PS SEBASTIAN: “Suntem obsedati de rau, de diavol si de puterile lui, in loc sa fim obsedati de Dumnezeu si de Inviere! FERITI-VA SA CICALITI OAMENII!”

25-04-2012 Sublinieri

“Învierea Domnului ar trebui permanentizată în viaţa noastră. Tot timpul!”

***

“Sunt credincioşi care înţeleg că trebuie să toace la cap pe cei din jurul lor, vorbindu-le despre Dumnezeu, chiar şi atunci când ăia nu vor să audă şi ajung aceia să respingă persoana respectivă: „Dom’le, iar începe ăsta cu predica”. Dar nu băgaţi pe gât pe Dumnezeu la nimeni…

***

“Cultivaţi-vă liniştea dumneavoastră. Ştiţi, sfinţii stăteau şi-şi vedeau de bucuria lor, habar n-aveau că s-a schimbat împăratul, că a ajuns acum rege sau că a ajuns preşedinte; îşi vedeau de existenţa lor şi de rugăciunea lor şi de comuniunea lor cu Dumnezeu. Mântuitorul Hristos Însuşi, uitaţi-vă în Sfânta Scriptură, nu s-a lăsat antrenat în problemele politice sau sociale ale vremii. El a venit, Şi-a spus învăţătura Sa, care pare absolut paralelă cu lumea din vremea aceea, cu romanii, cu regele Irod, cu ceilalţi. Aceia îşi trăiau viaţa lor, El a avut misiunea Lui paralelă cu ceea ce făceau ei…”.

***

Intrebari si raspunsuri pentru PS Sebastian, Episcopul Slatinei, la conferinta de la Craiova din 2 aprilie 2012:

(audio)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

– Sunt unii dintre creştini care neagă postul si celelalte nevoinţe duhovniceşti spunând că Dumnezeu cere de la om o inimă curată. Dar este posibil ca un om să-şi curăţească inima fără post şi fără nevoinţe duhovniceşti?

– Doar daca o spală cu nu-ştiu-ce detergent la moda acum. 🙂 Cum sa-ti curatesti inima daca nu cu post, cu rugaciune, care sunt niste exercitii duhovniceşti? Aţi văzut, sportivii se antreneaza, şi nu puţin! Sportivii care ajung să facă performanţă ani de zile se antrenează. Nu pot ajunge la performanţă fără antrenament. Care ar fi antrenamentul duhovnicesc de curăţire a inimii, a sufletului, dacă nu acestea pe care le-au lăsat Sfintii Părinţi: postul, rugăciunea, milostenia, paza de toate faptele cele rele. Eu cred că se poate posti in continuare şi astăzi. Se poate posti in continuare; ce dacă oamenii au un serviciu la o firmă sau într-o fabrică sau într-o uzină sau mai ştiu eu unde? Se poate posti în continuare. Cred că sunt mofturi. S-a dovedit că postul face bine şi trupului, nu numai sufletului. Ati văzut câtă reclamă se face pe fructe şi legume. Ne lipseşte râvna!

– Sunt unii dintre creştini care, cu toate că participă la Sfânta Liturghie şi încearcă să aibă o viaţă duhovnicească, insa sunt oameni trişti, oameni care nu au nădejde, care de multe ori chiar se descurajează şi ajung să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să spună că Dumnezeu este nedrept.

Pentru cel fără credinţă, viaţa aceasta pământească pare scurtă, lipsită de logică uneori, Dumnezeu poate părea un indiferent, căruia nu Îi pasă că noi suferimşi nu atât noi, şi mă gândesc acum la o persoană născută cu handicap sau care ajunge, printr-o întâmplare sau alta, sa aibă un handicap. Sunt atâtea persoane care suferă şi vedem în jurul nostru atâtea nefericiri. Pentru cel care nu priveşte viaţa aceasta prin ochiul celeilalte, sau în perspectiva celeilalte [vieti], v-am spus, viaţa aceasta pare scurtă, nefericită, fără logică. Atâta vreme cât, aţi vazut, nu se face dreptate, de multe ori nici în instanţă nu mai reuşeşti să-ţi faci dreptate, darămite s-o aştepţi prin bunăvoinţa celuilalt. Numai în perspectiva vieţii de dincolo, şi de aceea am ales să vorbim de bucuria vieţii de dincolo, pentru că doar aceasta ne poate aduce mângâiere şi speranţă într-o lume în care de multe ori, poate aţi trăit-o şi pe pielea voastră, parcă nu mai e nicio speranţă. Vrei să faci binele şi-ţi este răsplătit binele tău cu rău. Doreşti să ajuţi pe cineva şi eşti acuzat de interes. Îţi cauţi dreptatea şi n-o găseşti pe nicăieri. Sunt oameni care trăiesc pe pielea lor aceste nereuşite şi aţi auzit, unii ajung chiar la disperare să-şi pună capăt zilelor. Eu cred că în lumina Învierii Domnului, a vieţii de dincolo, prin credinţa în Dumnezeu, viaţa aceasta nu mai pare scurtă, sau chiar dacă este scurtă, vine cealaltă extrem de lungă, nesfârşită adică, şi împlineşte neîmplinirea vieţii de aici. În perspectiva vieţii de dincolo ne ostenim, credem în Dumnezeu, Îl rugăm, ne curăţim sufletele şi inimile şi ne pregătim pentru comuniunea cu El.

– Învierea este un eveniment sau o comemorare pentru creştini?

Învierea Domnului a fost un eveniment, dar dacă pentru noi acum este o comemorare ne-am ars. Am spus în cuvântul meu aceasta: să nu fie comemorare, să nu fie spectacol, să nu fie festivitatea de sfârşit de an. De aceea şi postim, că altfel am aştepta Paştele ca pe serbarea când termină copiii şcoala, şi se face serbarea de sfârşit de an. Postim, ne pregătim cu această perioadă specială, pentru că Învierea lui Hristos nu este un fapt care s-a întâmplat acum 2000 de ani şi noi întelegem în fiecare aprilie să ne aducem aminte de acest fapt. Încercăm şi noi, prin postire şi prin pregătire, să ne reînviem sufletele şi să trăim bucuria Învierii lui Hristos bucurându-ne şi noi şi încercând să înviem şi noi de fiecare dată din căderile noastre, din slăbiciunile noastre, să ne ridicam de fiecare dată.

– Sunt şi creştini care nu simt Învierea?

Sunt creştini care vin, aprind o lumânare de la vecinul sau de la părintele, în cel mai bun caz, râzând aşa cu prietenii, peste umăr, şi se ţin de glume acolo, în noaptea de Paşti, râd, fac orice altceva, se duc acasă şi mănâncă, şi beau, fără să aştepte Sfânta Liturghie, şi se numeşte ca au fost şi ei şi s-au bucurat de Înviere. Dar Învierea nu este aceasta! Aceea nu este Învierea, acela este un spectacol pe care preotul îl joacă mai bine sau mai prost, depinde cum reuşeşte să amenajeze acolo scena sau podiumul acela pe care iese la Înviere, ce voce are, cum se prezintă el şi cântăreţul, sunt foarte mulţi care văd un simplu spectacol: Hai – zice, – să mergem, că aşa ne-a învăţat bunica, că trebuie să mergem în noaptea de Paşti. Pentru oamenii aceştia nu se întâmplă nimic; sufletele lor rămân necultivate şi nefolosite de bucuria Învierii.

– Odată cu Învierea Domnului, ar trebui să ne pregătim şi noi sufleteşte pentru această sărbătoare? Cum putem face aceasta?

– Acum să nu cădem în altă extremă, anume să vedem în Învierea Domnului o importantă sărbătoare de primăvară şi Postul cel Mare ca o perioadă, sigur, pregătitoare; ne facem datoria, ne spovedim, ne împărtăşim, trăim Învierea, ne bucurăm şi gata. Învierea Domnului ar trebui permanentizată în viaţa noastră. Tot timpul! Aţi auzit, probabil despre Sfântul Serafim de Sarov, că îşi făcuse un salut permanent din „Hristos a înviat, bucuria mea!” tot anul, riscând poate să pară ciudat. Oare cum ne-ar sta nouă să ne salutăm prin noiembrie aşa cu „Hristos a înviat!”. S-ar uita lumea: „Ce-are, draga, ăsta?! A incurcat lunile anului?” Dar Sfântul Serafim credea, şi era obsedat de Înviere! Vedeţi ce se întâmplă cu noi? Noi suntem obsedaţi de moarte, noi nu suntem obsedaţi de înviere. Sfinţii erau obsedaţi de înviere. Cea mai mare frică a noastră, care ne chinuie, este: „Aoleu, dacă dă o maşină peste mine? Daca mă îmbolnăvesc de ceva? Dacă păţesc ceva?Noi suntem obsedaţi de rău. Asta a stricat societatea în care trăim în sufletele noastre, că ne-a făcut să fim obsedaţi de rău. Suntem obsedaţi de diavol şi de puterile lui în loc să fim obsedaţi de Dumnezeu şi să credem cu toată tăria că El ne poate scăpa şi de un accident, şi de o boală incurabilă, şi de planurile duşmănoase ale vecinului sau ale fostului prieten şi aşa mai departe.

– Cum putem ierta din tot sufletul celor ce ne-au greşit?

– În general iertăm, dar nu uităm. Acum nu este deloc uşor, trebuie să fim realişti, nu este deloc uşor să ierţi. Dar trebuie să ne propunem asta. Cred că data trecută când m-aţi chemat aici v-am arătat şi o strategie de a încerca să iertăm celor care ne-au greşit, adică să o luăm treptat. Mai întâi, ar trebui să încercăm să nu urâm, că până la iertare mai e mult. În primul rând să nu urâm pe cel care ne-a greşit. Nu ştiu, să avem orice alt sentiment, dar nu ura, deci nu gândul de răzbunare. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu-l urâm. Este primul pas. Al doilea pas: să încercăm să nu-i reproşăm. Ne întâlnim cu el şi nu-i reproşăm asta, pentru că ar aprinde iarăşi scântei şi ar aprinde iarăşi scandalul şi cine ştie ce mai iese din asta. Al treilea pas: să încercăm să-l salutăm; să nu rămânem aşa, în duşmănie, şi să nu ne vorbim unii altora. Să-l salutăm şi atât. Şi o să vedeţi că după aceea vine şi al patrulea pas în care deschidem şi vorba de una, de alta, de ploaia de afară, de ninsoare, de cutare, şi uşor-uşor se redresează relaţia. Până la iertare încă mai e mult; până la adevărata iertare trebuie să vină şi uitarea şi chiar dragostea, pentru că suntem chemaţi până şi să ne iubim vrăjmaşii. Până acolo trebuie să ajungem, dar haideţi s-o luăm treptat şi să ne străduim. Nu este deloc uşor.

– Ce simbolizează pentru noi, creştinii, ouăle de Paşti?

– Păi simbolizează Învierea lui Hristos! De aceea ouăle normal se vopsesc roşii, cu sângele Domnului vărsat. S-a introdus acest obicei, să ciocnim ouă şi să spunem „Hristos a înviat!”, adică sângele Lui s-a prefăcut în Înviere, patima Lui, până la urmă, a dus la Înviere.

Dacă mă întrebaţi de unde obiceiul, de când o fi, cum s-o fi născut, nu ştiu să vă spun. Se îndeletnicesc aceştia care, la fiecare sărbătoare sunt unii ziarişti pe la posturile de televiziune, te trezeşti cu ei la interviu, şi la orice sărbătoare ei caută folclorul sărbătorii respective. Ce obiceiuri cunoaşteţi la sărbătoarea aceasta?E, uite, nu cunosc niciun obicei, decât să ne împărtăşim şi să participăm la Sfânta Liturghie. Ăsta era obiceiul! Dar ei caută numai folclor: câte o povestioară, câte o legendă, ca sa arunce faptul praznicului respectiv în derizoriu, în legende şi povestioare, care poate sunt bune pentru copii, dar nu la vârsta aceasta şi nu oamenilor maturi! Îi auziţi la radio: se prezintă praznicul respectiv şi după aceea o dau pe legende. Acuma este legenda, zice, să pui busuioc sub pernă. Nicio legatură! Că Sfântul Ioan Botezătorul umbla cu busuioc pe malul Iordanului sau şi-l punea sub pernă… Încercări de a arunca în derizoriu. Dincolo de asta, ouăle de Paşti s-au încetăţenit ca nişte dovezi ale Învierii, pornind, deci, de la jertfa Domnului culoarea roşie şi este şi o bucurie pentru noi, ciocnind să rostim salutul acesta, „Hristos a înviat!”.

– Care este cauza avorturilor la noi în ţară? Pentru ce nicio fată sau femeie nu vrea să dea naştere pruncilor, căci, până la urmă, asta îi aduce mântuirea?

Avorturile se fac din comoditate. Mai spun oamenii: „Da, dar, ştii, ce-o să le dau să mănânce?” Eu nu cred că acesta este un argument. Bunicii noştri, care nu făceau avort, nu erau mai bogaţi ca noi. Stăteau şase, şapte, zece… Doisprezece au fost la părinţi, la tatăl meu erau doisprezece fraţi; şi imaginaţi-vă, dormeau toţi într-o singură încăpere, că doar nu făceau focul în 12 camere, că n-aveau palat, să aibă 12 camere – cum ne dorim noi acum: fiecare copil trebuie sa aibă camera lui. Din comoditate [se fac]. Ne pasă mai mult de noi: „De ce să nu-mi iau o maşină de banii ăştia? De ce să mai fac un copil? Mai bine-mi iau o casă. După aia altă prostie: toţi copiii, dacă am zece, toţi trebuie să ajungă directori! Nu mai există concepţia care era odată: pe un singur copil îl dădea la şcoală. Aşa s-a intâmplat în familia tatălui meu, pe un singur băiat l-a dat la Bucureşti să înveţe carte şi el a ajuns undeva director într-un minister. În rest toţi ceilalti unsprezece au rămas acasă şi munceau pentru el. Comoditatea şi dorinţa de a face pe toţi copiii profesori universitari pe toţi copiii pe care-i avem, că sunt doi, că sunt trei… Deja trei sunt mulţi; şi doi sunt mulţi câteodată… Dacă ar putea face unu jumate, că unu pare prea puţin, sau s-a înţeles că unul riscă să crească egoist, pentru că nu se învaţă să împartă cu nimeni nimic; el nu este crescut să împartă, el ştie că primeşte totul de la părinţi. Să vă feriţi de un singur copil! E bine să crească împărţind cu celălalt puţinul, multul, cât este, pentru că el riscă să devină tiranul familiei. El vede că el moşteneşte casa, el moşteneşte maşina, pentru el este totul. Şi se învaţă şi în societate să viseze totul, să aştepte totul, nu este obişnuit să împartă.

Sigur, mântuirea femeii prin naşterea de fii. Şi bucuria familiei! Copiii întăresc foarte mult relaţia celor doi, care, aţi văzut, se şubrezeşte în timp. Dispare farmecul de la început, al tinereţii, şi dacă nu vin copiii care să-i reunească pe cei doi părinţi altfel decât a fost reunirea prin dragoste la început, acum, de data aceasta, cu ajutorul copiilor. De aceea foarte multe familii ajung la divorţ, pentru că au refuzat copiii, care le-ar fi putut fortifica căsnicia! Dar dacă toată judecata noastră este numai prin prisma banilor şi când este să se nască un copil, imediat se pune problema financiar… Bunicii nostri, înaintaşii noştri nu puneau problema financiar, ci puneau problema moral – că este păcat. Şi trăiau aşa cum trăiau, că erau mai sănătoşi ca noi, lucrau la câmp şi erau fericiţi. Astăzi nu se mai concepe aşa ceva.

– Cum poate un om marginalizat în această lume indiferentă să comunice personal cu Domnul nostru Iisus Hristos şi să-şi recapete nădejdea?

– Ei, până la a comunica personal încercaţi să comunicaţi prin duhovnic cu Dumnezeu. Nu speraţi prea mult că veţi reuşi singuri s-o faceţi. Acest lucru îl fac sectanţii care au respins preoţia şi încearcă singuri să îşi lepede păcatele şi consideră că printr-un dialog direct cu Dumnezeu îşi rezolvă iertarea păcatelor. Căutaţi-vă duhovnici buni. Ascultaţi-i la predică, priviţi-le viaţa şi alegeţi-vă duhovnicul care credeţi că vi se potriveşte. Şi prin el căutaţi să luaţi legătura cu Dumnezeu, prin Biserică, prin slujbele de duminică şi prin toate celelalte exerciţii duhovniceşti. Altfel nu se poate. Altfel ne trezim că doar învăţăm despre Dumnezeu, şi nu-L vom cunoaşte niciodată doar vorbind despre El. Noi trebuie să ajungem să vorbim cu El. Iar ca să vorbim cu El trebuie să avem inima curată. Fără inimă curată nu poţi vorbi cu Dumnezeu, pentru că nu-I înţelegi limbajul, nu înţelegi ce-ţi spune; sunt limbaje diferite. Altfel vorbeşte un om păcătos şi altfel vorbeşte un om curat, spiritualizat.

– De ce uneori suntem nemulţumiţi de ceea ce ni se întâmplă? De ce uneori ne gândim că avem mereu probleme şi nu ne putem pune nădejdea în Dumnezeu?

– Asta este, cum spuneam: suntem obsedaţi de rău, de probleme, şi nu căutăm să le privim în perspectiva vieţii de dincolo. În perspectiva vieţii de dincolo, viaţa de aici pare o joacă cu păpuşi, pare o copilărie. Aduceţi-vă aminte ce este copilăria pentru omul de mai târziu: o joacă. Toţi aţi avut copilărie şi vă amintiţi câtă fericire: nu ştiaţi nici că părinţii nu mai au bani de pâine, nici că n-au cu ce să plătească gazele sau curentul. Habar n-aveam noi când eram mici. Ne jucam şi toată lumea era a noastră. În perspectiva vieţii de dincolo, viaţa de aici pare o joacă. Noi facem o tragedie din ea, ca şi cum ar fi singura viaţă. Ne agăţăm cu toate speranţele noastre numai de viaţa de aici şi nu vrem să înţelegem nici măcar la nivel de subconştient că viaţa de dincolo merită mai mult, sau contează mai mult decât asta. Eu cred că dacă vom privi mai atent către bucuria vieţii de dincolo, vom trece mai uşor peste greutăţile vieţii de aici. Toate greutăţile trec. Aduceţi-vă aminte fiecare prin câte aţi trecut! Şi au trecut! Şi suferinţe poate, şi boli, şi eşecuri, insuccese de tot felul. Şi au trecut. Toate trec. Dar trebuie să avem răbdare şi atunci când ne este greu şi ni se pare că „Vai de mine, nu mai pot…”, atunci trebuie să privim în perspectiva vieţii de dincolo, că lucrul acesta, răul acesta trece. Şi să avem nădejdea că Dumnezeu ne ajută şi nu ne lasă să răbdăm mai mult decât putem şi nu ne pune pe umeri o cruce mai grea decât putem noi să ducem.

– Cum ne putem menţine bucuria în suflet şi gândurile neîmprăştiate între mâncăruri şi stând de vorbă cu familia şi cunoscuţii în zilele de Paşti?

– Nu cred acum că tot ceea ce înseamnă bucuria Paştelui, deci inclusiv masa cu cei dragi, întâlnirea cu ei, ar trebui să zădărnicească în sufletul nostru, cum întrebaţi aici, bucuria Învierii. Noi suntem şi trupuri şi Dumnezeu îngăduie bucurii trupeşti – în limita virtuţii, însă. Trebuie să ne luptăm să Îl ţinem pe Dumnezeu în gândurile noastre, în inimile noastre, sigur, să nu facem abuzuri nici la mâncare, nici la băutură, şi să privim inclusiv mâncarea de Paşti, paharul cu vin, celelalte bucurii, revederea cu cei dragi, toate zilele acelea libere când nu mergem la serviciu, toate să le privim ca pe un dar al lui Dumnezeu, pentru că, până la urmă, sunt legate toate de Paşti. N-ar trebuie ca acestea să umbrească bucuria Învierii, dacă le privim iarăsi, totuşi, din perspectiva credinţei.

– Ce este de făcut în momentele de adormire sufletească?

– Vedeţi? Toate biletele [cu întrebări] sunt triste, şi eu am venit aici cu o temă despre bucurie. Toate biletele sunt triste. De aceea cade foarte bine bucuria Învierii. Sunteţi tineri aici, majoritatea. Orice s-ar întâmpla în viaţă, gândiţi-vă că se termină. 70-80 de ani, viaţa însăşi, se duce! Încercaţi să trăiţi de pe acum în Împărăţia lui Dumnezeu! Aţi văzut ce s-a spus – Sfântul Evanghelist Luca o spune – „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” Încă de aici de pe Pământ trebuie să ne deprindem să trăim cu Dumnezeu. Dacă nu ne vom deprinde să trăim încă de aici, din viaţa aceasta, cu Dumnezeu, nu o vom putea face nici dincolo, în Împărăţia Cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru. Noi trebuie încă de pe aici să simţim realitatea vieţii de dincolo, ori aceste bilete triste arată că suntem obsedaţi tot de viaţa de aici. Haideţi să privim mai mult către viaţa cealaltă decât către asta, pentru că asta este scurtă, este relativă, este nedesăvârşită, pe când viaţă de dincolo este totul, este nesfârşită, e veşnică. Aceea contează şi de dragul ei cred eu că ar trebui să ne treacă mai uşor supărarea şi necazul atunci când în viaţa aceasta trecem printr-o cumpănă sau alta.

– Ce este de făcut în momentele de adormire sufletească când tot ce ai făcut până acum parca nu mai are sens? Deşi ştiu că este adevărat, dar nu mai pot să simt prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea. Ce este de făcut?

– Ştiţi ce se întâmplă? Dumnezeu ne lasă să cădem, ne ridică după aceea, ne dăruieşte bucuria ridicării, când ni se urcă la cap şi începem să ne simţim semeţi şi mândri că am sporit duhovniceşte, ne mai lasă iarăşi la mintea noastră... Sfinţii înşişi treceau prin astfel de ispite, sunt fireşti şi acestea. Sfinţilor, Dumnezeu le rânduia clipe de ispită, îi lăsa prada diavolilor. Sfântul Antonie, în pustie, marele Antonie, a fost bătut de diavoli, fizic. El ce trebuia să zică: „Doamne, ce mai e şi asta? Eu Îţi slujesc Ţie sau ce se întâmplă aici?Pentru slăbiciunile noastre, Dumnezeu ne lasă să cădem, dar vrea un singur lucru de la noi: să învăţăm să ne ridicăm. N-am vorbit că trebuie să facem exercitii – un fel de genoflexiuni sau flotări din acestea duhovniceşti? Ne ridicăm din aceste căderi şi aceasta ne întăreşte, ne fortifică şi ne întăreşte pentru performanţa spirituală. Păi cum vreţi, cu ce exerciţii vreţi să ne întărim şi să ne zidim, dacă nu cu aceste ridicări periodice? Este în firea noastră să cădem. Societatea ne ajută grozav la asta. Şi ceilalţi din jurul nostru, oamenii, în special, ne mai dau şi ei brânci. Dar trebuie să învăţăm să ne ridicăm, şi asta se numeşte virtute şi performanţă duhovnicească.

– Postul ţinut numai miercuri şi vineri ne curăţă sufletul?

– Cred că nu în Postul Mare, nu? Vorbiţi în general. Aşa cum le-au rânduit Sfinţii Părinţi le-au rânduit foarte bine şi cu măsură, ba încă, dacă socotim, parcă sunt mai multe zilele de post decăt de dulce de peste an, puse laolaltă toate cu cele patru posturi. Atâtea câte sunt, sunt bune. Vrei mai mult? Există şi postul facultativ sau voluntar, de luni. Şi unii credincioşi ţin post şi luni, ca să prisosească dreptatea lor mai mult decât a fariseilor, care se lăudau că postesc de două ori pe săptămână. Dar vreti să-i întreceţi pe farisei, nu în fariseism, ci în postire, postiţi şi în a treia zi, respectiv luni. Dar nu postiţi duminica, când Sfinţii Părinţi au rânduit să ne bucurăm si trupeşte, după ce am mers la Sfânta Slujbă şi ne-am bucurat duhovniceşte. Poate zidi postul, sigur.

Atenţie, nu faceţi exces la post. Am cunoscut persoane care s-au îmbolnăvit de ulcer, de gastrită, pentru că au exagerat cu postul. Rişti să te îmbolnăveşti şi după aceea să cârteşti: „Doamne, dar eu am crezut că postul ăsta mă întăreşte…. Şi nu vrei să ajungi pe mâna doctorilor după aceea, aţi văzut ce spitale avem astăzi şi ce zdravăn te întorci de acolo. S-a întâmplat pentru mulţi să se întoarcă cu alte probleme decât [cele cu care] s-au dus. Nu, trebuie o măsură şi, de aceea am zis, căutaţi-vă duhovnic şi cu el să discutaţi:Părinte, aş vrea să postesc mai aspru, adica până la prânz sau până la orele serii”. Şi de comun acord, în funcţie şi de cât de rezistent este organismul tău şi ce muncă desfăşori peste zi, cadeţi de acord dacă se poate proceda la un post mai aspru sau este bine postul acesta mediu, blând şi obişnuit.

– Cum putem trăi într-un mediu ateist alături de persoane ateiste?

– Ei, cam cum a trăit şi Mântuitorul Hristos, printre farisei, cărturari, romani. Dacă putem să-i folosim cu ceva, bine ar fi; dar mai ales prin exemplul nostru. Feriţi-vă să cicăliţi oamenii. Sunt credincioşi care înţeleg că trebuie să toace la cap pe cei din jurul lor, vorbindu-le despre Dumnezeu, chiar şi atunci când ăia nu vor să audă şi ajung aceia să respingă persoana respectivă: „Dom’le, iar începe ăsta cu predica”. Dar nu băgaţi pe gât pe Dumnezeu la nimeni, ca să nu-L vomite. Să aveţi o dreaptă măsură. Mântuitorul a spus altfel: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre porcilor”. Trebuie şi aici o măsură şi mai ales cu exemplul putem câştiga pe cei din jurul nostru. Să vadă în noi o persoană demnă, o persoană care posteşte, o persoană care se roagă, dar nu bravează cu asta, sa vadă că suntem o persoană linştită, împlinită, senină, plină de bucurie. Şi să se întrebe: „Măi, dar ăsta n-are necazuri? De unde atâta seninătate şi bucurie?” „Păi de la asta.” „Ce faci tu?” „Păi eu postesc, mă duc la biserică duminica, îmi citesc seara şi dimineaţa rugăciunile, caut să duc o viaţă curată, să nu mă cert cu cei din jurul meu, să nu fac nimănui niciun rău şi de aici bucuria.” Şi exemplul, repet, cântăreşte mai mult decât cicăleala ta. Oferă aceste daruri, „mărgăritare”, cum le numeşte Mântuitorul Hristos, doar celor dispuşi să le primească, ca să nu…“te ia la mişto”, cum ziceţi dumneavoastră.

– Se poate despărţi postul trupesc de cel sufletesc?

– Nu se poate; dacă trupul este unit cu sufletul, de ce să le despărţim? Adică să postim doar de mâncare? Şi de răutate să nu postim, să nu ne înfrânăm de la răutate? Nu se poate. Daca trupul este unit cu sufletul, şi postul trebuie să fie şi trupesc, şi sufletesc.

– Cum trebuie să ne raportăm la vremurile acestea? Auzim tot mai des ştiri de războaie şi dezastre.

Toate acestea vor veni, nu ştim dacă anul ăsta sau în generaţia noastră. Şi sfârşitul lumii sau Apocalipsa nu este o poveste. Toate acestea vor veni. Chiar acum vedeţi că se vorbeşte foarte mult de război. De obicei criza economică, mai ales cum e acum – globală, aduce o dorinţă de reîmpărţire a lumii, de reîmpărţire a prăzii. Pentru că prădătorii au generat şi criza aceasta, bancherii lumii – ei au confecţionat-o, pentru că doresc o reîmpărţire a prăzii. Se tot vorbeşte de războaie, să dea Dumnezeu să nu mai vină, să se înţeleagă diplomatic şi la masa tratativelor, să-şi împartă prada stând la masă şi să nu mai provoace atâta stricăciune, oraşe întregi dărâmate după ce se construiesc atât de greu, şi vieţi omeneşti distruse după ce un copil se creşte atât de greu şi până ajunge la maturitate şi cât se pregăteşte pentru viaţă şi vine un blestemat din ăsta de război şi seceră vieţi cum se seceră grâul. Este o mare barbarie şi ar fi o mare barbarie să se mai poată întâmpla acum, când lumea se pretinde civilizată şi supertehnologizată, să se ajungă la războaie din acestea fizice. Războaiele se duc acum psihologic, trădările de neam şi de ţară şi de interese se pot face mult mai uşor. Să sperăm că nu vom mai ajunge să fie nevoie pe câmpul de luptă cu tancuri, cu avioane, ce ştiu eu cum s-a inventat acum, cu bombe, să se mai secere vieţi omeneşti şi oraşe şi sate. Cum să ne raportăm la vremurile acestea? Cu rugăciune, şi pregătiţi într-un fel pentru ele. Sfânta Scriptură scrie despre ele, Apocalipsa ni le vesteşte, ele pot veni oricând; creştineşte să ne raportăm, adică tot privind la viaţa de dincolo. Privind prin ele dincolo de ele.

– De ce se săvârşeşte Litughia Darurilor mai înainte sfinţite în Postul Mare şi nu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur? Ce reprezintă Liturghia mai înainte sfinţită?

– Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur simbolizează Învierea, ca şi cea a Sfântului Vasile. Este ritualul morţii, dar şi al Învierii Domnului. Pe când Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite este impropriu numită Liturghie, pentru că nu are loc nicio Jertfă la Liturghia Darurilor. După cum ştiţi, se foloseşte Sfântul Trup şi Sânge de la Liturghia de duminică; s-a scos atunci, s-a pregătit, s-a pus pe Sfânta Masă şi folosim din asta miercurea şi vinerea. Nu este, deci, propriu-zis o Liturghie, pentru că nu are loc Jertfa şi se împrumută din Jertfa trecută, de duminică, şi se face un simplu ritual de împărtăşire a celor care doresc să se împărtăşească miercurea şi vinerea. Este specifică postului şi atmosferei de post. Nu se poate face Liturghia Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile în cursul săptămânii pentru că nu ar cadra cu atmosfera aceasta, a Postului Mare. Ar aduce bucurie în săptămânile acestea când suntem chemaţi la pocăinţă, la Canonul Sfântului Andrei Criteanul, la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, la slujbe mai mult citite decât cântate şi care ne pregătesc oricum pentru pocăinţă, pentru lacrimi, iar nu pentru bucurie. Bucuria vine abia sâmbăta şi duminica prin Liturghia deplină.

– Există oameni care nu sunt apropiaţi de Biserică şi au concepţia că oamenii care merg la biserică sunt invidioşi, laşi, vicleni, concepţie căpătată de la serviciu în urma unor întâmplări nefaste. Cum le putem aduce la cunoştinţă că nu toţi creştinii sunt aşa sau că noi ne luptăm cu patimile proprii şi, când cădem, acestea ies la suprafaţă? Cum îi apropiem de Dumnezeu?

– V-am zis: prin exemplul personal. Dacă acceptă să le şi povesteşti câte ceva din ce ai auzit tu la biserică sau are curiozitatea să te întrebe despre ce a vorbit părintele astăzi sau duminica asta ce semnificaţie are, ce Evanghelie a fost ş.a.m.d., nu strică deloc să cauţi să împărtăşeşti şi tu mai departe din ceea ce ai auzit la biserică. Dar altfel, cea mai bună modalitate de a cuceri pe cineva este exemplul tău; să vadă în tine, cum am spus, o persoană luminoasă, o persoană fericită, împlinită, senină – nu senilă –, da, să fii un exemplu. Aţi văzut că sunt persoane care vă plac. De ce? „Ce vă place?” „Aşa”, zice, „nu ştiu, are o bucurie” sau, zice, „are o linişte.” Acestea ar trebui să vadă oamenii ăstia care ne acuză că şi noi suntem slabi. Suntem slabi şi, aţi văzut, uneori ies slăbiciunile la suprafaţă. Cum zice? Că nu facem binele pe care îl dorim, ci răul pe care nu-l dorim, pe acela ajungem, din păcate, să-l săvârşim. Nu putem să-i convingem că nu suntem aşa sau că nu toţi creştinii sunt aşa, dar o pot vedea cu ochii lor. Important este ca noi să dăm un exemplu frumos.

– Cum îi cinsteşti pe cei trecuţi în veşnicie?

– A, păi aici în Oltenia cel mai răspândit este cultul morţilor. Şi nu e rău. Dacă oltenii nu au trecut la secte este şi pentru faptul că sunt foarte legaţi de cimitir, de morţii lor, mai legaţi parcă de cimitir decât de Sfânta Liturghie şi de Biserică. Sunt credincioşi, poate aţi văzut şi voi, se duc în cimitir, aprind lumânări şi pleacă acasă. Nu intră şi în biserică. Biserica ne învaţă că putem să facem foarte mult pentru cei adormiţi. Nu ştim cât şi în ce măsură, dacă îi putem salva, mai ales pe cei care au plecat nepregătiţi din viaţa aceasta, dar Biserica ne îndeamnă să facem pentru ei – ce să facem? – pomenire, parastas, daruri, dar căutaţi să faceţi darurile unor oameni care să zică bogdaproste din tot sufletul lor; adică la săraci, la bătrâni singuri, văduve, sau la copiii nevoiaşi. Căutaţi să duceţi darurile pentru cei adormiţi unor oameni care chiar le merită, nu unora care se uită: „Ăă, or fi gătit ăştia curat, s-or fi spălat pe mâini? Asta nu prea îmi place...” Pomana aia nu ştiu cât e de primită şi nu ajunge unde trebuie. Căutaţi persoanele potrivite pentru pomană pentru că este şi obiceiul acesta prost, zic eu: se invită rudele între ele, şi ajunge o pomană în familie. Pomana trebuie să ajungă la cel care o merită [care are nevoie, n.n.].

– Oare, având în vedere noile vrăjmăşii ale diavolului, ar trebui să asprim postul, fără vorbire multă la telefon, fără calculator, fără iluzii de acest gen?

– V-am spus: postul se aspreşte nu de capul tău, ci în legătură cu “medicul de familie”, medicul spiritual, da? Aşa cum nu te apuci să iei medicamente de capul tău, deşi noi, românii, cam facem tâmpenia asta, ne auto-doctoricim, fără să consultăm medicul şi mai ales ne apucăm să luăm antibiotice, care nu se iau aşa, după mintea fiecăruia, la fel şi în plan duhovnicesc: nu aspri nimic tu, de capul tău, ci consultă-te cu medicul tău spiritual, cu preotul, cu duhovnicul. Vorbirea multă la telefon? Şi eu am telefon, dar consider eu că nu vorbesc mult – bine, e relativ acest mult; ce pare la mine mult poate să pară la tine extrem de mult sau extrem de puţin. Ştiu însă că sunt persoane care povestesc la telefon, dar telefonul este pentru a transmite un mesaj sau a căpăta o informaţie, nu este pentru poveste. Întâlneşte-te şi povesteşte. Este şi nociv telefonul folosit în mod abuziv. Calculatorul – şi eu îl folosesc şi caut să îl folosesc bine, îmi scriu şi eu textele, predicile şi toate lucrările mele mi le scriu personal, m-am obişnuit şi nu mai scriu pe hârtie ca după aceea să pun pe cineva să mi le treacă pe calculator. Bine, şi aici trebuie măsură; să nu te duci spre zonele acelea unde te poţi murdări sufleteşte.

– Doi tineri care vor să se căsătorească ar trebui să aibă acelaşi duhovnic?

– Eu aş prefera să aibă acelaşi duhovnic. Ştiţi de ce? Când vă veţi certa şi veţi cere sfat de la duhovnic, el este mai orientat în relaţia voastră, ştie şi părerea ei, ştie şi părerea ta, şi poate este mai uşor să vă dea sfatul necesar. Altfel, dacă ştie numai părerea ta, aşa suntem noi, tindem să dăm dreptate celui pe care îl ascultăm. Ştiţi cum se întâmplă, intră cineva la tine, îl asculţi, „Da, ai dreptate”. Vine după aceea şi duşmanul lui, îl asculţi şi pe ăla şi îţi vine să îi dai şi lui dreptate. Şi fiecare are dreptatea lui. Dar dacă îi chemăm împreună şi îi punem să îşi zică părerea uitându-se unul în ochii celuilalt, înţelegi, dupa cum reacţionează şi unul şi celălalt, care, de fapt, are dreptate. V-aş sfătui să vă luaţi acelaşi duhovnic, de vreme ce aveţi aceeaşi casă şi aveţi suflete pereche, luaţi-vă acelaşi duhovnic ca să vă poată ajuta şi mai mult atunci când va scârţâi relaţia voastră.

– În ce condiţii putem recunoaşte în faţa celorlalţi că postim?

– Da, e bine să ţineţi discreţie. Nu aruncaţi mărgăritarele. Sau nu vă lăudaţi. Nu e nimic de laudă, postul e un exerciţiu spiritual personal şi intim, dar sigur că, la o masă festivă, trebuie ori să mănânci ce e acolo, ori să rogi să-ţi aducă, cum e la modă acum, vegetarian. Şi atunci sigur că te deconspiri. Totul este să n-o faci ca să bravezi, ca să te lauzi; rişti mai degrabă să se râdă de tine, cam asta este moda în ziua de astăzi: „Hai, băi, ce, eşti babă? Numai babele postesc.” Aşa scrie în Sfânta Scriptură, că se posteşte de la 90 de ani încolo?!… Evitaţi să vă deconspiraţi, să rămână o taină. Comorile se ţin ascunse în seifuri, în locuri protejate. Nu bravăm cu ele.

– Este bine să pleci la mănăstire şi să-ţi laşi părinţii să te plângă ca pe un mort? Pentru că ei cred că mănăstirea este închisoare, iar cei de acolo sunt retardaţi şi nu au voie să comunice cu cei din exterior. Am încercat să le explic că mănăstirea este un lucru bun, dar nu vor să înţeleagă.

– Da, din păcate există şi raţe care clocesc pui de găină. Sau invers, găini, cloşti, care clocesc şi scot pui de raţă. Se întâmplă ca dintr-o familie necredincioasă să iasă un copil de toată minunea care să ajungă până la a dori mănăstirea, deşi părinţii lui nici nu l-au dus la biserică, nici nu l-au învăţăt să postească şi celelalte. Simte el această chemare. Dacă este chemare, cel care m-ai întrebat, oricum vei ajunge acolo. Încearcă să le explici alor tăi şi vesteşte-le la scurtă vreme după ce te duci în mănăstire, nu-i lăsa să plângă. Vesteşte-i. Ce vor face? Vor veni, se vor da cu capul de pereţii mănăstirii, pe acolo, prin toate încăperile, le vor lua pe rând, te vor lua, poate, acasă, o dată; te duci din nou dacă simţi vocaţia şi te atrage viaţa de mănăstire. Vor veni şi ei iar, te vor lua iar acasă. Iar te duci! Şi încet-încet ei încep să înţeleagă că nu vor face toată viaţa naveta după tine şi te vor aduce de căpăstru acasă ca pe un animal. Că tu creşti. Pentru că ce mai cred părinţii: „Aa, nu ştie ce vrea, nu ştia ce e mănăstirea, s-a dus acolo”. Dar dacă vede că insişti şi, acolo venind, vede că nu e tocmai aşa, nu e închisoare. Oamenii acolo nu sunt biciuiţi, nu se autoflagelează, nu sunt claustraţi, nu au ferestrele zidite, ci au contact cu lumea, ba inca este acolo si telefon, se poate vorbi la stăreţie, este tot o lume, dare ste o lume mai apropiată de Dumnezeu. Uşor-uşor vor înţelege şi ei. Nu cred că trebuie lăsaţi să sufere foarte mult.

Am avut şi eu un caz, a fugit de acasă şi am avut ingrata misiune de a-i pune pe părinţi să se întâlnească cu persoana. Părinţii ştiau că mie mi s-a spus, eu le-am înţeles disperarea, am sunat-o pe tânără, i-am zis: „Uite, ai tăi se dau cu capul de pereţi aici. Trebuie să accepţi să vă întâlniţi, să vadă că eşti bine, să nu creadă că ai murit”, pentru că ei se duc: „Dom’le, a dispărut de acasă”. Dacă o dădeau prin interpol, o dădeau la poliţie să o caute. Nu trebuie nici acest barbarism, şi un pic de recunoştinţă trebuie să avem faţă de părinţi, chiar şi în situaţia aceasta. Nu ştiu, le dai un telefon: „Mama, tata, vedeţi că nu sunt moartă, nu plângeţi, sunt la o mănăstire”. Nu ştiu, la început poate nu vei spune unde, dar ei vor lua mănăstirile la rând, noroc că sunt vreo 400. La un moment dat le vei spune şi unde, pentru că îi doboară dorul. Şi ce dacă, or să vină, or să vadă, cum am spus, te iau acasă o dată, de două ori, se vor plictisi după aceea să te tot ia acasă. Mai mult decât atât, tu vei creşte şi ei vor înţelege că, totuşi, la o anumită vârstă, nu mai poţi trage de un om.

Cultivaţi-vă această vocaţie dacă simţiţi că o aveţi, pentru că, din păcate, mănăstirile sunt din ce în ce mai goale şi cu persoane de o calitate din ce în ce mai proastă. Vorbeaţi aici de retardaţi. Sunt, din păcate, stareţi sau stareţe care, din lipsă de personal, se mulţumesc şi cu “foaie-verde”, cu persoane cu probleme psihice, şi aţi întâlnit poate. Te uiţi aşa la el şi parcă nu e tot; se uită aşa… Aceştia nu au ce căuta în mănăstire. Eu n-aş primi în mănăstire persoane cu probleme psihice. Mănăstirea nu este ospiciu; dimpotrivă, mănăstirea este o sală de exerciţii unde nu vin handicapaţii, ci vin persoane care conştientizează că acolo este o luptă. Mănăstirea este o luptă cu trupul, cu tine, cu singurătatea, cu viaţa fără de familie, departe de părinţi, departe de cei dragi, după aceea ore în şir de slujbă, postul mult mai aspru, programul, ascultarea – auziţi! – necondiţionată, un fel de armată. Nu este ospiciu, nu este adunătură de persoane handicapate, acestea nu au ce căuta! M-a rugat cineva la Bucureşti: „Haideţi”, zice, „că am pe cineva cam aşa…, are probleme, o găsi şi el o porţie de mâncare acolo la mănăstire.” “Dom’le, dar nu e [vorba] de mâncare!” . Persoanele care au probleme psihice îşi vor agrava problemele într-un mediu mănăstiresc. Pentru că acolo este luptă, nu este pension. Duceţi-i la odihnă, duceţi-i la aer curat, ţineţi-i sub aripa dumneavoastră acasă, nu ii daţi în singurătatea mănăstirii. Să ştiţi că nu lucrează harul lui Dumnezeu aşa, peste ei, lasă că-i mântuim şi pe-ăştia. Nu, este luptă! Sunt frecuşuri în mănăstire. Gândiţi-vă ce greu este să trăieşti într-o familie doi, trei, patru, cinci, să te împaci acolo cinci persoane, nu ştiu, la baie, la sculat dimineaţa, se deranjează fiecare unul pe altul, se deranjează reciproc, darămite patruzeci într-o mănăstire. Nu este deloc uşor. Cine vede: „A, mănăstirea, stau ca leneşii, nu fac nimic…” Nu este deloc advărat. Mănăstirile au terenuri, trebuie să lucreze ca să-şi plătească şi ei întreţinerea pe care o au acolo, cu căldură, cu curentul electric, cu celelalte.

– Ce putem să facem fără Dumnezeu? Putem să postim fără Dumnezeu?

Putem, se numeşte dietă. Se mai numeşte regim alimentar de detoxifiere a organismului. Cum se mai numeşte? Se numeşte regim vegetarian. M-am dus undeva şi gazda era un din ăsta mai ţăcănit aşa, nu ştiu cum am ajuns acolo. Dar ce credeţi? El nu mânca deloc carne. Şi eu, episcop, mâncam carne, şi el mânca vegetarian. Dar ţăcănit, de altfel, cu bioenergii, cu prostii, cu yoga, cu toate tâmpeniile, dar omul avea postul lui, când se mânca lapte şi brânză; nu mânca însă deloc carne. Alt post, da? Fără Dumnezeu. Sau cu alţi dumnezei, dumnezeii păgânilor. Ce putem face fără Dumnezeu? Nimic. Cădem în deznădejde, nu înţelegem logica vieţii acesteia fără Dumnezeu. Numai în perspectiva vieţii de dincolo vom înţelege viaţa aceasta, care este o pregătire pentru viaţa de dincolo.

– Cum ne apărăm de farmece, vrăjitorii sau lucruri diavoleşti?

– În primul rând fugiţi de persoanele care umblă cu aşa ceva. Farmecele şi vrăjitoriile nu vor prinde la o persoană care nu are nicio legătură cu cea care săvârşeşte aşa ceva. De obicei aţi avut o legătură, nu ştiu, de dragoste, şi în virtutea acestei legături vă poate transmite răul. Fugiţi de aceste persoane. Căutaţi să nu aveţi de-a face cu ele. Sunt persoane care fac farmece şi vrăjitorii, iar Biserica noastră are în molitfelnic rânduieli şi rugăciuni speciale pentu izbăvirea de farmece, vrăjitorii şi tot lucrul diavolesc. Dacă aveţi impresia că vi s-a făcut aşa ceva, mergeţi la preot şi cereţi să vă citească aceste rugăciuni. Spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă cu Sfintele Taine, rugaţi-vă seara şi dimineaţa, pentru că Dumnezeu este mai mare şi mai tare decât toate aceste răutăţi. Şi dacă El vrea, nimic din răutăţile acestea nu mai poate trece la dumneavoastră.

– Dar este mai bine să dai naştere unui copil şi să-l chinui, deşi nu ai anumite condiţii să-i oferi?

– E, aici e problema: ce înseamnă să chinui un copil? Şi ce condiţii trebuie să aibă un copil ca să nu fie chinuit? Că dumneavoastră vi se pare ca dacă acel copil nu va avea bani de facultate şi va trebui să se mulţumească cu gimnaziul sau liceul, este un om chinuit. Foarte mulţi cred asta. „Dacă nu am bani să-l duc la facultate, este un om chinuit”. Ce valorează o facultate în faţa lui Dumnezeu? Dar în faţa vieţii de dincolo? În Împărăţia Cerurilor credeţi că ăştia cu facultate vor sta mai în faţă şi ăilalţii vor fi trimişi aşa, în derizoriu, vor sta prin magazii, iar ăştia cu facultate vor sta în casă, în palat? Asta e: nu gândim în perspectiva vieţii de dincolo şi nu gândim ca Dumnezeu. Noi gândim ca noi, zicem: „Îl chinui dacă nu are bani să se desfăteze, ce ştiu eu, să-şi facă vacanţele la mare”. Ce înseamnă să aibă anumite condiţii? Să aibă camera lui? Să aibă combină muzicală? Să aibă bicicletă? Ce înseamnă condiţii? Pentru că înainte nu existau aceste condiţii şi oamenii dădeau naştere la toţi copiii. Singura condiţie era să meargă pe câmp să prăşească porumbul. Şi luau masa acolo, în câmp, cu toţii, şi se întorceau acasă, îşi făceau rugăciunea, se culcau şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu. Duminica se duceau la biserică, după-amiază se duceau la horă. Şi după aceea, săptămâna următoare, o luau de la început: la câmp şi acasă. Şi nu-şi puneau problema condiţiilor. Noi ne punem acum problema condiţiilor, pentru că ne tentează tot ce vedem în jurul nostru, cum alţii îşi permit atâtea, iar eu nu îmi permit nici măcar o Dacie şi altul se plimbă cu Jeepul. „N-am condiţii”, o să spună.

– Intrarea în Postul Mare se face printr-o perioadă pregătitoare de câteva săptămâni, pe când trecerea de la post la Înviere se face cât se poate de brusc. Cum explicaţi?

– Nu trebuie explicat, că n-ai ce să explici. Într-adevăr, e o problemă. Aţi văzut, e o pregătire extraordinară şi psihologică, dar şi culinară, parcă, pentru intarea în post. Cum vine? Vine întâi o săptămână din asta unde ai voie numai lapte, brânză, ouă; n-ai voie carne. Intri treptat. După aceea sunt celelalte zile, când se mănâncă de toate, mai înainte, harţi. Există o intrare treptată în post, pe când ieşirea este fără niciun fel de pregătire. De aceea unii se aruncă… îmi vine să zic “ca proştii”. Şi ajung la spital. Mănâncă ca şi cum nu ştiau că de Paşti vor mânca. Şi toată lumea are pe masă ceva şi abuzează. Luaţi-o uşor duminica: un ou… Primul lucru trebuie să fie, desigur, paştele, şi după aceea, ajungând acasă, un ou ciocnit cu fiecare din cei din familie. „Hristos a înviat!” „Adevărat a înviat! Şi luaţi ceva, un pic, şi vă opriţi. Şi vă odihniţi. Fără mâncare. Aşa, un pic de pască, un pic de drob din ăsta de miel, ceva foarte uşor, puţin, cu măsură, pentru că stomacul nu este obişnuit să înceapă să tragă de fripturi după o noapte de stat în picioare şi oboseală şi nedormiţi, apucă-te şi mănâncă şi culcă-te, să vezi ce visezi, ce n-ai visat tot postul. Din păcate, aţi sesizat bine, nu există o trecere treptată la mâncarea de dulce, dar haideţi să ne-o facem noi. Da? Fără friptură în dimineată aceea, un pic, o gustare, un pic de brânză, încep să vorbesc acum, cred că vă fac o poftă… Nu le mai spun. Spun doar atât: limitaţi-vă la ceva mai mult simbolic. Şi luaţi după aceea prânzul mai substanţial.

– Ce vreţi să-i transmiteţi unui necredincios care se simte bine aşa?

– În România nu s-a trăit niciodată mai bine. Trebuie doar să evităm televizorul.

– Ce să-i transmit unui necredincios? Nu ştiu. Să se uite la mine. Să se uite la mine, că eu cred şi sunt la fel de bine ca el, dacă nu cumva mai bine. Ei pozează în oameni fericiţi. De ce credeţi că-şi urează oamenii fericire? Pentru că-şi doresc şi n-au. Cine poate să spună că este fericit? Pozează că sunt fericiţi necredincioşii, dar nu pot fi. Cum îşi rezolvă ei problema când le moare mama sau când le moare soţia sau când le moare un copil? Cum îşi rezolvă problema necredinciosul? Ce zice el atunci? Nu-şi smulge părul din cap că a pierdut tot ce-i era mai drag? Dar noi, care credem că există Înviere şi că sufletele acestea toate sunt în mâna lui Dumnezeu şi că la Înviere toţi vom învia şi în viaţa de dincolo vom fi cu toţii împreuna – nu-ţi dă aceasta o speranţă? Şi treci mai uşor peste necazurile care se întâmplă oricum în viaţă. Nu este mai fericit ca noi. Puţina credinţă, sau multă, câtă avem, ne ajută să fim mai bine decât ei. Din păcate, însă, n-au avut educaţie, iar societatea aceasta te învaţă orice altceva decât credinţa.

Aveţi ceva aici: în România nu s-a trăit niciodată mai bine. Unii spun c-o duc mai rău. Cei care au rămas fără serviciu, acum, în ultimii ani, n-au serviciu, or să vă spună că o duceau mai bine pe timpul lui Ceauşescu. Nu s-a trăit niciodată… ce înseamnă „bine”? Ce înseamnă „bine”? E atât de relativ „binele”… Trebuie doar să evităm televizorul… Evitaţi-l sau folosiţi-l la ceea ce este bun! Televizorul înseamnă şi Trinitas. Într-adevăr, în general acolo se cultivă păcatul, se cultivă violenţa prin televizor, la modul general, şi toate posturile aproape asta fac, cultivă răul, violenţa, dau exemple proaste, acum fac reclame la mâncăruri de dulce, şi-ţi pică foarte rău, sigur, ca cel care posteşti, filmele sunt pline de exemple proaste… Aţi văzut, au început să apară filme în care nu se mai întâmplă cum s-a întâmplat parcă de când ne ştim noi, ca binele să biruiască răul. Am văzut câteva filme care se termină rău. Dom’le, ăla rău a biruit binele. Na! Şi scrie: sfârşit! Adică sfârşitul lumii, când răul va birui binele şi rămâi aşa.., am rămas aşa: „Doamne, dar ce vrea să transmită asta? Iadul vrea să-l transmită, că se termină rău adică. Noi am fost obişnuiţi ca până la urmă eroul filmului, cel bun, să rezolve problema şi să arate: dom’le, aşa trebuia să fie. Nu! Sau filmele acestea de groază, thriller-ele acestea, ele vor să arate violenţă, şi să cultive violenţa. Sigur că e o tâmpenie televizorul din punctul acesta de vedere.

– Dacă ne ducem într-o excursie unde nu este decât mâncare de dulce şi este zi de post, ce facem atunci? Ar trebui să mâncăm de dulce?

– Nu, cred că asta nu se poate întreba aşa, este problema ta cu duhovnicul. Eu ştiu un părinte, era cu mine la mănăstire, un părinte în vârstă, de altfel foarte duhovnicesc, de mic copil la mănăstire. Mergea la tratament vara, era de acum şi bolnav, cu probleme, şi mergea la tratament vara, în postul Sfintei Mării. Şi ce s-a înţeles el cu duhovnicul? Era pe vremea regimului comunist, n-ar fi avut acolo mâncare de post, ce să mănânce omul, două săptămâni, zece zile la tratament. Şi s-a înţeles aşa cu duhovnicul:  – Mănâncă ce este acolo, de dulce, şi când te întorci la mănăstire după tratament, câte zile au fost astea? – Zece. – Zece zile vei posti. Te poţi înţelege cu duhovnicul, depinde şi de excursie, că poate sunt excursii unde poţi să găseşti mâncare de post, vegetariană, nu ştiu, cum e acolo. Aţi văzut acum când călătoreşti cu avionul te întreabă din start: „Doriţi cu carne sau vegetarian?” A ajuns o modă acum. Da-i postul celălalt, care n-are nicio legătură cu postul. Te poţi înţelge cu duhovnicul, depinde unde mergi, ce condiţii sunt acolo, inclusiv se merge pe recuperare, şi atunci nu ai nici conştiinţa încărcată că ai sărit un post, îl poţi ţine după aceea în recuperare.

– Nu sunt un om destul de duhovnicesc ca să mă ajut de asta ca să scap de un păcat mare pe care îl repet mereu. Cum altfel pot să scap de păcatul ăsta?

– Trebuie spovedit. Trebuie spovedit în primul rând. Duhovnicul îţi va da şi sfatul potrivit pentru păcatul respectiv. Istoria Bisericii cunoaşte persoane şi am avut ieri, din prostituată, şaptesprezece ani de zile a fost prostituată Sfânta Maria Egipteanca şi a ajuns sfântă. Varvara tâlharul, Moise arapul, sunt doi tâlhari, căpetenii de tâlhari, ucigaşi, s-au pocăit şi au ajuns sfinţi. Iată că se poate. Orice păcat ai avea, spovedeşte-l, stai de vorbă cu duhovnicul, dacă mai poţi şi nu e ruşionos, stai de vorbă cu alte persoane care poate şi ele au trecut prin asta şi întrarmează-te cu rabdare şi cu luptă. Luptă cu trupul, dacă este trupesc. Înlătură ocaziile la păcat, pentru că sunt păcate, dacă sunt trupeşti, care vin pe fondul unor anturaje, unor împrejurări, ocazii la păcat. Fugi de acelea.

– Cum putem să iubim noi pe vrăjmaşii noştri?

– V-am spus: la iubire se ajunge treptat. Întâi vă luptaţi să nu-i mai urâţi. După aia vă străduiţi să nu le reproşaţi răul pe care vi l-au făcut. Apoi începeţi şi îi salutaţi. După aceea le zâmbiţi chiar. Apoi încercaţi să le vorbiţi, intraţi în vorbă, ţeseţi înapoi relaţia care s-a rupt şi încet-încet, cu multă strădanie şi mai ales cu harul lui Dumnezeu, se poate ajunge să-i iubim pe vrăjmaşi. Dacă nu era posibil, Hristos nu ne-ar fi cerut-o. N-ar fi scris-o în Evanghelii. Este posibil, dar nu este uşor.

– Cum putem ajuta o persoană foarte dragă care nu mai este printre noi? De ce abia atunci realizăm cât de mult însemna pentru noi?

– Ei, aşa este. Ca să înţelegeţi de ce ne lasă Dumnezeu să ne pierdem uneori liniştea, că întrebaţi de ce ne lasă pradă în necazuri: ca după aceea, după ce trecem de ele, să ştim să ne bucurăm. Aţi văzut cât de strălucitor e soarele după ploaie? Dar când e câte-o zi din aia de vară de arde aşa de dimineaţă până seara şi o săptămână întreagă în fiecare zi, parcă te duci şi cauţi umbra, nu mai iubeşti soarele, parcă nu mai e frumos, este enervant. Dar după ploaie aţi văzut ce frumos e soarele? Ce strălucitor şi ce te bucuri? Sau după un timp urât. Aşa se întâmplă şi după ispite. Când scăpăm de ispită sau de necaz şi ne revenim, este o mare bucurie. Şi aici, abia când nu mai este persoana respectivă, lucrează şi dorul, lucrează amintirile, începi să fii recunoscător pentru ceea ce îi datorai. Aşa suntem noi în viaţă, ştii? Şi uneori este bine, că uităm şi răul. O persoană care pleacă şi care, ce ştiu eu, ne-a facut foarte mult rău, o să vedeţi că după ce nu mai e, începi să regreţi şi că ai urât-o, şi că eventual i-ai răspuns cu acelaşi rău, că nu te-ai străduit s-o iubeşti, să repari o relaţie stricată. Cum putem s-o ajutăm? V-am spus: pomenire la sfintele slujbe, parastas, pomenire în numele ei, dat milostenie – dar acolo unde este primită milostenia – rugăciune pentru ea; pomeneşte-o şi la rugăciunea ta particulară, de seara şi de dimineaţa. Pomeneşte-o alături de părinţi şi de cei dragi.

– Ce putem şi ce trebuie să facem în faţa tăvălugului de fărădelegi, distrugeri şi înrobiri care vin peste noi în aceste vremuri? Cum să recunoască şi să se ferească tinerii de grupările zelotiste cu iz sectar din Biserică şi de falşii salvatori, de provocatorii de pe internet obsedaţi de cipuri şi de judecarea ierarhilor?

– Ştiţi, la un moment dat, staţi şi departe de toate astea. Şi nu credeţi tot ceea ce auziţi. Eu cred că se exagerează foarte mult. Cine poate şti exact cum stau lucrurile? Cred că sunt foarte mulţi care dramatizează mai mult decât trebuie. Cultivaţi-vă liniştea dumneavoastră. Ştiţi, sfinţii stăteau şi-şi vedeau de bucuria lor, habar n-aveau că s-a schimbat împăratul, că a ajuns acum rege sau că a ajuns preşedinte; îşi vedeau de existenţa lor şi de rugăciunea lor şi de comuniunea lor cu Dumnezeu. Mântuitorul Hristos Însuşi, uitaţi-vă în Sfânta Scriptură, nu s-a lăsat antrenat în problemele politice sau sociale ale vremii. El a venit, Şi-a spus învăţătura Sa, care pare absolut paralelă cu lumea din vremea aceea, cu romanii, cu regele Irod, cu ceilalţi. Aceia îşi trăiau viaţa lor, El a avut misiunea Lui paralelă cu ceea ce făceau ei. Cred că trebuie să ne retragem întru rugăciune şi întru o viaţă a noastră şi cele pe care le auzim să treacă aşa şi să nu ne punem mintea foarte mult cu ele.

De zelotişti vorbiţi aici; da, falşi salvatori, sectanţi de tot felul. Dacă nu putem să-i recuperăm, nu văd de ce ar trebui să ne tulburăm liniştea cu ei. Dacă putem să-i ajutăm cu ceva, bine. Dacă nu, să ne vedem de viaţa noastră. Oricum, societatea şi viaţa aceasta în care trăim, lumea în care trăim este o lume tuburată. Auzim prea multe, sunt prea multe informaţii şi parcă nu le poate procesa în linişte aparatul nostru de gândire. Aţi văzut că ne tulbură orice veste proastă şi câteodată parcă e mai bine să nu le mai auzim ca să nu ne pierdem liniştea. Trebuie şi această retragere. Retrageţi-vă în liniştea unei biserici. În fiecare zi, că aici sunteţi la oraş, treceţi pe lângă atâtea biserici; intraţi în liniştea unei biserici şi vă rugaţi şi uitaţi aşa de toate maşinile care trec în goană pe lângă voi, de toate cuvintele spurcate pe care le auziţi fără să vreţi mergând pe stradă şi de toate celelate lucruri neplăcute. Faceţi din când în când câte un duş din acesta duhovnicesc, întrând într-o biserică şi undeva într-un colţ rostind o rugăciune.

– Cum ne sfătuiţi să postim în Sâmbăta Mare?

– Unii spun ca Săptămâna Mare vine aşa, după ce nu mai poţi aproape, dupa 40 de zile. Unii receptează Săptămâna Patimilor ca fiind picătura care umple paharul. Sigur că ea are însemnătatea ei; este mai însemnată decât toate celelalte săptămâni. Este şi o săptămână specială, ea nici nu este socotită ca parte neapărat a Postului Mare, ci ca un adaos la Postul cel Mare. Postul cel Mare se încheie la Florii, de aceea mâncăm peşte, am încheiat postul. Şi vine această săptămână absolut specială. Bine ar fi să se postească cât mai aspru, dar nu vreau s-o spun, pentru că vă zic, sunt persoane care: „Dom’le, dar am ţinut atâta post, asta mai lipsea, săptămâna asta. Ba şi cu un post suplimentar, aspru, negru eventual!Postiţi aşa cum puteţi şi, oricum, în consultare cu duhovnicul. Dacă vă dă binecuvântare şi simţiţi că puteţi, vineri mai ales. Vineri e mai aspru decât sâmbăta, nu ştiu de ce vă legaţi de sâmbăta. Sâmbăta, Mântuitorul e în mormânt; vineri e moartea pe cruce a Mântuitorului şi atunci, poate, postit un pic mai mult. Repet, însă, fără să abuzaţi. Nu vă îmbolnăviţi, pentru că veţi cârti după aceea după sănătatea pierdută.

– Se pot împărtăşi copiii dacă au mâncat până la 7 ani? În ce situaţii?

– Ei, acum poate nu chiar până la 7 ani. Într-un fel vorbim, poate, de un prunc pe care îl ţii în braţe şi altfel vorbim, totuşi, de unul de 5 ani, care se poate scula la o anumită oră să mai prindă ceva din slujbă. După aceea, sunt preoţi care, dacă sunt doi la altar sau trei, înţeleg să împărtăşească pe aceşti copii chiar în timpul slujbei, pe una din uşi. Că nu-i putem sili nici să stea nemâncaţi, ăla de şase ani, cinci ani, să vină dimineaţă la 9 şi să stea nemâncat până la 12. Nu ştiu dacă stă. Şi atunci găsiţi cu preotul o formulă să-l împărtăşească mai devreme, pe cât posibil să nu mănânce. Dar, repet, nu e cazul copiilor foarte mici, care sunt alăptaţi chiar şi dimineaţa şi totuşi vreţi să-i împărtăşiţi. De la caz la caz, nu vreau să mă pronunţ acum: până la vârsta de cutare se împărtăşesc mâncaţi; de la vârsta cutare se împărtăşesc dimineaţa sau în timpul slujbei. Asta şi vorbind cu preotul dumneavoastră, că probabil nu vă luaţi copiii şi umblaţi din mănăstire în mănăstire. Se rezolvă în parohie, cu preotul, vedeţi cum se obişnuieşte. Dacă e singur este o mare problemă, că nu poate întrerupe Liturghia să-ţi împărtăşească copiii. Dar gândesc că o anumită înţelegere trebuie la copiii mici, care sunt alăptaţi.

– Cum ne putem găsi liniştea atunci când postim, în condiţiile în care postul atrage după sine ispite şi puternice încercări de tulburare din cauza vrăjmaşului?

– Acum să nu vă intre în cap cumva: „Dom’le, noi nu postim pentru că vin ispitele”. sau „Hai să nu postesc prea aspru, că vin ispite grele”. Cum spun unii: „Nu citim la Psaltire, că avem ispite. Mă întreba cineva, zice: „Să citesc două catisme? Că am înţeles că dacă citeşti mai mult de una îţi merge rău, în sensul că ai ispite grele”. Eu cred că trebuie să postim ca să ne curăţim şi dacă vin ispitele şi acelea sunt de folos, numai că trebuie să le biruim. Dumnezeu le îngăduie cu folos. Sunt exerciţii, ma întorc iaraşi de unde am plecat acum: cum vei face performanţă şi te vei urca pe podiumul spiritual când vei fi premiat de Dumnezeu, dacă nu ai acceptat aceste exerciţii spirituale? Cum te vei curăţi fără să te speli prin aceste virtuţi creştineşti? Vin ispitele – asta este. Şi ele fac parte din planul de mântuire al lui Dumnezeu. Le acceptăm, ne luptăm şi ne biruim şi atunci va fi bine.

– În legătură cu cele 40 de Liturghii care se fac pentru cei adormiţi aş dori să vă întreb dacă trebuie făcute în fiecare zi şi dacă Sfintele Daruri trebuie făcute din prescura oferită de creştin sau este de ajuns doar un pomelnic?

– În general, când zicem 40 de Liturghii înţelegem 40 de Liturghii una după alta. Numai că, atenţie că există perioade ale anului – aceasta [din Postul Mare, n.n.] – când nu se fac Liturghii zilnic; nici măcar Liturghia Darurilor, care, de fapt, nici nu este Liturghie. Sau sunt zilele aliturgice de peste an – puţine, e adevărat. Dacă nu se poate să fie succesive aceste 40 de Liturghii, le veţi calcula, sigur, cu întreruperile respective. Dar e bine să fie Liturghiile la rând, una după cealaltă. Acesta este gândul cu care credincioşii plătesc, în general, 40 de Sfinte Liturghii, sau sărindare, cum mai zic ei. Dacă Sfintele Daruri trebuie făcute din prescura oferită de creştin sau este de ajuns doar un pomelnic: darurile nu se discută – dai ce ai. Dacă îţi permiţi să cumperi şi o prescură, dă şi prescură. Nu-ţi permiţi decât un pomelnic cu bani, dă doar atât. Nu-ţi permiţi bani deloc, dă şi un pomelnic gol. Şi poate părintele se milostiveşte şi totuşi te pomeneşte. Spun unii: „Nu mă duc la biserică fiindcă n-am bani”. Dar ce, stă preotul la uşă să taie bilete, să-ţi ceară banii la uşă când intri? Nu te duci la altar să dai bani dacă nu ai. Asta este o scuză prostească. Auzi, zice că „Se uită părintele.” Păi se uită şi el să vadă cine a mai venit, cine lipseşte. El e părintele, acolo, al tuturor. Nu trebuie să avem acest complex: n-am bani, nu mă duc la biserică. Ma duc să mă rog să-mi dea Dumnezeu bani! Păi nu cerem noi bani şi slujbă, muncă, meserie, job cum îi ziceţi mai nou? Cum le cerem pe toate celelate, de ce, să-i cerem să ne dea, să avem bani ca să putem plăti slujbe. Sau să ne putem întreţine viaţa, să ne putem plăti cheltuielile, întreţinerea şi aşa mai departe. La biserică nu trebuie să încetăm a merge pentru că nu avem bani; tocmai atunci să ne ducem! La biserică alergăm când avem nevoie de Dumnezeu, să ne ajute şi să ne rezolve o problemă sau alta”.

Alte cuvinte puternice la Invierea Domnului ale Episcopului Slatinei, in Pastoralele sale exceptionale dintre 2009 – 2012:

***

LEGATURI:

***

“Nu-i important ceea ce zicem, ci ceea ce traim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem”.

“Putine cuvinte, multa dragoste. Pentru toti. Oricine ar fi ei”.

Nu te uita la om din ce cauza sufera, ci uita-te la cat de mult sufera!” (Cuv. Sofronie de la Essex, citat de parintele Rafail Noica);
Celui care sufera nu trebuie sa-i spui multe cuvinte, nici sa-l dascalesti. Intelege ca te doare pentru el si astfel se foloseste. Durerea este totul.” (Cuv. Paisie Aghioritul)

Este gresita atitudinea de duritate si de cicaleala a celor mai in varsta fata de tineri (altceva este cand e vorba de copii, care trebuie struniti), efectele sunt opuse. […]

Nu este de la Dumnezeu o atitudine dura, de aratat cu degetul. Nu avem niciun merit daca noi avem credinta, totul este dar de la Dumnezeu. Nu stim cine s-a rugat pentru noi, de ne-am trezit la adevar. Dumnezeu lucreaza pt rugaciunile altora.

– Suntem datori sa ne rugam pentru cei mai tineri.

– Sa lasam sfaturile si vorbaria aceasta goala, care, de obicei, nu arata o traire profunda, ci mai rau enerveaza, si sa ne rugam mai mult. Asta ne lipseste noua, rugaciunea pentru celalalt!

***


Categorii

Avort, Ce este pacatul?, Cum sa tinem post?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invierea Domnului (Sfintele Pasti), Portile Iadului, PS Sebastian, Razboiul nevazut, Viata de familie, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

66 Commentarii la “PS SEBASTIAN: “Suntem obsedati de rau, de diavol si de puterile lui, in loc sa fim obsedati de Dumnezeu si de Inviere! FERITI-VA SA CICALITI OAMENII!”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Pingback: NADEJDEA CARE IZVORASTE DIN MORMANTUL TOTALEI DESCUMPANIRI. CE NE RAMANE CAND RAUL PARE SA TRIUMFE, cand este dezlantuita prigoana “portilor iadului” impotriva crestinilor? | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: DATORIA DE A DUCE MARTURIA LUI HRISTOS IN LUME, PRIN VIATA NOASTRA – Predici (si audio) la DUMINICA FEMEILOR MIRONOSITE: “A crede in Hristos inseamna a-L lua din biserica in relatiile de fiecare zi dintre oameni” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: IPS Ierotheos Vlahos despre adevarata MILOSTENIE SUFLETEASCA FATA DE TINERII RATACITI: “Oamenii din ziua de azi au mare nevoie sa gaseasca oameni care sa le asculte durerea“ | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: PARINTELE RAFAIL NOICA, in a doua zi a Colocviului de la Iasi, PENTRU PARINTI si pentru cei care vor sa transmita altora adevarul: Cautati sa lucrati cu Dumnezeu ca sa deschideti inimile celorlalti spre a primi cuvantul! (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: ”Hristos Cel Înviat, văzând dragostea pe care noi I-o arătăm, intervine și dizlocă toate pietrele, toate stavilele care stau în calea întâlnirii cu El”. PREDICĂ însuflețitoare a Înaltpreasfințitului IEROTHEOS la Iași, în DUMINICA MIRO
  6. Pingback: CINE A MAI POMENIT VREODATĂ CA DUMNEZEU SĂ SE FACĂ OM? DAR CA ACESTA SĂ MOARĂ PENTRU NOI? Pastorala de Înviere a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor (2019) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate