REALISMUL DRAMATIC AL VIETII SFINTILOR. Ispitiri, patimiri, caderi si ridicari ale SFANTULUI IERARH LUCA, NOUL MARTURISITOR SI DOCTOR FARA DE ARGINTI

Exilul din Arhanghelsk

“In ziua de 23 aprilie 1930 am fost arestat din nou.

[Autorităţile oraşului voiau să scape de Vlădica Luca, episcop pensionat, profesor lipsit de auditoriu studenţesc, savant ale cărui cărţi nu se publicau; voiau să-l izgoneasca din oraş pe încă un creştin cu coloana vertebrală neinfrantă. In anul 1929 au început să caute un pretext pentru a-l exila pe Vlădica. GPU nu avea nevoie de încălcări reale ale legilor statului, şi în curând s-a prezentat ocazia pentru arestarea influentului episcop, pe care folosind-o puteau dobândi şi un oarecare câştig politic. A fost fabricata o acuzaţie stupidă împotriva episcopului.

Profesorul fiziolog I. P. Mihailovski, care îşi pierduse în 1924 fiul, s-a îmbolnăvit de o psihoză însoţită de crize furioase. El a cerut să fie omorât; fiind mai înainte vreme om credincios, a ajuns să cârtească nebuneşte imporiva lui Dumnezeu şi să hulească, spărgând icoanele cu toporul. A refuzat să îşi înmormânteze fiul, declarând că îl va învia şi se ocupa cu experienţe implicand transfuzii sanguine. Profesorul a formolizat cadavrul băiatului şi l-a pus într-un dulap din sediul catedrei sale, înfăşurându-l într-o împletitură de răchită. Ii cumpara mortului haine, încălţăminte, dulciuri. Mihailovski a devenit grosolan şi crud, se întâmpla să-şi bată soţia şi copiii. Soţia l-a părăsit. După cinci ani el a luat în căsătorie o fată cu douăzeci de ani mai tânără şi s-a cununat cu ea la biserică. Nu după multă vreme nefericitul profesor s-a împuşcat.

In aceeaşi zi, tânăra lui văduvă a venit la episcopul Luca, i-a povestit despre sinucidere şi l-a rugat cu lacrimi pe Vlădica să intervină ca Mihailovski să fie prohodit şi înmormântat creştineşte. Vlădica Luca nu mai era arhiereul locului şi ca atare nu putea da dezlegare pentru o astfel de înmormântare. Făcându-i-se mila de nefericita femeie, el i-a scris un bilet mitropolitului Arsenie. Vlădica Arsenie a răspuns:

„După legile dinainte se cerea adeverinţă medicală care să ateste anormalitatea psihică a celui care s-a împuşcat, în care caz este posibil să i se facă înmormântare creştinească”.

Episcopul Luca a scris pe o foaie parafată:

„Adeveresc că profesorul Mihailovski, pe care l-am cunoscut personal, si-a pus capăt vieţii prin sinucidere într-o stare de neîndoielnică boală psihică, de care suferea de mai bine de doi ani. Dr. în medicină, episcop Luca. 5.VIII. 1929″.

Anchetatorul sovietic care conducea cazul Mihailovski a preferat din considerente politice să considere ca are de-a face nu cu o sinucidere, ci cu un asasinat, si acuzată a fost văduva profesorului. In presă au aparut foiletoane despre această tragedie, în care ca pricinii omorului era indicată religiozitatea celei de-a doua sotii a lui Mihailovski, care ar fi fost pasămite ateu înversunat, şi se făceau aluzii politice făţişe. De caz s-au interesat şi cei din Moscova, a fost trimis acolo pentru a fi studiat, la GPU s-a hotărât să fie transformat într-un caz politic şi antibisericesc. In el a fost implicat şi Vladica Luca. Adeverinţa eliberată de el a devenit probă de baza pentru acuzare.

Din celulă, episcopul Luca i-a trimis anchetatorului următorul bilet:

„Vă rog să luaţi la cunoştinţă că nu cred absolut deloc în seriozitatea acuzării mele în cazul Mihailovski. Drept motiv al arestării mele a servit, fara indoială, răspunsul dat de mine procurorului G. (Goldovski) cu prilejul ultimei vizite pe care mi-a făcut-o…”

La acest bilet, ca şi la cel de-al doilea, nu a urmat nici un răspuns. Anchetatorul GPU i-a convocat unul după altul in cabinetul său pe cei mai importanţi medici ai oraşului, dorind să capete dovezi „fundamentate ştiinţific” cu privire la conflictul dintre Voino-Iaseneţki şi „materialistul” Mihailovski. Savanţii însă vorbeau cu încăpăţânare despre instabilitatea psihică a lui Mihailovski, iar despre episcopul Luca dădeau referinţe foarte respectuoase şi chiar admirative. Nu existase nici un conflict si nici nu avea cum să existe.

Un oarecare ajutor de autopsier de la catedra profesorului Mihailovski, băiat agramat de la ţară, care era totuşi activist de partid, implicat în caz de noul şi perspicacele anchetator, a dat mărturia dorită, în care, printre altele, se spunea:

„Experienţele profesorului Mihailovski lovesc puternic în principiile religioase, soţia profesorului este religioasă, adeverinţa clar mincinoasă despre „boala psihică” a profesorului Mihailovski pe care a eliberat-o profesorul-medic Iaseneţki (Luca) poate fi interpretată în primul rând ca având scopul ascunderii unei crime – asasinarea lui Mihailovski – punându-se ca paravan sinuciderea din motive de boală psihică veche de doi ani, crima având ca scop înlăturarea lui Mihailovski în vederea apărării principiilor religioase ş.a.m.d.”.

Profesorii Slonim şi Ragoza i-au dat anchetatorului Pleşanov o adeverinţă autentificată oficial care atesta faptul că V. F. Voino-Iaseneţki suferă de scleroză aortica, cardioscleroză şi dilataţie semnificativă a inimii. Cei doi, cei mai buni internişti din Taşkent, au scris că

„natura afecţiunii de care suferă Voino-Iaseneţki impune un regim de repaus strict şi tratament sistematic de lunga durată”.

Acelaşi lucru a scris şi doctorul în medicină V. A. Sokolov, care trata insuficienţa cardiacă a Vlădicai. Declaraţiile medicilor nu au fost luate în seamă. Fiica acuzatului, Elena Valentinovna, a cerut permisiunea să-şi vadă tatăl spre a-i transmite medicamentele necesare pentru boala lui de inimă. A urmat rezoluţia:

„A se lăsa fără consecinţe”.

Episcopul Luca l-a rugat pe anchetator să-i îngăduie primirea de cărţi ştiinţifice. Pe cerere s-a scris:

„A se refuza”.

In celula supraplină, unde nu era aer, Vlădica Luca şi-a pierdut cunoştinţa după interogatoriu. Administraţia închisorii s-a făcut că nu s-a intâmplat nimic.

La câteva zile după leşin, Vlădica Luca a fost ridicat de pe laviţa din celulă şi dus în cabinetul anchetatorului Pleşanov. I s-a citit din nou protocolul de acuzare:

„Oraşul Taşkent, anul 1930, 6 iulie.

…Şi luând în considerare faptul că 1) Voino-Iaseneţki… este demascat în privinţa faptului că pe data de 5 august 1929, adică în ziua morţii lui Mihailovski, dorind să ascundă urmele crimei asasinei de facto a lui Mihailovski – soţia lui, Ekaterina, a eliberat o adeverinţă premeditat falsă în care atesta că cel ucis era anormal din punct de vedere psihic, cu scopul de a adormi vigilenta expertizei medico-legale; 2) că acest fapt este confirmat de mărturisirile acuzatului şi documentele anexate la dosar; 3) aceste acţiuni criminale sunt prevăzute în art.10-14, punctul 1, din Codul Penal al  RSF Uzbekistan.

.. .S-A HOTĂRÂT

ca cetăţeanul Voino-Iasenetki Valentin Felixovici… să fie inculpat pentru infracţiunea de tăinuire a ucigaşului, prevăzută în art. 10-14, punctul 1, din Codul Penal al RSF Uzbekistan.

Imputernicitul Pleşanov.

Sunt de acord: Butenko, Şeful Secţiei Secrete.

Confirm: Karuţki, împuternicit al Secţiei Secrete”.

Vlădica Luca a ascultat în picioare toate aceste nerozii. De pe el curgeau şiroaie de sudoare, de slăbiciune ii tremurau mâinile, genunchii i se îndoiau, dar a găsit destulă putere pentru a scrie, înmuind tocul în cerneală, sub textul bătut la maşină:

„Acuzaţia mi-a fost prezentată pe data de 13 iunie 1930. Nu mă recunosc vinovat”.

După câteva ceasuri, episcopul Luca era deja în spitalul închisorii. Inima îi cedase.

Vlădica Luca a petrecut un an în celulele închisorii, lipsit de cărţi, fără să primească pachete, fără să se vadă cu cei apropiaţi. Ancheta a fost închisă, însă la GPU tot mai discutau problema. Iarna în strâmtele celule ale închisorii era umed şi rece. Arhiepiscopul Luca era bolnav. De câteva ori a fost dus la spital, apoi din nou la interogatorii. După aceea, din închisoarea internă a GPU a fost dus în cea comună. Numai pe data de 15 mai a anului următor, 1931, a urmat un protocol al Consfătuirii Speciale a colegiilor GPU. Trei necunoscuţi au stabilit, fără nici o confruntare cu acuzatul:

„…Voino-Iaseneţki Valentin Feliksovici să fie exilat prin punctul de frontieră GPU pentru o perioadă de trei ani calculaţi începând cu data de 6 mai 1930″.

Ekaterina Mihailovskaia a fost lipsită de dreptul de reşedinţă în 12 localităţi şi a fost exilată în raionul Cita sau Omsk pentru trei ani.

Vlădica Luca a scris de trei ori anchetatorului şi şefilor acestuia cu rugămintea de a i se înlocui exilul în Siberia cu cel în Asia Centrală sau Turkestanul Chinez, dar a fost refuzat.

In presa „muncitoresc-ţărănească” cazul Mihailovski a luat o amploare nemaivăzută. Au fost scrise la comandă o serie întreagă de producţii artistice: romanul „Graniţa” al lui Borisoglebski, piesa „Experienţa” a lui Treniov, drama „Vom trăi!” a lui Lavrenev. In fiecare dintre acestea genialul savant materialist, care prin experienţele sale ajunsese gata să descopere cum pot fi înviaţi morţii, cadea jertfă fanatismului religios. Erau chiar cazuri de savanţi care reacţionau în presă împotriva caracterului absolut neştiinţific al acestor producţii. – paragraful intre paranteze drepte este completarea redactorilor memoriilor Sf. Luca – n.n.]

La interogatorii m-am convins că vor de la mine sa mă lepăd de cinul arhieresc. Atunci am declarat greva foamei în semn de protest. De obicei, aceste declaratii nu sunt luate în seamă şi deţinuţii sunt lăsaţi sa flamânzească în celulă până când starea lor devine periculoasă, şi doar atunci sunt transferaţi în spitalul inchisorii. Pe mine însă m-au trimis la spital dis-de-dimineaţă, îndată după ce am intrat în greva foamei. Am răbdat de foame şapte zile. Insuficienţa cardiacă devenea din ce în ce mai pregnantă şi, în cele din urma, am început să vomit sânge. Acest fapt l-a alarmat foarte tare pe medicul-şef al GPU, care mă vizita în fiecare zi. In a opta zi de greva foamei, pe la prânz, dormitam. In starea de somnolenţă în care eram, am simţit ca lângă patul meu se află un grup de oameni. Deschizând ochii, am văzut un grup de cekişti şi medici, intre care celebrul internist, profesorul Slonim. Medicii mi-au examinat inima şi i-au şoptit şefului cekiştilor ca lucrurile stau prost. S-a dat ordin să fiu dus cu pat cu tot în cabinetul medicului închisorii, unde nu i s-a permis să rămână nici măcar profesorului Slonim.

Şeful cekiştilor mi-a spus:

„Daţi-mi voie să mă prezint – nu mă cunoaşteţi – sunt locţiitorul şefului GPU din Asia Centrală. Noi ţinem foarte mult cont de marea popularitate de care vă bucuraţi atât ca mare chirurg, cât şi ca episcop. Nu putem permite sub nici o formă să continuaţi greva foamei. Vă dau cuvântul onoare ca activist politic că veţi fi eliberat dacă încetati greva foamei”.

Tăceam.

„De ce tăceţi? N-aveţi încredere în mine?”

Am răspuns:

„Ştiţi doar că sunt creştin, iar legea lui Hristos ne porunceşte să nu gândim rău despre nimeni. Bine, vă cred”.

Am fost dus nu în locul dinainte, ci într-o cameră de spital mare şi pustie. Incuietoarea a bubuit şi mi s-a parut că am rămas singur. Deodată însă am auzit tânguiri surde, din ce în ce mai puternice, şi am întrebat:

„Cine plânge? Pentru ce plângeţi?”

Şi am auzit următoarele cuvinte întretăiate de suspine:

„Cum să nu plang văzându-vă? De mult timp urmărim cu încordare soarta dumneavoastră şi vă preţuim mult lupta eroica. Eu sunt un membru al comitetului central al partidului socialist-revoluţionarilor”.

N-a reuşit să îşi termine vorba că încuietoarea a bubuit şi în cameră a intrat şeful departamentului secret al GPU. Acesta i-a spus eserului că îl vor duce în Samarkand, unde fusese arestat, şi acolo îl vor elibera. Până şi un om care avusese mult de-a face cu GPU ca eserul a crezut în spusele cekistului. El era în a nouăsprezecea zi de greva a foamei si ajunsese în acea stare de slăbire a voinţei de rezistenţă, de autocompătimire şi frică de moarte care este inevitabilă la cei ce flămânzesc vreme îndelungată. L-au lăsat în Samarkand câteva zile şi bineînţeles că nu l-au eliberat, ci l-au dus la Moscova. Ce s-a mai întâmplat cu el după aceea, nu ştiu.

Fireşte că nici pe mine nu m-au eliberat, în ciuda cuvântului de onoare al „activistului politic”.

Timp de două-trei zile am primit pachete îmbelşugate de la copiii mei, după care am refuzat să le mai accept şi am declarat din nou greva foamei. Aceasta s-a prelungit două săptămâni, la capătul cărora ajunsesem în aşa o stare că de-abia puteam umbla pe coridorul spitalului ţinându-mă de pereţi. Incercam să citesc ziarul, dar nu înţelegeam nimic, căci parcă mi se aşternuse pe creier un văl greu.

Din nou a venit la mine adjunctul şefului departamentului secret şi mi-a zis:

„Am comunicat la Moscova faptul că faceţi greva foamei şi de acolo a venit verdictul în cazul dumneavoastră, dar nu putem să vi-l comunicăm până nu încetaţi greva foamei”.

Rămăşiţa de încredere pe care o mai aveam în spusele cekiştilor s-a încălzit şi am căzut de acord să încetez greva foamei. Atunci mi s-a declarat că trebuie să merg în oraşul Kotlas nu dus sub pază din etapă în etapă, ci liber – însă şi de această dată am fost înşelat. După aproximativ o săptămână am fost trimis din etapă în etapa şi am mers în vagonul pentru deţinuţi până la Samara unde ne-au lăsat cam o săptămână în închisoare. Cu privire la acea săptămână mi-au rămas amintiri intunecate şi apăsătoare.

La Moscova am fost transferaţi în alt vagon pentru deţinuţi  şi am mers în continuare până în oraşul Kotlas.

In vagon erau atât de mulţi păduchi, că dimineaţa si seara scoteam de pe mine toată lenjeria, găsind în fiecare zi în ea în jurul a o sută de păduchi; printre ei se aflau păduchi negri de o mărime cum nu mai văzusem. Ca merinde pentru drum am primit câte o bucată de paine şi un peşte sărat la doi oameni. Eu nu le-am mâncat.

După  sosirea în Kotlas am fost duşi la trei verste de acesta, pe malul nisipos al Dvinei de Nord, într-un lagăr care primise numele de „Makariha”, alcătuit din două sute de barăci, în care trăiau familii întregi de ţarani „deschiaburiti” din foarte multe gubernii ale Rusiei. Acoperişurile în pantă, din scândură, ale barăcilor, răsăreau de-a dreptul din pământul nisipos. In baraci erau două rânduri de laviţe, iar în mijloc un loc de trecere. Când ploua, prin acoperişurile putrede în baraci se revărsau torente de apă.

Intr-o dimineaţă am văzut cum în piaţeta din centrul lagărului au fost adunaţi două sute de deţinuţi şi după înregistrare au fost mânaţi în nişte barje trase de un vaporaş pe râul Vâcegda, care se varsă nu departe de Kotlas în Dvina de Nord. Vâcegda curge prin locuri pustii, codri deşi, neumblaţi. Precum aveam să aflu mai târziu, toţi cei trimişi cu barjele au fost debarcaţi în adâncul codrului la câteva zeci de verste de Kotlas, li s-au dat topoare şi ferăstraie şi li s-a ordonat să construiască izbe. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ei. Eu am fost mutat la scurt timp din Makariha în Kotlas şi mi s-a propus să consult bolnavii în ambulatoriu, iar ceva mai târziu am fost transferat în calitate de chirurg în spitalul din Kotlas.

Chiar înainte de a fi mutat în Kotlas din Makariha a izbucnit o epidemie de tifos exantematic. Locuitorii Kotlasului mi-au povestit că în Makariha bântuiau cu un an înainte tifosul exantematic şi alte varietăţi de tifos, precum şi epidemii de mai toate bolile contagioase ale copilăriei. In acea perioadă cumplită în Makariha se săpa zilnic câte o groapă mare în care se îngropau la sfârşitul zilei cam saptezeci de cadavre.

Nu mi-a fost dat să operez decât foarte scurt timp în spitalul din Kotlas: am fost anunţat că trebuie să merg cu vaporul la Arhanghelsk. In primul an de viaţă în Arhanghelsk am întâmpinat mari greutăţi cu locuinţa şi eram aproape pe drumuri. Nu numai medicii din spital ci şi – spre marea mea mirare – însuşi episcopul de Arhanghelsk m-au întâmpinat destul de duşmănos.

Mi s-a propus să lucrez ca chirurg în ambulatoriul mare. Acolo am avut posibilitatea să văd femei operate insuficient de radical pentru cancer al glandei mamare, şi de aceea când venea la mine o bolnava cu cancer de sân nu o trimiteam la spital, ci îi efectuam în ambulatoriu o operaţie foarte radicală. Aflând de acest lucru, medicii din spital au făcut plângere împotriva mea la directorul Departamentului regional pentru sănătate, însă acesta i-a întrebat:

„Ei bine, operaţia a decurs cu succes, bolnava este vie, nu au apărut nici un fel de complicaţii: ce mai vreţi?”

Locuind în Arhanghelsk, am observat că mi-a apărut o formaţiune tumorală proeminentă ce mă făcea să suspectez un cancer, lucru pe care l-am comunicat şefului departamentului secret, cerând permisiunea să plec la Moscova pentru operaţie. Acesta a întrebat la Moscova şi după două săptămâni am primit permisiunea de a pleca să mă operez, dar nu la Moscova, ci în Leningrad. Am fost mirat de acest lucru, dar am văzut în trimiterea la Leningrad calea arătată mie de Dumnezeu. In vagon am făcut cunoştinţă cu un tânăr medic, care după sosirea în Leningrad m-a invitat să stau la el, scapându-mă de dificultăţile care mă aşteptau într-un oras necunoscut.

El m-a dus departe, pe insula Vasilievski, într-un mare spital clinic, în secţia de chirurgie a profesorului N. N. Petrov, cel mai bun specialist în oncologie. Profesorul Petrov mi-a acordat multă atenţie şi m-a operat. Tumora excizată s-a dovedit a fi benignă. După  externare am mers în mănăstirea Novo-Devicii, deja închisă, şi am fost primit cu multă prietenie de mitropolitul Serafim, ce locuia acolo.

Din clinică m-a condus în mănăstire fostul meu student, doctorul Jolondz. Am stat de vorbă cu el pe teme medicale, fiind foarte departe de orice gânduri şi dispoziţii sufleteşti cât de cât mistice. Iată însă ce s-a întâmplat în continuare. La mitropolit am ajuns într-o sâmbătă, nu cu mult timp înaintea privegherii de toată noaptea, şi m-am îndreptat spre biserica mare a mănăstirii cu cea mai banală stare sufletească. Slujea un ieromonah, iar eu stăteam în altar.

Când s-a apropiat vremea citirii Evangheliei am simţit deodată o tulburare neînţeleasă, care creştea foarte repede şi care a ajuns să aibă o putere uriaşă în timp ce ascultam cuvintele sfinte. Era a unsprezecea Evanghelie a Invierii. Am primit cuvintele Domnului Iisus Hristos către apostolul Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia ?… Paşte oile Mele (In. 21, 16) cu negrait cutremur şi emoţie, ca fiind spuse nu lui Petru, ci nemijlocit mie. Tremuram cu tot trupul; nu am putut sa mai aştept sfârşitul privegherii, am mers la mitropolitul Serafim şi i-am povestit despre cele întâmplate. El m-a ascultat cu multă luare-aminte, spunându-mi că şi in viaţa lui se întâmplaseră lucruri asemănătoare.

Vreme de încă două-trei luni, de fiecare dată când îmi aduceam aminte de cele trăite la citirea celei de-a unsprezecea Evanghelii, începeam iar să tremur şi lacrimile îmi curgeau şiroaie.

La un destul de scurt răstimp de la întoarcerea mea din Leningrad în Arhanghelsk am fost chemat la Moscova de împuternicitul special al Colegiului GPU şi după sosirea mea acolo, acesta a purtat cu mine vreme de trei săptămâni discuţii zilnice foarte îndelungate. I se dăduse sarcina de a revizui cazul meu, întrucât după spusele lui în Taşkent fusesem judecat de „cretini cu cap de tablă”. Se înţelege că avea misiunea de a ma studia temeinic. In cuvintele lui era multă linguşire, ma ridica în slăvi în fel şi chip. Mi-a promis o catedră de chirurgie în Moscova şi era cât se poate de limpede ca vrea ca eu să mă lepăd de slujirea arhierească.

Cum spuneam mai devreme, înaintea celui de-al doilea arest fusesem scos la pensie de locţiitorul patriarhal, mitropolitul Serghie. Fără să bag de seama, cuvintele mieroase ale împuternicitului special îmi otrăveau inima şi cu mine s-a întâmplat o cât se poate de grea nefericire şi un mare păcat, fiindcă am scris o asemenea declaraţie:

„Nu activez ca arhiereu şi sunt la pensie. In actualele condiţii nu consider că este posibil să continui slujirea, şi ca atare, dacă cinul meu duhovnicesc nu va împiedica aceasta, aş vrea să capăt posibilitatea de a lucra în domeniul chirurgiei. Totuşi, nu mă voi lepăda niciodată de cinul arhieresc”.

Nu înţeleg, nu înţeleg deloc cum am putut să uit atât de repede porunca Insuşi Domnului Iisus Hristos ce mă cutremurase atât de adânc în Leningrad: Paşte mieluşeii Mei… Paşte oile Mele… Singura explicaţie pe care o pot găsi e faptul că imi era din cale afară de greu să mă desprind de chirurgie. După  această declaraţie a mea, a cărei copie am lasat-o mitropolitului Serghie, nu numai că nu am fost eliberat înainte de termen, cum se întâmplă de obicei cu exilaţii chemaţi la împuternicitul special, ci dupa ce m-au dus înapoi în Arhanghelsk mi-au mai adăugat o jumătate de an la termen.

Doar la sfârşitul anului 1933 am fost eliberat şi am plecat la Moscova. Fireşte, Domnul Dumnezeu ştia că am de gând să fac un nou pas păcătos şi m-a prevenit printr-un accident de tren care, din păcate, m-a speriat doar, fără să mă înveţe minte. Primul lucru pe care l-am făcut la Moscova a fost să mă prezint la cancelaria locţiitorului, mitropolitul Serghie. Secretarul acestuia m-a întrebat dacă nu doresc să ocup una dintre catedrele arhiereşti rămase libere. Părăsit de Dumnezeu şi lipsit de judecată, mi-am sporit greul păcat dând poruncii lui Hristos: Paşte oile Mele cumplitul răspuns:

„Nu”.

Ceva mai devreme hotărâsem să plec la Taşkent şi it scrisesem în acest sens mitropolitului Arsenie, dar din răspunsul lui am priceput că nu se bucură deloc de venirea mea.

Incă dinainte de încheierea exilului din Arhanghelsk i-am trimis lui Vladimirski, comisarul poporului pentru ocrotirea sănătăţii, o scrisoare cu rugămintea de a-mi da posibilitatea să mă ocup cu elaborarea studiilor de chirurgie septică într-un institut special de cercetare. Spre pierzania mea, de la mitropolitul Serghie am mers la Ministerul pentru ocrotirea sănătăţii pentru a face personal demersuri în această privinţă. Comisarul poporului, Vladimirski nu m-a primit, ci m-a trimis la adjunctul său. I-am cerut adjunctului să se organizeze pentru mine un institut ştiinţific special de cercetări în domeniul chirurgiei septice. Acesta a arătat multă înţelegere faţă de cererea mea şi a promis că va vorbi despre ea cu Feodorov, directorul institutului de medicină experimentală, care urma să vină la el curând. Spre bucuria diavolului, spre pierzania mea, m-am bucurat foarte mult de acest lucru. Dumnezeu însă, Care m-a păzit şi a îndreptat cărările mele, m-a păzit de pieire căci Feodorov a refuzat să dea pe mâinile unui episcop conducerea unui institut de cercetări ştiinţifice.

Nu aveam încotro s-o mai apuc, însă, în vreme ce prânzeam la mitropolitul Serghie, unul dintre arhierei m-a sfătuit să merg în Crimeea. Fără nici un scop raţional, am urmat acest sfat şi am plecat la Feodosia. Acolo am simţit că m-am abătut de la calea dreaptă si că am fost părăsit de Dumnezeu; mâncam într-un birt murdar, înnoptam în casa unui ţăran şi am sfârşit prin a lua o altă hotărâre fără noimă: să mă întorc în Arhanghelsk. Acolo am primit din nou bolnavi în ambulatoriu vreme de două luni. In Arhanghelsk s-a deschis pe atunci un institut de medicină şi mi s-a propus catedra de chirurgie. Am refuzat şi, venindu-mi întru- câtva în fire, am plecat la Taşkent. Să rămân însă în Taşkent, făcând probleme mitropolitului Arsenie, nu era cu putinţă. Am decăzut în aşa măsură că am îmbrăcat haine civile şi în Ministerul pentru ocrotirea sănătăţii am primit postul de consultant pe lângă spitalul de boli exotice. Si acolo simţeam că harul lui Dumnezeu m-a parasit. Operaţiile pe care le făceam erau nereuşite. Am intrat in rolul, nepotrivit pentru un episcop, de lector de oncologie şi în curând am fost greu pedepsit de Dumnezeu. M-am îmbolnăvit de febra tropicală Papatacci, care s-a complicat cu desprindere de retină la ochiul stâng.

Plecând la Taşkent, am primit conducerea unei mici secţii de chirurgie septică, având douăzeci şi cinci de paturi, de pe lângă spitalul clinic orăşenesc. Mai târziu această secţie a fost extinsă la cincizeci de paturi.

Nu după multă vreme, am aflat de operaţia oftalmologului elveţian Gopin, prin care se vindecau între 60 Şi 80 de procente din cazurile de dezlipire de retină. Această operaţie s-a răspândit rapid în toate ţările, şi în Moscova o efectua profesorul Odinţov. Am lăsat munca în domeniul chirurgiei septice şi am plecat la Moscova, în clinica lui Odinţov. Acesta mi-a făcut de două ori operaţia Gopin, fiindcă prima dată nu identificase exact toate punctele de dezlipire. După operaţie zăceam cu ochii bandajaţi şi, seara târziu, m-a cuprins iarăşi dorinţa pătimaşă de a continua munca în domeniul chirurgiei septice. Chibzuiam cum să-i scriu din nou comisarului poporului pentru ocrotirea sănătătii şi, cu aceste gânduri, am adormit. Mântuindu-mă, Domnul Dumnezeu mi-a trimis un somn prevestitor cu totul neobişnuit, pe care mi-l aduc aminte cu desăvârşită limpezime şi acum, după mulţi ani.

Visam că sunt într-o bisericuţă pustie, în care era luminat puternic doar altarul. In bisericuţă, nu departe de altar, lângă perete, se afla racla unui oarecare cuvios, acoperită cu un capac greu din lemn. In altar, pe Sfânta Masă, era pusă o scândură lată, iar pe aceasta era întins un cadavru omenesc gol. De amândouă părţile mesei şi înapoia acesteia stăteau în picioare studenti si medici, care fumau în timp ce eu le ţineam un curs de anatomie pe cadavru. Deodată m-a cutremurat un bubuit greu şi, întorcându-mă, am văzut că a căzut capacul de pe racla cuviosului, acesta s-a aşezat pe raclă si, întorcându-se, mă priveşte cu dojana mută. M-am trezit plin de groază.

Nu pot să înţeleg de ce, dar acest vis înfricoşător nu mi-a băgat minţile în cap. După externare m-am întors în Taskent şi am continuat încă doi ani munca în secţia de chirurgie septică, muncă legată nu arareori de necesitatea efectuării de studii pe cadavre. Şi nu o dată mi-a trecut prin cap că o asemenea muncă este de neîngăduit pentru un episcop. Mai bine de doi ani am continuat această muncă şi nu puteam să mă rup de ea, fiindcă ea îmi oferea una după alta descoperiri ştiinţifice foarte importante, şi observaţiile acumulate în secţia de chirurgie septică aveau să alcătuiască mai apoi cel mai important fundament pentru cartea mea „Studii de chirurgie septică”.

In rugăciunile mele de pocăinţă am cerut cu osârdie iertare de la Dumnezeu pentru continuarea vreme de doi ani a lucrului în chirurgie, însă odată rugăciunea mea a fost oprită de un glas din lumea nepământească: „Pentru aceasta nu te pocăi!” Şi am înţeles că „Studiile de chirurgie septică” au fost plăcute lui Dumnezeu fiindcă au mărit nespus de mult puterea şi însemnătatea mărturisirii numelui lui Hristos de către mine în focul propagandei antireligioase.

Pe data de 10 februarie 1936 a murit subit în urma unei hemoragii cerebrale mitropolitul Arsenie. Cu Prea Sfinţitul Arsenie întreţineam cele mai apropiate şi mai prieteneşti relaţii. El îi iubea pe copiii mei şi pe Sofia Sergheevna şi mergea deseori la ei. Mi-a dăruit doua fotografii ale sale, scriind pe una dintre ele: Jertfei pentru jertfă (Filipeni 2, 17), iar pe cealaltă: Prin tine, frate, s-au odihnit inimile sfinţilor (Filimon 1, 7). S-a fotografiat şi împreună cu mine. Imi asculta predicile cu multă luare-aminte şi le preţuia mult. Despre sine spunea că a împlinit tot ce îl menise Dumnezeu să împlinească, şi ca atare aştepta moartea”.

(Sfantul Luca, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit patimirea, Editura Sophia)

A se vedea si linkurile: