Parintele Ambrozie Iurasov – raspunsuri duhovnicesti fundamentale (II): “TOATE SE INTREPATRUND IN VIATA DUHOVNICEASCA… TOATE PUTERILE IADULUI SE RIDICA IMPOTRIVA PREOTIEI”

– Nu-mi place când este multă lume în biserică. Toţi fac gălăgie, merg dintr-o parte în alta şi asta mă distrage de la slujbă, de la rugăciuni. Probabil că ar fi, mai bine ca biserica să fie individuală. Este posibil aşa ceva?

– Este posibil. Fiecare om este o biserică individua­lă. Dacă îţi este greu, mergi într-un colţ al casei, în­cuie uşa sufletului tău şi nu lăsa acolo pe altcineva in afară de Domnul.

In Moscova, atunci când e oră de vârf, cu metro­ul circulă foarte, foarte mulţi oameni. Şi fiecare din­tre ei este singur. Sunt mulţi pe lângă tine, dar te poţi simţi ca în pustie. Unii merg pe scările rulante, alţii citesc ziare, alţii repetă pentru examene. Tu însă, să spui rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!” Există creştini ortodocşi care se roagă oriunde-ar fi. Dacă ştiu unele rugăciuni pe de rost, le zic, dacă nu, le citesc. Pe copertă scrie „Poveşti”, iar în interior este o carte de rugăciuni.

La biserică trebuie să mergi în fiecare sâmbătă sea­ra, duminică dimineaţa şi în zilele de sărbătoare. Dacă se poate, chiar mai des. Dacă nu puteţi merge la sluj­be în timpul săptămânii, măcar intraţi în biserică, în­chinaţi-vă până la pământ şi spuneţi: „Doamne, binecuvintează-mă la muncă!”. Şi Domnul vă va binecu­vânta, iar cu această binecuvântare toate vor spori… Mergeţi şi lucraţi spre slava lui Dumnezeu!

– Când începe mântuirea omului?

Mântuirea începe atunci când voinţa lui Dumnezeu se întâlneşte cu acordul omului. Dacă voia noastră es­te împotriva voii lui Dumnezeu, atunci avem de dus o cruce grea, pătimim. Ce înseamnă să trăieşti după voia lui Dumnezeu? Trebuie să reţinem că fără voia lui Dumnezeu niciun fir de păr nu cade de pe capul omului. Drept aceea, primiţi toate ca din mâna lui Dumnezeu. Să presupunem că cineva ne-a jignit; noi nu trebuie să ne supărăm, ci să spunem: „Domnul mi-a dat asta pentru răbdare, căci El a spus: «prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre» (Luca 21, 19). Cel ce va răbda până la sfârşit, acela va fi mântuit”.

Iar dacă nu vom răbda, ci vom lovi în aproapele nostru, răzbunându-ne, vom pătimi şi ne vom chinui dupa aceea; vom deveni răi şi nu ne vom mai putea controla. Mulţi oameni se aduc pe ei înşişi într-o situaţie disperata din cauza vieţii nedrepte pe care o au şi, astfel, ajung în spitale sau chiar se sinucid. Trebuie să luăm aminte că suntem chemaţi în aceasta lume pentru a ne pregăti veşnicia, pentru a intra în viata veşnică de fericire. Dar pentru curăţirea sufletului trebuie să muncim mult, să smulgem din rădăcină toate patimile şi păcatele: ura, supărarea, gelozia... Şi atât de multe sunt aceste patimi, încât nu pot fi numărate. Cum să luptăm cu ele? Mai înainte de toate trebuie să vedeţi care este patima ce vă roade cel mai mult şi „declaraţi-i război”. Atunci când veţi fi biruit această patima, pe celelalte le veţi îndepărta mai uşor…

Odată a venit la noi o cunoştinţă care era foarte suparată: plângea, blestema chiar. Şi, încercând să o linistim, am întrebat-o: „Ce s-a întâmplat, de ce eşti suparată?”

Apoi am găsit pentru ea cuvinte bune, blânde. După ce ne-a spus despre ce era vorba, s-a mai liniştit. Astfel trebuie să ne liniştim şi noi sufletul atunci când nu are pace. Dacă sufletul e într-o astfel de stare, spune-i: „De ce eşti necăjit, te-a supărat ce­va?”

Domnul îţi va ierta toate păcatele. Atunci de ce să nu-i ierţi şi tu pe aproapele? Insuşi Domnul spu­ne: „...cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Atunci când ne vom judeca pe noi înşine, când ne vom aminti de păcatele noastre vom şti că „Domnul ne «rabdă»; de ce să nu-i «răbdăm» atunci şi noi pe aproapele nostru?!”

– De ce unii primesc mai multe daruri decât alţii?

– Domnul ştie cui şi cât să-i dea. Unuia îi dă 10 talanţi, altuia 5, iar altuia unul singur. Fiecăruia după puterile sale. Dar va cere de la fiecare în aceeaşi mă­sură. Cel care a primit 10 talanţi va fi tras la răspunde­re pentru ei, ca nu cumva să-i fi îngropat.

– Ce este mai bine să citeşti: toată Biblia sau nu­mai Noul Testament?

– Biblia cuprinde Vechiul şi Noul Testament. Insuşi cuvântul „biblia” înseamnă cărţile, în limba greacă. Inainte de a citi Vechiul Testament trebuie să-l fi învă­ţat temeinic pe cel Nou, pentru a înţelege prorociile. De exemplu, în Vechiul Testament (Facere 22, 2) ci­tim că Domnul l-a binecuvântat pe Avraam cu un fiu, Isaac, dar i-a spus să-l jertfească pe Muntele Moria. Acesta a ridicat un altar şi când era gata să-l jertfească pe fiul său, îngerul l-a oprit. Aceasta este o prorocie despre evenimentele ce se vor petrece în Noul Testa­ment: aducerea ca Jertfă a Fiului Iisus Hristos de către Tatăl. Isaac purta lemnele spre munte, iar Iisus a pur­tat în acelaşi fel crucea spre Golgota.

Există o profeţie a Parintilor care spune că iudeii trebuie să reconstruiasca Templul şi să-l întâmpine acolo pe Antihrist, deoarece îl vor confunda cu Mesia.

Iata încă un exemplu edificator în ceea ce priveşte legatura Vechiului Testament cu Noul Testament. Po­porul lui Israel a fost în robia egipteană 400 de ani şi Domnul a trimis un conducător ca să-l scoată de acolo. Ajungând la Marea Roşie, evreii au văzut că sunt urmariti. Atunci Moise a făcut cu toiagul semnul crucii in aer, apele s-au despărţit, poporul trecând prin mare ca pe uscat. Când Faraonul a încercat să treacă si el tot pe acolo, a fost înghiţit de ape împreună cu armata lui. Astfel, în Vechiul Testament, în afara sensului concret, istoric, ni se descoperă şi un sens profetic despre Biserica Noului Testament ce va să fie.

Omenirea se află şi ea în robia duhurilor rele pe care o lăsăm în urmă, trecând prin apele Botezului… Poporul lui Israel a fost salvat din robia faraonului, dar a pribegit 40 de ani în pustie, suferind de foame, frig, sete. Domnul nu i-a lăsat, i-a dat drept hrană mana cerească, prepeliţe, i-a dat să bea apă. Numai că poporul nu I-a mulţumit Domnului, ci era veşnic nemultumit, rasculându-se mereu. De aceea, niciunul dintre cei care s-au răsculat nu a intrat în Ţara Făgăduintei. Au intrat doar cei care s-au născut în timpul pribegiei de 40 de ani.Tot aşa se întâmplă şi cu creştinul: dacă a primit Botezul nu înseamnă că toate vor frumoase în viaţa lui. Vor exista şi suferinţe, şi necazuri. Dar Domnul nu-l va lăsa singur şi îi va da cele necesare vieţii, dacă va trăi având în gând cuvintele Mantuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui şi toate acestea se vor adauga voua” (Luca 12, 31). Omul vechi, patimas trebuie sa piara, iar sufletul sa fie curatit.

Noul Testament trebuie citit zi si noapte. Atunci ni se va descoperi si Vechiul Testament.

– Poţi cere de la Dumnezeu ca oamenii să creadă?

– Se poate cere ca Domnul să-l aducă la credinţă pe soţ, pe copil sau pe aproapele, să-i înţelepţească, să-i întărească. Astăzi mulţi au mintea întunecată, neînţelegând că Dumnezeu există. Mulţi enoriaşi ni se plâng: „Aud tot timpul la serviciu: «De ce mergi la biserică? De ce duci şi copiii acolo, că îi strici?»”

Cei care pun asemenea întrebări sunt oameni nefericiţi, care nu ştiu că se îndreaptă spre iad, împreună cu copiii lor. Copiii acestora au toate şansele să ajungă criminali. A venit la mine o femeie, spunându-mi că fiul ei a fost eliberat de curând din închisoare, dar că este foar­te rău, tot timpul e amărât şi supărat. A aruncat cu un scaun în fratele lui de 7 ani şi a ameninţat-o şi pe ea. Ce-i de făcut? Eu am întrebat-o pe femeie: „De câte ori pe an mergi la biserică?” Mi-a răspuns că merge rar, că nu ştie nicio rugăciune, nu posteşte şi nici nu s-a pocăit până acum. Iată şi roadele unei astfel de vieţi.

– De ce au fost prigoniţi pentru predicarea binelui şi a păcii mai întâi prorocii, iar mai apoi Iisus şi creştinii? De ce este lumea atât de rea?

– Adevăraţii slujitori ai Domnului au fost întotdeau­na prigoniţi. In Filocalie se spune că predicatorilor adevăraţi Domnul le dă necazuri. Nu bucurie sau sla­vă, ci necazuri. Dacă un om predică înseamnă că el va avea necazuri, va fi prigonit, va fi vorbit de rău. Numele lui va fi asociat de lume cu clevetirea, bârfele şi raul. Acestea sunt ispitele diavolilor pentru preoţii şi predicatorii adevăraţi. Preotul are de la Domnul o putere deosebită — de a ierta păcatele. De aceea demonii il pândesc şi îl atacă în mod deosebit. Toate puterile iadului se ridică împotriva preoţiei. Atunci când un preot predică, tot iadul se cutremură.

Se spune despre un predicator că vorbea stând desculţ pe nisip. Atunci a venit la el un demon sub forma unui şarpe, vrând să-l muşte, ca să nu mai predi­ce. Predicatorul s-a ridicat în vârful picioarelor, dar nu a încetat să propovăduiască, iar şarpele i-a intrat sub călcâi.

– De ce unii oameni au multe patimi, iar alţii puţine?

– Cei care lucrează cele duhovniceşti au mai puţine patimi, iar cei care slujesc diavolului sunt pătimaşi. Patimile sunt legate între ele, ca într-un lanţ. Dacă omului îi place să mănânce – dacă este lacom -, el are si alte patimi: gânduri desfrânate, iritare, gelozie, suparare… multe patimi vin după una mică. Ţineţi minte: toate se întrepătrund în viaţa duhovnicească! Iar cand omul începe să-I slujească Domnului, lucrând vreo virtute, de aceasta se alipesc şi altele. Şi atunci toate merg altfel în viaţa omului: nu mai are necazuri, iar sufletul îi este liniştit. Cei mândri însă, cei încă­patanaţi si neascultători îşi asumă o responsabilitate foarte mare. Ei pătimesc aici, dar şi în viaţa de apoi vor avea de suferit muncile iadului, focul cel veşnic.

– Ce putere are Proscomidia?

– Un monah din Athos a primit vestea morţii unei cunoştinţe din Rusia. El a luat o prescură, a intrat în altar şi i-a dat-o monahului slujitor, spunându-i: „Pă­rinte, pomeneşte-o pe răposata (X) pentru iertarea pă­catelor sale”. Când a luat copia în mână, monahul a văzut-o pe cea adormită în dreapta Proscomidiarului. Aceasta voia neapărat să vadă jertfa adusă pentru ier­tarea păcatelor ei. Numai atunci când părticica a fost scoasă, ea a zâmbit şi a dispărut. Monahul slujitor i-a dat prescura celuilalt monah, dar acesta nu a putut-o lua în mână. Când l-a întrebat ce s-a întâmplat, el i-a povestit cele văzute. Iată ce putere mare are Proscomidia şi cât de importantă este pentru cei adormiţi. Aceştia nu se mai pot ruga pentru ei înşişi şi atunci aşteaptă rugăciunile rudelor şi ale celor apropiaţi.

– Sunt oare toţi preoţii sfinţi?

– In Sfânta Scriptură scrie că tot ceea ce se consacră lui Dumnezeu este sfânt (Levitic 27, 9). Ştim că în Israel există un oraş care se numeşte Ie­rusalim şi pe care îl numim sfânt, deşi acolo se petrec omucideri, violenţe şi hoţii. Acest oraş este consacrat Domnului, ceea ce înseamnă că este sfânt. Veşmintele preoţeşti pot fi vechi, chiar rupte sau murdare, dar totuşi sunt sfinte. Ele au fost consacrate Domnului.

Creştinii botezaţi care merg la biserică şi participă la slujbe sunt, sfinţi, fiindcă îşi dedică viaţa lui Dum­nezeu. Dacă păcătuiesc, dar se pocăiesc mai apoi, atunci şi Domnul le iartă păcatele prin Taina Mărturi­sirii. Nu în zadar zice diaconul la Liturghie, după ce se cântă „Tatăl nostru“: „Să luăm aminte…”, iar preotul: „Sfintele, Sfinţilor!”, adică Trupul şi Sângele lui Hristos se dau doar celor sfinţi.

Preotul este un om ca toţi ceilalţi, dar are o putere deosebită primită de la Domnul. Cu această putere el savarşeşte Sfintele Taine, prin harul ce-i este dat de la Iisus Hristos Insuşi. Este important să reţinem în acest sens, mai ales cei începători, că diavolul este ca un leu, gata întotdeauna să ne înghită, să ne smulgă din sanul Bisericii, să ne aţâţe împotriva preoţimii. Şi face acest lucru cu multă şiretenie. Ne poate arăta un preot cunoscut, îmbrăcat în alb, curat, pe care noi să-l indragim. Apoi îl putem vedea într-o stare proastă, iar daca-l judecăm, ne facem păcate”.

(din: Indrumar crestin pentru vremurile de azi. Convorbiri cu Parintele Ambrozie. vol. 1, Editura Sophia, Bucuresti, 2008)

Legaturi: