†19 ianuarie – SFANTUL MARCU AL EFESULUI, stalpul prigonit al dreptei-slaviri si cugetul Ortodoxiei. SFANTUL MACARIE CEL MARE (EGIPTEANUL)
Familia ortodoxa, nr. 1 (60)/2014:
†19 ianuarie
Sfantul Marcu al Efesului – Cugetul Ortodoxiei
„ Ortodoxia este comoara noastra, margaritarul nostru cel de mult pret… Ortodoxia este lumina noastra ce ne calauzeste. De vom pierde candva aceasta comoara, aceasta lumina, risipiti vom fi pana la marginile pamantului, precum praful“
(Sfantul Nectarie din Eghina)
Daca in ultimele numere ale revistei am tot staruit asupra dogmei dreptslavitoare (desi astazi, pentru multi, ea suna ca o „expresie suprema a intunecimii spiritului si a urii impotriva umanitatii”, cum o defineau propagandistii „materialismului stiintific”), am facut-o tocmai cu constiinta insemnatatii sale in lumea post-moderna, o lume a crizelor identitare, a „dublu-gandirii” si a relativizarii adevarului. Şi aceasta pentru ca, in Ortodoxie, dogma, in intelesul sau curat si nescalciat, nu este decat o descriere amanuntita a unor realitati duhovnicesti.
„A vorbi in raspar despre dogme este o dovada de prostie, este ca si cum ai critica necesitatea gramaticii in cazul unei limbi sau a formulelor si teoremelor in cazul matematicii”, spunea un cunoscut parinte duhovnicesc contemporan.
Ortodoxia este Calea Vietii, a Adevarului cel Mantuitor cf. Ioan 14:6, adica a lui Hristos cel rastignit si inviat, care cu moartea Sa pe moarte o a biruit si ne-a dat noua Viata. Este calea Bisericii, „in afara careia nu este mantuire”, adica putinta de a ne uni cu Dumnezeu, in smerenie si dragoste, de a ne invrednici sa ajungem fii ai Sai „dupa har” si de a petrece vesnic impreuna cu Dansul. Prin urmare, in afara Ortodoxiei, inteleasa ca insasi „firea cea dintai a omului”, nu poate fi decat moarte. Iar dumnezeiescul har lucreaza si in masura intelegerii duhovnicesti agonisita de fiecare om – caci intelegerea ofera o disponibilitate mai mare in inima pentru a impreuna-lucra cu harul.
In aceasta lumina capata noima ravna mistuitoare cf. Psalmul 68:11 a stalpilor Dreptei-slaviri din toate veacurile, exprimata in astfel de cuvinte:
„Nu ne vom lepada nicicand de tine, iubita Ortodoxie! Nu vom minti niciodata tie, cinstita Predanie a Parintilor! Nu te vom parasi nicicand, Maica Bunacinstire! In tine ne-am nascut, si in tine traim, si in tine vom adormi. Şi, daca vremurile o vor cere, de zeci de mii de ori vom muri pentru tine!”
Unul din acesti „vrednici de cinstire si preadumnezeiesti marturisitori”, pe care cugetul Bisericii Sobornicesti l-a randuit, alaturi de Sfantul Patriarh Fotie cel Mare si Sfantul Arhiepiscop Grigorie Palama, in ceata „noilor Sfinti Trei Ierarhi”, este Mitropolitul Marcu al Efesului – cel numit in sinaxarele grecesti „singurul aparator al dreptei-slaviri la pseudo-sinodul de la Ferrara-Florenta”.
„In gradina dumnezeiestilor scripturi te-ai preumblat intelepteste…”
Nascut in 1392 in marele Constantinopol, vlastar al vestitei si cucernicei familii Evghenikos (ce in greceste inseamna chiar „de spita aleasa”, nume ce se va potrivi pe deplin nobilei sale firi), Sfantul Marcu s-a aratat din copilarie tare silitor catre invatatura. Fratele lui il zugravea astfel:
„In scurta vreme a dobandit cea mai mare cunoastere, datorita marii sale sarguinte si atentii, cat si mintii sale ascutite. Pe deasupra, purtarea sa era gingasa si linistita, mai curand a unui bun batran. Caci, cu adevarat, chiar felul sau de a se imbraca, privirea, plecaciunea capului si neintrecuta si graitoarea sa vorbire il faceau pilda vie nu numai colegilor, ci chiar si dascalilor – si, indeobste, toti il cinsteau”.
Patriarhul Ghennadie Sholarios, care l-a cunoscut de pe atunci, ajungandu-i apoi ucenic, isi aminteste:
„Sfantul tanar, curat duhovniceste, se purta mai mult ca un pustnic decat ca unul ce traia in Cetatea de scaun, imparateasa Cetatilor. Felul vietuirii sale era strain lumii din jur, cu adevarat, nu era legat de nimic pamantesc”.
Desi imparatul Manuil Paleologos il iubea si-l pretuia mult, facandu-l secretarul sau si oferindu-i toate cinstirile omenesti, Sfantul Marcu a ales sa lepede totul, si, potrivit fratelui sau, „la douazeci si sase de ani, impartind cu darnicie tot ce avea, a luat jugul dupa care tanjea din copilarie si a imbratisat viata Parintilor pustiei“. In stralucita manastire constantinopolitana Mangan, el s-a daruit pe deplin lucrarii linistirii.
„Cand a parasit lumea pentru Hristos si si-a bagat grumazul in jugul sfintei ascultari, nu si-a incalcat niciodata fagaduintele inaintea lui Dumnezeu. Nu s-a mai ingrijit defel de zarva lumii, ca sa nu fie rasturnat de desertaciunea slavei lumesti. Pana la moartea sa avea sa ramana neclintit in dragostea sa pentru Hristos”, zice Patriarhul Ghennadie.
Evlavia sa nemasurata – caci, dupa marturiile epocii, „cand slujea Dumnezeiasca Liturghie, se umplea de dumnezeiasca insuflare in asa masura, incat toti cei ce il zareau spunea ca pare a fi cu totul iesit din sine, afara de pamant, cu totul cufundat in Dumnezeu, ca un inger in trup” — se ingemana in chip armonios cu marea sa eruditie si cunoastere teologica, alcatuind canoane bisericesti pe toate cele opt glasuri, scriind talcuiri ale dumnezeiestilor slujbe, eseuri dogmatice si pe teme duhovnicesti, ba chiar si poeme.
„Ritorul cel cu foc suflator”
Contextul istoric al epocii era unul extrem de agitat. Inca din 1422, ostile otomane cotropisera mare parte a vechii „Imparatii a Romeilor” (caci asa isi spuneau bizantinii), apropiindu-se primejdios de Constantinopol, „noua Roma”. Vlaguit si insingurat, ramas fara sprijin material, in ciuda devastatoarei Cruciade a IV-a, care in urma cu doua sute de ani trecuse Constantinopolul prin foc si prin sabie, imparatul si-a pus ultima nadejde in sprijinul militar al monarhiilor apusene si al vechii Rome. Piedica in infaptuirea acestui gand statea insa tragica schisma pecetluita in 1054 si cugetul apusenilor, care-i socoteau pe greci „barbari” si numeau credinta lor „o veche erezie“. Prin dobandirea impacarii bisericesti cu Apusul, isi zicea imparatul, crestinii apuseni vor sari in ajutorul fratilor lor rasariteni, luptand impotriva necredinciosilor. Cu aceasta credinta in minte, imparatul s-a sarguit, cu toata puterea sa de „avtokrator al Romanilor”, sa pregateasca toate cele necesare unui Sinod Ecumenic care „sa uneasca Bisericile”.
Dorinta de impacare a dreptslavitorilor cu apusenii era una reala, chiar daca determinata de un imbold politic, asa ca cei mai incercati si iscusiti teologi s-au pregatit pentru a lua parte la sinod. Intre ei, stralucea ca un soare al cuvantarii-de-Dumnezeu Sfantul Marcu, proaspat inscaunat Mitropolit al Efesului.
In toamna lui 1437, plini de nadejdi, imparatul Ioan si un sobor in frunte cu Patriarhul Constantinopolului, Iosif, mitropoliti de pe tot cuprinsul Bizantului, cat si din Rusia, Romania, Bulgaria si indepartata Georgie, sute de arhimandriti, monahi, preoti si mireni s-au imbarcat spre Italia. Şi Sfantul Marcu credea adanc si fierbinte in putinta refacerii unitatii cu apusenii, asa cum o marturisea:
„Nu am luat in seama neputinta mea si nici greutatea si marimea nespusa a acestui lucru. Credeam intr-adevar ca totul ne va merge bine si ca vom infaptui ceva maret si vrednic de intreaga noastra truda si de nadejdile noastre”.
Dupa Pastile lui 1438, la Ferrara, cele doua tabere s-au intalnit spre a discuta problema unirii Bisericilor. Inca de la primele discutii, partea ortodoxa a inceput sa-si dea seama ca teologii apuseni nu sunt deschisi spre realizarea unei intelegeri obstesti, ci vor doar ca grecii sa li se supuna, lepadand „scornitele lor invataturi“. Dezamagirii ortodocsilor i s-a opus dorinta imparatului, care voia sa se intoarca acasa „biruitor”, cu orice chip, chiar si prin primirea credintelor apusene. Acesta s-a folosit de toata autoritatea sa, cat si de mijloace de constrangere, pentru a continua lucrarile Sinodului in pofida evidentei. Astfel, s-au stabilit patru capete de divergenta intre apuseni si rasariteni (adaosul Filioque — „si de la Fiul” – din Crez, primatul papal, purgatoriul si folosirea azimilor) — dupa care, odata lamurite acestea, se credea ca nimic nu va mai sta in calea iscalirii actului de unire.
„Nu ai ingaduit pogoraminte din dogmele cele dreptslavitoare si sfinte ale Bisericii”
Este o lege duhovniceasca: Dumnezeu poate aduce intotdeauna un folos chiar si dintr-un context neprielnic si pagubitor. Asa a fost si cu discutiile dintre greci si latini de la acest Sinod, in care, ca si cu o suta de ani inainte, in „disputa Palamita”, s-a cernut si s-a lamurit invatatura drept-slavitoare de cea rau-slavitoare. Cele doua tratate ale Sfantului Marcu despre „focul curatitor” al Purgatoriului si starea sufletelor celor raposati au ramas, pana astazi, cea mai deplina abordare a problemei in patristica ortodoxa, recunoscute pana si de apuseni ca niste „stralucite lucrari, ce nu pot fi trecute cu vederea“. Talcuirile sale la canoanele Sinoadelor Ecumenice, in care arata netemeinicia adaosului „explicativ” si de la Fiul in Crez si deslusea invataturile ortodoxe despre purcederea Sfantului Duh si Sfanta Treime, au starnit uimirea unora dintre apuseni, ce „marturiseau ca niciodata n-au mai auzit asemenea lucruri, rostind cu glas tare ca grecii invata mai adevarat decat teologii lor si minunandu-se de Marcu al Efesului”.
Unul din delegatii greci, Mitropolitul Dorothei al Trapezuntului, descriind lucrarile Sinodului, exclama catre preotul rus Simeon:
„Sfintitul Marcu al Efesului este deopotriva cu Marele Vasilie si cu Grigorie Theologul! Poti sa vezi si tu ca Latinii nu mai cuteaza sa graiasca impotriva Sfintitului Marcu. Papa a plecat, luandu-si cu el si cuvintele; si-au luat, adica, cartile cu ei”.
Sfantul Marcu rostea adevarul cu indrazneala si sfanta durere, fiind martor al egoismului si dispretului aratat de tabara apusenilor:
„Noi nu am venit aici sa ne impotrivim unii altora, nici ca sa ne aratam iscusiti in a grai impotriva. Am venit doar ca sa vorbim despre unire, cu pace si cu dragoste, pana cand vom fi descoperit adevarul”.
„Multi sunt cei ce ma prigonesc si ma necajesc, dar de la marturiile Tale nu m-am abatut” Psalmu1 118:157
Din pacate, toate stradaniile de impacare s-au dovedit inutile – apusenii ramaneau neclintiti in credintele lor, in ciuda tuturor dovezilor care li se puneau inainte, si faceau presiuni pentru savarsirea unirii pe cai politice. Astfel, Papa le-a trimis grecilor o mare suma de bani, drept plata a cheltuielilor de drum si stipendiu, iar imparatul ameninta delegatii cu tot felul de silnicii, daca nu se vor invoi cu propunerile apusenilor si nu vor iscali unirea Bisericilor.
La sfarsitul lui 1438, vazand nerodnicia discutiilor (se tinusera deja treisprezece sedinte), Sfantul Marcu le spunea fratilor sai arhierei:
„In cele ce tin de credinta ortodoxa nu poate fi vorba de pogoramant… Nu ii primiti in partasie cu voi (pe Latini), atata vreme cat raman in aceste inovatii de credinta”, iar batranul Patriarh Iosif a recunoscut: „Vad ca Latinii sunt certareti, plini de slava desarta si nu se lasa induplecati, desi noi avem argumente puternice. E limpede ca nu vor sa primeasca nimic din ce spunem noi sau sa se lase induplecati de adevar”.
Dar delegatia greceasca se impartise in doua — manevrele imparatului, care isi dorea cu orice pret unirea pentru a-si scapa tronul, au dat roade, silind mitropolitii ramasi spre dorinta sa. Singurul care nu s-a plecat, in ciuda lipsurilor (dupa patru luni de sedere in Florenta, grecii nu primisera nici un ban si sufereau cumplit de foame) si a prigoanelor (fusese arestat la domiciliu, pentru a nu fugi ca alti anti-unionisti), a fost Sfantul Marcu al Efesului. Pentru el, Ortodoxia era mai de pret decat Imperiul — o vesnica comoara, o vesnica lumina, adevarata si mantuitoarea credinta.
In cele din urma, la 5 iulie 1439, s-a iscalit Tomosul de Unire, chiar daca de multi fara voia lor, slabiti prin foame si amenintarea mortii: ortodocsii se obligau sa primeasca invatatura Filioque, autoritatea Papei ca Pontif suprem al intregii lumi, purgatoriul si folosirea painii nedospite la Liturghie; prin cele semnate, recunosteau ca apusenii au dreptate, iar ei gresesc — latinii nu acceptasera nimic, iar grecii erau siliti sa accepte totul.Intreband daca Mitropolitul Efesului semnase si afland ca nu, Papa Eugenie a exclamat, fara sa vrea: „Atunci nu am facut nimic!”.
In schimbul Unirii, grecilor li se fagaduisera bani si corabii pentru intoarcerea la Constantinopol, precum si, daca monarhii europeni vor binevoi, o flota si o oaste pentru apararea cetatii lor. In ciuda oficializarii impacarii, Papa a refuzat sa recheme episcopii romano-catolici din eparhiile grecesti, iar obiceiurile ortodocsilor au continuat sa fie privite cu suspiciune.
Nu a fost o unire printr-o dezbatere teologica libera, ci una ce slujea scopuri politice. Potrivit cuvintelor viitorului Patriarh Ghennadie Sholarios, „nimic nu a fost sfant in acest sinod, nici de la cap la picioare, nici de la inceput la sfarsit”… La intoarcerea in Bizant, putini au fost cei care au primit falsa unire, iar o parte din cei ce iscalisera si-au lepadat semnatura. Potrivit martorilor,
„multimile il slaveau pe Efesean pentru ca nu iscalise, il laudau si il numeau «sfant»”.
Desi negocierile de la Florenta nu au avut rezultate politice pozitive, Imparatul a ramas credincios unirii.
„Mare ravnitor in tine Biserica a aflat”
Bolnav de moarte, desi avea numai patru decenii de viata pamanteasca, Sfantul Marcu s-a preumblat prin insulele grecesti, „neafland loc unde sa-si plece capul“, prigonit si adesea intemnitat pentru lupta sa de pazire a Ortodoxiei. Intr-una din epistolele sale, marturisea:
„Am fost legat; insa cuvantul lui Dumnezeu si puterea adevarului nu se leaga, ci curge si mai tare sporeste”.
In cele din urma, in 1443 Patriarhii Ierusalimului si Antiohiei au osandit Sinodul florentin ca „viclean si intru slava Latinilor si a Papei Eugenie”; abia in 1472 li s-a alaturat si Patriarhul Constantinopolului.
In 1444, intors din surghiun la Constantinopol, Sfantul Marcu, dupa un cumplit cancer, in metastaza – ne spune fratele sau -,
„ajungand la cincizeci si doi de ani, la 23 iunie a plecat, bucurandu-se, spre a fi cu multdoritul sau Hristos, pe Care Il proslavise prin lucrarile sale cele bune, Il theologhisese dreptslavitor si Ii bineplacuse cu intreaga sa viata”.
In 1734, sinodul Patriarhiei Ecumenice l-a proslavit intru sfinti pe Mitropolitul Marcu al Efesului, numindu-l
„barbat de-Dumnezeu-purtator, ravnitor inflacarat si asemanator sfintilor de-Dumnezeu-cuvantatori ce au impodobit Biserica din vechime”.
Ce invataminte putem trage, noi, crestinii de azi din pilda sa? Ca doar avand orthodoxia (adica dreapta intelegere a realitatilor duhovnicesti) putem dobandi orthopraxia (dreapta faptuire, fara de care credinta e moarta cf. Iacov 2:20) . Dogma este temelia de pe care ne putem inalta pe scara nevointelor duhovnicesti, lumina care ne arata fiecare treapta, pasind pe urmele Sfintilor Parintilor nostri.
Daca vom sti a cunoaste si a marturisi credinta noastra in aceasta „vreme a cernerii“, daca vom pastra acest adevar mantuitor in cugetele noastre, daca vom trai potrivit lui, precum Sfantul Marcu al Efesului si cei asemenea lui, nimeni si nimic nu ne va putea impiedica a ajunge la Viata cea adevarata. Pentru aceasta, Insusi Mantuitorul nostru ne-a imbarbatat:
Material realizat de Radu Hagiu
***
Sfantul Macarie cel Mare
†19 ianuarie
Vindecarea unei femei asupra careia s-au facut farmece
Fericitul Macarie, avand 40 de ani de la nasterea sa si vietuind in adanca smerenie, a luat de la Dumnezeu darul tamaduirilor si al prorociei, precum si stapanire asupra necuratelor duhuri; apoi s-a invrednicit treptei preotesti si a fost calauzitor Parintilor celor ce vietuiau in pustia schitica. Iar pentru hrana si bautura lui, cum postea, nu se cuvine a grai multe; de vreme ce nici intre cei mai lipsiti de grija monahi nu se puteau afla acolo imbuibare sau mancaruri mai bune, pe de o parte pentru lipsa cea mare a celor de trebuinta, iar pe de alta pentru ravna cea dumnezeiasca a multor Parinti care petreceau acolo; caci fiecare urma unul altuia in viata cea pustniceasca, iar mai ales se sarguiau a se intrece…
Despre alte nevointe ale acestui ceresc barbat se povestea intre Parinti cum ca neincetat era intru inaltarea mintii catre Dumnezeu si cea mai multa vreme se lipea de Dumnezeu cu mintea decat de lucrurile lumii acestia. Apoi cerceta pe Parintele si pe invatatorul sau, Antonie cel Mare, si de dansul mult se povatuia, vorbind cu dansul cuvinte duhovnicesti. In urma, s-a invrednicit, dupa fericitul sfarsit al lui Antonie, a lua de la cei doi ucenici ai aceluia, ca o bogata mostenire, toiagul cu care isi sprijinise trupul sau neputincios, din pricina batranetilor si nevointelor pustniciei; iar cu toiagul a luat duhul indoit, precum Elisei l-a luat de la Ilie, si facea minuni mari, pe care acum este vremea a le povesti.
Un egiptean iubitor de pacate, fiind ranit de pofta pacatului spre o femeie straina, frumoasa la chip, dar neputand s-o plece spre curvie, pentru curatia ei si pentru cinstea si dragostea pe care o avea pentru barbatul sau, s-a dus la un fermecator, rugandu-l ca s-o faca pe femeia aceea sa-l iubeasca ori, cu farmecele sale, sa-l faca pe barbatul ei s-o urasca si s-o goneasca. Fermecatorul acela a luat multe daruri de la egiptean si a facut obisnuitele sale mestesugiri, sarguindu-se cu multe farmece s-o insele pe acea femeie curata spre curvie.
Apoi, neputand sa induplece mintea ei cea nemiscata spre acea fapta rea, a fermecat ochii celor ce cautau la dansa; si a facut asa ca tuturor celor ce o vedeau sa li se para ca nu este femeie cu fata de om, ci animal parte femeiasca; deci, intrand barbatul in casa, cand a vazut-o intru asemanare de animal, s-a spaimantat si nu pricepea ce este, pentru ca vedea ca pe patul lui se odihneste un animal. Vorbea cu dansa si nu putea sa auda nici un raspuns, decat numai o vedea maniindu-se. Insa stia ca este femeia lui si a cunoscut rautatea pizmasului, cum ca era prefacuta de oameni rai intru asemanare de dobitoc, de care lucru era in mare mahnire si plangea. Chemand preoti in casa sa, le-a aratat-o pe femeia lui, dar nici aceia nu puteau cunoaste ce avea — cum si pentru ce s-a prefacut in animal. Caci si ochii acelora, ca niste fermecati, vedeau animal; si trecusera trei zile de cand i se facuse ei aceasta si nici un fel de hrana nu primea, pentru ca nici ca animalul nu primea fan, nici ca omul nu putea sa manance paine. Apoi, barbatului ei i-a venit in minte s-o aduca in pustie, la Cuviosul Parinte Macarie.
„Pentru aceea a venit asupra ta acea ispita…”
Deci, punand pe dansa fraul ca pe un animal, s-a dus, luand dupa sine pe femeia sa intru asemanare de animal. Pe cand se apropia de chilia Cuviosului, fratii ce stateau afara au inceput a carti asupra lui, intrebandu-l pentru ce vrea sa intre in manastire cu acel animal. Iar el a zis catre dansii:
„Am venit aici ca animalul acesta sa castige mila de la Domnul, cu rugaciunile Sfantului Macarie”.
Şi intrebandu-l monahii de ce patimeste, omul a zis:
„Acest animal pe care il vedeti este femeia mea si cum s-a prefacut, nu stiu; iata, acum sunt trei zile de cand nici un fel de hrana nu gusta nicidecum”.
Iar fratii, auzind acestea, au mers sa spuna Sfantului, caruia acum i se descoperise si se ruga lui Dumnezeu pentru dansa.
Fratii, spunandu-i despre acest lucru si aratandu-i dobitocul cel adus, Sfantul a zis catre dansii:
„Voi singuri sunteti dobitoace, de vreme ce aveti ochi rai, iar ea precum este facuta, asa ramane femeie si nu este schimbata intru alta fire; ci asa se pare ochilor vostri cei inselati de farmece”.
Deci, sfintind apa, a turnat pe capul ei, rugandu-se, si indata a facut-o sa fie in chipul sau cel dintai, incat toti cei ce cautau la dansa au vazut-o ca este femeie, cu fata de om.
Apoi, poruncind sa-i dea ei sa manance, a facut-o femeie sanatoasa. Şi au multumit lui Dumnezeu barbatul si femeia, precum si toti cei ce vedeau aceasta minune. Apoi, Sfantul a invatat-o pe femeie ca adeseori sa mearga la sfanta biserica si sa se impartaseasca cu Preacuratele lui Hristos Taine; caci „pentru aceea”, zicea el,
„a venit asupra ta acea ispita: fiindca cinci saptamani au trecut de cand ai fost partasa Dumnezeiestilor Taine”.
Astfel invatandu-i si sfatuindu-i pe amandoi, i-a slobozit in pace.
Inca multe alte minuni mari a facut. Şi, fiind intrebat daca nu s-a suit in inima lui vreun cuget de slava omeneasca, Santul Macarie a raspuns:
„O inima care are indeletnicire a cata spre slava oamenilor, unul ca acesta pe Dumnezeu inca nu L-a cunoscut, si ceea ce face, ca un om o face; iar cel ce s-a invrednicit de insuflarea lui Dumnezeu, intru multa nevointa se afla, temandu-se sa nu cada. Unul ca acesta numai o credinta are, de a iesi din trup, iar slava omeneasca nici in gand nu-i vine. Deci o pilda ca aceasta iti zic inchipuieste-ti pe cineva ca umbla pe mare si priveste spre cer in soare; unul ca acesta, daca ar vedea locul pe unde umbla, s-ar scufunda. Astfel si cel ce priveste la slava lui Dumnezeu, slava cea de la oameni o nesocoteste. Iar daca imprejurul slavei de la oameni s-ar intoarce, cade din slava lui Dumnezeu; si cazand astfel, se biruieste de multe patimi”…
Din Sfantul Macarie Egipteanul — „Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu”
(Editura Bizantina, 2001)
(din: Familia ortodoxa, nr. 1 (60)/2014)
Legaturi:
- AVVA MACARIE EGIPTEANUL, “dumnezeul pamantesc” care acoperea greselile vazute si mangaia pe cei ce patimeau
- Sfantul Macarie Egipteanul despre RAZBOIUL SI PACEA CRESTINILOR. “Fericirea vesnica sta ascunsa in suferinta trecatoare rabdata cu umilinta si nadejde”
- LUPTA CONTINUA SI HARTUITOARE A CRESTINULUI – INTRE HAR SI CADERI. In ce constau, de fapt, desavarsirea sau sfintenia?
- SFANTUL MACARIE EGIPTEANUL: Dumnezeu nu Se coboara decat in aceia care Il striga staruitor!
- SUFLETUL – MIREASA LUI HRISTOS. “Dumnezeu pandeste fiecare miscare a inimilor noastre impietrite… Orice clipa poate sa ne fie ultima; de ce sa mai amanam atunci pocainta?!”
- CINE SI CUM POATE BIRUI OMUL CEL VECHI? “Cel care se crede drept pentru ca nu e desfranat, n-a omorat, n-a furat, nici n-a inselat, acesta se rataceste grozav”
- PENTRU CE TRAIM? CUM MOARE SUFLETUL, CUM SE PIERDE DUHUL SFANT? “Acolo unde se afla Duhul Sfant, acolo se iveste si lupta cea grea”
- SA NU UITAM: “Mult ni s-a dat, mult ni se cere…” SUFLETUL CARE NU ESTE NASCUT DIN DUHUL SFANT DE PE PAMANT ESTE MORT PENTRU VESNICIE!
- Sfantul Macarie Egipteanul: Cum se manifesta Duhul Sfant in suflet? CINE NU ARE COMOARA SI FOCUL DUHULUI IN SINE SA NU INDRAZNEASCA SA PREDICE ALTORA!
- CUM SE PASTREAZA SI CUM ESTE ALUNGAT DUHUL SFANT?
- Sf. Macarie Egipteanul: Putini sunt adevaratii crestini!
- Sfantul Macarie Egipteanul despre cum Il imbracam pe Hristos
- Sfantul Macarie Egipteanul despre adevarata conformitate a vietii crestine cu Sfanta Scriptura
- Discernerea binelui şi a răului, crucială pentru creştin
- Predica audio a parintelui Ioanichie Balan la DUMINICA CELOR 10 LEPROSI si pentru SF. MACARIE EGIPTEANUL. Cum ne vindecam de lepra pacatului?
- NEVOIA DE MARCU EUGENICUL, NEVOIA DE MARTURISIRE
- IPS Ierotheos Vlachos: ARISTOCRATUL MARCU EVGHENICUL FATA CU EREZIA “FILIOQUE”
- Omilie a Mitropolitului de Florina, Augustin Kantiotis despre Sfantul Marcu al Efesului (19 ianuarie): “BISERICA NOASTRA ESTE IN PERICOL”
- TEXTE INEDITE DESPRE SFANTUL MARCU AL EFESULUI
- Sf. Marcu Eugenicul – paznicul neadormit al turmei pandite de lupi
- SFANTUL MARCU AL EFESULUI (EVGHENICUL) si unirea “bisericilor”
- SLUJBA VECERNIEI SFANTULUI MARCUL EVGHENICUL (19 ianuarie)
Un lucru este foarte clar referitor la purgatoriu,in explicatiile Sf.Marcu si Visarion dat latinilor:
“Raspunsul scris,introdus de catre greci ca raspuns la apararea latina a doctrinei purgatoriului( inteleasa gresit din 1 Cor.3,11-15),a fost scris in intregime sau in principal de catre Sf.Marcu.Ca raspuns la citatele scripturale ,Sf.Marcu a dat o replica limpede si deplina .Grecii au observat ca stihurile din Cartea Maccaveilor,ca si cuvintele lui Hristos din Evanghelie nu dovedesc decat ca unele pacate se vor ierta dupa moarte.Insa in ce chip se va savarsi aceasta nu este limpede.Grecii sustineau ca iertarea pacatelor si osanda prin foc sunt incompatibile.Nu poate fi decat una,ori alta:fie osanda ,fie iertare,iar nu amandoua deodata.
Ca explicatie la cuvintele Sf.Apostol Pavel,fericitul Marcu a citat din mai multi Parinti Rasariteni,intre care si Sf.Ioan Gura de Aur ,care foloseste cuvantul foc in intelesul de foc vesnic ,iar nu vremelnic sau curatitor .Cuvintele “aur,argint,pietre scumpeP(1Cor.3-12)inseamna virtutile,iar cuvintele “lemn,fan si trestie”ca fapte rele nimicite in focul vesnic;cuvantul “zi”insemnand ziua Judecatii de apoi;iar cuvintele “se va mantui ,insa asa ca prin foc”inseamna pastrarea si dainuirea existentei
pacatosului in vreme ce sufera osanda.Deci,Sfantul Ioan Gura de Aur gaseste si talcuieste doua judecati dezvaluite in cuvintele Sf.Apostol Pavel:cel ce locuieste in rautate de va pagubi,adica lucrul lui se va nimici,lasandu-l gol de toata apararea ,iar unul ca acesta se va salaslui in foc”
(continuare din cartea”Stalpii Ortodoxiei”pag.180)
Sf.Vissarion mai spune ca:”Totusi ele(sufletele) pot fi slobozite din locul acela de intuneric si jale prin rugaciunile Bisericii,prin Sfanta Liturghie,si prin fapte de milostenie facute in numele lor,dar nu prin foc”.
(nu stiu daca am copiat bine cu tmp.de 39grade,cu gripa,am vrut doar macar un comentariu sa fie la praznuirea S.Marcu,cat priveste pe Sf.Macarie,las pe altcineva,fara probleme s-o faca)
Mari Parinti ai Bisericii przaznuim astazi, intr-adevar!
Sfantul Marcu Marturisitorul, Mitropolitul Efesului
Sfantul Cuvios Macarie cel Mare
Sfantul Macarie Alexandrinul
Am ramas placut surprins sa gasesc tiparita (in acesti ani…) carticica “Viata si Acatistul Sfantului Marcu Marturisitorul, Mitropolitul Efesului” cu binecuvantarea IPS Teofan, Doxologia, Iasi, 2010.
Troparul Sfantului:
“Pentru marturisirea dumnezeiestii credinte mare lucrator te-a aflat pe tine Biserica, sfintite Marcu prealaudate, caci prin pazirea slovelor dumnezeiestilor parinti ai zdrobit eresurile intunecatului Apus. Pentru aceasta pe Hristos Dumnezeu roaga-L sa daruiasca ravna celor ce-ti urmeaza cinstita vietuire.”
Condacul 1:
Pe alesul si marele marturisitor veniti, iubitorilor de mucenici, sa-l laudam, pe Marcu cel urmator scaunului apostolesc, pe cel intocmai cu apostolii si de un obicei cu Ioan Evanghelistul, sa-l cinstim cu laude zicand: Bucura-te, Sfinte Marcu, mare marturisitor si aparator al ortodoxiei!
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin!
@ Adriana
Foarte frumos ca i-ati facut aceasta bucurie Sfantului Marcu! Sa va dea Dumnezeu sanatate!
+++
Mereu ma bucur sa citesc despre Sf. Marcu Evghenicul si nadajduiesc, cu voia Domnului, sa citesc intr-o buna zi chiar scrierile sfantului. Ar trebui sa-l cunoastem mai bine, mult mai bine. Ne invita sa ne cunoastem bine credinta si, la momentul potrivit, sa putem sa vorbim despre ea, despre Hristos.
Despre Sfantul Macarie cel Mare nu stiu ce as putea spune. E unul din “superstarurile” Patericului egiptean, una din primele carti duhovnicesti pe care am citit-o, la o varsta relativ frageda. Si cand spun superstaruri, ar trebui sa spun sori duhovnicesti, luminati de Harul Duhului Sfant. Sunt multe cuvinte de retinut, cu talc, de la preotul pagan care s-a convertit pentru ca i-a spus Sf. Macarie “mantuieste-te, mantuieste-te, ostenitorule!” la craniul paganului care a marturisit ca in iad cei care s-au lepadat de Hristos se chinuiesc mai mult si decat paganii. Iar cu privire la femeia “prefacuta” in iapa a scris si Sf. Nicodim Aghioritul:
“Si dumnezeescul Gură de Aur zice: “Ca nu cumva rămânând departe prea multă vreme de împărtăşirea Ta, să fiu prins de lupul cel înţelegător” (Rugăciunea la Sfânta împărtăşanie). Adică: de aceea, Doamne, mă apropii adesea de Sfintele Taine şi mă împărtăşesc, Pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de Sfânta Ta împărtăşire, să mă găsească lupul cel înţelegător gol de harul Tău şi să mă omoare.
Iar cuviosul Paladie povesteşte despre Avva Macarie Egipteanul că, vindecând pe femeea aceea, care din lucrarea diavolului apărea oamenilor ca o iapă, i-a dat acest sfat şi i-a zis: “Femee, niciodată să nu te lipseşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci să te împărtăşeşti adeseori, deoarece această lucrare diavolească te-a ajuns, Pentru că nu te-ai împărtăşit de cinci săptămâni şi de aceea a putut diavolul să te ispitească”.”
Vad ca am omis sursa:
Sf. Nicodim Aghioritul, Deasa impartasire cu Preacuratele lui Hristos Taine, cap. III “Că amânarea Sfintei împărtăşanii pricinueşte mare vătămare.”
http://acvila30.ro/sfantul-nicodim-aghioritul-deasa-impartasire-cu-preacuratele-lui-hristos-taine-capitolul-iii/