vine stăpânul. Alergaţi să-l întâmpinaţi. Vine sfântul care va mântui insula”.

În timp ce ceilalţi îl loveau, încercând să-l facă să tacă, tânărul şi mai tare striga:

„Vine stăpânul… de la Rizarios. Dumnezeu s-a îndurat de locul acesta, vine Prea Sfinţitul de Pentapolis”.

De cum a debarcat sfântul Părinte făcător de minuni, oamenii l-au întâmpinat plini de evlavie şi i-au povestit toate spusese demonizatul. Părintele a cerut să-l vadă şi, într-adevăr, îndată ce l-au dus la el, tânărul ce mai era încă întins pe jos, tot mai striga:

„Vine stăpânul… vine să mântuiască locul acesta. Va ridica biserică, va ridica cea mai mare mănăstire”.

260px-healing_of_the_demon-possessedÎn faţa acestei privelişti, Prea Sfinţitul şi-a ridicat cugetul şi privirea spre cer, a făcut o mică rugăciune aprinsă şi apoi a atins gura posedatului cu vârful pateriţei sale arhiereşti.

„Duh al lui Pithon – a spus -, tu, viclean şi necurat, îţi poruncesc în numele lui Iisus cel Răstignit să ieşi din tânărul acesta!

Şi demonul a ieşit din copilul acela ce n-avea decât 15 ani. Întâmplarea a făcut înconjurul insulei ca fulgerul. Poporul era stăpânit de o mare evlavie şi teamă de puterea lui Dumnezeu. De aceea, a doua zi, când Părintele se pregătea să plece cu măgăruşul spre Xanthos, locul de temelie al mănăstirii, între cei ce se apropiau să ia binecuvântare de la dânsul se afla şi o tânără femeie bolnavă, ca femeia cu scurgewomanbloodre din Evanghelie. Îndată ce s-a apropiat de Sfântul Nectarie a strigat:

„Stăpâne al meu, Părinte sfânt”,

şi i-a sărutat rasa. După ce a primit binecuvântarea Părintelui, femeia s-a simţit vindecată. Nu contenea a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru minunea de care au aflat toţi locuitorii Eginei.

Tot în acele zile s-a mai arătat un semn minunat, care ne-a rămas consemnat în scris: înainte de plecarea la Atena, locuitorii au trimis câţiva reprezentanţi, ca să-l roage pe Părinte să facă o rugăciune pentru ploaie, căci insula se uscase ca pustiul din pricina unei secete nemiloase, ce ţinea de trei ani şi jumătate. Prea Sfinţitul şi iubitorul de oameni Părinte se grăbea să se întoarcă la slujba sa de la Seminar, dar le-a promis oamenilor că se va întoarce Duminica următoare. Venind ziua de Duminică, tot poporul s-a adunat în Catedrală şi a asistat cu cea mai mare evlavie la Sfânta Liturghie slujită de Părinte. La sfârşit el le-a spus credincioşilor să îngenuncheze şi a început a citi cu credinţă şi lăcrimând rugăciunile speciale de ploaie. Poporul lui Dumnezeu striga cu toată durerea „Doamne miluieşte”, iar Catedrala răsuna plină de jale.

00589După rugăciune Sfântul se pregătea să se îmbarce petrecut de tot poporul, cu evlavie şi dragoste. Avea nădejde la Dumnezeu că va trimite ploaie. Într-adevăr, în aceeaşi după-amiază, după ce s-a urcat pe vapor, trăsnetele au început a brăzda cerul. O dată cu plecarea vaporului a început să cadă o ploaie torenţială care nu s-a oprit zile întregi, încât alţi reprezentanţi ai Eginei l-au vizitat pe Prea Sfinţit la şcoală, ca să se mai roage o dată, de data aceasta ca Dumnezeu să oprească ploaia,care ameninţa acum să facă stricăciuni. Prea Sfinţitul a surâs auzindu-i şi i-a încredinţat că ploaia se va opri după ce Dumnezeu va fi dat pământului atâta apă câtă avusese nevoie.

În această atmosferă începuseră lucrările la biserica mănăstirii al cărei hram avea să fie Sfânta Treime. Tot poporul insulei îl aştepta pe sfânt ca pe mântuitorul insulei. (…)

nectair

De la Rizarios in Egina

(…)

„Demisia v-a fost acceptată, iar Casa Regală îşi exprimă mulţumirea pentru îndelungata şi merituoasa voastră slujire”.

Părintele se eliberase de povara pe care o reprezentau îndatoririle de director al Seminarului, dar numai formal, căci Consiliul l-a rugat să mai rămână până se va găsi un înlocuitor potrivit. Şi-a amânat aşadar plecarea, aşa cum îi scria Xeniei într-o scrisoare din 15 februarie 1908 şi, aşa cum reiese dintr-o altă scrisoare trimisă din Egina ucenicului său Sakkopulos, în insulă a venit abia în preajma Paştelui sau după Paşte.

Urmându-l pe Apostolul Pavel, lucra cu „propriile sale mâini” pentru binele obştesc, cum ne putem da seama din scrisorile trimise credinciosului său secretar Sakkopulos, pe care-l ruga să se ocupe de anumite comenzi. Vedem că într-o scrisoare comandase „două ocale de tălpi de piele pentru încălţări femeieşti”, pe care, se ştie, le meşterea singur, în altă scrisoare îi spunea lui Sakkopulos „îmi zidesc casa în afara mănăstirii şi într-o lună va fi gata, nădăjduiesc”. Nu este fraza obişnuită pe care o spun cei ce-şi fac case, fiindcă aceia le fac doar cu banii. El o spunea la propriu. Desigur, Părintele nu era constructor, era doar ceva mai puţin de atât. Era ajutor de meşter, săpând sau cărând pământul şi noroiul cu roaba.

Sfantul NectarieUcenicind astfel, îmbrăcat într-o rasă veche şi decolorată, cu scufie şi cizme, l-au văzut Arhiepiscopul de atunci al Atenei Meletie Metaxakis şi părintele Filotei Zervakos, cum povesteşte părintele Filotei. Şi când? În toiul amiezii, când soarele ardea ca focul deasupra capului, într-o zi de vară! Deşi Părintele încerca să se facă neobservat, îl văzuseră amândoi. Părintele Filotei, care gustase din viaţa de ostenitor, l-a fericit pe acest ucenic al lui Hristos. Arhiepiscopul însă mai degrabă îl căina. Dar, fiindcă „şi potrivnicul ştie a cinsti virtutea unui bărbat”, Meletie, văzând o aşa mare smerenie la prealuminatul şi prea sfinţitul arhiereu, care nu fusese altul decât directorul Seminarului Teologic Rizarios, mişcat de sărăcia pe care o îmbrăţişase de bună voie, l-a sărutat şi i-a spus:

„Tu, Nectarie, aşa?”

Iar îndumnezeitul şi preasmeritul Părinte i-a răspuns:

„Aşa a binevoit Domnul”.

Cititorul va fi atent la răspunsul preablândului Părinte. El cunoştea mai bine decât oricine terminologia vrerii lui Dumnezeu. Sunt trei termeni: bunăvoire, iconomie şi îngăduire. Nu i-a folosit pe ultimii doi, ci pe primul. Pentru că, dacă ultimul înseamnă că Dumnezeu voieşte a da o lecţie, iar cel de-al doilea arată că ne pregăteşte pentru împlinirea unui scop sfânt, primul descoperă că ceva îi este cel mai mult bineplăcut lui Dumnezeu; în limbaj teologic aceasta se numeşte voia dintâi. Aşa îşi vedea ascultarea şi slujirea cel ce cunoştea tainele Harului. Într-un cuvânt, nu numai că nu se simţea ruşinat şi abătut, fiindcă era iarăşi ucenic, învăţând încă ceva de la Dumnezeu şi fiindcă, ajuns la bătrâneţe şi nedeprins cu munca grea, se supunea unor munci umilitoare – după criteriile lumii, dar să nu uităm de toaletele de la Rizarios -, ci, dimpotrivă, se bucura şi inima lui sălta de fericire. Numai astfel se explică de ce a spus „Aşa a binevoit Domnul” şi nu „aşa a rânduit” sau „aşa a îngăduit”.

Atunci Arhiepiscopul Meletie, fără a-şi da seama că prin cuvintele sale îl ispitea pe robul lui Dumnezeu, a zis:

Nectarie, nu vor trece ani mulţi şi mănăstirea ta, pentru care atâta te osteneşti acum în zadar, va ajunge ca dărâmăturile acestea pe care le vezi”.

La aceste cuvinte smeritul nevoitor al Eginei, dăruit cu vedere duhovnicească, a răspuns profeţind:

nectarie-58-nectarieFrate şi împreună-slujitor, mănăstirea mea nu va ajunge nicicând aşa cum zici, dimpotrivă, pe lângă ea şi altele se vor ridica în curând în această insulă, spre slava Dumnezeului nostru Cel în Treime” .

Cu adevărat acest răspuns a fost profetic, aşa cum mărturiseşte întreaga lucrare de binefacere a mănăstirii, care a devenit loc de pelerinaj panortodox şi „izvor de tămăduiri”. S-au ridicat şi alte mănăstiri în această insulă sfântă, întocmai cum profeţise Sfântul Nectarie.

După terminarea bisericii Părintele i-a scris la 18 mai 1908 credinciosului său ucenic Sakkopulos, dându-i indicaţii pentru cumpărarea celor trebuincioase sfinţirii care s-a făcut la 2 iunie 1908, cum scrie şi pe placa de marmura de la intrare:

„S-a ridicat din temelii acest sfânt locaş închinat Treimii celeia de trei ori însorite, spre lauda cea veşnică. De către Nectarie, fostul Arhiereu de Pentapolis. Temelia s-a pus la 1 iulie. S-a sfinţit pe 2 iunie 1908″.

La prima vedere poate părea de necrezut, iar celor „firoscoşi” le poate părea ciudat că un bărbat atât de sfânt şi aflat pe o treaptă atât de înaltă a muncit din greu cu propriile-i braţe, s-a îngrijit de toate lucrările construcţiei şi a luat asupra-i toate corvezile, deşi ajunsese la vârsta de 64 de ani şi sănătatea nu îi era tocmai înfloritoare. Dar, socotesc eu, tocmai acest lucru l-a arătat ca pe un „bărbat desăvârşit”, plin de iubire, de smerenie, de Duh Sfânt şi tocmai de aceea a primit harul de a fi făcător de minuni.

Ce ierarh s-ar coborî de la înălţimea treptei sale, de la lucrarea sa de păstorire şi de la cuvintele sale de învăţătura ca să sape, să care noroiul, să coasă încălţările maicilor, să ostenească precum un muncitor de rând ziua, iar noaptea să înveţe, să îndrume şi să poarte de grijă atâtor suflete simple, ca să nu rătăcească drumul şi să călăuzească până pe culmile desăvârşirii monahale câteva tinere neştiutoare de carte.

Ce cleric atât de învăţat, în mijlocul atâtor griji şi înconjurat de atâtea ispite din afară, ar mai fi continuat să scrie cărţi pentru a lumina poporul şi şi-ar mai fi luat asupra-i şi cheltuielile de editare, petrecând în privegheri si postind?

site8_st_nectariosDumnezeiescul Părinte, urmând voia lui Dumnezeu, statornicit în virtute, fierbinte în credinţă, neclintit în iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, nezdruncinat în smerenie, având pururea în inimă rugăciunea şi pacea netulburată a Domnului şi fără ca el însuşi să bage de seamă, se ridicase la o nouă treaptă a luptelor şi a încercărilor, mai grele poate decât cele de dinainte. De vreme ce Dumnezeu voise, dânsul făcea ascultare în toate cu bucurie. De aceea, toate grijile de acum de chinoviarh şi de părinte duhovnicesc le primea cu bucurie, până când avea a le ridica pe primele monahii adevărate.

Numai cei ce nu cunosc monahismul nu-şi pot închipui ostenelile şi rugăciunile Părintelui, care ajunsese la desăvârşire şi încerca acum să le conducă spre aceeaşi ţintă şi pe cele pe care i le încredinţase Domnul. Se străduia mai întâi să le cureţe sufletele de patimi şi să le poarte, zidind însele virtutea, spre smerenie şi iubire. Dacă dânsul nu s-ar fi aflat în unire cu Domnul Iisus, poate ar fi obosit şi s-ar fi oprit cândva, dacă vieţuitoarele mănăstirii n-ar fi arătat că pot fi ispitite. Dar dumnezeiescul Părinte voia să facă din dânsele monahii adevărate, curate la suflet, smerite şi cu sufletul zdrobit, pline de iubire şi izvor nesecat de rugăciune, aşa cum le descrie pe fecioare în scrisoarea sa monahia Eusebia.

În fapt nimic nu se schimbase în viaţa lăuntrică a Sfântului Nectarie. Se schimbaseră numai condiţiile vieţii exterioare şi felul luptei. În ciuda noilor sale griji, acum era mult mai mult monah. Căpătase pacea dorită, inima îi ardea în rugăciune, slăvind Sfânta Treime sau închinând imnuri Maicii Domnului şi pururea Fecioarei care îl ocrotea de toate cele rele în chipurile ştiute de dânsa şi care îi dăruia vedenii şi îi descoperea cele nevăzute.

Întrucât maicile şi rasoforele ştiau doar puţină carte sau nu ştiau deloc, Părintele le-a învăţat să scrie şi să citească, pentru a putea citi din Sfinţii Părinţi sau din cărţile bisericeşti. Le-a învăţat, de asemenea, cântările Sfintelor Liturghii şi ale praznicelor. La vremea aceea în mănăstire se aflau 15 până la 20 de vieţuitoare. Le mai preda şi muzica bizantină, ca să poată cânta la privegheri. Se străduia „să le înaripeze sufletele” şi să le zidească, luându-se pe sine drept smerită pildă, purtând lăuntric veşmântul Domnului.

2315052573_4a9a5b4dde_o

Capitolul VI

Primele săgeţi ale satanei

Unde umbreşte Harul lui Dumnezeu, satana nu are loc. Nu poate sta în flăcările şi în lumina Sfântului Duh. Iar sufletul purtător de Dumnezeu al Părintelui Nectarie, plin de lumina şi de focul Mângâietorului, care făcea şi trupul său părtaş la energiile nezidite ale lui Dumnezeu, era neapropiat pentru ispitirile diavolului. Vrăjmaşul mereu dădea târcoale cetăţii şi încerca prin uneltiri din afară s-o piardă, dar singura cale de ispitire care-i mai rămăsese, atât cât Domnul îngăduia, era calea războaielor din afară: calomnii, uneltiri, ponegriri, invidii şi ură. Acela, desigur, îşi alegea le cele mai potrivite pe care, sub diferite pretexte, le convingea să ducă război preablândului şi presfinţitului ierarh şi monah.

Cum prea bine ştim, Părintele nostru purtător de Dumnezeu, pe când mai locuia la Atena, obţinuse consimţământul Mitropolitului Atenei Teoclit să reconstruiască Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Egina, de mult căzută în ruină. Vorbise şi măicuţelor despre această aprobare, pe care o socotea vrerea Domnului, aşa cum le scrisese în epistole. Asigurările verbale repetate pe care i le dăduse Prea Sfinţitului Părinte Arhiepiscopul Atenei aveau valoarea unui contract pentru el, care nu cunoştea ascunzişuri. De aceea începuse deja lucrările de reconstrucţie.

Mănăstirea Sfintei Treimi se făcuse deja cunoscută şi dobândise o oarecare faimă. Cel mai mult îi impresionase pe clerici hotărârea fostului Arhiereu de a părăsi orice altă activitate din sânul Bisericii şi de a se retrage într-o mănăstire în pustiul Eginei. Vremurile de atunci erau potrivnice monahismului, iar spiritul Bisericii era aproape necunoscut. Tradiţia spirituală fusese uitată şi numai puţini mai citeau scrierile Sfinţilor Părinţi. Prin urmare, vrăjmaşul îşi făcuse aliat bun din ignoranţă ca să pornească război împotriva eremitului din Egina care-l ardea cu rugăciunile sale. Vedea că mănăstirea sfântului avea să-i aducă pentru multă vreme pagubă.

Urătorul de oameni îl ataca pe sfânt fie năpustindu-se asupra lui, fie folosindu-se de alţii, convingând cugete neluminate, cu argumente ce păreau adevărate, să-i facă pe voie, ajungând până la crimă şi făcându-i să creadă că „astfel îl slujeau pe Dumnezeu”.

Nu ştim cine l-a stârnit pe Mitropolitul Teoclit să privească deodată cu ochi răi mănăstirea deja refăcută, pentru care el însuşi dăduse aprobare. Ştiri neliniştitoare despre reaua dispoziţie a Mitropolitului ajunseseră şi la Părinte, care, cunoscând el însuşi de ce este în stare uneltitorul, nu s-a tulburat. Lăsându-se cu totul în grija Domnului şi căutând scăpare la Preacurata Născătoare de Dumnezeu Fecioara Maria, a rămas liniştit, păstrându-şi fericirea lăuntrică şi rugându-se fără încetare pentru binele întregii lumi. Numai măicuţele mai slabe s-au neliniştit din cauza zvonurilor şi i-au împărtăşit temerile lor Părintelui, care le-a liniştit cu cuvinte ce îndemnau la credinţă neclintită, explicându-le că fiecare lucru bun trebuia neapărat să fie încercat de ispite.

Cu toate acestea, ca să facă ce se cuvenea, a hotărât să-i scrie Mitropolitului Atenei, ca să-i reamintească consimţământul verbal pe care i-l dăduse pentru reconstruirea mănăstirii şi să-i ceară recunoaşterea ei oficială, pentru a intra în rândul legii şi a putea încheia contracte, a putea primi donaţii şi celelalte. (…)

12

Război pe faţă din partea Bisericii

După două luni Mitropolitul Teoclit, cum era de aşteptat, i-a trimis Părintelui actul pe care-l redăm mai jos. Desigur, tot ce spune acolo se întemeiază pe Sfintele Canoane şi este fără tăgadă adevărat. Mai puţin adevărat este însă a ce susţine Prea Sfinţitul Teoclit, cum că mănăstirea a fost construită fără a fi fost înştiinţat. Pretenţia Mitropolitului de a fi informat în legătură cu mănăstirea este justă, de vreme ce nu fusese încă recunoscută ca fiind de sine stătătoare. De altfel, în monahismul ortodox există în paralel cu Sfintele Canoane, mai multe tipuri de regim juridic după care se rânduieşte viaţa mănăstirilor. Şi, întrucât Sfânta Treime din Egina nu fusese recunoscută, ea se afla sub directa oblăduire şi jurisdicţie a Mitropolitului Atenei, autoritatea responsabilă care avea dreptul de a o desfiinţa, dacă fusese ridicată fără aprobarea sa. Toate acestea le cunoştea Prea Sfinţitul Părinte, dar avea conştiinţa împăcată, fiindcă n-ar fi început să construiască mănăstirea dacă n-ar fi avut încuviinţarea verbală repetată de nenumărate ori a Mitropolitului Teoclit. De dragul istoriei redăm în continuare întregul conţinut al actului emis de Teoclit:

Atena, 30 septembrie 1914

Către Înalt Prea Sfinţitul Nectarie,

fost Mitropolit de Pentapolis, Egina.

Cu adâncă durere în suflet, Înalt Prea Sfinţite, am aflat că înalt Prea Sfinţia Voastră, fără voia şi ştiinţa noastră, a întemeiat în Egina, aflată sub păstorirea noastră, o obşte de femei al căror număr sporeşte din zi în zi. Că a ridicat acolo chilii, cel mai adesea, pe cheltuiala acestor femei, şi un locaş de rugăciune şi că, de asemenea, diriguieşte aceasta obşte în toate, ca şi cum ar fi stareţ într-o mănăstire recunoscută; am aflat că Înalt Prea Sfinţia Voastră tunde monahii şi le ridică în treptele călugăriei până la marea schimă, că slujeşte ca preot paroh Sfintele Liturghii în această obşte nou întemeiată, ajutat şi de maici, pe care le-a rânduit să slujească alături de sine şi care poartă veşminte sfinte, adică mânecuţe şi orar.

Tare ne doare sufletul că Înalt Prea Sfinţia Voastră, cunoscând foarte bine Sfintele Canoane ale Sfintei noastre Biserici (mai cu seamă Canonul al IV-lea, întocmit la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, care rânduieşte: „... a hotărât ca nimeni nicăieri să nu zidească nici să întemeieze mănăstire sau locaş de rugăciune fără încuviinţarea Episcopului oraşului… Să nu primească pe nimeni în mănăstire, din cei ce doresc a se călugări, fără îngăduinţa aceluiaşi Episcop…”, sau primul Canon de la cel de-al XII-lea Sinod Ecumenic, care porunceşte: „… Nimănui nu îi este îngăduit a zidi mănăstire fără ştiinţa şi voia Episcopului… nici a se înscrie în arhivele episcopale”), a purces la lucrarea mai sus pomenită fără a lua seama, înainte de a o începe, la toate câte sunt rânduite a fi făcute sau la câte vor avea de suportat cei ce purced la o lucrare din îndemn propriu şi spre propria lor vătămare.

Da, ne doare, Înalt Prea Sfinţite, nu numai din pricina celor ce aţi cutezat a face în acest chip, dar şi fiindcă, urmând acelaşi Canon al IV-lea de la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, după care suntem datori a arăta cuvenita purtare de grijă mănăstirilor, socotim a fi datoria noastră s-o chemăm pe Înalt Prea Sfinţia Voastră prin prezenta scrisoare să ne dea, în calitate de Episcop oblăduitor, socoteală în scris pentru următoarele fapte:

I) De ce fără ştiinţa şi voia noastră, Episcopul oblăduitor, aţi înfiinţat mai sus numita obşte şi cu ce scop ?

II) Care este numărul vieţuitoarelor ce alcătuiesc astăzi această obşte. Spre a fi pe deplin lămuriţi, să ne fie trimis un tabel cuprinzând: numărul în creştere al vieţuitoarelor, numele, prenumele, vârsta, locul de naştere al fiecăreia, data intrării în obşte, data tunderii, cum şi de către cine au fost tunse monahii, dacă într-adevăr au fost tunse ?

III) Câte chilii s-au construit pentru aceste femei, cât s-a cheltuit şi cine a acoperit cheltuielile, care este numele său şi ce sumă a donat ?

IV) Cărui sfânt îi este închinată biserica mănăstirii. Cât s-a cheltuit pentru ridicarea ei şi cine a donat banii. Dacă biserica a fost sfinţită după tipicul Sfintei noastre Biserici, ce Arhiereu a sfinţit-o, când a avut loc sfinţirea şi dacă înainte de zidire şi de sfinţire s-au săvârşit cele rânduite ?

V) Dacă într-adevăr vă ajută la săvârşirea Sfintei Liturghii şi la celelalte slujbe maici rânduite pentru această slujire, care poartă, cum am spus mai înainte, veşminte sfinte şi care este slujirea lor ?

VI) Cum vieţuiesc maicile care alcătuiesc obştea în ceea ce priveşte igiena, ne referim la locuinţă, la hrană, la veşminte. Cine sunt furnizorii şi cei ce slujesc obştea. De unde se aduc cele de trebuinţă traiului ?

VII) În ce fel conduce, în general, Înalt Prea Sfinţia Voastră viaţa obştei ?

VIII) Care este regulamentul care legiuieşte viaţa trupească şi duhovnicească în totul, în parte şi în toate privinţele.

Aşteptăm de la Înalt Prea Sfinţia Voastră să ne trimită cât mai repede cu putinţă darea de seamă scrisă pe care i-am cerut-o, cu răspunsuri la toate punctele de mai sus.

Al Înalt Prea Sfinţiei Voastre frate în Hristos,

Teoclit al Atenei

JudgementUn om de statura Părintelui nostru, cel asemenea îngerilor, având atâta dragoste, atâta smerenie şi cunoscând atât de bine legile duhovniceşti, nu se lasă schimbat de ispite, pe care de altfel le aşteaptă. Sfântul Nectarie era pregătit să le întâmpine nu numai pe cele venite din partea Autorităţii sale bisericeşti, ci toate ispitele pe care le îngăduia Dumnezeu. De bună seamă că era evidentă lipsa de sinceritate a Mitropolitului Atenei şi a celor din jurul lui, fiindcă nu era cu putinţă să nu cunoască ce se petrecuse în urmă cu şase ani în Egina, ca să ceară o verificare tocmai acum.

Având adânc întemeiată în inimă „pacea mai presus de minte”, sfântul a redactat cu multă smerenie răspunsul, zece zile după ce primise scrisoarea Mitropolitului. E posibil să fi redactat un raport general cu datele cerute de la maici şi de la ucenice, în numele cuvioasei maicii stareţe, care l-a rugat să adauge câteva fraze despre cum se simţeau dânsa şi celelalte surori în mănăstire. Este posibil şi ca raportul să fi fost scris de maici şi sfântul doar să fi corectat textul.

Este în spiritul sfântului, care pe toate le răbda cu bucurie, faptul că şi-a început apărarea, împotriva rânduielii şi a formulărilor obişnuite, punând la începutul scrisorii cuvintele pe care le-a rostit în încercările sale Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvinte cu care gura sa s-a închis pe veci în exil:

„Slavă Ţie, Doamne pentru toate”.

Aceste cuvinte cuprind în ele multe înţelesuri. Este aici şi mulţumire, şi dojana, şi dovadă a puterii de îndurare, dar şi un protest blând. Redăm în continuare această scrisoare a sfântului ierarh, ca o mărturie istorică a etapelor şi a încercărilor prin care au trecut el şi mănăstirea sa, care astăzi este cunoscută în toată lumea. Nu reproducem şi raportul semnat de Xeni, fiindcă nu prezintă un interes deosebit aici, dar îl trimitem pe cititor acolo unde îl poate citi.

Egina, 10 octombrie 1914

Către Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Atenei

şi Preşedintele Sfântului Sinod Teoclit, cu închinăciune

„Slavă lui Dumnezeu pentru toate”

agnektariosRăspunzând înscrisului Înalt Prea Sfinţiei Voastre din 30 ale lunii trecute cu nr. 1363/616, vă fac cunoscute următoarele:

a) Că nu am ridicat nici o nouă mănăstire în Egina şi cu atât mai puţin fără ştiinţa Inalt Prea Sfinţiei Voastre.

b) Că am vizitat cu îngăduinţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre vechea mănăstire părăsită şi năruită din Egina, cu gândul să aşez acolo câteva fete sărace evlavioase şi dornice să se călugărească, luând asupra mea grija întreţinerii lor şi cheltuiala întemeierii obştei, şi să contribui la reconstruirea acestei mănăstiri, cu bunăvoirea şi binecuvântarea Prea Sfinţiei Voastre. În timpul primei vizite ne-au însoţit la mănăstire şi primarul, domnul Peppas şi egumenul mănăstirii Hrisoleontissa, Teodosie, care mi-a spus că va recomanda Înalt Prea Sfinţiei Voastre să pună la dispoziţie un fond pentru bugetul mănăstirii, pentru sprijinirea ei şi a obştei nou înfiinţate. Domnul Peppas mi-a mărturisit dorinţa sa de a vedea mănăstirea restaurată. Întorcându-mă la Atena, am vorbit cu Înalt Prea Sfinţia Voastră despre această vizită şi despre discuţia pe care am avut-o şi v-am cerut încuviinţarea să încep această lucrare pe cheltuiala mea şi să le aşez pe fete. Între timp fetele au venit în Egina, ca să vadă mănăstirea şi să întrebe un ofiţer de poliţie pe care îl cunoşteau dacă aşezându-se acolo se aflau în siguranţă şi ferite de primejdii. Chiar atunci le-am trimis răspunsul Înalt Prea Sfinţiei Voastre. Răspunsul acela există şi astăzi. Spre a vă reaminti acest fapt, vă voi aduce aminte ce ne-a spus Prea Sfinţia Voastră: că după ce lucrarea se va fi terminat o veţi trimite la mănăstire şi pe cuvioasa maică Iatrakou, împreună cu fiicele sale care vieţuiesc ca monahii şi ne-am rugat ca spusa să vi se împlinească.

c) Această mănăstire căzută în ruină avusese o biserică cu hramul Maica Domnului – Izvorul Tămăduirii. Cu aprobarea domnului primar am dărâmat biserica, întrucât oricum stătea să cadă, ţinându-se numai într-un zid, şi am ridicat din temelii pe acelaşi loc o biserică nouă închinată Sfintei Treimi, pe care am sfinţit-o cu aprobarea Înalt Prea Sfinţiei Voastre, luând Sfântul Mir de la Mitropolie. La sfinţire am slujit împreună cu epitropul Înalt Prea Sfinţiei Voastre şi cu un sobor de preoţi din oraş, chemaţi la cerea mea de către epitropul Înalt Prea Sfinţiei Voastre.

d) Privitor la tunderea fecioarelor întru maici, întrebând-o pe Înalt Prea Sfinţia Voastră dacă va trebui s-o întreb şi să cer încuviinţare pentru fiecare nouă maică, Înalt Prea Sfinţia Voastră mi-a răspuns că nu e nevoie. Am întrebat-o totuşi pe Înalt Prea Sfinţia Voastră printr-o scrisoare oficială, aflând de la Prea Sfinţitul de Kalavrita şi Eghialia, Timotei, că sunteţi profund nemulţumit că săvârşesc tunderea maicilor fără a vă întreba. Neprimind nici un răspuns, am socotit acest lucru ca pe o încuviinţare tăcută.

e) Privitor la ipodiaconiţe, vă fac cunoscut faptul că slujesc ca paraclisere în sfântul altar. Imbrăcarea lor s-a făcut după tipicul citeţilor din bisericile orăşeneşti, care îmbracă odăjdii sfinte. Mânecuţele sunt îngăduite din următoarele motive: de vreme ce într-o mănăstire de maici nu există diaconi, iar mănăstirea noastră nu are preoţi, şi de vreme ce eu nu mă pot îngriji de curăţenia bisericii şi nu pot face întotdeauna slujba paracliserului, iar locaşul are absolută nevoie de persoane rânduite pentru această slujire care să cureţe sfintele vase, să schimbe acoperămintele şi sindoanele Sfintei Mese, să poarte sfântul artoforiu şi să facă toată lucrarea paracliserului din altar, am socotit că e bine să rânduiesc pentru aceasta două maici, care să îngrijească pe rând de biserică. Atunci când este neapărată nevoie ele aduc surorilor greu bolnave Sfânta Împărtăşanie într-un mic potir, lucrat special pentru acest caz. În afară de această excepţie necesară, în rest slujirea lor este aceea de paracliser.

f) Viaţa monahiilor care alcătuiesc această obşte, despre care i-am vorbit Înalt Prea Sfinţiei Voastre, este viaţa de obşte.

g) Conducerea mănăstirii i-a fost încredinţată fără sfântă slujbă primei venite să vieţuiască în mănăstire, fecioarei nevăzătoare Hrisanti Stronghilu, acum maica Xeni, pentru înţelepciunea, cuminţenia şi virtutea ei. Ea conduce acum mănăstirea şi ei îi dă socoteală întreaga obşte.

h) Lucrarea noastră este aceea de a ne împlini sfintele îndatoriri de preot al mănăstirii, de a o întreţine pe cheltuiala noastră, de a ne îngriji de desăvârşirea ei şi de a o duce spre împlinirea ţelului drept spre care tinde. Deja, Înalt Prea Sfinţite, apropiindu-ne de sfârşitul lucrărilor pe care Înalt Prea Sfinţia Voastră a încuviinţat a le începe, o lăsam acum în grija Sfinţiei Voastre ca s-o vegheze şi după dorinţa voastră plină de evlavie să ajungă o mănăstire model, spre cinstea şi slava de Dumnezeu binecuvântatei eparhii, Înalt Prea Sfinţiei Voastre.

i) Regulamentul care rânduieşte viaţa trupească şi duhovnicească a vieţuitoarelor nu este altul decât traiul cumpătat: hrană pentru viaţa cea trupească, iar pentru cea duhovnicească vieţuirea de obşte.

În ceea ce priveşte banii intraţi în vistieria mănăstirii, maica stareţă, conducătoarea mănăstirii, a primit porunca a-mi da o listă amănunţită a încasărilor şi a cheltuielilor, pe care la rândul meu v-o trimit.

Al vostru preasupus, Nectarie de Pentapolis.

Sf Nectarie - foto 1Studiind, scriind, călăuzindu-le pe fecioarele pe care le luase sub oblăduirea sa în „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”, care este monahismul, rugându-se necontenit şi luptând împotriva diavolului, ca sufletele lipsite de apărare ale călugăriţelor şi ale tuturor fiilor săi duhovniceşti să fie acoperite mereu de Harul dumnezeiesc, timpul îi scurta viaţa şi-l lăsa tot mai lipsit de puteri. Sfântul Părinte simţea cum i se apropie plecarea şi se gândea tot mai des la ea. În aşteptarea bunătăţilor viitoare, iubirea inimii sale era tot mai aprinsă. Se întreba mereu:

„Când mă voi afla acolo şi mă voi înfăţişa dinaintea feţei lui Dumnezeu ?…”

Sufletul Sfântului Nectarie, părtaş la necontenit lucrătoarele energii ale Sfântului Duh, rămânea neclintit la feluritele atacuri ale vrăjmaşului şi ale uneltelor sale, lăsând în grija Domnului Hristos şi a Fecioarei Maria mănăstirea şi maicile nedeprinse încă cu uneltirile satanei. Fără a se linişti, lucra cu mult folos acolo unde era nevoie şi tot ce începea sfântul desăvârşea Dumnezeu. Când călugăriţele îşi făceau griji pentru soarta nesigură a mănăstirii, care nici după atâţia ani nu fusese recunoscută legal, sfântul lor Părinte duhovnicesc le liniştea, încredinţându-le că toate vor fi aşa cum va voi Domnul. Le spunea ce vedeau ochii săi înainte-văzători, că mănăstirea lor va deveni mai târziu centrul unui pelerinaj panortodox.

Ajunşi aici, suntem datori o lămurire. Un suflet unit în chip tainic cu Hristos, primind darurile Sale pe măsura puterii sale de a le primi – şi să presupunem că sunt daruri de tămăduitor – le dăruieşte celor care au nevoie, atunci când cer cu credinţă ajutorul, fără a crede că el însuşi le oferă, de vreme ce le-a primit de la Dumnezeu. Astfel se întâmplă cu sfinţii cât sunt încă în viaţă, dar şi după adormirea lor în Hristos.

Sfântul Nectarie, îndemnat de adânca sa smerenie, credea că nimic nu este al său, ci, dimpotrivă, că toate, toate sunt Harul şi Mila lui Dumnezeu şi vedea că Domnul îi împlinea dorinţele pornite din marea sa iubire de oameni, din multa sa Dragoste pentru Tatăl şi din îndrăznirea sa de fiu. După ce a căpătat darul înainte-vederii şi a început să vestească faima pe care avea a o dobândi mănăstirea când dânsul va fi mutat la lumea cea veşnică şi nestricăcioasă, şi-a dat seama că Dumnezeu îi dăduse şi harul tămăduirii, pe care l-au adeverit nenumăratele sale minuni, din care multe nici nu le cunoaştem. Ceea ce cunoştea dinainte şi povestea ca în umbră şi celorlalţi era pentru el lucru simplu, minunat şi firesc, ceva ce Dumnezeu lucra printr-un slujitor al Său. Şi acela era el. De vreme ce „lui Dumnezeu Îi este a voi şi a lucra” ce însemnătate mai avea unealta prin care îşi arăta bogăţia sfintei Sale Mile ? Din această pricină, darul înainte-vederii nu-l ispitea cu nimic şi nu-i punea la încercare smerenia.

În timpul vieţii, sfinţii n-au dorit a făptui lucruri mari pentru noroade. Vedeau că dacă au îndrăznire la Dumnezeu şi se fac prietenii Lui, vor avea de dăruit semenilor binefaceri nenumărate în toţi vecii şi că îi vor ajuta pe fraţii lor în Hristos să ajungă la mântuirea cea veşnică. Aceasta este adevărata înţelegere a jertfirii şi a lucrării lor pentru binele aproapelui.

Câte au fost şi minunile şi tămăduirile de boli şi de suferinţe fără leac săvârşite de Sfântul nostru Părinte! Câte şi sufletele pe care prin minunile sale le-a întors spre căinţă şi le-a ajutat să intre pe calea mântuirii! Câţi L-au slăvit, câţi Îl slăvesc şi câţi Îl vor mai slăvi pe Dumnezeu datorită minunilor pe care, prin Harul Său, le-a săvârşit şi le săvârşeşte prietenul Său Nectarie! Iată de ce înţelepţii creştini s-au nevoit şi se nevoiesc să se sfinţească, fiindcă Învierea Domnului ne-a dat această putinţă, şi iată de ce lucrurile stricăcioase nu-i ispitesc, ci se îngrijesc ca o dată cu împlinirea poruncilor lui Hristos să-şi sfinţească sufletul şi trupul şi să-şi ajute aproapele, ca unii de aceeaşi fire, să se sfinţească.

(va urma)

page36-1012-full


Categorii

Biserica rastignita, Calugaria / viata monahala, Meditatii duhovnicesti, Minuni si convertiri, Razboiul nevazut, Sfantul Nectarie, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

29 Commentarii la “SFANTUL IERARH NECTARIE – “CIOBURI” DIN PATIMIREA UNUI ARHIEREU sau PRIGOANA DIN SPATELE ICOANEI

  1. L-am aflat pe Sf. Nectarie in ianuarie anul acesta si de atunci tare imi este drag, caci nu o data am simtit dragostea si blandetea cu care ne inconjoara, precum si ajutorul lui. Fiind la vremea aceea o oita ratacita, l-am rugat sa ma ajute sa imi gasesc un duhovnic, caci nu stiam incotro sa o iau si unde sa caut. L-am rugat pe el sa ma ajute si a facut-o si tare ii multumesc. Caci nu degeaba se spune si in acatistul sau: “Bucura-te, cel ce ii indrumi pe pacatosi spre scaunul spovedaniei, […], Bucura-te, duhovnic sfant care ii ajuti pe crestini sa isi gaseasca pastorii de care au nevoie; Bucura-te cel ce te rogi pentru indreptarea noastra…”.

    Apoi, o buna prietena a mea a ramas insarcinata insa avea mari probleme cu sarcina (dupa ce mai pierduse in decursul anilor alte doua). Fiind o sarcina toxica, nu se putea hrani, abia statea in picioare, avea stari de rau permanent… Si de data asta, l-am rugat pe Sf. Nectarie sa dea ajutor si de indata am simtit si am stiut ca a primit rugaciunile noastre. Mamica a inceput sa se simta un pic mai bine si a avut ajutor sa duca sarcina pana la capat. Ba mai mult: mamica, desi se simtea rau a venit sa se roage la racla cu moastele Sf. Nectarie. In doua randuri (la intervale mai mari de timp) i-a venit in intampinare un preot (acelasi) care a sfatuit-o si a incurajat-o sa treaca peste pronosticurile pesimiste ale doctorilor, a spovedit-o si a impartasit-o in fiecare saptamana, pana cand a nascut (desi pana atunci prietena mea nu se mai impartasise niciodata). Au mai existat pe parcurs si probleme, doctorii ne-au speriat ca bebelusul ar putea avea probleme de sanatate, insa cu ajutorul Maicutei Domnului si al Sf. Nectarie si al tuturor sfintilor care ne-au avut in grija, s-a nascut acum doua saptamani o fetita frumoasa si sanatoasa!

    Si in alte dati am simtit ajutorul Sf. Nectarie si am primit mangaiere si ajutor de la el si nu sunt singura care o spune. Si cine stie de cate alte multe ori nu a fost langa noi si ne-a ajutat chiar fara sa stim si fara sa i-o cerem!

    Iti multumim, Sf. Nectarie, pentru tot ajutorul si dragostea si grija ta fata de noi si rogu-te sa ne ai si de acum inainte in grija ta si sa te rogi pentru noi!
    Doamne ajuta!

  2. Cuvântul Înaltpreasfinţitului Mitropolit Panteleimon de Antinoe

    (Patriarhia Alexandriei şi a toată Africa)

    la pomenirea

    SFÂNTULUI NECTARIE DE EGHINA

    * 9 noiembrie –

    Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos este spaţiul în care omul îşi află destinaţia, scopul existenţei şi în sfârşit izvorul tuturor puterilor pentru a urca la înălţimile virtuţilor şi astfel, prin harul dumnezeiesc, să poată să se transfigureze din persoană izolată în persoană sfinţită şi îndumnezeită. Biserica Ortodoxă este atelierul duhovnicesc în care se formează şi ia chip icoana lui Hristos în caracterul omului, iar omul devine icoană vie a lui Dumnezeu. Prin viaţa personală a fiecărui credincios se mărturiseşte viaţa lui Hristos.

    Omul se sfinţeşte şi se mântuieşte doar atunci când se află în sânul Bisericii Ortodoxe, iar în afara acesteia nu există nici sfinţire, nici mântuire. Existenţa sfinţilor constituie dovada palpabilă că mântuirea există şi se oferă doar de către Hristos în Biserica aceea pe care El însuşi a întemeiat-o prin Sângele Său. Această mântuire se oferă tuturor acelora care cred corect în numele Lui şi împlinesc poruncile Sale. În cadrul ereziilor şi schismelor nu există mântuire. De aceea nici nu există sfinţi.

    Sfinţii Bisericii noastre Ortodoxe sunt acei oameni care au dovedit că sunt prieteni adevăraţi ai lui Hristos, s-au lepădat de faptele păcătoase ale lumii, şi-au ridicat crucea şi L-au urmat pe El. În sufletele sfinţilor Preasfântul Duh a aprins flacăra dumnezeieştii iubiri, iar ei au considerat toate lucrurile şi slava acestei lumi drept nişte gunoaie, deşertăciuni şi lipsite de orice valoare.

    Sfinţii încălzesc prin pilda lor sufletele credincioşilor pe care păcatul le-a îngheţat. Ei constituie luminile lui Hristos care luminează în întuneric şi arată drumul drept pe care noi suntem datori să-l urmăm, drumul bunei-cinstiri, al Ortodoxiei, şi al vieţii virtuoase şi morale.

    Sfinţii constituie stelele tăriei celei înţelegătoare a Bisericii şi reflectă Lumina lui Hristos în lume, dăruind speranţe şi puteri prin care se întăresc credinţa şi evlavia credincioşilor creştini.

    O nou-arătată stea a Bisericii noastre Ortodoxe este sfântul prăznuit astăzi de Patriarhia Elin-Ortodoxă a Alexandriei – Nectarie Kefalas, Mitropolitul Pentapolei, care, prin nevoinţele sale, smerenia sa, tăcerea şi nerăutatea sa, s-a dovedit prin harul lui Hristos nectar al virtuţilor, vas preţios al dumnezeieştilor daruri ale Sfântului Duh, înălţime a smereniei, adâncime a iubirii.

    Prin viaţa sa ascetică s-a învrednicit să devină alabastru prea frumos mirositor al dumnezeieştii miresme a Preasfântului Duh şi mijlocitor prea cald al sufletelor. Sfântul Nectarie s-a arătat o făclie luminoasă care luminează bogat sufletele oamenilor binecredincioşi cu lumina învăţăturilor evanghelice. S-a arătat vrednic slujitor al lui Dumnezeu-Cuvântul şi vrednic Păstor şi slujitor al Sfintelor Taine.

    Pentru viaţa sa virtuoasă, curată şi lipsită de răutate a fost invidiat, izgonit, calomniat, dispreţuit de lume şi cu toate acestea el răbda în tăcere şi cu smerenie orice încercare. A avut întotdeauna adânc înrădăcinate în inimă cuvintele lui Hristos, pe care ni le-a încredinţat când a zis: „Dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni”. Diavolul însă, văzând dispoziţia de nevoinţă a sfântului, a ridicat război împotriva robului lui Dumnezeu.

    Când cineva se hotărăşte să-I urmeze lui Dumnezeu, atunci vine în contradicţie cu diavolul, iar acesta, la rândul lui, îi ridică împotrivă pe toţi aceia care îi fac voia. Diavolul nu îi luptă pe ai săi, pe cei care trăiesc o viaţă păcătoasă, pe cei care s-au lepădat de Hristos, pe cei care au căzut în erezie sau în schisme. De aceştia nu este interesat, pentru că îi are în mână. Îi luptă pe aceia care păşesc pe drumul lui Dumnezeu, pe drumul virtuţilor şi al pocăinţei.

    Apostolul Pavel ne învaţă, zicând că „lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor şi a stăpânitorului lumii întunericului acestui veac”.

    Sfântul Nectarie a fost o personalitate care s-a distins prin luptele duhovniceşti împotriva diavolului şi constituie un exemplu luminos pentru toţi credincioşii din toate timpurile.

    În epoca noastră, în care idealurile, valorile morale şi virtuţile sunt atacate de puterile lumeşti şi întunecate ale veacului acestuia, personalitatea Sfântului Nectarie se impune ca un far luminos care luminează acele suflete care sunt necăjite şi le îndrumează la limanul cel sigur al mântuirii, care este Hristos.

    Sfântul Nectarie a fost continuatorul Predaniei patristice a Bisericii Ortodoxe şi s-a învrednicit de harisma facerii de minuni, atât atunci când era în viaţă, cât şi după moarte. Sfântul său trup a rămas mai mult de douăzeci de ani nestricat, izvorând negrăita bună-mireasmă a sfinţeniei „ca un alabastru al Sfântului Duh”. Reabilitarea Sfântului Nectarie în ordinea canonică a Patriarhiei Elin-Ortodoxe a avut loc în ultimii ani, sub patriarhatul Fericitului Papă şi Patriarh al Alexandriei şi a toată Africa – Petros al VII – lea, care printr-o Hotărâre Sinodală a cerut iertare din partea tuturor acelora care l-au nedreptăţit şi a rescris numele său în catalogul episcopilor canonici ai Patriarhiei Alexandriei. În acel timp şi în momentul în care arhiereii aduceau icoana sfântului în sala sinodală, spaţiul a fost inundat de o bună-mireasmă cerească.

    Toţi cei care îl cheamă pe sfânt ştiu că acesta aleargă imediat ca să izbăvească pe aceia care cu credinţă şi cu evlavie cheamă numele său. Dumnezeu îi proslăveşte în Biserica Sa pe aceia care L-au proslăvit prin viaţa lor.

    Acest moment sfânt ne cheamă să ne amintim câteva cuvinte ale fericitului şi sfântului stareţ Amfilohie Makris, care descrie întâlnirea sa cu Sfântul Nectarie. „Îl consideram un sfânt viu, care purta în el un duh ortodox autentic. Întreţinerea cu el mi-a inundat sufletul cu simţăminte de respect şi evlavie faţă de sfinţenia sa, iar când mă spovedeam, distingeam marea lui iubire, infinita lui smerenie şi adâncimea vieţii lui duhovniceşti. Pe el l-am avut ca sprijin în ispitele vieţii mele monahiceşti”.

    În inima sa nu exista vicleşug, ci doar o arzătoare dorinţă înflăcăra sufletul său: să vadă viaţa monahală răspândindu-se în întreg neamul său, pentru ca Biserica să-şi poată găsi ostaşi dedicaţi Ei şi puterea şi autoritatea din aceste Cetăţi ale Creştinismului care sunt mănăstirile noastre.

    Sărbătoarea de astăzi a Sfântului Nectarie ne aduce următoarele mesaje. În primul rând, că Dumnezeu întotdeauna, în orice timp, va arăta pe sfinţii Săi cu scopul de a încuraja şi a întări credinţa creştinilor. În al doilea rând, că doar atunci când cineva are o legătură vie cu Biserica lui Hristos poate să ajungă pe înălţimile sfinţeniei; pentru că, departe de Biserică, nu poate nimeni nici să se sfinţească, nici să se mântuiască.

    Sfântul Nectarie, prin faptele şi prin cuvintele sale, s-a dovedit a fi un vrednic ierarh şi, astfel, s-a arătat biserică a Preasfântului Duh, dovedind că omul timpului nostru şi al tuturor timpurilor poate să se sfinţească şi să ajungă pe înălţimile îndumnezeirii.

    (traducere din elină de monahul Leontie)

  3. Pingback: Război întru Cuvânt » ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I) Care este criteriul?
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » FERICITUL FILOTEI ZERVAKOS – 30 DE ANI DE LA MUTAREA LA CER: “Vremuri stricate, zile viclene, cel ce se mantuieste pe sine mare se va numi…”
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Tulburatoarea minune a nasterii micutului Nectarie, pentru rugaciunile ocrotitorului sau ceresc, Sfantul Ierarh Nectarie de Eghina
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)? Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?
  7. Pingback: SFANTUL NECTARIE DE EGHINA - AJUTORUL CELOR NEMANGAIATI. Minunea din copilarie. SA AVEM CURAJUL SA SCRIEM SCRISORI CATRE CER!
  8. sint cu sotul in strainatate si sotul meu nu sia gasit de munca .in doua luni de cind e aici nu a gasit nimic toti imi zic e criza da e adevarat dar io in interiorul meu contrazic asta este criza dar noi avem criza in CREDINTA si de aceia nu ne merge bine.VA ROG RUGATIVA PT NOI TOTI ROMANII CARE SINTEM PLECATI DI TARA CA SA NE GASIM DE MUNCA AMIN

  9. Pingback: Staretul Efrem Vatopedinul in Romania (2000) despre RUGACIUNEA LUI IISUS si NADEJDEA IN IUBIREA LUI DUMNEZEU SI IN GRIJA MAICII DOMNULUI -
  10. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA DESPRE PRIETENIE, chipul prietenului adevarat si a celui nesincer si lingusitor, “cel mai abject dintre toti oamenii” -
  11. Pingback: Mii de pelerini au cinstit moastele Sfantului Nectarie [VIDEO] - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  12. Multumesc Sf. Nectarie,MARELUI FACATOR DE MINUNI, PT., LINISTEA MEA, SANATATE SI AJUTORUL SAU.BUCURA-TE SF. NECTARIE ,MARE FACATOR DE MINUNI.

  13. Pingback: SFANTUL NECTARIE, FACATORUL DE MINUNI SI VINDECATORUL. Pilda smereniei si blandetii care nu se sminteste de nedreptate. RUGACIUNE CATRE SFANTUL NECTARIE. Predicile Parintilor Simeon Kraiopoulos si Filotei Zervakos -
  14. Pingback: ULTIMELE CUNUNI – Razboiul nemilos al satanei din apusul vietii pamantesti a Sfantului Ierarh Nectarie -
  15. Pingback: ATITUDINEA SFANTULUI NECTARIE FATA DE ERETICI sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. CAUZELE SCHISMEI SI DE CE NU SE POATE FACE UNIREA CU CATOLICII -
  16. Pingback: Predici audio la INVIEREA FIICEI LUI IAIR si SFANTUL NECTARIE TAMADUITORUL. Invidia prigonitoare – “umbra privirii lui Cain peste lume” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: SFANTUL MAXIM GRECUL (†21 ianuarie) – bucuria rabdarii pentru Hristos a calomniilor si a prigoanei de la “frati” pentru “vina” de a propovadui Ortodoxia curata a Parintilor – PILDA DE NECLATINARE IN NECAZURI | Cuvânt
  18. Pingback: MINUNI CONTEMPORANE ALE SFANTULUI NECTARIE, VINDECATORUL DE CANCER | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: Din SCRISORILE SFANTULUI NECTARIE catre ucenicele sale monahii – pilde de IUBIRE SI GRIJA PARINTEASCA PLINA DE DISCERNAMANT: “Cu trupuri bolnavicioase nu se poate ajunge la sporire duhovniceasca pentru cei care nu s-au desavarsit. Voi AVETI NE
  20. Un loc de pelerinaj duhovnicesc spre cele sfinte.Va citesc cu luare aminte si inima mea tresalta .Frumoase culegeri de invataturi si iubire.

  21. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA SI PATIMILE NOASTRE (I): Mandria, trufia, slava desarta, incapatanarea, laudarosenia… | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: 105 ani de la NASTEREA CUVIOSULUI ARSENIE BOCA. Arhim. Andrei Coroian despre rolul Parintelui Arsenie Boca in renasterea duhovniceasca a poporului român si MORMANTUL SAU CEL IZVORATOR DE HAR, DE LA PRISLOP | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: Mitropolitul Neofit de Morfou: INVATAND SMERENIA LUI HRISTOS prin TACERE, SLUJIREA CELOR SUFERINZI, RABDAREA BOLII si RUGACIUNEA CU DURERE | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: “În împrejurările grele din viața noastră Hristos întotdeauna lucrează prin oamenii Săi. Se face brațele și umărul tuturor prin oamenii Săi buni”. PREDICA VIDEO EMOȚIONANTĂ a PS MACARIE despre AJUTORUL SFINȚILOR ÎNGERI în via
  25. Pingback: ÎPS NEOFIT DE MORFOU și CRUCEA CALOMNIEI. Lumina opaițului mărturisirii adevărului despre acele “fapte care ard sufletul si trupul”. CUM A TRAVERSAT MITROPOLITUL PRIGOANA DECLANȘATĂ ÎMPOTRIVA SA: “Vă rog, frații mei, să faceț
  26. Pingback: SFANTUL NECTARIE si RABDAREA NEDREPTATILOR. PS Benedict Bistriteanul despre modul a lupta cu IMPUTINAREA DE SUFLET: “Cand stii ca lipseste din tine aceasta putere, sa nu te sperii, sa Ii ceri ajutorul Domnului. Te pui inaintea Lui si zici: DOAMNE, N
  27. Pingback: SFÂNTUL NECTARIE, de 100 DE ANI cald rugător în ceruri și PRIETEN DRAG AL CELOR BOLNAVI ȘI NECĂJIȚI. Nor de mărturii emoționante ale MINUNILOR CONTEMPORANE săvârșite pentru credincioșii români (REPORTAJE VIDEO) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate