SFANTUL CALINIC DE LA CERNICA, DURERILE NOASTRE SI ANTIDOTUL LA OTRAVA VREMURILOR DIN URMA

In aceste vremuri dure si viclene, care se tulbura si se salbaticesc pe zi ce trece, cand “scarbele ne cuprind“, cand vestile rele si durerile sub toate formele – ale altora, apropiati si departati, dar cu totii legati de noi prin fire nevazute – sau chiar ale noastre, ne strapung si ne coplesesc, pe unii pana la zdrobire, cand simtim ca puterile sufletesti si trupesti ne slabesc, iar nelinistea si deznadejdea ranjesc amenintator catre noi numai daca indraznim sa aruncam un ochi realist in viitor (chiar cel apropiat), pana acolo unde simtim ca… “nu putem rabda sagetarile diavolilor”... Ei bine atunci, avem cu atat mai mare nevoie sa privim ceva mai putin in jos si mai putin inainte (in timp), mai putin spre toate cele intunecate si apasatoare ale Vaii Plangerii, si mult mai mult, in Sus, spre Lumina sfinteniei, spre inaltul Imparatiei cerurilor; iar de acolo, desertandu-ne fara rusine, pana la fund, sacul lacrimilor stranse prea mult in suflet, sa ne luam provizii de putere, de pace, de nadejde – din credinta ca sfintii lui Dumnezeu sunt vii si lucratori si aici, si acum, pentru noi. Si nu ne vor lasa singuri.

Sfantul Ierarh Calinic, ocrotitorul prin excelenta al Bucurestiului, praznuit in aceasta zi, ne poate da curaj prin harul revarsat oricui, fara “economie”, din sfintele sale moaste, dar si prin insusi chipul sau bland, modest, neodihnit si inlacrimat pentru toti cei in nevoi, de arhiereu care traia si slujea pentru a intampina si a alina suferintele “sarmanilor frati ai lui Hristos“. E extraordinar de mangaietor sa stii ca au existat si inca mai exista oameni ai lui Dumnezeu, chiar arhierei, iata, care sa fie aproape de cei “umiliti si obiditi”, de cei aruncati la marginea lumii nemiloase, de cei pe care nimeni nu-i mai iubeste, nu-i mai vede, nu-i mai baga in seama, care slujeau si isi sfasiau inimile pana la rastignire pentru “saracii lui Dumnezeu”. Asa si numai asa s-au sfintit acesti oameni, asa au dobandit acesti mari nevoitori darurile uriase ale vederii in Duh, ale prorociei si ale tamaduirii. Si asa, si acum, dupa mutarea lor la Cer, ei fac mereu cu noi minuni, in modul cel mai firesc si mai discret, fara mare pompa, galagie si reclama. Cand? Atunci cand gasesc in noi durerea inimii, credinta si, mai ales, sinceritate, umilinta si cainta.

Si cei care inca ne simtim, cat de cat, “stapani pe situatie” si departe de nenorociri, ar trebuie sa constientizam ca nimeni nu este, niciodata si sub nicio forma, dar mai ales in aceste vremuri, pus la adapost de urgia dezlantuirii plagilor ingaduite de Tatal nostru ceresc, tot spre mantuirea noastra. Iar ceea ce s-a intamplat unora o data, se poate intampla oricand tuturor, sub o forma sau alta. Din toate cele care vor veni peste TOTI, nu vom putea iesi teferi sufleteste sau nu vom putea fi scosi si izbaviti de atatea curse intortocheate si perfide, de inselari nemaivazute si neprevazute, de necazuri cumplite pe care nu le-am putea purta, nimic din toate acestea nu vom putea prin propriile noastre puteri, prin toate cele in care investim zi de zi, pe care le cultivam, constient sau nu, si pe care ne bizuim!

In “ziua cea rea”, nu ne va folosi la mare lucru tot ce am facut (de cele mai multe ori risipind in desert) siguri pe noi, plini de ambitie si de incredere in sine, nici tot ce am acumulat ca informatie, inclusiv duhovniceasca, cu atat mai putin lumeasca, daca ea nu s-a asimilat si nu s-a transformat in noi in “energie” lucratoare de viata a harului.

Avem nevoie de sfinti astazi mai mult ca oricand. Nu doar de anumiti sfinti, nu doar de sfintii inchisorilor, nu doar de sfintii contemporani sau de sfintii romani, ci de toti. Avem nevoie sa regasim drumul inapoi spre o legatura directa, vie si puternica, nu pietist-individuala, ci personala si comunitara, cu sfintenia intrupata, cu adevaratele repere care sa ne arate calea, sa ne potoleasca foamea de har, sa ne incalzeasca, sa ne curateasca si sa ne invioreze sufletele inghetate si ruginite, imbatranite si inviclenite. Nu atat de discursuri bombastice si de simpozioane interesante sau epatante despre sfinti, ci de rugaciune si de traire impreuna cu ei. Nu e nevoie de spectacole stridente, de exhibitionisme “minuniste”, nu ne ajuta abuzul si exploatarea comerciala sau logoreica a numelor, harismelor si minunilor acelora. Nu ne ajuta sa vorbim despre sfinti suindu-ne pe piedestale pline de emfaza, de unde sa (ne) amagim ca suntem deja atat de familiari si intimi cu ei, incat ne permitem sa dam lectii oricui si incat slava lor sa paleasca in fata desertaciunii slavei pe care o vanam pentru ilustrele noastre personalitati. Nu e nevoie de si mai multe conferinte despre sfinti, ci de mai multe slujbe, pelerinaje, procesiuni… Dar numai dintre acelea savarsite cu acea evlavie, simplitate si trezvie, si zamislite din acea rana sangeranda a inimilor indurerate, care sageteaza cerul si care ii aduc pe sfinti langa noi, inlacrimati pentru suferinta si neputinta noastra.

Avem nevoie vitala de sfinti si de mireasma cereasca a sfinteniei, pentru ca nu exista alt antidot la otrava pe care o inhalam, vrand-nevrand, in fiecare zi. Pentru ca avem nevoie de multa Lumina ca sa putem intrezari drumul drept in timpuri cand intunericul lumii da, parca, asaltul final asupra noastra, cautand sa cuprinda si sa inghita totul. Cand putem sa ajungem chiar, fara sa ne dam seama, sa ne drogam, bolnav si sinucigas, cu duhul intunericului, cu duhul minciunii si al murdariei, pana unde ajungem sa ne lasam convinsi, inconstient, ca astazi Raul este mai puternic si decat Dumnezeu, ca Binele nu mai exista, ca tulburarea, scarba, groaza si revolta ar fi sortite ca blestem definitiv al nostru.

Cum scriam si mai de mult, trebuie… […]

Vezi si:

Legaturi: