Cele nebagate in seama ale lumii…

Spune apostolul, undeva:

“Ci Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti; Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari; Dumnezeu Si-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebagate in seama, pe cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt…“.

Si proorocia lui David despre Hristos:

“Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului“.

Gainile au obiceiul ca, atunci cand o surata de-a lor boleste, zace si miroase deja a moarte, sa vina langa ea si sa o ciocaneasca in cap cu ciocurile, pana moare. In tarcul lor stramt, tot ceea ce iese din ciuguleala mecanica si din balaceala somnoroasa in praful ograzii, este amenintare si moarte. Dar asa sunt si oamenii. Saracia, “necazurile” si mai ales infrangerea, esecul sunt percepute de lume ca lucruri de rusine. Saracul, ruinatul, lovitul, infrantul, strainul, sunt urati, sunt perceputi ca amenintare, ca moarte. Te feresti de cel sarac si murdar, de cel ce boleste fugi, pe strain il privesti cu suspiciune. Dar chiar daca ai fi, nu sarac, ci instarit (in lume), nu strain, ci cunoscut (lumii), nu ai avea alta soarta decat cea a gainii bolnave. Daca vin peste tine boala, durerea, necazul, ruina, atunci cei din jurul tau se vor indeparta, socotind lucrul ce ti se intampla de rusine. Sau daca vor veni totusi langa tine, vor veni sa te chinuiasca, asa cum il chinuiau prietenii pe Iov. Vor veni sa te ciocaneasca in cap pentru a desavarsi lucrarea mortii. Asta este lumea, nimic altceva decat moarte gasesti in ea.

Duhul Sfant glasuia prin Proorocul Isaia: “Apoi isi vor intoarce privirea spre pamant si iata că acolo va fi stramtorare, intuneric si scarba si nevoie! Dar noaptea va fi alungata!“. Noaptea a fost alungata… dar noi, oamenii, o rechemam inapoi…

De la Hristos incoace suferinta nu mai este o rusine, este o incoronare. Lauda lui Hristos este ieslea animalelor in care s-a nascut Fiul Omului, coroana de spini pusa in batjocura si crucea pe care a murit. Astfel se face ca, desi prin suferinta devenim un fel de paria in ochii celor pe care ii credeam aproape, sau devenim un semn inspre continua mustrare a constiintei lor, in ochii lui Dumnezeu atunci capatam mai mult contur, iar in inimile noastre se revarsa mirul harului Sau “navalitor” si mangaietor. Daca pentru lume suntem necredibili, patetici, prostanaci, plangaciosi, pentru Dumnezeu suntem fiinte care au o inima care  are nevoie de dragoste si o inima care nu are unde sa se reverse. Dar iata, este El de fata: adanc de milostivire si loc de odihna a celui ostenit si impovarat.

Ce putem face pentru acesti frati mai mici ai lui Hristos, pentru acestia care sufera in mod real si chinuitor, de cei care sunt zdrobiti cu inima si chiar cu intreaga lor existenta? Putem in primul rand sa nu le facem rau, adica sa nu ne lasam in voia egoismului nostru sufocant si aprig de meschin, putem sa nu le vorbim de sus si sa nu le tinem lectii, abtinandu-ne sa-i dascalim si sa-i cicalim, temandu-ne sa dam sentinte si sa-i oprim se mai planga si sa nu mai carteasca atata… Cu astfel de texte pretins… duhovnicesti sau cu idei bune si adevarate, insa recitate si turuite cu raceala, indiferenta sau chiar cu agresivitate, fara mila si fara sa participam la durerea fratelui, nu facem decat sa ne debarasam de incomodul rastignit ce agonizeaza in fata noastra. Ba, pe deasupra, il mai si culpabilizam, batand noi insine noi cuie grele in crucea sa.

Pe de alta parte, trebuie sa avem grija nu ne lasam insa nici pacaliti de cel care este suferindul inchipuit, de razgaiatul nemultumit si plin de pretentii, care se autovictimizeaza si care, cum spunea Cuviosul Paisie, si din primavara face iarna. Nu este nimic romantic in persoana suferindului adevarat, si se poate intampla ca, si daca ne vom propune sa-l gasim pe acesta, sa riscam sa trecem efectiv pe langa el (deci si pe langa  Hristos!), sa nu-l recunoastem, in schimb sa ramanem impresionati si sa cocolosim si noi,  o data in plus, pe rasfatatul narcisic care nu si-a capatat prajiturica de laude de la desertul zilei, pe “actorul” romantic care se victimizeaza pentru ca se simte neinteles de oamenii ingrati, care nu-i apreciaza ideile musai “originale”, trairile neaparat “speciale” sau comportamentele obligatoriu “nonconformiste”, eventual pe cel care se crede foarte usor prigonit din orice cuvant sau gest, cand poate, chiar el este cel care bate din picior si care-i terorizeaza pe cei din jur. Adevarul este ca, daca nu avem inca ochi sa Il recunoastem pe Hristos Cel ascuns in omul cu adevarat cazut si sangerand, este din pricina ca inca nici noi nu ne-am innoit firea launtrica, nu ne-am preschimbat mintea si inima, ca sa putem vedea in Duh si in Adevar. “Cata nefericire exista in lume!“, exclama acelasi Parinte Paisie: “Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti..”

Spunea parintele Gheorghe Calciu intr-o conferinta ca e mult, mult mai usor sa spui ca suferinta ingaduita de Dumnezeu este spre binele tau decat sa traiesti cu adevarat acest lucru. Deci, ce putem face, ca sa nu ne facem partasi acestei meschinarii smintitoare si hulitoare care se scarbeste de cei infranti si umiliti ai vietii acesteia? Sa incercam mai intai sa  ne aducem aminte Cine este Hristosul nostru, unde se gaseste El, si atunci, pur si simplu tacand, cum ne invata, printre altii, si parintele Savatie,

“să ne îndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se poate (…) Poate că cel mai mare bine pe care îl putem face lumii este să ieşim, pur şi simplu, la geam şi să privim în stradă, până când inima noastră se va umple de această durere atotputernică“.

Amin!