REALISMUL DRAMATIC AL VIETII SFINTILOR. Ispitiri, patimiri, caderi si ridicari ale SFANTULUI IERARH LUCA, NOUL MARTURISITOR SI DOCTOR FARA DE ARGINTI

29-10-2010 Sublinieri

Exilul din Arhanghelsk

“In ziua de 23 aprilie 1930 am fost arestat din nou.

[Autorităţile oraşului voiau să scape de Vlădica Luca, episcop pensionat, profesor lipsit de auditoriu studenţesc, savant ale cărui cărţi nu se publicau; voiau să-l izgoneasca din oraş pe încă un creştin cu coloana vertebrală neinfrantă. In anul 1929 au început să caute un pretext pentru a-l exila pe Vlădica. GPU nu avea nevoie de încălcări reale ale legilor statului, şi în curând s-a prezentat ocazia pentru arestarea influentului episcop, pe care folosind-o puteau dobândi şi un oarecare câştig politic. A fost fabricata o acuzaţie stupidă împotriva episcopului.

Profesorul fiziolog I. P. Mihailovski, care îşi pierduse în 1924 fiul, s-a îmbolnăvit de o psihoză însoţită de crize furioase. El a cerut să fie omorât; fiind mai înainte vreme om credincios, a ajuns să cârtească nebuneşte imporiva lui Dumnezeu şi să hulească, spărgând icoanele cu toporul. A refuzat să îşi înmormânteze fiul, declarând că îl va învia şi se ocupa cu experienţe implicand transfuzii sanguine. Profesorul a formolizat cadavrul băiatului şi l-a pus într-un dulap din sediul catedrei sale, înfăşurându-l într-o împletitură de răchită. Ii cumpara mortului haine, încălţăminte, dulciuri. Mihailovski a devenit grosolan şi crud, se întâmpla să-şi bată soţia şi copiii. Soţia l-a părăsit. După cinci ani el a luat în căsătorie o fată cu douăzeci de ani mai tânără şi s-a cununat cu ea la biserică. Nu după multă vreme nefericitul profesor s-a împuşcat.

In aceeaşi zi, tânăra lui văduvă a venit la episcopul Luca, i-a povestit despre sinucidere şi l-a rugat cu lacrimi pe Vlădica să intervină ca Mihailovski să fie prohodit şi înmormântat creştineşte. Vlădica Luca nu mai era arhiereul locului şi ca atare nu putea da dezlegare pentru o astfel de înmormântare. Făcându-i-se mila de nefericita femeie, el i-a scris un bilet mitropolitului Arsenie. Vlădica Arsenie a răspuns:

„După legile dinainte se cerea adeverinţă medicală care să ateste anormalitatea psihică a celui care s-a împuşcat, în care caz este posibil să i se facă înmormântare creştinească”.

Episcopul Luca a scris pe o foaie parafată:

„Adeveresc că profesorul Mihailovski, pe care l-am cunoscut personal, si-a pus capăt vieţii prin sinucidere într-o stare de neîndoielnică boală psihică, de care suferea de mai bine de doi ani. Dr. în medicină, episcop Luca. 5.VIII. 1929″.

Anchetatorul sovietic care conducea cazul Mihailovski a preferat din considerente politice să considere ca are de-a face nu cu o sinucidere, ci cu un asasinat, si acuzată a fost văduva profesorului. In presă au aparut foiletoane despre această tragedie, în care ca pricinii omorului era indicată religiozitatea celei de-a doua sotii a lui Mihailovski, care ar fi fost pasămite ateu înversunat, şi se făceau aluzii politice făţişe. De caz s-au interesat şi cei din Moscova, a fost trimis acolo pentru a fi studiat, la GPU s-a hotărât să fie transformat într-un caz politic şi antibisericesc. In el a fost implicat şi Vladica Luca. Adeverinţa eliberată de el a devenit probă de baza pentru acuzare.

Din celulă, episcopul Luca i-a trimis anchetatorului următorul bilet:

„Vă rog să luaţi la cunoştinţă că nu cred absolut deloc în seriozitatea acuzării mele în cazul Mihailovski. Drept motiv al arestării mele a servit, fara indoială, răspunsul dat de mine procurorului G. (Goldovski) cu prilejul ultimei vizite pe care mi-a făcut-o…”

La acest bilet, ca şi la cel de-al doilea, nu a urmat nici un răspuns. Anchetatorul GPU i-a convocat unul după altul in cabinetul său pe cei mai importanţi medici ai oraşului, dorind să capete dovezi „fundamentate ştiinţific” cu privire la conflictul dintre Voino-Iaseneţki şi „materialistul” Mihailovski. Savanţii însă vorbeau cu încăpăţânare despre instabilitatea psihică a lui Mihailovski, iar despre episcopul Luca dădeau referinţe foarte respectuoase şi chiar admirative. Nu existase nici un conflict si nici nu avea cum să existe.

Un oarecare ajutor de autopsier de la catedra profesorului Mihailovski, băiat agramat de la ţară, care era totuşi activist de partid, implicat în caz de noul şi perspicacele anchetator, a dat mărturia dorită, în care, printre altele, se spunea:

„Experienţele profesorului Mihailovski lovesc puternic în principiile religioase, soţia profesorului este religioasă, adeverinţa clar mincinoasă despre „boala psihică” a profesorului Mihailovski pe care a eliberat-o profesorul-medic Iaseneţki (Luca) poate fi interpretată în primul rând ca având scopul ascunderii unei crime – asasinarea lui Mihailovski – punându-se ca paravan sinuciderea din motive de boală psihică veche de doi ani, crima având ca scop înlăturarea lui Mihailovski în vederea apărării principiilor religioase ş.a.m.d.”.

Profesorii Slonim şi Ragoza i-au dat anchetatorului Pleşanov o adeverinţă autentificată oficial care atesta faptul că V. F. Voino-Iaseneţki suferă de scleroză aortica, cardioscleroză şi dilataţie semnificativă a inimii. Cei doi, cei mai buni internişti din Taşkent, au scris că

„natura afecţiunii de care suferă Voino-Iaseneţki impune un regim de repaus strict şi tratament sistematic de lunga durată”.

Acelaşi lucru a scris şi doctorul în medicină V. A. Sokolov, care trata insuficienţa cardiacă a Vlădicai. Declaraţiile medicilor nu au fost luate în seamă. Fiica acuzatului, Elena Valentinovna, a cerut permisiunea să-şi vadă tatăl spre a-i transmite medicamentele necesare pentru boala lui de inimă. A urmat rezoluţia:

„A se lăsa fără consecinţe”.

Episcopul Luca l-a rugat pe anchetator să-i îngăduie primirea de cărţi ştiinţifice. Pe cerere s-a scris:

„A se refuza”.

In celula supraplină, unde nu era aer, Vlădica Luca şi-a pierdut cunoştinţa după interogatoriu. Administraţia închisorii s-a făcut că nu s-a intâmplat nimic.

La câteva zile după leşin, Vlădica Luca a fost ridicat de pe laviţa din celulă şi dus în cabinetul anchetatorului Pleşanov. I s-a citit din nou protocolul de acuzare:

Oraşul Taşkent, anul 1930, 6 iulie.

…Şi luând în considerare faptul că 1) Voino-Iaseneţki… este demascat în privinţa faptului că pe data de 5 august 1929, adică în ziua morţii lui Mihailovski, dorind să ascundă urmele crimei asasinei de facto a lui Mihailovski – soţia lui, Ekaterina, a eliberat o adeverinţă premeditat falsă în care atesta că cel ucis era anormal din punct de vedere psihic, cu scopul de a adormi vigilenta expertizei medico-legale; 2) că acest fapt este confirmat de mărturisirile acuzatului şi documentele anexate la dosar; 3) aceste acţiuni criminale sunt prevăzute în art.10-14, punctul 1, din Codul Penal al  RSF Uzbekistan.

.. .S-A HOTĂRÂT

ca cetăţeanul Voino-Iasenetki Valentin Felixovici… să fie inculpat pentru infracţiunea de tăinuire a ucigaşului, prevăzută în art. 10-14, punctul 1, din Codul Penal al RSF Uzbekistan.

Imputernicitul Pleşanov.

Sunt de acord: Butenko, Şeful Secţiei Secrete.

Confirm: Karuţki, împuternicit al Secţiei Secrete”.

Vlădica Luca a ascultat în picioare toate aceste nerozii. De pe el curgeau şiroaie de sudoare, de slăbiciune ii tremurau mâinile, genunchii i se îndoiau, dar a găsit destulă putere pentru a scrie, înmuind tocul în cerneală, sub textul bătut la maşină:

„Acuzaţia mi-a fost prezentată pe data de 13 iunie 1930. Nu mă recunosc vinovat”.

După câteva ceasuri, episcopul Luca era deja în spitalul închisorii. Inima îi cedase.

Vlădica Luca a petrecut un an în celulele închisorii, lipsit de cărţi, fără să primească pachete, fără să se vadă cu cei apropiaţi. Ancheta a fost închisă, însă la GPU tot mai discutau problema. Iarna în strâmtele celule ale închisorii era umed şi rece. Arhiepiscopul Luca era bolnav. De câteva ori a fost dus la spital, apoi din nou la interogatorii. După aceea, din închisoarea internă a GPU a fost dus în cea comună. Numai pe data de 15 mai a anului următor, 1931, a urmat un protocol al Consfătuirii Speciale a colegiilor GPU. Trei necunoscuţi au stabilit, fără nici o confruntare cu acuzatul:

„…Voino-Iaseneţki Valentin Feliksovici să fie exilat prin punctul de frontieră GPU pentru o perioadă de trei ani calculaţi începând cu data de 6 mai 1930″.

Ekaterina Mihailovskaia a fost lipsită de dreptul de reşedinţă în 12 localităţi şi a fost exilată în raionul Cita sau Omsk pentru trei ani.

Vlădica Luca a scris de trei ori anchetatorului şi şefilor acestuia cu rugămintea de a i se înlocui exilul în Siberia cu cel în Asia Centrală sau Turkestanul Chinez, dar a fost refuzat.

In presa „muncitoresc-ţărănească” cazul Mihailovski a luat o amploare nemaivăzută. Au fost scrise la comandă o serie întreagă de producţii artistice: romanul „Graniţa” al lui Borisoglebski, piesa „Experienţa” a lui Treniov, drama „Vom trăi!” a lui Lavrenev. In fiecare dintre acestea genialul savant materialist, care prin experienţele sale ajunsese gata să descopere cum pot fi înviaţi morţii, cadea jertfă fanatismului religios. Erau chiar cazuri de savanţi care reacţionau în presă împotriva caracterului absolut neştiinţific al acestor producţii.paragraful intre paranteze drepte este completarea redactorilor memoriilor Sf. Luca – n.n.]

La interogatorii m-am convins că vor de la mine sa mă lepăd de cinul arhieresc. Atunci am declarat greva foamei în semn de protest. De obicei, aceste declaratii nu sunt luate în seamă şi deţinuţii sunt lăsaţi sa flamânzească în celulă până când starea lor devine periculoasă, şi doar atunci sunt transferaţi în spitalul inchisorii. Pe mine însă m-au trimis la spital dis-de-dimineaţă, îndată după ce am intrat în greva foamei. Am răbdat de foame şapte zile. Insuficienţa cardiacă devenea din ce în ce mai pregnantă şi, în cele din urma, am început să vomit sânge. Acest fapt l-a alarmat foarte tare pe medicul-şef al GPU, care mă vizita în fiecare zi. In a opta zi de greva foamei, pe la prânz, dormitam. In starea de somnolenţă în care eram, am simţit ca lângă patul meu se află un grup de oameni. Deschizând ochii, am văzut un grup de cekişti şi medici, intre care celebrul internist, profesorul Slonim. Medicii mi-au examinat inima şi i-au şoptit şefului cekiştilor ca lucrurile stau prost. S-a dat ordin să fiu dus cu pat cu tot în cabinetul medicului închisorii, unde nu i s-a permis să rămână nici măcar profesorului Slonim.

Şeful cekiştilor mi-a spus:

„Daţi-mi voie să mă prezint – nu mă cunoaşteţi – sunt locţiitorul şefului GPU din Asia Centrală. Noi ţinem foarte mult cont de marea popularitate de care vă bucuraţi atât ca mare chirurg, cât şi ca episcop. Nu putem permite sub nici o formă să continuaţi greva foamei. Vă dau cuvântul onoare ca activist politic că veţi fi eliberat dacă încetati greva foamei”.

Tăceam.

„De ce tăceţi? N-aveţi încredere în mine?”

Am răspuns:

„Ştiţi doar că sunt creştin, iar legea lui Hristos ne porunceşte să nu gândim rău despre nimeni. Bine, vă cred”.

Am fost dus nu în locul dinainte, ci într-o cameră de spital mare şi pustie. Incuietoarea a bubuit şi mi s-a parut că am rămas singur. Deodată însă am auzit tânguiri surde, din ce în ce mai puternice, şi am întrebat:

„Cine plânge? Pentru ce plângeţi?”

Şi am auzit următoarele cuvinte întretăiate de suspine:

„Cum să nu plang văzându-vă? De mult timp urmărim cu încordare soarta dumneavoastră şi vă preţuim mult lupta eroica. Eu sunt un membru al comitetului central al partidului socialist-revoluţionarilor”.

N-a reuşit să îşi termine vorba că încuietoarea a bubuit şi în cameră a intrat şeful departamentului secret al GPU. Acesta i-a spus eserului că îl vor duce în Samarkand, unde fusese arestat, şi acolo îl vor elibera. Până şi un om care avusese mult de-a face cu GPU ca eserul a crezut în spusele cekistului. El era în a nouăsprezecea zi de greva a foamei si ajunsese în acea stare de slăbire a voinţei de rezistenţă, de autocompătimire şi frică de moarte care este inevitabilă la cei ce flămânzesc vreme îndelungată. L-au lăsat în Samarkand câteva zile şi bineînţeles că nu l-au eliberat, ci l-au dus la Moscova. Ce s-a mai întâmplat cu el după aceea, nu ştiu.

Fireşte că nici pe mine nu m-au eliberat, în ciuda cuvântului de onoare al „activistului politic”.

Timp de două-trei zile am primit pachete îmbelşugate de la copiii mei, după care am refuzat să le mai accept şi am declarat din nou greva foamei. Aceasta s-a prelungit două săptămâni, la capătul cărora ajunsesem în aşa o stare că de-abia puteam umbla pe coridorul spitalului ţinându-mă de pereţi. Incercam să citesc ziarul, dar nu înţelegeam nimic, căci parcă mi se aşternuse pe creier un văl greu.

Din nou a venit la mine adjunctul şefului departamentului secret şi mi-a zis:

„Am comunicat la Moscova faptul că faceţi greva foamei şi de acolo a venit verdictul în cazul dumneavoastră, dar nu putem să vi-l comunicăm până nu încetaţi greva foamei”.

Rămăşiţa de încredere pe care o mai aveam în spusele cekiştilor s-a încălzit şi am căzut de acord să încetez greva foamei. Atunci mi s-a declarat că trebuie să merg în oraşul Kotlas nu dus sub pază din etapă în etapă, ci liber – însă şi de această dată am fost înşelat. După aproximativ o săptămână am fost trimis din etapă în etapa şi am mers în vagonul pentru deţinuţi până la Samara unde ne-au lăsat cam o săptămână în închisoare. Cu privire la acea săptămână mi-au rămas amintiri intunecate şi apăsătoare.

La Moscova am fost transferaţi în alt vagon pentru deţinuţi  şi am mers în continuare până în oraşul Kotlas.

In vagon erau atât de mulţi păduchi, că dimineaţa si seara scoteam de pe mine toată lenjeria, găsind în fiecare zi în ea în jurul a o sută de păduchi; printre ei se aflau păduchi negri de o mărime cum nu mai văzusem. Ca merinde pentru drum am primit câte o bucată de paine şi un peşte sărat la doi oameni. Eu nu le-am mâncat.

După  sosirea în Kotlas am fost duşi la trei verste de acesta, pe malul nisipos al Dvinei de Nord, într-un lagăr care primise numele de „Makariha”, alcătuit din două sute de barăci, în care trăiau familii întregi de ţarani „deschiaburiti” din foarte multe gubernii ale Rusiei. Acoperişurile în pantă, din scândură, ale barăcilor, răsăreau de-a dreptul din pământul nisipos. In baraci erau două rânduri de laviţe, iar în mijloc un loc de trecere. Când ploua, prin acoperişurile putrede în baraci se revărsau torente de apă.

Intr-o dimineaţă am văzut cum în piaţeta din centrul lagărului au fost adunaţi două sute de deţinuţi şi după înregistrare au fost mânaţi în nişte barje trase de un vaporaş pe râul Vâcegda, care se varsă nu departe de Kotlas în Dvina de Nord. Vâcegda curge prin locuri pustii, codri deşi, neumblaţi. Precum aveam să aflu mai târziu, toţi cei trimişi cu barjele au fost debarcaţi în adâncul codrului la câteva zeci de verste de Kotlas, li s-au dat topoare şi ferăstraie şi li s-a ordonat să construiască izbe. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ei. Eu am fost mutat la scurt timp din Makariha în Kotlas şi mi s-a propus să consult bolnavii în ambulatoriu, iar ceva mai târziu am fost transferat în calitate de chirurg în spitalul din Kotlas.

Chiar înainte de a fi mutat în Kotlas din Makariha a izbucnit o epidemie de tifos exantematic. Locuitorii Kotlasului mi-au povestit că în Makariha bântuiau cu un an înainte tifosul exantematic şi alte varietăţi de tifos, precum şi epidemii de mai toate bolile contagioase ale copilăriei. In acea perioadă cumplită în Makariha se săpa zilnic câte o groapă mare în care se îngropau la sfârşitul zilei cam saptezeci de cadavre.

Nu mi-a fost dat să operez decât foarte scurt timp în spitalul din Kotlas: am fost anunţat că trebuie să merg cu vaporul la Arhanghelsk. In primul an de viaţă în Arhanghelsk am întâmpinat mari greutăţi cu locuinţa şi eram aproape pe drumuri. Nu numai medicii din spital ci şi – spre marea mea mirare – însuşi episcopul de Arhanghelsk m-au întâmpinat destul de duşmănos.

Mi s-a propus să lucrez ca chirurg în ambulatoriul mare. Acolo am avut posibilitatea să văd femei operate insuficient de radical pentru cancer al glandei mamare, şi de aceea când venea la mine o bolnava cu cancer de sân nu o trimiteam la spital, ci îi efectuam în ambulatoriu o operaţie foarte radicală. Aflând de acest lucru, medicii din spital au făcut plângere împotriva mea la directorul Departamentului regional pentru sănătate, însă acesta i-a întrebat:

„Ei bine, operaţia a decurs cu succes, bolnava este vie, nu au apărut nici un fel de complicaţii: ce mai vreţi?”

Locuind în Arhanghelsk, am observat că mi-a apărut o formaţiune tumorală proeminentă ce mă făcea să suspectez un cancer, lucru pe care l-am comunicat şefului departamentului secret, cerând permisiunea să plec la Moscova pentru operaţie. Acesta a întrebat la Moscova şi după două săptămâni am primit permisiunea de a pleca să mă operez, dar nu la Moscova, ci în Leningrad. Am fost mirat de acest lucru, dar am văzut în trimiterea la Leningrad calea arătată mie de Dumnezeu. In vagon am făcut cunoştinţă cu un tânăr medic, care după sosirea în Leningrad m-a invitat să stau la el, scapându-mă de dificultăţile care mă aşteptau într-un oras necunoscut.

El m-a dus departe, pe insula Vasilievski, într-un mare spital clinic, în secţia de chirurgie a profesorului N. N. Petrov, cel mai bun specialist în oncologie. Profesorul Petrov mi-a acordat multă atenţie şi m-a operat. Tumora excizată s-a dovedit a fi benignă. După  externare am mers în mănăstirea Novo-Devicii, deja închisă, şi am fost primit cu multă prietenie de mitropolitul Serafim, ce locuia acolo.

Din clinică m-a condus în mănăstire fostul meu student, doctorul Jolondz. Am stat de vorbă cu el pe teme medicale, fiind foarte departe de orice gânduri şi dispoziţii sufleteşti cât de cât mistice. Iată însă ce s-a întâmplat în continuare. La mitropolit am ajuns într-o sâmbătă, nu cu mult timp înaintea privegherii de toată noaptea, şi m-am îndreptat spre biserica mare a mănăstirii cu cea mai banală stare sufletească. Slujea un ieromonah, iar eu stăteam în altar.

Când s-a apropiat vremea citirii Evangheliei am simţit deodată o tulburare neînţeleasă, care creştea foarte repede şi care a ajuns să aibă o putere uriaşă în timp ce ascultam cuvintele sfinte. Era a unsprezecea Evanghelie a Invierii. Am primit cuvintele Domnului Iisus Hristos către apostolul Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia ?… Paşte oile Mele (In. 21, 16) cu negrait cutremur şi emoţie, ca fiind spuse nu lui Petru, ci nemijlocit mie. Tremuram cu tot trupul; nu am putut sa mai aştept sfârşitul privegherii, am mers la mitropolitul Serafim şi i-am povestit despre cele întâmplate. El m-a ascultat cu multă luare-aminte, spunându-mi că şi in viaţa lui se întâmplaseră lucruri asemănătoare.

Vreme de încă două-trei luni, de fiecare dată când îmi aduceam aminte de cele trăite la citirea celei de-a unsprezecea Evanghelii, începeam iar să tremur şi lacrimile îmi curgeau şiroaie.

La un destul de scurt răstimp de la întoarcerea mea din Leningrad în Arhanghelsk am fost chemat la Moscova de împuternicitul special al Colegiului GPU şi după sosirea mea acolo, acesta a purtat cu mine vreme de trei săptămâni discuţii zilnice foarte îndelungate. I se dăduse sarcina de a revizui cazul meu, întrucât după spusele lui în Taşkent fusesem judecat de „cretini cu cap de tablă”. Se înţelege că avea misiunea de a ma studia temeinic. In cuvintele lui era multă linguşire, ma ridica în slăvi în fel şi chip. Mi-a promis o catedră de chirurgie în Moscova şi era cât se poate de limpede ca vrea ca eu să mă lepăd de slujirea arhierească.

Cum spuneam mai devreme, înaintea celui de-al doilea arest fusesem scos la pensie de locţiitorul patriarhal, mitropolitul Serghie. Fără să bag de seama, cuvintele mieroase ale împuternicitului special îmi otrăveau inima şi cu mine s-a întâmplat o cât se poate de grea nefericire şi un mare păcat, fiindcă am scris o asemenea declaraţie:

„Nu activez ca arhiereu şi sunt la pensie. In actualele condiţii nu consider că este posibil să continui slujirea, şi ca atare, dacă cinul meu duhovnicesc nu va împiedica aceasta, aş vrea să capăt posibilitatea de a lucra în domeniul chirurgiei. Totuşi, nu mă voi lepăda niciodată de cinul arhieresc”.

Nu înţeleg, nu înţeleg deloc cum am putut să uit atât de repede porunca Insuşi Domnului Iisus Hristos ce mă cutremurase atât de adânc în Leningrad: Paşte mieluşeii Mei… Paşte oile Mele… Singura explicaţie pe care o pot găsi e faptul că imi era din cale afară de greu să mă desprind de chirurgie. După  această declaraţie a mea, a cărei copie am lasat-o mitropolitului Serghie, nu numai că nu am fost eliberat înainte de termen, cum se întâmplă de obicei cu exilaţii chemaţi la împuternicitul special, ci dupa ce m-au dus înapoi în Arhanghelsk mi-au mai adăugat o jumătate de an la termen.

Doar la sfârşitul anului 1933 am fost eliberat şi am plecat la Moscova. Fireşte, Domnul Dumnezeu ştia că am de gând să fac un nou pas păcătos şi m-a prevenit printr-un accident de tren care, din păcate, m-a speriat doar, fără să mă înveţe minte. Primul lucru pe care l-am făcut la Moscova a fost să mă prezint la cancelaria locţiitorului, mitropolitul Serghie. Secretarul acestuia m-a întrebat dacă nu doresc să ocup una dintre catedrele arhiereşti rămase libere. Părăsit de Dumnezeu şi lipsit de judecată, mi-am sporit greul păcat dând poruncii lui Hristos: Paşte oile Mele cumplitul răspuns:

„Nu”.

Ceva mai devreme hotărâsem să plec la Taşkent şi it scrisesem în acest sens mitropolitului Arsenie, dar din răspunsul lui am priceput că nu se bucură deloc de venirea mea.

Incă dinainte de încheierea exilului din Arhanghelsk i-am trimis lui Vladimirski, comisarul poporului pentru ocrotirea sănătăţii, o scrisoare cu rugămintea de a-mi da posibilitatea să mă ocup cu elaborarea studiilor de chirurgie septică într-un institut special de cercetare. Spre pierzania mea, de la mitropolitul Serghie am mers la Ministerul pentru ocrotirea sănătăţii pentru a face personal demersuri în această privinţă. Comisarul poporului, Vladimirski nu m-a primit, ci m-a trimis la adjunctul său. I-am cerut adjunctului să se organizeze pentru mine un institut ştiinţific special de cercetări în domeniul chirurgiei septice. Acesta a arătat multă înţelegere faţă de cererea mea şi a promis că va vorbi despre ea cu Feodorov, directorul institutului de medicină experimentală, care urma să vină la el curând. Spre bucuria diavolului, spre pierzania mea, m-am bucurat foarte mult de acest lucru. Dumnezeu însă, Care m-a păzit şi a îndreptat cărările mele, m-a păzit de pieire căci Feodorov a refuzat să dea pe mâinile unui episcop conducerea unui institut de cercetări ştiinţifice.

Nu aveam încotro s-o mai apuc, însă, în vreme ce prânzeam la mitropolitul Serghie, unul dintre arhierei m-a sfătuit să merg în Crimeea. Fără nici un scop raţional, am urmat acest sfat şi am plecat la Feodosia. Acolo am simţit că m-am abătut de la calea dreaptă si că am fost părăsit de Dumnezeu; mâncam într-un birt murdar, înnoptam în casa unui ţăran şi am sfârşit prin a lua o altă hotărâre fără noimă: să mă întorc în Arhanghelsk. Acolo am primit din nou bolnavi în ambulatoriu vreme de două luni. In Arhanghelsk s-a deschis pe atunci un institut de medicină şi mi s-a propus catedra de chirurgie. Am refuzat şi, venindu-mi întru- câtva în fire, am plecat la Taşkent. Să rămân însă în Taşkent, făcând probleme mitropolitului Arsenie, nu era cu putinţă. Am decăzut în aşa măsură că am îmbrăcat haine civile şi în Ministerul pentru ocrotirea sănătăţii am primit postul de consultant pe lângă spitalul de boli exotice. Si acolo simţeam că harul lui Dumnezeu m-a parasit. Operaţiile pe care le făceam erau nereuşite. Am intrat in rolul, nepotrivit pentru un episcop, de lector de oncologie şi în curând am fost greu pedepsit de Dumnezeu. M-am îmbolnăvit de febra tropicală Papatacci, care s-a complicat cu desprindere de retină la ochiul stâng.

Plecând la Taşkent, am primit conducerea unei mici secţii de chirurgie septică, având douăzeci şi cinci de paturi, de pe lângă spitalul clinic orăşenesc. Mai târziu această secţie a fost extinsă la cincizeci de paturi.

Nu după multă vreme, am aflat de operaţia oftalmologului elveţian Gopin, prin care se vindecau între 60 Şi 80 de procente din cazurile de dezlipire de retină. Această operaţie s-a răspândit rapid în toate ţările, şi în Moscova o efectua profesorul Odinţov. Am lăsat munca în domeniul chirurgiei septice şi am plecat la Moscova, în clinica lui Odinţov. Acesta mi-a făcut de două ori operaţia Gopin, fiindcă prima dată nu identificase exact toate punctele de dezlipire. După operaţie zăceam cu ochii bandajaţi şi, seara târziu, m-a cuprins iarăşi dorinţa pătimaşă de a continua munca în domeniul chirurgiei septice. Chibzuiam cum să-i scriu din nou comisarului poporului pentru ocrotirea sănătătii şi, cu aceste gânduri, am adormit. Mântuindu-mă, Domnul Dumnezeu mi-a trimis un somn prevestitor cu totul neobişnuit, pe care mi-l aduc aminte cu desăvârşită limpezime şi acum, după mulţi ani.

Visam că sunt într-o bisericuţă pustie, în care era luminat puternic doar altarul. In bisericuţă, nu departe de altar, lângă perete, se afla racla unui oarecare cuvios, acoperită cu un capac greu din lemn. In altar, pe Sfânta Masă, era pusă o scândură lată, iar pe aceasta era întins un cadavru omenesc gol. De amândouă părţile mesei şi înapoia acesteia stăteau în picioare studenti si medici, care fumau în timp ce eu le ţineam un curs de anatomie pe cadavru. Deodată m-a cutremurat un bubuit greu şi, întorcându-mă, am văzut că a căzut capacul de pe racla cuviosului, acesta s-a aşezat pe raclă si, întorcându-se, mă priveşte cu dojana mută. M-am trezit plin de groază.

Nu pot să înţeleg de ce, dar acest vis înfricoşător nu mi-a băgat minţile în cap. După externare m-am întors în Taskent şi am continuat încă doi ani munca în secţia de chirurgie septică, muncă legată nu arareori de necesitatea efectuării de studii pe cadavre. Şi nu o dată mi-a trecut prin cap că o asemenea muncă este de neîngăduit pentru un episcop. Mai bine de doi ani am continuat această muncă şi nu puteam să mă rup de ea, fiindcă ea îmi oferea una după alta descoperiri ştiinţifice foarte importante, şi observaţiile acumulate în secţia de chirurgie septică aveau să alcătuiască mai apoi cel mai important fundament pentru cartea mea „Studii de chirurgie septică”.

In rugăciunile mele de pocăinţă am cerut cu osârdie iertare de la Dumnezeu pentru continuarea vreme de doi ani a lucrului în chirurgie, însă odată rugăciunea mea a fost oprită de un glas din lumea nepământească: „Pentru aceasta nu te pocăi!” Şi am înţeles că „Studiile de chirurgie septică” au fost plăcute lui Dumnezeu fiindcă au mărit nespus de mult puterea şi însemnătatea mărturisirii numelui lui Hristos de către mine în focul propagandei antireligioase.

Pe data de 10 februarie 1936 a murit subit în urma unei hemoragii cerebrale mitropolitul Arsenie. Cu Prea Sfinţitul Arsenie întreţineam cele mai apropiate şi mai prieteneşti relaţii. El îi iubea pe copiii mei şi pe Sofia Sergheevna şi mergea deseori la ei. Mi-a dăruit doua fotografii ale sale, scriind pe una dintre ele: Jertfei pentru jertfă (Filipeni 2, 17), iar pe cealaltă: Prin tine, frate, s-au odihnit inimile sfinţilor (Filimon 1, 7). S-a fotografiat şi împreună cu mine. Imi asculta predicile cu multă luare-aminte şi le preţuia mult. Despre sine spunea că a împlinit tot ce îl menise Dumnezeu să împlinească, şi ca atare aştepta moartea”.

(Sfantul Luca, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit patimirea, Editura Sophia)

Completare Razboi intru cuvant:

Sf. Luca al Crimeei a fost un caz rar de episcop dublat de un savant-chirurg ale carui descoperiri in medicina erauatat de importante, incat pana si sovieticii au trebuit sa i le recunoasca.  El incearca sa foloseasca in mod constient faima sa stiintifica pentru a ajuta Biserica:

In ceea ce priveste activitatea sa stiintifica, publicarea de carti si articole, primirea premiului de Stat, acestea erau privite de Vladica Luca drept un mijloc de a ridica autoritatea Bisericii. […] Vladica Luca socotea ca munca sa stiintifica va atrage la ortodoxie numerosi intelectuali. Asa s-a si intamplat. Intr-una din emisiunile din acea perioada ale postului de radio BBC se comunica faptul ca un grup de tineri francezi a trecut la ortodoxie, acestia facand in declaratia lor trimitere la savantii crestini din URSS: Ivan Pavlov, Vladimir Filatov si arhiepiscopul Luca Voino-Iasenetki.

Dar, dupa cum reiese insa si din capitolul de mai sus, activitatea stiintifica a constituit si una din cele mai puternice ispite cu care s-a confruntat Sf. Luca, mai puternica, prin faptul ca era launtrica, decat cea a prigoanelor sovietice. A fi episcop inainte de al doilea razboi mondial era echivalent cu asumarea unei vieti de haituit si marginalizat, de tinta a presiunilor si prigoanelor comuniste, de greutati ridicate de fratii mincinosi si starea mai mult decat precara a eparhiilor. Pentru cineva care avea la degetul mic gloria stiintifica si un statut de recunoastere din partea tuturor, pentru dobandirea lor nefiind necesare decat lepadarea de arhierie, decizia de a ramane episcop reprezinta o puternica si tulburatoare marturisire, dupa cum se vede citind dintr-o scrisoare a lui ce dateaza dupa perioada descrisa mai sus:

“Adu-ti aminte, Misa, ca monahismul meu, cu fagaduintele lui, rangul meu, slujirea adusa de mine lui Dumnezeu sunt pentru mine cel mai sfant lucru si prima datorie. M-am ledapat in chip adevarat si adanc de lume si de slava medicala (care, bineinteles, ar fi putut fi foarte mare in ce ma priveste), asa incat pentru mine niciun lucru lumesc nu are acum vreun pret. Iar slujirea lui Dumnezeu este toata bucuria mea, toata viata mea, caci adanca este credinta mea. (…) Chiar daca situatia Bisericii nu s-ar fi schimbat atat de substantial (este vorba de relativa “slabire” a prigoanei sistematice ateiste de dupa razboi – n.n.), chiar daca nu m-ar fi ocrotit inalta mea valoare stiintifica, nu as fi sovait sa purced iarasi pe calea slujirii active a Bisericii, fiindca voi, copii mei, n-aveti nevoie de ajutorul meu, iar cu inchisoarea si exilurile sunt obisnuit si nu ma tem de ele. O, de-ai sti tu cat de prostesc si marginit este ateismul, cat de vie si reala este impartasirea cu Dumnezeu a celor ce il iubesc pe El!”

A se vedea si linkurile:


Categorii

Biserica rastignita, Marturisirea Bisericii, Sfantul Luca al Crimeei, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

26 Commentarii la “REALISMUL DRAMATIC AL VIETII SFINTILOR. Ispitiri, patimiri, caderi si ridicari ale SFANTULUI IERARH LUCA, NOUL MARTURISITOR SI DOCTOR FARA DE ARGINTI

  1. Nu-i (iarasi) frumos sa marturisesc inca ceva, dar tin sa spun cat de drag imi este acest Sfant, LUKA AL CRIMEII, inimii mele si familiei mele, si cat de MARE OCROTITOR este el pentru oamenii in suferinta…

    Acum mai bine de doua saptamani, mi-a nascut sotia al 5-lea prunc, un baietel. Ne facusem planuri ca sotia sa nasca la Timisoara, fiindca acolo era doctorita care o supraveghease pe tot timpul sarcinii, numai ca nu a fost asa, si sotia a nascut pana la urma la Caransebes (o luasera niste contractii dureroase si bruste foarte de dimineata, in ziua de 13 octombrie, pe cand inca nu se luminase de ziua (care dupa catva timp au incetat desavarsit, dar ne-au alarmat pueternic pe mine si pe parintii mei), si eram la tara si am chibzuit ca este mai intelept sa mergem imdeiat cu masina la cel mai apropiat oras de noi, si sa nu riscam sa mergem pana la Timisoara, caci era riscul ca sa nasca pe drum…)!
    Sotia a ajuns la spital la Caransebes, dimineata in jurul orei 8, si cand am plecat de acasa, si-a luat cu ea (printre lucrurile ei) si ICOANA SF. LUKA AL CRIMEII (care in casa noastra este la mare cinste si evlavie…) pe care si-a pus-o la capatai pe patul din spital.

    Toata dimineata si toata dupa-amiaza nu avut deloc probleme, iar medicul care a consultat-o i-a spus ca nu va naste in acea zi, ci in ziua urmatoare sau chiar mai tarziu. Cand am aflat asta, eu m-am intors acasa la ceilalti copii, si am sunat-o pe sotie de cateva ori la telefon. La telefon imi spunea ca este bine, ca are contractii foarte rare si nedureroase, si ca va naste …cine stie cand…

    Dar deodata, dupa ora 17, au sunat niste asistente de la Caransebes acasa la noi, si au spus “sa vina repede sotul la spital ca sotia lui are o puternica hemoragie (umpluse tot patul de sange) si trebuie sa fie operata si sa i se faca o cezariana (riscanta) de urgenta”. Asistenta care sunsase a vorbit cu mama, caci eu aveam niste treburi prin casa.
    Cand am auzit, m-am imbracat la repezeala si am plecat cu tata la spital, inainte de a pleca strigam: “Maica Domnului NU INGADUI sa moara sotia si sa-mi ramana ceilalti 4 copii orfani, si TU Sfinte Luka, VEGEHAZA asupra doctorilor care o vor opera si ajuta-le, conducandu-le nevazut mainile si bisturiul lor…”!

    Cand am ajuns, am vazut cum alergau niste asistente, duceau un borcan mare cu sange in maini, si una imi spusese, AVETI UN BAIETEL…!

    Ceea ce vreau sa spun este altceva…Cezariana a fost facuta de doi medici, un medic si o doctorita, iar cu doctorita am apucat sa stau imdeiat de vorba, dupa ce a iesit din “blocul operator” si mi-a spus ca a fost o cezariana foarte riscanta si complicata, care i-a solicitat mult pe ei, medicii, si ca sotia mea A AVUT SANSA…!

    In ziua urmatoare, aceeasi tanara doctorita i-a spus sotiei: “Doamna, dvs., ati avut un mare noroc, caci ati avut dislocare si rupere de placenta si toate tratatele de medicina spun ca in asemenea cazuri moare de obicei copilul imediat, si de cele mai multe ori se intampla sa moara si copilul si mama impreuna, dvs., sunteti un caz fericit, caci si copilul si dvs, TRAITI…”.

    Copilul s-a nascut dupa ce incepuse la capela Siptalului VECERNIA SF.PARASCHEVA.
    Ne hotarasem sa-i punem numele doar de SERAFIM si atat, caci eu si sotia iubim 3 oameni ai lui Dumnezeu care au avut acest nume (Sf. Seraphim de Sarov, Sf. Seraphim de Virita, si Parintele Seraphim Rose), dar ulterior copilul a primit 3 nume: SERAFIM-LUCA-PARASCHIV, ultimile doua in cinstea (si ca o recunostinta fata de ajutorul MEDICAL….nevazut pe care l-au dat celor doi medici care i-au facut cezariana sotiei…) Sfintilor Luka Al Crimei si a Sf. Parascheva, caci cu vercernia din seara de 13 octombrie, incepuse Ziua Liturgica…a acestei Sfinte.

    Aici am vrut sa ajung…
    Sotia mea a fost la un pas de moarte, si la fel si copilul meu. Si pentru a doua oara in viata, acest SFANT AL LUI HRISTOS, ne-a facut un MARE BINE, noua si familiei noastre (cu doar cateva luni in urma imi facuse mie un alt bine si tot pe un pat de spital, fusesem la un pas de dializa…)!

    Acum ceilalti copii il striga pe micutul lor fratior…”D-l Luca”, iar Icoana lui il vegheaza pe pruncul nostru in camera unde este patutul lui, impreuna cu Icoana Sfintei Parascheva…!

    Cat sotia a stat in spital (o saptamana sub supraveghere medicala) m-am apucat sa citesc din cartea “AM IUBIT PATIMIREA”, si pot marturisi ca nici o alta carte pe care am citit-o pana acum nu m-a ZGUDUIT mai tare ca aceasta. Traim (cu suspans) relatarile Sf. Luka despre calatoriile sale dincolo de Cercul Polar, despre “saltul prin vazduh” cu saniile trase de cai, peste crapatura de gheata de pe fluviul Enisey, despre operatiile facute taranilor si copiilor bolnavi de cataracta si de boli de picioare, si despre toate peripetiile lui…

    Acest Sfant a ajuns asa de drag pacatosului meu suflet, ca nu pot sa nu ma gandesc la el in fiecare zi, si sa ma rog catre el, sarutandu-i Sfanta Icoana si cerundu-i sa MIJLOCEASCA LA DOMNUL pentru mine si pentru familia mea…

    Celor care nu il cunosc inca, le recomand sa citeasca aceasta CARTE – “AM IUBIT PATIMIREA” si vor gasi in ea UN MARE INVATATOR pentru viata lor, iar prin Cinstirea si Pretuirea evlavioasa pe care vor incepe sa i-o dea acestui Sfant al Lui Hristos, vor gasi un mare PRIETEN si un mare si grabnic AJUTATOR, mai ales in problemele de sanatate…!

    Multumim pentru postare, fratilor admini!

    Domnul sa aiba mila de noi toti…!

  2. @Vela Gheorghe

    Sa-ti Binecuvanteze DUMNEZEU copiii si sa va dea sanatate si PACEA SA.
    FRATE VELA GHEORGHE, iti urmaresc de mult timp ” interventiile” si mereu m-am bucurat de ele. Eu nu prea ma omor in a-mi exprima “parerile” (am “zis” si eu ceva, de vreo doua ori acum mai bine de un an)pe acest blog, in schimb il studiez aproape zilnic cu mare interes si seriozitate,drept pentru care profit de aceasta ocazie sa-mi exprim dragostea frateasca pentru tot ceea ce fac:”adminilor” si tuturor celor ce fac comentarii lipsite de rautate.
    DUMNEZEU SA NE MILUIASCA!

  3. @ CORNELIU!

    Si pe fratia ta si pe membrii familiei fratiei tale, Sa va Binecuvinteze Domnul si sa va trimita Pacea si Ocrotirea si Ajutorul Sau in viata dvs., si sa va “randuiasca” sa ajungeti sa Il “cunoasteti” si sa-l “descoperiti” pe acest minunat Sfant al Sau – Sf. Luka al Crimeii, si bogatia de “indrumari” si “invataturi” care sunt cuprinse in cartile sale de predici si in Istoria Vietii sale!

    Doamne Ajuta!

  4. @Vela Gheorghe

    Sa binecuvanteze Domnul toata familia ta mai frate, sa va aiba in paza Lui in continuare….balsam la suflet a fost pentru mine marturisirea fratiei tale aici.
    Sa nu pregetati nici tu si nici alti frati comentatori de aici sa marturisiti minunile facute voua de catre sfinti, ingeri, Maica Domnului cu puterea Domnului nostru care ne iubeste infinit de mult.
    “Sa spui cat bine ti-a facut tie Domnul”…de cate ori avem ocazia sa marturisim cat bine ne-a venit noua de la Domnul sa nu ne oprim; avem nevoie sa spunem asta mai ales azi, cand inimile s-au racit si oamenii nu mai cred decat in mintea lor omeneasca si puterea masinilor.
    Mare minune s-a intamplat cu voi si mult ajutor ati primit si de la Sf Cuvioasa Paraschiva si de la Sfantul Luca, sa pastrati evlavia pentru dansii peste ani si ani.
    Slava Tie Doamne slava Tie!

    @ Corneliu
    Bine ai venit frate printre comentatori. Eu una te-as incuraja sa mai scrii. De ce? Sincera sa fiu si mie imi vine greu sa-mi exprim parerile in general si aici in special caci aici sunt oameni mult mai luminati decat mine, si fratii admini si comentatorii. Ce ma face totusi sa scriu? Cateodata vreau sa-mi exprim bucuria nespusa ce mi se intampla cand vad cate-o bijuterie de articol care m-a ajutat foarte mult fix in clipa aceea, semn ca Bunul Dumnezeu nu ma lasa in intuneric. Alte dati mai este cate un suflet care cere ajutor sau pur si simplu rataceste prin hatisuri si nu pot lasa pe nimeni sa bajbaie si sa se raneasca, mai ales cand am trecut si eu prin ce trece acel suflet….ma doare si nu pot trece nepasatoare. Alteori pun intrebari, sau fac afirmatii care in multe cazuri imi pot fi corectate si pentru care sunt recunoscatoare.
    As putea spune ca este o efervescenta care nu lasa spiritul sa doarma sau sa se multumeasca cu ce a agonisit. Unul zice ca a citit o carte, altul ca a cunoscut un parinte, altul ca isi pune intrebari. Si chiar exemplul fratelui Vela Gheroghe, ce ar fi fost daca s-ar fi multumit sa citeasca acest articol si nu ne-ar fi impartasit minunea petrecuta cu familia lui, din varii motive?
    Scrie frate, caci mai invatam si noi unii de la altii, ne mai “slefuim sufletele”, si mai e si bucuria intalnirii intre frati, care nu e de lepadat.

  5. @ CristinaP!

    Da surioara, mult ajutor am primit de la Maica Domnului si de la Cei doi Sfinti de care am vorbit si poate si de la Sfintii Serafim se Sarov si de Virita (la acesta din urma eu si mai ales sotia rugandu-ne mai mai des tocmai pentru reusita nasterii copilului).

    Pentru ca fratia ta m-ai indemnat pe mine si pe altii sa spunem cat de mult bine ne-a facut noua Domnul si Maica Domnului si Sfintii lui Hristos in viata noastra si cu deosebire in momentele dificile si in incercarile si ispitele noastre, vreau sa mai fac o mica “adaugire” la ceea ce am spus mai sus despre Interventia NEVAZUTA a acestui Sfant in salvarea sotiei mele si a copilasului meu.

    Dupa ce sotia a iesit din spital, mi-a povestit cateva lucruri despre medicii care i-au facut cezariana si cu deosebire despre tanara doctorita care a operat-o. Dupa accentul vorbirii, doctorita aceasta parea ca este originara din Republica Moldova, dar intr-o zi i-a spus sotiei asa: “La noi in Russia, cand eram mai mica bunica mea mi-a spus ca la acest “moment” al nasterii i se spune “soroc”… M-am minunat, imi spunea sotia, cand am auzit ca pomeneste despre Russia. In ziua de Sfanta Parascheva, a venit in salonul unde se odihnea sotia dupa nastere, si le-a spus tinerelor care nascusera si ele prin cezariana si erau si ele in salon: “Fetelor voi siti oare ce ZI si ce SARBATOARE MARE este astazi? Este Sfanta PARASCHEVA!”, si a pronuntat atat de bucuroasa numele Sfintei Parascheva….
    Doctorita aceasta era foarte credincioasa. Cu cateva momente de a incepe hemoragia sotiei, ea tocmai intrase “de garda”, si medicul care o consulatase pe sotie dimineata, se pregatea sa plece acasa, dar cand a auzit ca este o “complicatie” la pacienta “Vela”, a ramas si el impreuna cu tanara doctorita de garda si au intrat amadoi in operatia de cezariana. Aici, spunea sotia “am vazut purtarea de grija a Domnului si a Maicii Sale care mi-a trimis doi medici in acel cumplit moment.”

    Ceea ce vreau sa spun este faptul ca desi acesti doi medici nu aveau vreun mare renume (decat local), cum au alti medici din Timisoara si din tara, totusi au “reusit” sa efectueze o cezariana foarte grea si foarte dificila, care i-ar fi pus la grea incercare chiar pe profesori universitari din domeniul medicinei!
    Spitalul din Caransebes este slab dotat, este un spital obisnuit de provincie, care nu are o baza materiala si tehnica deosebita si nici specialisti deosebiti, si totusi in acest spital, doi medici obisnuiti si cu mijloace si instrumente medicale modeste si nesofisticate au reusit sa faca o operatie de cezariana care era dificil de efectuat chiar in marile spitale din marile orase ale tarii, care au o baza tehnica si materiala deosebit de performanta.

    Si mi-am adus aminte de MINUNILE pe care le facea Sf. Luka al Crimeii, cand opera bolnavi de afectiuni deosbit de grave de ochi si de alte organe si membre ale corpului, in spitalele mici de provincie si atat de slab dotate din Rusia si apoi chiar in unele SATE din Russia (cand a a fost trimis de catre conducerea comunista in exilul fortat catre Oceanul Inghetat), folosindu-se de bricege si instrumente medicale “rudimentare”…!

    Am “citit” din ceea ce mi-a spus sotia (despre saracacioasa (in aparate si instrumente medicale) “sala de operatie” in care a fost operata si din cele ce mi-a spus sotia despre modul intelept cum s-au purtat cei doi medici (care desi erau tensionati, ca pierduse mult sange, au dat dovada de un calm si o stapanire de sine deosebite)…tocmai “MANA NEVAZUTA” a Sf.Luka, care exact asa opera cazuri grave de bolnavi in Russia, in prima jumatate a secolului trecut, reusind operatii IMPOSIBILE pentru alti medici, fara sa aiba nici macar strictul necesar de instrumentar medical…(In Cartea – “AM IUBIT PATIMIREA”, din care au postat Fratii admini materialul de mai sus, se aminteste despre un “caz special” al Sfantului Luka pe care el l-a marturisit pe cand era in inchisoare, unui musulman, despre operatia pe care a facut-o intr-un sat din Siberia, unui bolnav, cu un “briceag”, si i-a cusut rana cu “par de femeie”, reusind operatia si fara ca rana sa se infecteze…).

    Or, INFLUENTA si INTERVENTIA “NEVAZUTA” si TAINICA, dar REALA si CLARA a acestui Sfant- Luka al Crimeii, in acest moment “de cumpana” pentru viata sotiei mele si a pruncusorului nostru, m-a determinat sa ii pun unul din Nume (alaturi de Paraschiv)…numele de LUCA!
    Iar un alt “motiv” este faptul ca NUMELE DE LUCA este tare drag bolnavilor care se trateaza de suferinte in spitalul din Caransebes, si este DES invocat de catre ei, caci Hramul Capelei spitalului (care este in realitate o frumoasa bisericuta de lemn asemanatoare ca stil arhitectural cu cele maramuresene, dar mai micuta) este inchinat Sf. Apostol si Evanghelist LUCA (tocmai pentru ca a fost si MEDIC), iar pe preotul slujitor al acestei Biserici il cheama tot Luca, si cand acest Parinte Slujitor face la fiecare liturghie, “otpustul” slujbei, POMENESTE de fiecare data Numele Sf. Apostol LUCA, iar bolnavii si medicii si asistentii medicali care intra in Biserica (si care nu sunt deloc putini, caci la Liturghia oficiata in Cinstea Sfintei Parascheva, la care am participat anul acesta pentru prima data in aceasta bisericuta, am vazut ca erau destul de multe cadre medicale prezente, cu deosebire doctorite si asistente si infirmiere…) AUD si AFLA si DESCOPERA acest nume al acestui mare Apostol al lui Hristos, si incep apoi sa se roage Sf. Apostol LUCA, care este ocrotitorul lor, al bolnavilor, ca sa-i tamaduiasca…).

    Ceea ce iarsi vreau sa mai amintesc este un lucru care m-a miscat si emotionat la acest spital…La intrare se afla un izvor de apa, frumos impodobit cu marmora, si pe marmora prin care curge apa izvorului este incrustat un verset din Sfanta Scriptura…despre cei care INSETEAZA si care vor sa vina la Hristos sa le dea APA VIETII VESNICE. Astfel de izvoare impodobite cu marmora si cu “versete din Scriptura” mai sunt si in alte zone ale orasului si toate sunt facute “din porunca” episcopului locului, numele lui, fiind amintit pe fiecare izvor.

    Cam asta am vrut sa “adaug” la cele spuse despre Sf. Luka.
    De acum incolo pentru mine si pentru sotia si familia mea el este un mare PRIETEN si BINEFACTOR si OCROTITOR, si nadajduiesc sa ajung prin mila lui Dumnezeu intr-o zi in Orasul Simferopol din Ukraina si sa ma inchin cu recunostinta la mormantul sau si la Sfintele sale Moaste!

    Dumnezeu sa aiba mila de noi toti…!

  6. Am scris si eu un scurt comentariu despre Sfantul Luca al Crimeii intr-o postare mai veche, si imi amintesc bine despre marturisirea data de fratele Vela Gheorghe cu privire la vindecarea sa pe patul de spital. Felicitari pentru venirea pe lume a fetitei si va dorim multa sanatate intregii familii!
    Am multa nadejde si evlavie la acest Sfant Marturisitor si am convingerea ca poate ajuta fiecaruia dupa credinta sa. Fratii admin. de la « razboi intru cuvant » au facut cunoscute cateva minuni savarsite de Sfantul in cadrul unei biserici din Grecia care detine o parte din sfintele sale moaste… de unde am inteles ca Sfantul Ierarh Luca, Doctorul fara de arginti este inca si « grabnic ajutator ». Acolo scriam ca Sfantul m-a vindecat de o durere acuta si insuportabila de ureche, aproape instantaneu – chiar in clipa in care i-am cerut ajutorul.
    Apoi cartea « Am iubit patimirea » m-a miscat profund, deoarece nu stiu daca am intalnit un om mai capabil, mai demn si mai tare in credinta sa ca acest Sfant Parinte, care sa fi trecut printr-un asemenea noian infinit de umilinte, denigrari, inscenari si conditii vitrege de trai, de-a lungul a peste 40 de ani de munca asidua si de slujire neintrerupta. Cata rabdare si spirit de jertfa, virtuti care ne-ar face pe unii dintre noi sa rosim…
    Insa de fapt intaia oara am aflat despre acest Sfant Doctor in urma cu aprox. trei ani, de la o maica stareta din jud. Bacau. Dansa ma indemna sa ma rog la Sf. Luca pentru a-mi ajuta sa-mi inchei studiile cu bine. Se pare ca Sfantul cerea in tinerete ca Bunul Dumnezeu sa-i faca mintea incapatoare pentru « a stoca » un volum imens de cunostinte : « In timp ce studiam fizica, chimia, mineralogia, aveam senzatia, fizica aproape, ca imi silesc creierul sa lucreze cu lucruri care ii sunt straine. Creierul, intocmai ca o minge de cauciuc comprimata, tindea sa arunce afara continutul ce ii era strain. Totusi, luam numai note maxime si am capatat pe neasteptate un interes enorm pentru anatomie. » (op. cit, p. 11).
    Sf. Luca imi este la fel de drag ca si Sf. Ioan Maximovici, caci amandoi au lucrat ca niste Ierarhi marturisitori si tamaduitori, fiind iubiti si cinstiti de credinciosi de pretutindeni. Fie ca Domnul nostru si Maica Sa sa ne miluiasca si pe noi pentru mijocirile acestor minunati alesi ai Sai!

  7. @Vela Gheorghe

    Multumim frate pentru marturia ta, intr-adevar Sf Luca al Crimeii a fost langa doctori in acele clipe.
    Ma bucura si faptul ca in acea bisericuta din spital intra si medici si cadre medicale nu numai bolnavi, pentru ca prin rugaciuni facute de toata obstea spitalului se creaza o treime lucratoare in procesul de vindecare: Dumnezeu, bolnav si doctori.
    Sa va bucurati fratilor unii de altii ani indelungati impreuna cu Domnul, Maica Domnului si sfintii Lui.

  8. Viata Sfantului Luca Arhiepiscopul Crimeii a fost o jertfa continua adusa lui Dumnezeu si aproapelui. Nu se poate sa nu-l iubim pe Sf. Luca. A facut din meseria lui de doctor un adevarat apostolat. Si-a dedicat viata vindecaii celor mai sarmani si mai nevoiasi oameni, fara a cere nimic in schimb, asa cum suntem noi obisnuiti sa ni se pretinda bani cand mergem la doctor. Era fericit ca poate sa-i faca bine pe oameni. Asta era rasplata lui. A fost un profesor universitar desavarsit invatand multe generatii de doctori, si a adus multe contributii in perfectionarea metodelor de anestezie pentru operatiile complicate si delicate pe care le facea. A fost o somitate in domeniul medicinii recunoscut atat in Rusia cat si peste tot in lume, unde metodele lui inovatoare in chirurgie au fost aplicate. Dupa ce a ramas vaduv la o varsta relativ tanara, avand patru copii foarte mici, nu s-a recasatorit, ci a pastrat neintinata Taina Casatoriei alegand crucea calugariei, si apoi a preotiei, si mai apoi a arhieriei. A ales calea cea stramta, lucru pe care nu multi ar fi fost dispusi sa-l faca. S-a luptat din greu cu autoritatile comuniste pentru rezolvarea nevoilor bisericii care suferea cumplite lovituri in anii bolsevismului. A fost deportat la Cercul Polar si a stat in inchisori timp de 11 ani, dar peste tot si-a exercitat cu dragoste vocatia de doctor si de preot. A fost un om foarte curajos si neclintit in credinta s-a. Sa ne rugam Sfantului Luca Arhiepiscopul Crimeii, noul doctor fara de arginti sa fim sanatosi trupeste si sufleteste, si sa fim statornici in credinta.

  9. Vela Gheorghe,
    foarte miscatoare marturisirea dvs. Domnul sa va ajute!
    Particele din sfintele moaste ale Sf. Luca sunt si la Bucuresti – pana va ajuta Domnul sa ajungeti in Ucraina. Unde anume, stiu administratorii de aici.

  10. @ Vela Gheorghe. Ceea ce povestiti dvs. este tipic pentru ajutorul pe care sfintii il dau la nastere. Cunosc cazul unei prietene care de curind a nascut foarte usor. Ne-a povestit ca de cite ori avea contractii si incepeau durerile se gindea la Sf. Nectarie (de la Eghina)si durerile scadeau in intensitate, iar nasterea s-a petrecut mult mai repede decit prevazusera doctorii, fara complicatii si fara mari dureri. Comentariul ei era: Asa, sa tot nasti!

  11. Un model vrednic de urmat pentru toti arhiepiscopii si nu numai,un vladica ce a stiut sa incurajeze “mica turma” astfel: “Voi,voi voi,cei ce ma ascultati,sunteti aceasta turma mica.Si sa stiti si sa credeti ca mica turma a lui Hristos este de neinvins,ei nu are ce-i face nimeni,ea nu se teme de nimic,fiindca stie si pazeste totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: .Asa ca daca nici portile iadului nu vor birui Biserica Lui,mica Lui turma,pentru ce sa ne tulburam,pentru ce sa ne facem griji,pentru ce sa ne intristam?!
    N-avem de ce,n-avem de ce!Mica turma a Lui Hristos,adevarata turma a Lui Hristos nu poate fi vatamata de nici o propaganda.” (“Am iubit patimirea”,p.184).
    “AM IUBIT PATIMIREA,FIINDCA MINUNAT CARATESTE SUFLETUL”!(Sf. Luca)
    Sfinte Luca,ocroteste mica turma care “pazeste totdeauna marile cuvinte ale Lui Hristos”! Amin

  12. @Vela Gheorghe Domnul sa iti binecuvanteze familia,si sa va bucurati de noul dar de la Dumnezeu: Asa lucreaza sfintii lui Dumnezeu: sa ne ajute Domnul sa calcam pe urmele lor!Sfinte salutari la toata familia!SLAVIT SA FIE DOMNUL!

  13. Cu o mica “intarziere” (caci am fost plecat vreo doua zile de acasa si nu am intrat pe net…),
    Iti MULTUMESC mult de tot, frate NICU TINCA, fiindca Sf. Icoana protectoare a Sf. Luka pe care a avut-o, atat sotia la spital cat si eu, cand amandoi am fost incoltiti de suferinte trupesti si prin care Sf. Luka a lucrat “binele” si ocrotoirea si noastra, este tocmai ICOANA cea pe care ai cumparat-o fratia ta din Ukraina si ne-ai daruit-o cu multa dragoste frateasca, atunci cand ne-ai vizitat acasa la noi, impreuna cu familia fratiei voastre…!

    Inca o data iti multumim pentru scumpul DAR SFANT pe care ni l-ai facut, si prin care acest Sfant al lui Hristos ne-a facut atat de mult bine…!

    Domnul si acest minunat Sfant Facator de minuni SA-TI RASPLATEASCA TANIC si la aratare cum stie mai bine pentru dragostea fratiei tale…

    Slavit Sa Fie Domnul!

  14. Pingback: Război întru Cuvânt » Praznuirea Sfantului Luca al Crimeei la Paraclisul Spitalului Parhon. Ce ne invata sfantul ierarh si medic chirurg despre CUM TREBUIE SA NE EDUCAM COPIII?
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » Chirurgul facator de minuni: SFANTUL LUCA AL CRIMEEI – 50 de ani de la nasterea in cer (11 iunie). ACATISTUL. CUVINTE DE MANGAIERE SI INTARIRE
  16. Pingback: SFANTUL LUCA AL CRIMEEI: “Am iubit patimirea” -
  17. Pingback: A INCEPUT POSTUL SFINTILOR APOSTOLI PETRU SI PAVEL. Sfantul Luca al Crimeei: CUVANT IMPORTANT DESPRE INTINAREA DE LA LUME: Sa fugim de nerusinare, de clevetire, de ura si aroganta ucigase, de sectanti! -
  18. Pingback: Marturii despre minuni contemporane ale SFANTULUI DOCTOR LUCA AL CRIMEEI -
  19. Pingback: SA FIM ATENTI LA CHEMARILE LUI DUMNEZEU DIN VIATA NOASTRA! Predica (si audio) a parintelui NICHIFOR HORIA la Evanghelia tanarului bogat (2014) -
  20. Pingback: Marturii despre minuni contemporane ale SFANTULUI DOCTOR LUCA AL CRIMEEI | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: VIATA SI MINUNILE SFANTULUI LUCA AL CRIMEEI – “geniu al medicinei si om al lui Hristos” (VIDEO – documentar; marturii contemporane; cuvinte pentru suflet) | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: Sfantul Luca al Crimeei: CUM PUTEM PURTA POVARA DURERILOR VIETII? CARTIREA INMULTESTE NECAZURILE. “Multumiti, multumiti totdeauna lui Dumnezeu! Pentru toate trebuie sa-I multumim” | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: VIATA SI MINUNILE SFANTULUI LUCA AL CRIMEEI (video – documentar; marturii contemporane) | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: “AM IUBIT PĂTIMIREA, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”. BINECUVANTAREA NEDREPTATII si PRIGOANA IZBAVITOARE. Suferinta muceniceasca si slujirea jertfelnica din inchisorile bolsevice, din exilul siberian si de la inceputul razboiului ale
  25. Pingback: Sfantul episcop Luca in fata unui “colosal val al diavolului”: MILOSTIVIRE JERTFELNICA si DISPOZITIE MUCENICEASCA in vremea demolarii bisericilor: “Principalul în viaţă este să faci întotdeauna bine oamenilor. Dacă nu poţi să fac
  26. Pingback: SPOVEDANIA UNUI SFANT. Lupta cotidiana a SFANTULUI IOAN DE KRONSTADT cu patimile si ispitele IRASCIBILITATII si FURIEI, manifestate in viata de familie: “Dăruieşte-mi, Doamne, dragoste pentru cei de aproape ai mei, care trăiesc împreună cu mine
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate