Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…”

28-03-2014 Sublinieri

Plus: CE POATE RUGACIUNEA FIERBINTE A MAMEI si:

MINUNEA BISERICII DIN VIS – “SFANTUL ELEFTERIE”

daniel turcea

“Deci pot spune clar, NU ma preocupa politica, nici extremismele, cu toate minciunile lor, de nici un fel! Daca acum mai exista bun-simt, macar la aratare, tu ai sa traiesti niste vremuri in care vei vedea ne­simtirea la tot pasul, lipsa smereniei, a pudorii, a sfielii, a cura­teniei sufletesti si idolatrizarea oricarui sentiment dezonorant pentru persoana umana, in care familii intregi se vor uri si ucide pentru pamant, cand orice urma de sentiment, ce tine de umanitate, va disparea de la unii cu desavarsire, va fi o degringolada si-o cadere pe toboganul istoriei, fara precedent”.

01turcea

Viata fratelui meu

Prolog

In urma cu 33 de ani [acum sunt deja 35, pe 28 martie, n.n.], avand 33 ani si opt luni, Daniel pleca in vesnicie.

Niciodata n-as fi indraznit sa vorbesc in public sau sa scriu despre fratele meu, din proprie initiativa; am facut asta vazand penuria de informatii despre el, unele de-a dreptul eronate. M-am gandit sa spun adevarul, ca sa existe un punct de vedere in cunostinta de cauza, asa cum, despre tatal dumneaei, numai distinsa doamna Lidia Staniloae a putut scrie o biografie adevarata.

Eu am tinut cont de binecuvantarile pe care le-am primit de la Inaltpreasfintitul Teofan, de la Parintele Pro­fesor Dumitru Staniloae, care-a scris Prefata la ultima Epifanie, in dorinta categorica de-a fi data Bisericii Ortodoxe Romane. M-au binecuvantat si neuitatii nostri parinti duhovnicesti: Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc si Ilarion Argatu.

A fi vigilent, pentru a te putea ocupa de-o biografie sistematica, presupune sa cunosti perfect viata celui caruia i-o istorisesti, nu sa stai sa bajbai prin toate… cotloanele, ca sa incropesti ceva cat de cat plauzibil.

Metafora versului sau, pe cat este de sugestiva si frumoasa, pe atat este de adevarata. Pentru ca a trait relativ putin, viata lui s-a desfasurat cu o intensitate maxima. Tot timpul spunea ca n-are timp. Tot ce facea: citea, scria sau se ruga, postea sau mergea la Biserica, alerga sa faca milostenii, facea cu dragoste si cu o fervoare greu de imaginat!

O viata ca un stalp de flacara inaintea desertului a unui om care, din cel mai vicios, ajunsese sa spuna: nu sunt poet, mi-e sete de Lumina!

epifania-cele-din-urma-poeme-de-dragoste-crestina-13084181Pocainta sa, atat de curata, cu lacrimi si-nsotita de bucuria pe care ti-o confera Ajutorul Dumnezeiesc, i-a fost adevarata nastere intru Hristos, dupa Botez. Stiu ca inca din gimnaziu spunea ca nu va trai mult si cauta sa-si comple­teze cunostintele repede si bine. Aveai senzatia ca se afla intr-o cursa contra cronometru, la o suta de metri garduri, pentru ca-si traia zilele la cea mai inalta tensiune, acumuland cunostinte peste cunostinte! Pentru ca era scriitor… de meserie, pot vorbi despre el, ca despre un caz aparte in literatura romana; de aceea, bunul simt al celor sapte ani de acasa… ma determina sa fiu circumspecta in a-mi aroga drepturi necu­venite pentru a-l caracteriza; eu considerandu-ma totdeauna un pigmeu pe langa el, un urias.

Odata intors la Dumnezeu s-a retras ca melcul in cochilia sa de rugaciune, incat nimeni n-a mai putut patrunde in acel cer al inimii sale, unde-i graia Dumnezeu prin Tacere;era-n Oceanul Lui si Oceanul in el!” dupa cum avea sa spuna. S-a identificat cativa ani buni cu fiul cel risipitor, cheltuindu-si darurile date de Dumnezeu in fel si fel de patimi, care-l devorau cu salbaticia lor. Intotdeauna m-am minunat cum au reusit rugaciunile mamei sa-l salveze de la o moarte sigura, din cauza excesului de alcool, de tutun, de cafea si de destrabalare.

Sunt stari de fapt care se pot explica si altele inexpli­cabile, cum ar fi pocainta adevarata a unei persoane care s-a reintors la credinta, cu adevarat, stari care, precum spune poetul, se pot trai, dar nu descrie. Totodata exista momente de mare smerenie, de blandete, de credinta, de sfiala, de auten­tica traire launtrica, ce nu se pot desavarsi decat printr-o pace (in sensul in care ne-a dat-o Hristos) a tacerii. Ce minunat!

Cand l-a cunoscut pe Parintele Arsenie Papacioc, si cand s-a intors definitiv la Dumnezeu, Sfintia Sa i-a spus:

„Tata, manastirea nu-i azil de oameni invinsi ai sortii, de cei care nici n-au reusit in viata, nici nu si-au gasit un loc stabil si umbla din casa-n casa, facand pe credinciosii si pe sfatosii, din cei ce sunt sufocati in lume din cauza unor deceptii sau casatorii de compromis, nu-i un balamuc unde se duc cei debili mintali sau deznadajduitii pamantului, ea este un loc unde neaparat trebuie sa ai nebunie pentru Hristos, unde te duci eroic, dupa ce-ai invins in viata peste tot (daca esti un intelectual), numai asa poti ramane biruitor, chiar si acolo trebuie sa te lupti eroic cu cetele diavolesti de sub cer. Iar decretul nefiind abrogat, poti fi oricand azvarlit de acolo”.

Tinerilor de azi, a le spune ce era de fapt pe vremea aceea, este egal cu a ara marea. Ei nu pot pricepe si, cu siguranta, il vor intelege mai greu pe Daniel. Acum, dupa Revolutie, sunt persoane care il critica aspru si pe Parintele Staniloae, in multimea coplesitoare de carti si de nume care se vehiculeaza in lumea literara. Acum sunt atatea carti cu subiecte ce tin de Teologie, incat poti sa-ti alegi ce vrei. Atunci, cand aparea un volum din „Filocalia” romaneasca sau „Dogmatica” Parintelui Staniloae, fiind scumpe si dorindu-ti-le, trebuia sa faci eforturi supraomenesti, sa nu tii cont de nici o ratiune ce apartinea cotidianului, sa fii, mai precis, nebun pentru Hristos, ca s-o cumperi. Stiti ce inseamna asta? Inseamna sa te culci cu gandul la ele si sa te scoli cu gandul la ele, caci, in noua zi, aveai posibilitatea sa le mai rasfoiesti si sa mai visezi, in continuare, ca le vei avea odata, sa strangi ban peste ban, sa te privezi de multe altele, intr-un cuvant, sa respiri cu gandul la ele, sa ti le doresti cu ardoare ca pe niste margaritare de mare pret, dupa cum si erau. Si cand, in sfarsit, erau ale tale, le tineai in maini si erai uimit de ele, incepeai sa le citesti si rascitesti, le puneai sub perna ca pe Biblie si-abia asteptai ca a doua zi odihnit sa poti gasi referatele scripturistice indicate in noile lecturi ca sa te poti bucura, comparandu-le! Ce poate insemna mai mult pentru un om care-L iubeste sincer pe Dumnezeu? El a aprofundat aceste lecturi, a crezut tot ceea ce era scris acolo si si-a conformat viata asemeni lor, pentru el nu erau niste licente poetice, care ar fi dat bine in unele locuri, ci via cale a vietii, in toata plenitudinea ei! Pentru mine totul a fost limpede si curat ca apa unui izvor de munte. Eu stiu pentru ca l-am vazut, am vazut un om adevarat, ale carui cuvinte erau da si nu pentru bine si rau. In privinta politicii, el nu-si batea capul, nu striga nici sus, nici jos, nu avea preferinte, dar, conform spuselor Sfantului Apostol Pavel, ne rugam in casa pentru inteleptirea conduca­torilor pe care-i aveam, cu voia Bunului Dumnezeu, asa cum si Nero a trait pe vremea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel – care nu s-au rugat Domnului sa-l piarda caci astfel n-ar mai fi existat – si, printre nenumaratii martiri ce i-a facut, au fost chiar Sfintii Apostoli. De ce n-avea opinie? Simplu: Pentru Daniel, martirii din temnitele comuniste nu ajunsesera la dimensiunea aceasta pentru ca se diferentiau de ceilalti oameni prin juramintele pe care le faceau sau prin uniforma verde pe care-o purtau, ci prin simplul fapt ca erau adevarati crestini, ca cei din timpurile primare, cu singura diferenta ca acestia din urma isi sfarseau zilele mancati de fiare, in urletele arenei insetate de sange, iar primii puteau sa fie devorati de sobolani, in tacerea lugubra si-n subsolul jilav de mirosuri pestilentiale, ales anume pentru inmultirea priel­nica a odioaselor mici fapturi criminale.

Pana si ideea de-a detine, undeva, o arma ii repugna, dar aceea cu atat mai mult de-a o avea in mana si a o folosi impotriva aproapelui. In acest sens, meciurile de box il mahneau foarte tare. Zicea: „Cata ura pot nutri acesti oameni, daca-si pot lovi adversarii cu atata salbaticie, oare nu mai au nimic uman in ei?Nu accepta nici ideea condamnarii la moarte, pentru ca i se lua omului posibilitatea pocaintei.

Faptul ca parintii nostri au fost nevoiti, datorita ser­viciului pe care-l aveau, sa fie membri de partid (calitate pe care-au folosit-o pentru a face cat mai mult bine celor din jurul lor) nu duce neaparat la concluzia ca Daniel ar fi urmat aceeasi cale. Eu stiu ca a plecat in vesnicie cu apar­tenenta politica de U.T.C. – ist, pe care n-o puteai refuza sub nici o forma, pentru ca riscai sa fii exmatriculat din liceu, de facultate nemaiputand fi vorba. Nu era o noutate: mai toata tinerimea romana de atunci apartinea acestei organi­zatii politice, se poate spune: aripa tanara a natiunii. Nu stiu daca la Uniunea Scriitorilor se organizau sedinte U.T.C, s-ar putea sa se fi dus, pentru a face act de prezenta, politica nu-l interesa chiar deloc. El isi punea intrebari despre Dumnezeu, iar pentru conducatori (indiferent cine ar fi fost ei), repet, ne rugam in casa, asa cum prevad rugaciunile pravilei zilnice. Dupa ce ne-am mutat la Bucuresti, la Pitesti se ducea rar, ca s-o vada pe matusa Virginia (tanti Icuta, cum ii ziceam noi), care l-a crescut, si sa aprinda o lumanare la tata si la bunici. Trebuie sa spun ca toate ideile vehiculate dupa Revolutie, precum si existenta si rolul partidelor istorice preocupau in modul cel mai serios intelectualitatea mai varstnica ce traise-n acele vremuri, chiar si-n timpul dicta­turii comuniste. Nu prea-ti acorda nimeni atentie daca, strain fiind de vremurile interbelice, le ignorai si nu emiteai un punct de vedere pe placul lor. Daniel nu a priceput prea bine ce s-a intamplat, de fapt, (intrucat totul plutea-ntr-o confuzie din care nu intelegeai mare lucru) era dornic de-a elucida problema – asta-i enerva pe toti, nu lasa lucrurile nelamurite sau, ma rog, in coada de peste. „Si asa …si asa … sau asa … sau asa” – s-a inarmat cu caiet si pixuri si, fara sa bata toba, s-a asezat statornic pe treaba, facand o munca de Sisif, timp de doua saptamani, in Biblioteca Academiei, la care avea permis de intrare.

Si, dupa ce-a terminat, mi-a spus:

„Lu, scriitorii mai in varsta, avand o nostalgie a timpurilor interbelice, sunt gata sa se si sau sa te si bata pentru opiniile lor, care n-au nici o legatura cu realitatea. Iti mai amintesti povestea cu «hainele imparatului?» Toti ii admirau hainele imparatului, el gol fiind! Stau si ma intreb, ce-o fi cu ei? Prosti nu sunt. Se inchina la idoli, considerandu-i singurele modele demne de urmat! De aceea a prins, cu atata succes si ravna, diametral opuse realitatii, comunismul la noi! Spun doar atat, toate ca toate, accepta scriitorimea noastra, dar asa ceva? Pentru mine aceste idolatrizari… de trei surcele n-au nici o relevanta. Am studiat pe rupte in Biblioteca Academiei si nu mi-a scapat nimic din amanuntimea subiectului. M-am dus cu caietul la ei si-am constatat ceva care i-a exasperat la culme! Le vine, oricaruia dintre ei, sa ma stranga de gat, nu ma mai suporta, nu atat pe mine, cat adevarul spus care le-a daramat templul si idolii din ei, ai mai pomenit asa ceva, sa te bati pentru minciuna?

Eu, de buna credinta fiind si nestiind peste ce voi da, m-am dus la fata locului sa vad ce si cum stau lucrurile de fapt?! Ce-am aflat este halucinant! Ei n-au studiat, au luat de bun si-au jucat cum s-a cantat. Sigur, primul lucru care le-a venit in minte a fost acela ca totul tine de dezinformare, cea mai puternica arma comunista, pentru a denigra acele persoane deosebite in ochii contemporanilor nostri!?»

Eu stiu ca Mantuitorul a spus in Gradina Ghetsimani celui ce scosese sabia: «Intoarce sabia ta la locul ei, ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri» (Matei 26, 52).

Asta ma intreb eu, ca ceea ce-am gasit te ingrozesti!

Intre cele doua razboaie mondiale s-au scris, sub orice forma (liber-cugetatorii fiind in elementul lor) lucrari de beletristica (romane S.F. ori de alta natura), schite, nuvele, piese de teatru, eseuri, recenzii, proza, inclusiv articole, in ziare si reviste serioase sau de scandal, satirice, epigrame, cuplete, vodeviluri, teatre de varietati (orice, de la seriozitate la cea mai josnica speta) cu o furie inexplicabila, de-a dreptul tenebroasa, numai si numai impotriva Mantuitorului si-a mantuirii! Si asta, dublu, decat in toata perioada stalinista pana azi! Nu este vorba decat de-o lupta draceasca, acerba, pe fata, deschisa, nu este decat un razboi de-o crunta salbaticie impotriva valorilor fundamentale ale Crestinismului. Nu vreau sa trec la niciuna din tabere.

De ce atata ura, de cand lumea? Dupa aproape 2000 de ani, am ajuns sa cred ca daca azi L-ar vedea pe Mantuitorul Insusi, de la lapidare pana la rastignire, ar nascoci cele mai de neinchipuit torturi pentru a-I sugruma iubirea nemasu­rata, iertarea neinchipuita, smerenia imposibil de atins, mila inimaginabila! Toate acestea, pe care ni le-a daruit noua, sunt atat de imposibil de realizat incat, pentru majoritatea oamenilor ele nu pot fi adevarate! Decat sa-l iubesti pe vrajmas, nu-i mai bine sa ti-l faci sclav? Deci pot spune clar, NU ma preocupa politica, nici extremismele, cu toate minciunile lor, de nici un fel! Daca acum mai exista bun-simt, macar la aratare, tu ai sa traiesti niste vremuri in care vei vedea ne­simtirea la tot pasul, lipsa smereniei, a pudorii, a sfielii, a cura­teniei sufletesti si idolatrizarea oricarui sentiment dezonorant pentru persoana umana, in care familii intregi se vor uri si ucide pentru pamant, cand orice urma de sentiment, ce tine de umanitate, va disparea de la unii cu desavarsire, va fi o degringolada si-o cadere pe toboganul istoriei, fara precedent.”

Sfintii-Martiri-Brancoveni-martiriulEl il iubea mult pe Sfantul Constantin Brancoveanu si-i parea rau, din toata fiinta lui, ca n-a apucat ziua in care sa-l vada trecut in randul Sfintilor, considerandu-l cel mai mare Sfant roman. Zicea:

„Cine stie ce s-ar fi ales de tara noastra, daca el n-ar fi rabdat pana la sfarsit?!”

Asemenea martiri erau iubiti de el, cei care tac si fac! Pentru el discretia era o virtute de prim rang. Si, ca sa nu ramana numai aprecierile mele, voi exemplifica cu cele spuse de el:

«Neamul lui Cain, neobosit, / Pana cand veti ucide, / pana cand veti calomnia, pana cand? / Care va fi ultima crima? / Incetati odata!»

Si iata ca traim acest veac unde multimea de credinte si denominatiuni au impins ura si vrajmasia dincolo de orice limite. La 14 ani, mi-a spus ceva care m-a pus pe ganduri:

Un savant al mileniului doi / a grefat unui tanc / aripi de porumbel / iar unui porumbel, / senile de tanc! / De atunci, vietatea amenintatoare / umbla prin lume cu turela deschisa necontrolat / si niciodata n-ai sa stii, / si ai s-astepti infri­gurat / sa ti se aseze pe umar / si sa explodeze!».

Am realizat (ca un copil ce eram) ca acest om are o gandire profunda, care depasea cu mult varsta lui. N-am inteles mai nimic din cele spuse, dar imaginea era de domeniul fantasticului.

Aveam o anumita sfiala in fata personalitatii si delicatetii lui covarsitoare. El insusi are o marturisire fara echivoc:

„Mi-e dor de Tine, Doamne! / Sunt dintre cei ce au vazut minuni, / sunt dintre cei ce s-au plecat invinsi; / si, cu uimire, / s-au ridicat, avand / – fie si doar o clipa(!) -aceeasi impacare / de la-nceputul lumii! Eu am fost / mort / si-am inviat! Mi-e dor / de Tine, Doamne, de Eternitatea / fara cuvant si fara / ce-i al meu, / om sunt, atat / voi fi in Dumnezeu!”

Ultimul cuvant pe care l-a spus pe acest pamant a fost: „rugati-va!

I-a fost atat de dor de Dumnezeu incat a plecat in vesnicie la varsta Celui Rastignit si inviat din morti!

Lucia TURCEA

25 martie 2012 – Buna Vestire

(Prolog la cartea: Daniel Turcea, Epifania. Cele din urma poeme de dragoste crestina, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

S-au implinit, de curand, 33 de ani de la plecarea in vesnicie a poetului Daniel Turcea a carui inima a incetat sa mai bata la varsta de 33 de ani. Daniel Turcea ne-a insa lasat versuri de o profunda incarcatura spirituala, de inalta traire ortodoxa. In Saptamana Luminata, la Sarbatoarea Izvorului Tamaduirii, am avut bucuria de a intra in posesia volumului “Epifania, cele din urma poeme de dragoste crestina”. Cartea, tiparita cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei (intr-o editie ingrijita de Lucia Turcea, sora poetului, si Pr. Sever Negrescu), a vazut lumina tiparului la Editura Doxologia, a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. In urma cu opt ani, Cristina-Lucia Turcea a donat Inaltpreasfintitului Parinte Mitropolit Teofan manuscrisele tuturor scrierilor cu caracter religios, semnate de Daniel-Ilie Turcea, alaturi de caietele sale de insemnari, acte, desene originale, eseuri si poezii dictate pe patul de spital, marturisind in actul de donatie ca autorul “si-a iubit nelimitat confratii si a dorit ca poeziile lui sa le fie calauza spre mantuire”. Acesta este primul volum dintr-o serie ce urmeaza sa apara sub egida Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, si reuneste poeme de profunda traire mistica a invataturii crestine ortodoxe, dupa cum sublinia parintele Dumitru Staniloae in prefata realizata in octombrie 1991.

Daniel Turcea este unul dintre cei mai mari poeti ai literaturii crestine a secolului XX, iar poemele sale, scrise in vremuri de restriste, in anii comunismului, cand se incerca pe felurite cai indepartarea credinciosilor de Biserica si de Dumnezeu, sunt o cale tainica spre Lumina Cea Neinserata. Versurile sale nu sunt simple, ci de o mare incarcatura pravoslavnica, sunt imnuri crestine inchinate Sfintei Treimi. Aparut pentru prima oara in 1978, volumul “Epifania” este o marturisire de credinta, Hristos Cel inviat din morti fiind prezent in versurile poetului Daniel Turcea, ca intr-o veritabila Liturghie, in toata Lumina Dumnezeirii Sale. Macinat de o cumplita boala, care le punea medicilor probleme in stabilirea exacta a diagnosticului, in ciuda chinurilor prin care a trecut vreme de 8 luni, Daniel Turcea a scris la polul opus cumplitelor suferinte fizice pe care le traia. Din poemele sale izvoraste Lumina, si nu orice fel de lumina, ci Lumina Invierii, fiindca, asa cum exprima poetul “Lumea nu are decat o singura justificare: Invierea”. Poezia sa este deopotriva “slujire si jertfa”. In 1978, cand a vazut pentru prima oara lumina tiparului volumul “Epifania’, poetul Daniel Turcea a fost admis la Facultatea de Teologie din Sibiu, cu media 9,50. Voia sa-si dedice viata slujirii Lui Dumnezeu, dorea sa devina preot, insa dosarul i-a fost respins din motive politice. Cand a aparut “Epifania”, in luna octombrie a acelui an, era internat la Spitalul “Al. Sahia”, de vreo luna si jumatate, acolo unde avea sa ramana pana in cele din urma clipe.

Daniel Turcea s-a nascut in iulie 1945 la Targu-Jiu, insa n-a copilarit in orasul lui Brancusi. Parintii sai s-au mutat la Ploiesti, apoi la Pitesti. Un accident, petrecut pe cand se “batea” cu pernele cu una dintre surori, avea sa-i aduca o suferinta pe termen lung. O perna s-a rupt, iar fulgii l-au invesmantat pe Daniel care, pe fond alergic, a facut pe loc astm bronsic. Ca sa fie supravegheat strict, a fost luat in grija de o matusa care, duminica si de sarbatori, il ducea la biserica, unde se intalnea cu bucurie, cu surorile sale. Cum tusea permanent, parintii s-au ingrijit sa aiba parte de buna invatatura, solicitand dispensa la Inspectoratul Scolar, spre a putea lua lectii acasa. Pasionat de stiinta, cu o inteligenta iesita din comun, Daniel Turcea retinea cu usurinta informatii peste informatii. La 15 ani, boala i-a disparut printr-o minune. In acelasi timp i-a disparut, paradoxal, si credinta in Dumnezeu. Dupa ce a absolvit Liceul “Nicolae Balcescu’ s-a inscris la Facultatea de Arhitectura “Ion Mincu’ din Capitala, unde profesorii l-au privit cu oarecare reticenta, ideile sale indraznete nefiindu-le pe plac. Pretuia deopotriva literatura si scria versuri inca din copilarie. Asa s-a nascut volumul “Entropia”, termen care semnifica masurarea gradului de nedeterminare a unui fenomen. Cartea a fost primita cu mari aprecieri. A inceput sa frecventeze localurile scriitorilor, conturand o stransa prietenie cu Nichita Stanescu. Isi iubea si stima nespus mama. Secretele i le destainuia insa surorii mai mici, Lucia, de fiecare data.

Intoarcerea la Dumnezeu s-a petrecut in chip tainic. Familia sa locuia in Bucuresti de ceva vreme. Dupa ce lipsise de acasa vreo doua saptamani, timp in care familia nu a stiut de el, poetul s-a intors din “spelunca’ in care statuse, pierzand notiunea timpului. Mama sa, vaduva, s-a rugat necontenit pentru el, iar cand deznadejdea il cuprinsese intru totul, s-a petrecut un miracol.A vazut-o pe mama, inconjurata de o lumina mare, in genunchi, rugandu-se. Atunci a simtit cum, cu forta, o fiinta pe care nu o putea vedea, pesemne ingerul pazitor – l-a apucat de mana si l-a scos de acolo, ducandu-l pana la usa locuintei; era atat de desfigurat de vicii, incat nici nu mai stia cum il cheama”, povesteste sora poetului, Lucia Turcea.

Biserica Sf. ElefterieDupa ce i-a cerut iertare mamei, a dormit doua zile. A avut atunci un vis in care, dupa ce a spus din tot sufletul “Mantuitorule, ajuta-ma!’, Sfintii Elefterie si Gheorghe l-au condus intr-o biserica monumentala. Un an a cautat sfantul locas, gasindu-l chiar atunci cand se hotarase sa abandoneze cautarile. Troleibuzul in care se afla s-a defectat in apropierea Bisericii Sfantul Elefterie. A alergat spre sfantul asezamant, cercetandu-l amanuntit. Era Biserica din vis.

Intoarcerea la Dumnezeu l-a determinat sa-i fie rusine de viata pe care o dusese pana atunci iar intalnirea cu parintele Arsenie Papacioc, aflat pe atunci la Manastirea Cernica, i-a adus multa lumina.S-a transformat intru totul. A mers in casa bunicului, care a fost preot, si a adus importante lucrari ale ortodoxiei, studiindu-le indeaproape.Asa s-a nascut volumul «Epifania», ce cuprinde versuri de inalta traire religioasa. Poemele sale sunt adevarate imnuri liturgice.

Prin fidelitatea continutului lor teologic ortodox, poemele l-au coplesit pe parinte Staniloae, pentru “o patrundere uimitoare in adancimea Tainei Lui Dumnezeu”, fiindca intai trebuie sa ne silim sa sapam fantana inimii noastre, ca sa aflam in ea Cuvantul. Atunci ni se va deschide insusi cerul in care se afla El si, prin amandoua, cunostinta adevarata de El si de noi insine. Atunci, prin inima va izvori Cuvantul din cerul Lui. Nu se poate desparti inima, adevarata cunostinta de sine, de cer. E o interpretare a rugaciunii isihaste, despre care vorbeste, adeseori, poetul”.

“Cum ne-am injugat cu moartea,

cum ne-am dat stricaciunii,

plansul, lacrimile, intelesurile cele luminate

si iata,

la cei ce stateau in intuneric

a venit Soarele!

in moarte, Viata!

Marginile pamantului s-au umplut de uimire”.

(Pomul Vietii inflorind in Lumina)

icoana_invierii_pr_mihail_pictura_pe_cruce

***

Volumul de poezii Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină – aparţinând lui Daniel Turcea şi editat la Editura Doxologia în 2011, poate fi văzut ca fiind un singur mare poem.

Lumea întreagă e marele Poem al lui Dumnezeu. Grecescul poieo, a crea, dă şi numele de poet. Poetul, invitat la marele act al Creatorului. Epoiesen ho theos ton uranon kai ten ghen, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1,1), iar peste această creaţie l-a aşezat pe om, pe celălalt poet (creator) să-i urmeze gestul.

Literatura română are o serie de poeţi de esenţă ortodoxă. Nu e locul pentru a face o istorie a acestui tip de literatură, dar pentru a ajunge la Daniel Turcea aş aminti doar o secvenţă importantă, şi anume momentul filocalic al Rugului aprins. Pentru că Daniel Turcea vine pe linia lui Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu şi Paul Sterian. Poezia lui Daniel Turcea este o poezie ca rezultat al unei kenoze, el practică o sărăcire asumată pentru că doar aşa, în golul lăsat, Duhul lui Dumnezeu, vine să îmbogăţească. Daniel Turcea e poetul care ştie că doar sărăcia te poate învăţa să primeşti. Sărăcia ca suferinţă, sărăcia ca bucurie.

Poezia lui este de trei ori doxologică, are chip treimic, de altfel, poeziile din ultima parte a vieţii (una de doar 33 de ani) sunt dintre acele opere bine aşezate pe temelie treimică. Cuvântul Sf. Simeon Noul Teolog stă ca mărturie, ca sinteză chiar a volumului Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină, anume: “A fi în Treime înseamnă a fi în iubire”. Deci, poezia lui slăveşte de trei ori sau, altfel spus, slăveşte în trei forme. O dată, are esenţă imnică, ca act liturgic, în al doilea rând o văd ca pe o trăire mistică, de unire şi îngenunchere taborică iar într-un al treilea rând slăveşte iubind frumosul.

jertfa-lui-AvraamAtunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său şi i-a zis: „Tată!” Iar acesta a răspuns: Ce este, fiul meu?” Zis-a Isaac: „Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” Avraam însă a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei sale!” Şi sau dus mai departe amândoi împreună (Fac. 22, 7-8)

Unde este jertfa? – marea întrebare pe care Creatorul o adresează creatorului. Jertfa lui Daniel Turcea e poezia  care, în cazul celui ce se învredniceşte de viaţa în lumina necreată, iese din limitele esteticii. Estetica poetică e din ale firii, deci, nu e mântuitoare. Spargerea, chiar cu violenţă, a cadrelor artei (se înţelege, ca artă) aşază jertfa în spaţiul sacrului, în dimensiunea lui scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci e pământ sfânt!” (Ieş. 3, 5) Jertfa filocalicilor e pasul înapoi din ei înşişi, renunţarea la eu din mine însumi, eu, doar eu, un solus ipse sum, pentru ca acolo, în centrul fiinţei să se aşeze aproapele nostru, Marele aproape al nostru, Hristos.

Depărtarea lui constantă de propriul sine a făcut posibilă întâlnirea lui cu adevăratul sine. Paradox mântuitor. La întoarcerea în el, Daniel Turcea l-a găsit pe Hristos, care îl aştepta. Hristos se face sinele tău, El trăieşte în tine, El este  singura posibilitate de răscumpărare, într-o singură formă: jertfit. Casa sufletului poetului aparţine lui Dumnezeu.

El ne cheamă pe noi, care

L-am răstignit

De L-am duce acasă

Lumină aprinsă

în inima inimii,

peste adânc.”

Moses_&_Bush_Icon_Sinai_c12th_centuryTrupul trebuie să devină rug aprins, e o atitudine mistică pe care poetul o trăieşte, e o jertfă de sine, un motiv recurent în poezia altui mare poet mistic român, Ioan Alexandru. Cei doi se aseamănă mult în acest registru al arderii de sine, Hristos fiind prototipul marii Jertfe de Sine. Un capitol aparte al comuniunii din poezia mistică românească îl face relaţia de înfrăţire dintre cei doi.

Prima întâlnire pe care am avut-o cu Daniel Turcea nu a fost prin opera sa ci, a fost o întâlnire mediată de Ioan Alexandru care, în volumul Iubirea de patrie vorbeşte despre un poet, autor al Epifaniei, cea apărută în 1978, dar mai cu seamă autorul a şapte poeme pe care le-a dictat surorii lui în ultimele zile şi care, la cererea sa au fost publicate în Luceafărul. În aceste poeme, Alexandru vedea ca şi în Anemonele lui Luchian „un testament de excepţională valoare spirituală în lirica limbii române”. Spune Ioan Alexandru că plecarea lui dintre noi nu trebuie deplânsă, ci fericită, iar câteva rânduri mai încolo, relatând ultima întâlnire din „chilioara albă de la spitalul Sahia”, spune că „am ieşit grabnic înainte ca lacrima să-şi rostogolească înfrăţirea dintre noi.

Daniel Turcea este un poet care trebuie fericit cu lacrimi, acele lacrimi care nu  anunţă o stingere, ci o Înviere. O boală uriaşă s-a aşezat pste firea plăpândă a poetului. Despre cum l-a găsit sfîrşitul pe poet, fiecare dintre noi poate trage singur o concluzie citind aceste versuri:

„Să nu fugi de durere,

iată puterea şi frumuseţea bărbatului desăvârşit.”

InviereaDomnuluiMarturiileIcoaneiPoemele apărute în Luceafărul, după plecarea poetului acasă, au ca nucleu Învierea, de altfel două dintre cele două poeme sunt numite Anastasia. Marea dimensiune în care este trăit Hristos este una a Învierii, se poate vorbi în întreaga operă, de acest mare punct de întâlnire dintre om şi Dumnezeul făcut om, care este Învierea; anastasiologia practicată de Daniel Turcea este de cea mai profundă ortodoxie. Poetul, trăind sincer această mare întâlnire, scapă de capcana de a-L vedea pe Hristos doar învăţând mulţimile sau făcând minuni, caz în care nu ar fi depăşit în operă starea de poet al unui anume tip de spiritualitate. Dar Hristos nu este doar atât, nu este un iniţiat ci este Unul din Treime, este Cel care a trecut prin uşile încuiate. Anastasia este momentul în care universul se umple de iubire, este raţiunea lui a fi: „Lumea nu are decât o singură justificare – Învierea!” În această dimensiune a lui a fi în Înviere am găsit şi cronotopul poeziei lui Daniel Turcea; spune el:

„Cine a ascultat a auzit

de la marginea lumii şi a veacurilor.”

Moartea pe care o cunoaşte poetul şi din care este ridicat la viaţă veşnică nu este faptul că a venit în lume, ci păcatul, cumplitul păcat de a nu-L cunoaşte pe Cel care dă viaţă – aceasta este adevărata moarte. Acesta este păcatul din care este ridicat Daniel Turcea – este începutul actului de îndumnezeire al omului.

„Eu am fost mort

şi-am înviat! Mi-e dor

de Tine, Doamne, de eternitatea

fără cuvânt şi fără

ce-i al meu,

om sunt, atît

voi fi în Dumnezeu!”

Poezia lui Daniel Turcea e „gest sacru”. Volumul Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină cuprinde o poezie scrisă în vremea când căutarea s-a terminat, când nici drumul nu mai e lung; e o poezie de dincolo de căutare. E poezia din interiorul Tainei. Poezia acestui poet, frate al omului, e slujire şi jertfă, e bine-cuvântare, îl bine-cuvântă pe Dumnezeu, îl mărturiseşte în adevăr. E poezia îngenuncherii, o teologie mult teoretizată dar puţin practicată. Daniel Turcea îndrăzneşte. E curajul îngenuncherii la poalele Taborului. Acest curaj filocalic este darul lui Dumnezeu pentru cei care-I respectă porunca: îndrăzniţi! Îndrăznind, poetul devine „inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii”!

Cunoaşterea de sine a poetului începe în momentul îndepărtării de sine. Trăirea, dacă Dumnezeu decide, se cere mărturisită, iar forma, ne spune poetul, este aceea a versetelor. Prozodia mistică e una de har, de taină: „măsură, ritm, proporţie în taina ce le cuprinde.”

„Cerurile, lucrurile sunt litere ale acestei veşnice sublime Cărţi ce

descrie revărsarea Luminii,

negrăitei Lumini.”

La-picioarele-cruciiAcolo, la limita umanităţii începe Slava. Daniel Turcea slăveşte – pentru el, omul este un slăvitor, un drept slăvitor (doxolog). Transformă cuvintele în vase, aşa cum omul trebuie transformat în vas curat, această pregătire este apropierea de negrăita taină care se poate trăi doar „în desăvârşită Iubire”. Poetul a luat aripile de dimineaţă şi s-a aşezat la marginile mării (Ps. 138, 9).

Acest tip de poezie poate fi luat ca manual, ca îndreptar aşa cum iei textele Părinţilor, învăţătura, mărturisirea, doxologia acestora. Imnele poetului român vin, se încadrează pe linia Sfântului Simeon Noul Teolog dar nu se opresc pe această linie pentru că în faţa lui Dumnezeu fiecare-şi are răspunsul, iar poezia lui Daniel Tulcea e un răspuns aşa cum „un răspuns e-n fulgul de zăpadă”.

Inedită este şi prefaţa volumului care aparţine părintelui Dumitru Stăniloae, iar concluzia acestui mic studiu poate fi privit şi ca o invitaţie pentru tinerii traducători de trăire ortodoxă:

„Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă”.

Ca o concluzie a acestei mici incursiuni în volum aş spune că marea întrebare rămâne, atunci cînd focul şi lemnele sunt pregătite, unde este jertfa ta?

La această întrebare Daniel a dat un singur răspuns: Doamne, mă iată!

(Prof. Bogdan Ioan Anistoroaei, Seminarul Teologic Liceal Ortodox Sf. Vasile cel Mare, Iași)

turcea_daniel-epifania_cele_din_urma_poeme_de_dragoste_crestina-6641

Legaturi:


Categorii

Daniel Turcea, Ioan Alexandru, Marturisirea Bisericii, Minuni si convertiri, Poezii, Portile Iadului, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la “Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…”

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. In cimitirul Manastirii Cernica, in proximitatea mormantului lui Ioan Ianolide, se afla (dormindu-si somnul de veci)si Daniel Ilie (Turcea).

    O floare, o lumanare…(si nu numai). Uneori buruienile isi fac de cap pe mormantul marelui poet si, parca ti se strage inima cand vezi asta. Sa (facem sa) nu mai fie!

    Doamne ajuta!

  2. Daniel Turcea, un candidat la sinaxar. Într-adevăr asta este măsura creștinului desăvârșit: o torță vie!
    Nu în ultimul rând, sora poetului, doamna Lucia Turcia, are un vădit talent de a scrie, cu duh, îsuflețitor.

  3. “Le vine, oricaruia dintre ei, sa ma stranga de gat, nu ma mai suporta, nu atat pe mine, cat adevarul spus care le-a daramat templul si idolii din ei, ai mai pomenit asa ceva, sa te bati pentru minciuna?
    Eu, de buna credinta fiind si nestiind peste ce voi da, m-am dus la fata locului sa vad ce si cum stau lucrurile de fapt?! Ce-am aflat este halucinant! Ei n-au studiat, au luat de bun si-au jucat cum s-a cantat.”

    “Intre cele doua razboaie mondiale s-au scris, sub orice forma … cu o furie inexplicabila, de-a dreptul tenebroasa, numai si numai impotriva Mantuitorului si-a mantuirii! Si asta, dublu, decat in toata perioada stalinista pana azi! Nu este vorba decat de-o lupta draceasca, acerba, pe fata, deschisa, nu este decat un razboi de-o crunta salbaticie impotriva valorilor fundamentale ale Crestinismului.”

    Crestinul renunta la identitatea proprie pin renuntarea la lume, la pareri, la voia proprie si luarea crucii. Astfel face loc in el pentru Iisus care-i da viata.
    Epigonul idolatru isi deriva identitatea din gloria, de multe ori inchipuita, a unor “personalitati” de la care se revendica si in preajma carora graviteaza. El de fapt simte ca nu exista, nu are viata in el, si imprumuta o identitate falsa pentru a-si ascunde goliciunea interioara.
    Din timp in timp isi leapada haina pentru a imbraca una noua, precum sarpele care naparleste.

  4. “Suferinta,unii oameni sunt pregatiti sa o aceepte.
    Dar ii doare ca n-o pot intelege.Iata insa ca tocmai neintelegerea este partea integranta si indispensabila a unei suferinte adevarate.
    Daca exista cumva o bucurie si o nespusa bucurie a crestinismului,ea nu poate consta decat in a accepta(iar nu a intelege,pentru ca a intelege inseamna a desfiinta intr-un fel suferinta)sa fie asa.”Parintele Nicolae Steinhardt
    “Cati in aceasta lume au rabdat chinurile oamenilor,cati au fost invinuiti si defaimati,injurati si indurerati,cati au suferit de boli si de alta rautati,ridicandu-si crucea lor,au dupa aceea dreptul de a cere invierea.”Arhm.Efrem iosif
    “Rare sunt sufletele care dispun de o suficienta barbatie,care sa iasa din potecile batute de masele largi si sa traiasca dupa poruncile lui Hristos in aceasta lume cazuta.
    Pe unii credincoisi urmarea Domnului i-a dus pana la marginea unei prapastii ce se deschide in fata lor,fara putinta dea a se retrage…”Arhm.Sofronie
    “Divinitatea lucreaza amanuntit si cu pricepere,si cand rasplateste si cand pedepseste.Se inseala amarnic toti cei ce cred-si nu-s totdeauna nerozi-ca-L pot duce pe Dumnezeu,ca-L pot smecheri.Nicidecum.Da sau bate cu nespus de migalit rafinament.De unde rezulta ca Dumnezeu nu e numai bun,drept,atotputernic etc.,e si foarte DESTEPT!”Parintele Nicolae Steinhardt

  5. soram

    Da!. suferinţa e durere.
    E, (tot ce pare a fi), rău.
    Da!. Suferinţa nu s’acceptă.
    (Decât prin sfânt. Prin Dumnezeu)

    Da!. Suferinţa nu s’aceptă,
    (Fără a ști ce î-ţi aduce),
    Fără Hristos, fără credinţă.
    (În care suferinţa-i cruce).

    Da!. Suferinţa nu-i primită!.
    Findcă e chin. C’aşa-i durerea,
    Ce’anunţă moartea cea trupească.
    (Deși… nu minte, ca plăcerea).

    Plăcerea-i cursă. E capcană.
    Ea nu anunţă nici un rău,
    (Deși ucide trup și suflet).
    Ea-i moartea fără Dumnezeu.

    Da!. Suferinţa, nu-i vicleană!.
    Nu-i dulce. Nu-i atrăgătoare.
    Ea-i paznic (sfânt), al vieţii noastre.
    Și-i (prin Iisus) mântuitoare.

    Ea pururi ne’a trezit la viaţă,
    Ne’a deșteptat, ne’a instruit.
    Ea ţine trează omenirea!.
    (Plăcerea doar a nimicit).

    Da! Suferinţa-i scoală’naltă.
    Ea'(n mod cinstit ne)’a spus ce-i rău.
    Ea-i paznicul (și sfântul), vieţii.
    Ea duce către Dumnezeu.

    Plăcerea nu avertizează,
    (Că duce-n moarte prin ce-i dulce).
    C’ucide (lent)… prostește… spurcă… .
    Că… fuge pururea de Cruce.

    Plăcerea-i calea decadenței,
    A prăbușirii, (a minciunii)
    A lașităţii și-a trădării… .
    (A nimicirii lente, a lumii).

    Da!. Suferinţa ne trezește!.
    Și ne arata tot ce-i rău.
    Ea-i paznicul din fiecare
    (A veţii), de la Dumnezeu.

    Da! Suferinţa ne sfinţește
    (Prin Iisus) , dac’o primim.
    Dar dac’o provocăm în ceilaţi,
    Pe veci de veci ne osândim.

    Da. Suferinţa-i paznic vieţii.
    E crucea noastră (de tâlhar),
    Dacă-i de’a dreapta…, mântuiește.
    De’a stânga-i iad, (chin și tartar),

    Da!. Suferința-i prtutindeni.
    (Şi spune lumii ce-i de spus).
    Dar lumea n’o va înțelege,
    De nu îl crede pe Iisus.

  6. Pingback: PUTEREA RUGACIUNII PENTRU COPIII LOR A PARINTILOR CU INIMA ZDROBITA: “Dumnezeu aude intotdeauna rugaciunile parintilor care nu se dau batuti, nu trece niciodata cu vederea inima infranta” -
  7. Daca…

    de Joseph Rudyard Kipling

    Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
    Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
    Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
    Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

    Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
    Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
    Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
    Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

    Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
    Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
    Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
    Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

    Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
    Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
    Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
    De poate iar s-o nalţe unealta-ţi prea tocită,

    Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
    Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
    Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
    Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

    Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
    Să te slujească încă peste puterea lor,
    Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
    Afară de voinţa ce le impune spor,

    Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
    Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
    Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
    Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

    Dacă ajungi să umpli minutul trecător
    Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

    Mereu,
    Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
    Şi, mai presus de toate, un OM copilul meu!

    Kipling a fost un OM, aviz mirenilor care se vor sfinti si poetilor inchipuiti aflati in suferinta…

  8. @ Petre:

    Kipling a fost un OM, aviz mirenilor care se vor sfinti si poetilor inchipuiti aflati in suferinta…

    La cine te referi si ce rost au astfel de “rautacisme”?

  9. Sa nu facem pe prostii! Cat priveste calificarea observatiei ca “rautacisme” fiecare este liber sa o califice cum doreste, pe mine ma intereseaza mai mult continutul decat eticheta…

  10. Frate Petre, nu mă cred poet.
    Sfinți trebuie să ne vrem, A DEVENI, prin câştigarea Duhului Lui Dumnezeu, (ptr. că avem poruncă: “fiți sfinți, precum Tatăl vostru…), nu să ne credem că deja suntem, doar pentru ce spunem ori scriem ,(fie chiar şi cu rimă).
    Eu cred, că mai frățeşte, (şi mai Omeneşte) este să ne spunem pe față ce avem unul împotriva celuilat, (sau împotriva a ce cred ori spun).
    Reacția frăției tale însă mi-i adresată de altcineva, prin frăția ta, şi ar fi cumplit pentru mine, să vină de la Dumnezeu.
    (Nu cred că vei înțelege ce spun prin asta, findcă e în legătură cu nişte decizii personale).
    Te rog iartă-mă.

  11. Acest Kipling, întreabă, “dacă mai crezi în tine”.
    Este o întrebare de căpătâi, pentru un ortodox.
    Nu aduc critici, nici autorului, nici credinței lui, nici frăției tale, prin asta.
    Mi-aş dori să cred în Dumnezeu, nu în mine.

  12. @ Petre:
    Daca tu crezi ca rautatea te ajuta la ceva…

  13. @ Nicolae

    Nicolae, ar fi bine sa nu te faci frate cu dracul ca eu asa inteleg ca rezulta din “reacția frăției tale însă mi-i adresată de altcineva, prin frăția ta, şi ar fi cumplit pentru mine, să vină de la Dumnezeu”.
    Legat de “acest Kipling”, poezia de mai sus a fost dedicata baiatului sau, ca indrumar de viata, cand acesta era copil. Baiatul lui, Jack, a murit pe front in primul razboi mondial.
    Aceasta este a doua si ultima dedictie a lui “acest Kipling” catre fiul lui: “Baiatul meu Jack”

    Inspirat din realitate, filmul “Baiatul meu Jack”, este povestea singurului fiu al scriitorului Rudyard Kipling si a familiei sale în timpul Primului Razboi Mondial.
    Actiunea începe în anul 1913, cand razboiul cu Germania era iminent. Rudyard Kipling este deja ajuns la apogeul carierei literare. Odata cu Razboiul, fiul scriitorului, Jack, vrea sa se înroleze în armata dar pentru ca are vederea foarte slaba, este respins. Tatal sau intervine pentru el si reuseste sa-l înroleze în Garda Irlandeza. Înca de la prima misiune, Jack este dat disparut si se crede ca a fost ranit. Familia Kipling asteapta în zadar doi ani o veste despre fiul lor…..
    http://www.cinemagia.ro/filme/my-boy-jack-baiatul-meu-jack-26215/

    ÎNVAŢĂ DE LA TOATE, de Rudyard Kipling

    Învaţă de la ape să ai statornic drum,
    Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
    Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
    Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
    Învaţă de la soare cum trebuie s-apui
    Învaţă de la piatră cât trebuie să spui.
    Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci
    Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
    Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori
    Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori…
    Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat
    Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
    Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
    Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
    Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
    Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
    Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,
    Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
    Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
    Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,
    Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei,
    Şi du-te la furnică şi vezi povara ei.
    Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,
    Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa,
    Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
    Învaţă de la toate că totu-i trecător…
    Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
    Să-nveţi din tot ce piere cum să trăieşti în veci!

  14. “Învățați de la Mine….” ne îndeamnă Domnul Iisus.

    Bine Petre.
    Mulțumesc ptr. cele spuse.
    Eu îl prefer nu pe Kipling, ci pe Domnul Iisus.
    Învățatura lui este umanistă.
    Omul este îndemnat să fie om prin sine.
    Prima poezie este construită pe “dacă mai crezi în tine”,
    Fiecare întrebare vizează puterea de a fi (prin tine).

    Umanismul este impresionabil, dar nu mântuitor.
    Şi omul nu prin sine face binele, ptr. că Domnul ne spune că : “Făra de Mine, nu puteți face nimic”.

    Crucea umanistă este crucea tâlharului din stânga. Tâlharul din stânga nu a negat nevinovăția Domnului, l’a crezut om, realizat prin sine, ptr. c a zis (cum ziceau şi evreii), cobară-Te de pe cruce şi ne coboară şi pe noi.

    Petre, nu mă supără ce ai spus despre mine, ptr. că nimic nu sunt.
    Însă ce ai spus despre conținut, cu referință la textul meu î-ți cer să justifici.

    Nu ai înțeles (din ce am spus în paranteză), ptr. că nu ştii despre ce am avut în vedere, dar răspunsul este în duhul care ti’a trezit această reacție.

    Am toată considerația ptr. Kipling dar nu ştiu dacă s’a ridicat la măsura celor ce învață.
    Domnul a fost mai presus de cele ce învăța (cât a fost în trup), a fost desăvârşirea întruchipată.

    Te rog iartă-mă.

  15. “Din pacate,in epoca noastra avem multi care tulbura Biserica Mama.
    Dintre acestia,cei cu stiinta de carte au prins dogma cu mintea si nu cu duhul Sfintilor Parinti.
    Iar ceilalti,care sunt fara stiinta de carte,au prins-o si acestia,dar cu dintii,de aceea si scrasnesc din dinti atunci cand discuta probleme duhovnicesti,pricinuindu-se astfel mai multa vatamare Bisericii din pricina acestora,decat din pricina celor care lupta Ortodoxia noastra.
    Dar eu cred ca fiii cei buni niciodata nu clevetesc pe mama lor,Biserica Mama.
    Asa cum bunul Dumnezeu ne rabda cu dragoste pe toti si nu teatralizeaza pe nimeni,desi,ca un cunoscator de inimi ce este,cunoaste halul in care suntem,tot astfel si sfintii niciodata nu au jignit pe omul pacatos in fata lumii,ci cu dragoste se finete,in taina,ajutau la indreptarea raului.
    Mai mare valoare are un cuvant al omului smerit si nevoitor,pe care il scoate cu durere din adancul inimii sale,decat o gramada de cuvinte mestesugite ale omului cultivat,care ies cu viteza de pe limba sa bine instuita,dar care nu vesteste launtric sufletele,pentru ca una ca aceasta este carne,iar nu limba de foc a Sfintei Cinzecimi.”
    “Omul cel mai mandru nu este cel ce se lauda cu mandria,ci cel ce se lauda ca este smerit.”
    Cuviosul Paisie Aghioritul-“Epistole”

  16. @Petre:

    ‘Invata de la toate’ este de Kipling? N-am stiut!

    Ambele poezii sunt extraordinare – este vorba de crestinism APLICAT, PRACTICAT. Daca am izbuti sa aprindem candela goala a credintei cu uleiul faptelor – asa cum sunt ele descrise in cele doua poezii – intr-adevar am dobandi Raiul! Si eu consider cele doua poezii ca fiind texte de referinta, profund crestine in esenta lor, texte al caror autor iti poti da limpede seama ca a stiut ce inseamna crucea suferintei, a minciunii, a non-sensului.

    @soram:

    daca aveti impresia ca cei cu stiinta de carte nu pot ‘prinde dogma cu duhul Sfintilor Parinti’, aveti un bun prilej sa va improspatati viziunea ascultand documentarele recent postate pe site despre Nicolae Steinhardt – un mare om si un mare om de cultura deopotriva, care, dupa cum este bine stiut, a ‘prins dogma’ (si) prin cultura, in cel mai bun, adecvat si unic Duh cu putinta!

  17. @doroteea
    soram a citat pe cineva.
    Regret că am îndraznit să revin. Nu se va mai întâmpla.

  18. ‘Incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastra de a rabda,dar,din pacate,de multe ori la ele se adauga si batjocoririle si grosolaniile oamenilor nemilostivi si atunci ne inconvoiem.
    Pentru a curatii solzii de pe ochii sufletului nostru si a vedea curat,mult ajuta prihanirea de sine si judecata de sine.”
    Cuviosul Paisie Aghioritul-“Epistole”

    P.S.-@doroteea
    Eu sunt ultimul om in fata lui Dumnezeu,si mai ales a oamenilor.De aceea incerc sa nu comentez nimic de la mine aici,ci doar citate.Daca s-au dovedit nepotrivite ,imi cer iertare.

  19. Doroteea,
    soram, nu a exprimat o parere personala. A citat din cartea Epistole a Parintelui Paisie. Si cred ca sfintitul Parinte stia ce spune. 🙂
    Cati dintre cei carora le place sa li se spuna intelectuali mai sunt de nivelul Parintelui Nicolae Steinhardt astazi? Si ma refer numai la cultura Parintelui, nu si la duhul sfintiei sale.

  20. In conditiile invatamantului dezastruos de azi, in care jumatate din absolventi nu pot lua bacalaureatul, cei cu stiinta de carte sunt pe cale de disparitie.
    In schimb sunt tot mai multi “ceilalti, care sunt fara stiinta de carte, au prins-o si acestia, dar cu dintii,de aceea si scrasnesc din dinti atunci cand discuta probleme duhovnicesti,pricinuindu-se astfel mai multa vatamare Bisericii din pricina acestora,decat din pricina celor care lupta Ortodoxia noastra.”
    La acestia se referea si Daniel Turcea cand spunea: “Ce-am aflat este halucinant! Ei n-au studiat, au luat de bun si-au jucat cum s-a cantat.”
    Acestia s-au catarat pana la varful puterii, cu doctorate plagiate, cu impostura si servilismul lor si astazi ne spun ce idoli sa veneram, in spiritul tolerantei fata de tot ce este gol si abject.

  21. Nu e bine sa vrem – sa avem – ultimul cuvant, de spus. Intretinem conflictul.

    “Pacea este mai mare de patru ori decat dreptatea!”

    nicolae mirean,

    Iti inteleg tristetea, dezamagirea, dar nu este o solutie sa te retragi definitiv. O solutie ar fi sa ignori provocarile, sa nu mai raspunzi la ele, caci sti foarte bine ce duh le genereaza.

    “Dobanditi pacea interioara si mii de oameni in jurul vostru se vor mantui.” (Sf.Serafim de Sarov).

    (Oops! Sper sa nu ma trezesc in contrapartida cu vre’un citat de la Pablo Neruda)

  22. pacea mea interioara o pastrez, atata timp cat atitudinea mea este una corespunzatoare.
    suntem invatati,” ca daca vorbim pentru Hristos ,sa vorbim,si daca alegem sa tacem pentru Hristos, sa tacem”.
    Ca sa dobandesc o profunzime crestina[asa cum ne dorim cu totii]in tot ceea ce fac,este obligatoriu si necesar sa fiu cestin.
    La cine ma raportez,si pentru cine exist?
    acum avem acces la multe invataturi,cu asemanari si deosebiri.
    Duhul ortodox este unic,nu poate fi confundat.Daniel Turcea este un exemplu,iar poezia lui se vede ca e, alceva.
    Kipling,a fost indian,nu?
    Era cumva si ortodox?

  23. Ἑλένη
    Părtăşia frăției tale, dovedeşte frumusețea şi divinul ortodoxiei pe care o mărturiseşti.
    Nu dezamăgirea este cea care m’a scos de aici. Ci faptul că tulbur şi răpesc pacea multor inimi prin ce cred (şi îndrăznesc să spun).
    Cuvintele ce le’ai spus, le asemui celor din pateric.

  24. Celor ce susțin puterea “desăvârşitoare” a omului prin cultură, a omului prin sine îndrăznesc să le spun că (eu cred, cu toată convingerea), că se înşeală. Cred, (cu toată convingerea), că numai pocăința, prin tainele bisericii, are această putere. Mândria creşte virtuțile (goale), seci, trufaşe nedobândite în şi prin Hristos. Mulți nu curvesc, nu fură, nu mint, nu suțin, nu propoveduiesc răul, etc… nu din iubire de Hristos, ci din iubire de sine. Desigur că unii îl aprobă, unii îl cred şi mărturisesc, dar sunt virtuoşi tot din iubire de sine.
    Ortodoxie fără pocăință, virtuți fără pocăință, iubirea fără pocăință…. da există şi aşa ceva.
    Fraților iubirea de aproapele este arătată prin rugăciunea pentru aproapele. Câți pomenim în rugăciune,apoi atâția şi iubim şi cel mai sincer şi mai curat pentru cei ce-i iubim ne rugăm.
    Zadarnic ne sforțăm să iubim (macar pe cei ce am putea şi atlr fi normal) că nu vom putea. Fără lepadare de sine nu esistă iubire decât instinctuală, iubire de sine chiar şi împotriva voinței noaste.
    Domnul nu ne-a mințit. Fără de El, nu putem noi nimic.
    Asta cred. Asta simt. Asta mărturisesc.
    Cultura…
    Rugăciunea vă va spune ce e cu ea.
    Şerpii duhurilor ei colăcăie în ruga noastră cât ne împărtăşim din ea.
    Nu sunt împotriva culturii. Dar sunt împotriva ortodoxirii ei.
    Iertați.
    Nu voi mai spune nimic.

  25. @cititor, @soram

    am inteles ca e un citat, stiu sa citesc. N-am inteles insa legatura cu contextul – mai ales ca cel/cea care l-a plasat (@soram) nu a explicat care e sinapsa. Din acest motiv, mi s-a parut ca fie citatul n-a fost inteles, fie contextul dat n-a fost inteles, fie s-a folosit un text din mari parinti ca pretext pentru a intina memoria unora mai mari ca noi sau pentru a-i moraliza indirect pe cei ca noi care isi posteaza si ei gandurile si pe care nu suntem in stare sa-i combatem argumentat.

    Scuze, @soram, daca mesajul suna cam dur – eu nu prea le am cu aluziile si subtilitatile, sunt mai directa. Oricum, din auto-descrierea dv (‘sunt un nimeni’), rezulta ca sunteti o persoana care a dobandit harul smereniei, asa ca nu-mi fac griji ca mi-o veti lua in nume de rau si veti interpreta gresit mesajul meu, ci sunt sigura ca veti intelege nevoia de clarificare a putinei mele intelegeri.

    Cu sinceritate,
    Doroteea

  26. @Nicolae mirean:

    Frate draga, este cu adevarat ultimul meu raspuns pentru tine – nu de-alta, dar vad ca e greu sa renunti la anumite conceptii – gresite dupa parerea mea, si care vadesc – tot dupa umila mea parere – o neintelegere si a mesajelor interlocutorilor si o aplicare gresita in context a textelor patristice.

    Nu ridica nimeni cultura la rang de instrument obligatoriu in mantuire. NIMENI. Daca pt asta risipesti atatea versuri si cuvine frumoase, te lupti degeaba, pt ca nimeni nu se lupta cu tine. Cultura si capacitatea intelectuala sunt niste daruri, niste talanti. Acesti talanti ii poti folosi cum vrei – ii poti pune ‘la picioarele Crucii’, cum frumos spunea Monica Pillat intr-un interviu mai deunazi publicat pe acest site si pe care n-ar fi deloc rau sa il audiezi, sau il poti folosi impotriva Crucii (trufindu-te, de ex, pt ca darurile de obicei ne fac sa ne trufesc si ajungem sa le folosim gresit). Sau, pur si simplu, il poti folosi strict neutru, paralel cu viata ta duhovniceasca. Cultura pe unii ii ridica, pe unii ii coboara, iar pe unii ii lasa acolo unde sunt pt ca o aplica strict la existenta de zi cu zi. Sau, cum spunea Sf. Petru Damaschinul: ‘Fiindca nu mancarurile, ci lacomia pantecelui e rea; nu banii, ci impatimirea; nu grairea, ci grairea in desert; nu femeia, ci curvia; nu bogatia, ci iubirea de argint; NU CUNOSTINTA, CI PAREREA CA AI CUNOSTINTA, SAU, MAI RAU, NECUNOASTEREA NESTIINTEI TALE (…)’ (sublinierea imi apartine)

    Cultura poate fi – cand e bine intrebuintata – un instrument extraordinar spre mantuire, o TREAPTA. Multi sfinti au avut acest dar si au reusit sa aduca prin el pe multi la mantuire, pentru ca au folosit darul sprea combaterea carturarilor care, prin argumente mestesugite, cautau sa Il combata pe Hristos. A dat cineva aici un excelent exemplu – al Sf. Ecaterina. Sfanta si-a folosit eruditia pt a-i combate pe invatati pe propriul lor teren. Vietile acestor sfinti eruditi exemplifica acel cuvant al Sf. Maxim Marturisitorul care spune: ‘Deoarece ‘cunostinta ingamfa, iar iubirea zideste (1 Cor. VIII,1), impreuna dragostea cu cunostinta si vei fi fara trufie si ziditor duhovnicesc, zidindu-te atat pe tine, cat si pe cei care se apropie de tine.’

    Astfel de exemple sunt nenumarate, iar pe mine ma doare ca cele mai multe sunt tocmai la noi, aici, in Romania, si sunt recente! Prigoana comunista a dat Romaniei mari sfinti intelectuali (Vulcanescu, Tutea si Steinhardt sunt doar cateva exemple)! Pe mine ma doare – literalmente, o spun fara exagerare, simt o apasare in inima – nu atunci cand vad ca nu sunt luate in seama vorbele mele, sau combatute (asa cum gresit ai afirmat fratia ta despre mine in repetate randuri) – sincer: sunt prea harsita prin conflicte si adversitati (sunt avocat) ca sa pun la inima astfel de fleacuri; sunt ‘imunizata’ cum se spune – ci cand vad cum iar incepe rafuiala cu cultura in tara asta. Au mai avut-o si altii – comunistii si tortionarii din inchisori ii urau pe intelectuali – dar ei macar nu invocau texte patristice in sustinerea acestei rafuieli! Sfintii parinti se refera la folosirea gresita, seaca, trufasa, a culturii. Sau, de asemenea, ei subliniaza faptul ca Ortodoxia inseamna – in esenta ei – traire, nu cunoastere. Dar ca sa ajungi la aceasta traire, cunoasterea – pt unii, nu pt. toti – poate fi o treapta. Sau, ca sa citez pe Ilie Ecdicul: ‘la cei mai invatati contemplatia predomina faptuirea; iar in cei mai grosi la minte, faptuirea predomina contemplatia. Dar amandoua ajung la acelasi sfarsit bun. Mai repede se va vedea insa aceasta la cei la care contemplatia predomina faptuirea.’
    Iar patimile marilor intelectuali romani din inchisori ar trebui sa ne fie dovada vie ca intr-adevar asa se intampla, cum descrie ultimul citat, si ca nu ORICE cultura si cunoastere o combat sfintii! Citeste ‘Jurnalul fericirii’. O sa vezi ca in inchisori, oamenii simpli (nu toti, evident, nu generalizez!) suportau adesea mai greu decat intelectualii conditiile teribile de acolo, oricat de ciudat ar parea, si se sminteau amarnic, smintind si pe altii. Steinhardt povesteste cum l-a socat cand a observat ca intelectualii, oamenii ‘subtiri’, aristocratii educati prin inalte scoli suportau mai bine mizeria si detaliile abjecte cotidiene generate de aceasta, decat oamenii simpli.

    Pana la trairea de care vorbesc sfintii parinti, e nevoie de un drum lung de parcurs. Fiecare il parcurge cu darurile pe care i le-a dat Dumnezeu. Unii, cu darul ascezei (nu aare nimeni nimic cu postul, stai linistit, risipesti energie pretioasa sustinand ceea ce nimeni nu combate), altul cu darul intelectului, altul cu darul sensibilitatii – fiecare cu ce are si cu ce poate. Daca insa pe acest drum al nostru catre ‘traire’ si catre maantuire incepem sa ii bombanim pe cei pe care nu-i intelegem, folosind in acest scop si textele marilor parinti si teologhisind stangaci (iarta expresia, dar exact asta imi sugereaza textele fratiei tale: sper ca o sa ai smerenia sa primesti cum se cuvine acest punct de vedere), atunci, la revedere, nu mai suntem pe’cale’. Pt ca aceasta cale este calea iubirii si a intelegerii semenului. Tot de curand a fost postata aici viata Maicii Gavrilia. Maica era erudita (facuse scoli inalte prin Anglia pt ca se tragea dintr-o familie f bogata). Aceasta eruditie a ajutat-o in lucrarea ei, iar aceasta lucrare a fost o lucrare de ajutor al NECREDINCIOSILOR SI INCHINATORILOR LA IDOLI! Ori daca noi respingem cuvintele lui Kipling pt simplul fapt ca a fost om de cultura si ca a avut ratacirile lui, desi aceste cuvinte nu teologhisesc inalt, ci izvorasc dintr-o profunda suferinta umana, asumata cu toata demnitatea (stii? suferinta asumata cu demnitate il innobileaza chiar si pe omul necredincios! Si pt omul intelept este intotdeuna pilda!), atunci cum am putea intelege lucrarea Maicii Gavrilia ?? (care, apropo, se folosea de eruditia ei in cele mai inalte cercuri diplomatice pentru a-si infaptui lucrarea!)

    Ce intelegi prin ‘umanismul’ asta pe care il combati cu atata frenezie?? Lucrarea de ajutorare a oamenilor? Cand Domnul ne-a vorbit de cea mai mare porunca si a dat exemplul samarineanului milostiv, samarineanul din parabola l-a ajutat pe omul talharit CONCRET, nu cu o predica religioasa! Numesti asta umanism? Domnul a explicat limpede criteriile si intrebarile cu care vom fi intampinati la Marea Judecata: ‘flamand am fost si Mi-ai dat sa mananc, insetat am fost…’ stii continuarea. Numesti asta ‘umanism’? Ce combati, de fapt, atunci cand combati ‘umanismul’ si ‘cultura’? Stii ce zice Sf. Simeon Noul Teolog? ‘Mai mare este iubirea decat rugaciunea’. Interesant, nu? Vezi ca aceste texte se pot contrazice uneori intre ele, si poate celor mai ‘invatati’ – cum spunea Ilie Ecdicul – le e mai usor sa faca legaturile si ar trebui sa lasam in seama lor asta.

    Mie una nu imi place deloc sa ‘teologhisesc’. Nu am ajuns la mari ‘trairi’ ca sa pot vorbi de ele, si nici nu inteleg prea bine tainele adanci duhovnicesti. Eu inteleg una si buna: vorba fara fapta e zero. Iar daca mai e insotita si de ponegriri ‘subtile’, ascunse in vorbe mestesugite si versuri frumoase, atunci e ‘minus’. Asta e pararea mea. Kipling nu ‘teologhisea’ in ‘Daca’, ci vorbea – in termeni perfect accesibili – de un mod demn de a trece prin viata, un mod care, chiar daca nedeclarat crestin, asa este, si in care orice crestin ar rebui sa se regaseasca cu bucurie daca e cu ADEVARAT crestin. Unii se declara sus si tare crestini dar vorbele lor nu denota asta, decat in ambalaj, dar nu in mesajul continut. Iar daca combatem ORICE cuvant iese din gura unui necrestin, fara sa il trecem prin filtrul simtirii si al ratiunii – atunci, ce sa mai zic… ratacim, frate, ratacim amarnic…

    Si in final, o scurta explicatie pentru acel ‘daca mai crezi in tine’ – nu o sa o dau eu, ci o sa-l las pe Teodor al Edesei sa iti raspunda la ce se referea poetul pe care il dispretuiti atat:

    ‘Sa nu te lasi biruit de ocari, sa nu te infricosezi de mustrari, de batjocuri si de luari in ras (…).’ Despre asta era vorba. Simple as that.

    Nu, nu ridica nimeni cultura la rang de desavarsire – de unde ai dedus asta?? Dar sunt unii dintre noi care respecta pe oamenii culti, mai ales daca si-au folosit cunoasterea in zidirea oamenilor si, si mai mult, daca au asezat eruditia lor ‘la picioarele Crucii.’

    Cum spuneam, fiecare intelege ce vrea. Pt mine subiectul e incheiat iar ‘dialogurile’ cu fratia ta la fel. Am raspuns pt ca mi se pare ca se intineaza memoria marilor oameni de cultura si pt ca se reactiveaza ura acestui popor pentru oamenii cultivati – de data asta in numele Ortodoxiei, ceea ce mi se pare GRAV si URAT. Dar fiecare isi face alegerile si va da seama pt ele si pentru fiecare cuvant aruncat aiurea sau rastalmacit in scopuri meschine.

    In rest, va urez din tot sufletul tot ce e mai BUN si Dumnezeu sa va ajute in toate!

  27. Inca ceva – este vorba de Sfantul tau protector, poate o sa iti fie de folos aceasta anecdota duhovniceasca:

    ‘Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate?

    Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv.

    Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.

    Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte
    cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.

    Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului.

    Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz.’

  28. @ Nicolae

    Nicolae, cineva care scrie la sub pseudonim grecesc ti-a spus:

    “Nu e bine sa vrem – sa avem – ultimul cuvant, de spus. Intretinem conflictul.”

    Persoana ti-a dadea un sfat “fratesc” pe care nu l-ai inteles!
    Acum nu ca ar trebui sa asculti de sfaturile cuiva, dar macar sa fii consecvent cu ceea ce afirmi tu insuti caci iata cum se termina postarea ta de la nr. 17:
    “Regret că am îndraznit să revin. Nu se va mai întâmpla.”
    Acum nu ca ar trebui neaparat sa fii consecvent cu ce afirmi, dar macar incearca sa salvezi niste aparente.

    Acum nu stiu de cate ori od fi pacea mai mare decat dreptatea, dar poezia adevarata este un act al pacii. Nu vreau sa am ultimul cuvant, asa ca dau ultimul cuvant unui poet adevarat:

    “Poetry is an act of peace. Peace goes into the making of a poet as flour goes into the making of bread.”

    ― Pablo Neruda

  29. Soră Doroteea, ăstata sunt. Atât am reuşit să fiu.
    Nu voi mai risipi vorbe frumoase pentru acestea.
    Repet nu sunt împotriva culturii. Sunt pentru edu(cație, pentru tot ce ai spus şi susții, dar nu pentru a o ortodoxi şi a o aduce şi declara ca desăvârşitoare, despătimitoare, mântuitoare etc, eu dimpotrivă o văd împătimitoare).
    Nu condamn pe nimeni. Nu pretind nimic. Nu cer nimic.
    Am arătat ce cred şi prin asta mi’am arătat şi negativele (ce nu sunt mici nici puține), minusurile şi neputințele.
    Cer iertare frăției tale şi tuturor.
    Spor şi mâtuire tuturor

  30. Soră nu combat umanismul petru întrajutorarea oamenilor. Întrajutorarea dacă o vrem mântuitoare o facem evanghelic (cum ne învață Domnul), altfel este umanism.
    Nu combat cu frenezie umanismul, ci ceea ce induce la convingerea că omul se ridică, îmbunătățeşte (desăvârşeşte) prin sine, prin cultură… dragoste… la fel sau aproape la fel ca prin (medievalele) taine ale bisericii, pocăință… post aspru…
    Mă opresc aici.
    Mă opresc deoarece prin cred (nu pot înțelege) şi am spus, este greşit şi pune împiedicare evangheliei şi mântuirii semenilor.
    Iertare.

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate