Ce este Adevarul? UN CUVANT CAPITAL AL SFANTULUI IUSTIN POPOVICI SI O MEDITATIE PE MARGINEA SA. Totul in Hristos…, nu doar in numele Lui!

18-06-2011 Sublinieri

Ce este Adevarul? intreba retoric Pilat, acum doua mii de ani, aflandu-se, orbit, chiar in fata Lui. Iar Adevarul graia atunci prin prezenta si prin… tacerea Sa. “Adevărul este Persoană, şi încă Persoana Dumnezeu-Omului Hristos”, afirma cu tarie in zilele noastre, Sfantul Iustin Popovici, sintetizand invatatura Bisericii in 2 cuvinte ; el nu este in niciun caz si nu trebuie sa fie doar… “concept, sau idee, sau teorie, sau schemă“. Ceea ce pentru noi, astazi, poate sa para deja un loc comun, aceasta afirmatie, care este una aproape de ordin dogmatic (comprimand o realitate revelata), contine, de fapt, in ea intelesuri foarte profunde si comporta consecinte concrete deosebit de importante pentru noi, pentru viata noastra. Ca sa intelegem mai bine in ce fel ne priveste si cum s-ar putea “traduce” mai clar aceasta “definitie”, ar trebui sa-l luam drept pilda si martor chiar pe Sfantul Iustin al Serbiei, canonizat anul trecut si in mod oficial, dar proslavit de Dumnezeu inca din vremea vietii sale.

Cunoscut indeobste (pe buna dreptate) ca un mare propovaduitor si luptator impotriva papismului, a ecumenismului, a comunismului, a neo-arianismului umanist european si, in general, a stapanirilor de tip antihristic, se trece de cele mai multe ori cu vederea ce formare, ce putere si ce duh avea la baza aceasta atitudine “marturisitoare”, ce anume ii dadea autenticitate si forta, din ce isi lua seva cuvantul sau luminat si care era solul pe care fusese rasadit curajul sau? Ceea ce nu se prea arata este faptul ca Sf. Iustin a fost, in acelasi timp si un om de o desavarsita smerenie, sensibilitate, blandete si delicatete, care nu putea sa vorbeasca oamenilor despre Dumnezeu fara sa-i vina darul lacrimilor, care, in mod sincer, nu vedea nimic bun in sine si nu se simtea deloc vrednic de mantuire.

Iar pentru aceasta socotim nimerit sa reluam, pur si simplu, cateva dintre cuvintele sale-apoftegme mai putin cunoscute si mai putin citate:

“La celalalt sa te duci cu pasi de porumbel. Asadar, sa te apropii de el in mod delicat si cu blandete, pentru ca semenul tau are si el fricile si supararile sale. Are si asa destula greutate pe suflet, ca sa-i mai adaugi si tu“.

  • Prin grozăviile vieţii păcătoase în lume, numai prin rugăciune şi lacrimi poate omul să răzbată până la minunatul Chip al lui Hristos... Umple, Doamne, inima mea de Tine, dar mai înainte goleşte-o de tot ce e lumesc şi de toate celelalte dorinţe!”.
  • Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai”.

Acestea sunt cuvintele care zugravesc ce se afla in adancul cel mai adanc al inimii Cuviosului Iustin Popovici. Si, ei bine, da… ele sunt un alt mod de a exprima in duh ortodox, CE ESTE ADEVARUL.

La randul sau, Sfantul nostru mucenic al inchisorilor, Valeriu Gafencu, dadea un raspuns uluitor anchetatorului ateu care-l ameninta si-l ispitea spre tradare:

Adevarul este dragostea care se jertfeste pentru cei saraci si prigoniti!

Cum, acesta sa fie Adevarul si asa sa se concretizeze marturisirea Sa? Da, iata ca acesta este, de vreme ce Insusi Hristos a lasat ca testament cuvantul:

Intru aceasta vor cunoaste totii că sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii…

Desigur, dragoste nefatarnica, dragoste curata, dragoste din inima si din fapte, iar nu din vorbe inselatoare…

Iar un alt parinte marturisitor roman, Constantin Sarbu, talcuia cuvantul, intarind:

“Ca sa poti cunoaste pe cineva cu adevarat, uita-te cum a iubit. Cine n-a iubit pana la capat, acela nu este crestin adevarat. Daca dupa aceasta cauti sa cunosti pe cineva, nu te vei insela niciodata.

In cei care se aseamana mai mult cu Domnul Iisus se gasesc inmanuncheate toate insusirile Lui, dar mai ales dragostea neschimbata.

(…) Oricât de lăudate ar fi credinţa noastră, învăţătura noastră, calităţile noastre, dacă oamenii nu văd în faptele noastre, în umblarea şi trăirea noastră, miezul gustos şi mireasma plăcută a unei vieţi în Hristos, în zadar este totul! Mai bine nu ne-am făli cu nimic, nu am vorbi, nu am predica, dacă în viaţa noastră lipseşte Hristos, dacă în loc de pâine avem piatră şi în loc de peşte avem şerpi (Mat. 7, 9-10)!

***

Extrasul pe care-l puteti citi mai jos, din scrierile Sfantului Iustin de Celije, reprezinta, dupa parerea noastra, un cuvant duhovnicesc si teologic capital, desi… se pare ca astazi extrem de putini mai au disponibilitatea sa asculte un astfel de cuvant si inca si mai putini care sa vrea sa-l mai si aprofundeze, sa caute sa-l inteleaga… Nici macar altele si mai simple nu sunt auzite… Mai mult, astazi, de fapt, ajungem sa ne intrebam: oare cine mai are disponibilitatea sa mai si asculte altceva decat… propria minte si propria voie, de unde isi ia singur “dreptatea” si “adevarul”? :( Cum sa vrea, oare, multi dintre entuziastii “aparatori ai Adevarului” sa admita ca “adevarul” nu sta, pur si simplu, intr-un corp de enunturi fixe, impersonale si obiective, usor de asimilat si de reprodus? Ca a concepe si a propovadui in felul acesta adevarul este de-a dreptul minciuna si erezie, oricata corectitudine formala ar cuprinde “ideile” noastre! Ca esentialul... ba nu, ca… totul trebuie sa inceapa si sa se plineasca cu o relatie a lor extrem de vie cu un Dumnezeu-Persoana (Ipostas), adica un Dumnezeu VIU, prezent si revendicativ... Si ca ceea ce ajung unii dintre ei sa apere – iar nu sa marturiseasca, fiindca nu poti marturisi decat ceea ce ai experiat personal, ceea ce ai cunoscut existential – este doar un angrenaj conceptual, doctrinar, o proiectie ideatica, o referinta abstracta, sau chiar idolul unei ideologii (fie ea si “teologica”) in care si-au transformat credinta. Dar orice astfel de “credinta” este, prin ea insasi, o erezie, fiindca neaga, implicit, caracterul Intrupat al Adevarului-Persoana si prezenta Sa cu noi, aici si acum, tot timpul… Cine face din Hristos un pretext discursiv pentru a intemeia orice fel de “lupta” idealista (sau nu) si orice “bine” al lumii acesteia, acela se amageste amarnic: nu despre Hristos vorbeste si nu in El crede!

O ideologie inseamna un set de scheme rationale simpliste, rigide si oarbe de Duh, un sistem al gandirii si al actiunii strain de Cruce, imbibat de himere, de dorinte si de patimi omenesti si lipsit de experienta Vietii dumnezeiesti. Iar acea ideologie sau chiar asa-zisa… “teologie” ortodoxista, desprinse find de Hristos-Dumnezeul cel viu, chiar daca declamate in numele Sau, devin foarte usor forme slujitoare ale antihristului, precum si Cuviosul Serafim Rose nu ostenea a repeta… Aceasta este diferenta intre Ortodoxia cea Sfanta a inimii si a vietii integrale si ortodoxismul teoretic al mintii. Asadar un sistem – si acela inteles partial -, iar nu o Persoana, si nici un Adevar viu, trait plenar, “mancat si baut” real-euharistic... Preluand spusele unui frate, vom spune si noi ca

“cine nu se straduie sa fie si nu va fi un purtator de Hristos, acela va avea mereu lepadarea drept tovaras de drum.

Pentru ca un “Hristos” purtat numai la nivel de intelegere a mintii sau numai pe varful limbii (mai nou, al tastaturii) este un fals Hristos si, mai mult, o anticamera pentru Antihrist.

Cum spunea si Parintele Rafail Noica, noi ne-am obisnuit, de multe ori absolut inconstient, din pricina formarii noastre gresite, intelectualiste, lumesti si egoiste, sa ne traim credinta in chip eminamente rationalist si impersonal. Credinta noastra ajunge, astfel, sa fie, mereu, doar o raportare la o litera, ajunge sa fie o chestiune pusa in termenii lui “despre” (Dumnezeu, viata vesnica, sfinti, invataturi – vazute ca ceva static si obiectiv, exterior), iar nu in termenii lui “impreuna cu…”.

Insa dobandirea si pazirea vietii in Adevar nu sunt deloc niste “obiective” facile, ele cer lupta serioasa cu pacatele vazute si nevazute, implica o nevointa sufleteasca continua, o silire, o rastignire a eului, omorarea firii cazute… Si cine mai e dispus astazi sa faca asa ceva, daca am fost amagiti ca… “se poate si mai usor“, ca se poate si numai ramanand la cele de suprafata, pe care le putem savarsi lejer prin mijloacele comode ale firii noastre impatimite, dar, desigur, intotdeauna in numele Sfintei Treimi… Dar asta, ne-o dovedeste Cuviosul Iustin, nu este altceva decat ratacire pierzatoare de suflet:

Altminteri – fie că omul cugetă la adevăr, la rătăcire, la viaţă, la moarte, la bine, la rău, la dreptate, la nedreptate, la rai, la iad, la Dumnezeu, la diavol – dacă nu cugetă la toate acestea în Hristos Iisus, adică dacă cugetarea lui în privinţa tuturor acestora nu va creşte întru cugetare a lui Hristos, atunci ea se preface negreşit într-o mucenicie fără rost şi sinucigaşă.

E greu sa se mai auda si glasul lui Dumnezeu in toata larma noastra si in toata confuzia, printre atatea vorbe mari, printre atatea pretentii si ambitii… Cam greu sa-L mai lasam si pe El sa Se auda, cand suntem atat de preocupati sa ne impunem glasul nostru si sa facem, daca s-ar putea, si Judecata intreaga inca de acum, in locul Sau. Si stim ca Antihrist nu doreste decat sa-L scoata pe Dumnezeu-Omul dintre noi, sa ne faca sa-L “exilam” cat mai departe de noi, ca sa nu ne stanjeneasca in vreun fel in actiunile si in planurile noastre, sau sa-L credem existent undeva in abstract, insa absent din lumea Sa si absent din inimile noastre. Sa ne faca sa credem ca sta departe de noi si nu mai lucreaza, ca altii sunt la carma lumii… Ca nu ne vom intalni cu El decat dupa moarte! (Cumplita minciuna!) Si atunci, ce ne ramane? Decat a umple tot vazduhul cu orice altceva decat Hristos. Cu noi insine si cu lumea. Cu vorbe multe si goale. Cu duh de intuneric…

Toată filosofia diavolului stă în aceasta: a nu-L recunoaşte pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaşte prezenţa Lui în lume; a nu recunoaşte întruparea, înomenirea Lui în lume; a afirma şi propovădui că nu este Dumnezeu nici în lume, nici în om

E greu sa-L mai descoperim pe Hristos, sa mai gasim cu adevarat Adevarul! Dar… sa ne straduim, cu ajutorul Sau… Si cu rugaciunile Cuviosului Iustin Popovici, martorul veritabil si trambita indurerata a lui Dumnezeu, ale carui cuvinte de aur vi le impartasim cu drag:

“Dacă adevărul ar fi orice altceva, iar nu Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi mărunt, neîndestulător, trecător, muritor. Aşa ar fi el, dacă ar fi concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau raţiune, sau ştiinţă, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lume, sau toate lumile, sau oricine, sau orice, sau toate acestea împreună. Dar adevărul este Persoană, şi încă Persoana Dumnezeu- Omului Hristos, drept care este şi desăvîrşită, şi netrecătoare, şi veşnică. Pentru că în Domnul Iisus adevărul şi viaţa sînt de-o-fiinţă: adevărul veşnic şi viaţa veşnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creşte mereu prin adevărul Lui în Dumnezeiasca Lui nemărginire; creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea, cu toată inima, cu tot sufletul. Totodată el şi trăieşte necontenit prin adevărul lui Hristos, drept care el îşi alcătuieşte însăşi viaţa în Hristos.

În Hristos se trăieşte – adevăraţi fiind – (Efeseni 4:15), fiindcă viaţa în Hristos înseamnă adeverire, neîncetată sălăşluire cu întreaga noastră fiinţă în adevărul lui Hristos, în adevărul veşnic. Această adeverire creştinească se naşte din dragostea creştinului faţă de Domnul Hristos; în ea creştinul şi creşte, şi sporeşte necontenit, şi dăinuie veşnic, şi niciodată nu încetează, fiindcă dragostea niciodată nu încetează (I Corinteni 13:8). Dragostea faţă de Domnul Iisus îndeamnă pe om la viaţa în adevărul Lui şi-l ţine pururea în el, ca creştinul să crească mereu în Hristos, să crească în toată înălţimea, şi lărgimea şi adîncimea Lui (v. Efeseni 3:17-19). Dar niciodată singur, ci întotdeauna împreună cu toţi Sfinţii, întotdeauna în Biserică şi cu Biserica, pentru că altminteri nu poate să crească în Cel ce este capul trupului Bisericii (Efeseni 4:15). Şi, cînd sîntem adevăraţi, sîntem adevăraţi întotdeauna împreună cu toţi Sfinţii; şi, cînd iubim, iubim împreună cu toţi Sfinţii, pentru că în Biserică totul este sobornicesc, totul este împreună cu toţi Sfinţii, întrucît toţi alcătuiesc un trup duhovnicesc, în care toţi trăiesc soborniceşte, cu o viaţă, un duh, un adevăr. Numai fiind adevăraţi în dragoste împreună cu toţi Sfinţii putem întru toate să creştem întru Cel care este capul: Hristos. Nemărginitele puteri care sînt neapărat trebuincioase pentru această creştere a tuturor creştinilor în Dumnezeu-omenescul trup al Bisericii, Biserica le primeşte nemijlocit de la Capul ei, Domnul Hristos. Pentru că numai El, Dumnezeu şi Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite şi le chiverniseşte în chip a-tot-înţelept.

În Biserică, în Hristos Dumnezeu-Omul, s-a întrupat tot adevărul, s-a întru-omenit şi în-omenit, s-a făcut om. Adevărul = om. Iată cine este Hristos şi ce este Hristos! Iar – de vreme ce a fost cu putinţă ca întreg adevărul să se întrupeze şi s-a întrupat în om – aceasta înseamnă că omul a fost zidit pentru ca să fie trup al adevărului, întruparea adevărului. Buna-vestire de căpetenie a Dumnezeu-Omului este aceasta: A fi om nu înseamnă nimic altceva decît a fi întruparea Adevărului, întruparea lui Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu S-a şi făcut om şi a rămas pentru totdeauna Dumnezeu-Om. Pentru aceasta, viaţa în Hristos = viaţa în Biserică şi viaţa în adevărul întreg.

Hristos este întreg în Biserică: întreg, cu întreaga Sa fiinţă cuvîntătoare şi Dumnezeu-omenească; întreg, cu întregul Său adevăr, cu întreaga Sa viaţă, cu întreaga Sa dreptate, cu întreaga Sa dragoste, cu întreaga Sa veşnicie; într-un cuvînt: cu întreaga plinire a Dumnezeirii Sale şi cu întreaga plinire a omenităţii Sale. Numai de la El, Dumnezeu-Omul, pe pămînt noi, oamenii, dar şi Îngerii în cer, ştim că El este Adevărul. A-tot-adevărată este buna-vestire: Adevărul prin Iisus Hristos a venit (Ioan 1:17). Înseamnă că adevărul este Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos; adevărul este cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi; adevărul este Persoana Dumnezeu-Omului Hristos.

În lumea noastră pămîntească adevărul nu este nimic mai puţin decît întreaga Persoană a Dumnezeu-Omului Hristos. El nu este nici concept, nici cugetare, nici schemă logică, nici putere logică, nici om, nici Înger, nici omenirea, nici ceva omenesc, nici ceva făcut, nici toate lumile văzute şi nevăzute, ci ceva neasemuit şi nemăsurat mai mare decît toate acestea: Adevărul, veşnicul şi a-tot-desăvîrşitul Adevăr în lumea noastră pămîntească – iar prin el şi în toate lumile văzute şi nevăzute – este a doua Faţă a Preasfintei Treimi, însăşi Persoana istorică a Dumnezeu-Omului, a Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta Domnul Hristos vesteşte despre Sine neamului omenesc următoarea bună-vestire a Preasfintei Treimi: Eu sînt Adevărul (Ioan 14:6; vezi şi Efeseni 4:24). Şi, întrucît El este Adevărul, atunci adevărul este şi trupul Său, Biserica, al cărei cap este El. De aici şi buna-vestire minunată şi îmbucurătoare a purtătorului de Hristos Apostol: Biserica Dumnezeului celui viu este stîlpul şi întărirea adevărului (I Timotei 3:15). Iată de ce nu pot să nimicească Biserica şi adevărul ei vrăjmaşii ei, chiar dacă aceştia sînt de pe pămînt sau din iad. Prin Dumnezeu-Omul Hristos ea este cu totul desăvîrşită şi a-tot-puternică, a-tot-biruitoare în chip Dumnezeiesc şi fără de moarte. Avînd asemenea însuşiri, ea slobozeşte orice fiinţă omenească de păcat, de moarte şi de diavol, de această minciună întreit-una, şi asigură şi dă nemurirea şi viaţa veşnică fiecărui creştin în chip osebit şi tuturor creştinilor laolaltă. Şi face asta sfinţind, în-creştinînd şi în-dumnezeu-omenind fiinţa omenească, cu ajutorul Sfintelor Taine şi al sfintelor fapte bune. De aici şi a-tot- purtătoarea de mîntuire bună vestire din gura cea Dumnezeiască a Mîntuitorului: Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8:32) şi de păcat, şi de moarte, şi de diavol, şi vă va face adevăraţi şi vă va dărui toate fericirile cerului. Pe bună dreptate s-a zis prin gura unui Părinte al Bisericii:

“Adevărul este cuprinsul Bisericii, şi tot ce se săvîrşeşte în ea este adevărat şi purtător de mîntuire”.

Pentru toate aceste pricini, întruparea Dumnezeu Cuvîntului, Dumnezeu- Omul, este adevărul tuturor adevărurilor Noului Legămînt; prin Dumnezeu- Omul stă sau cade întreaga Biserică şi toată iconomia Dumnezeu-omenească a mîntuirii. Acesta este sufletul tuturor lucrărilor, nevoinţelor, faptelor bune, întîmplărilor Noului Legămînt şi bisericeşti; este binevestirea binevestirilor; mai exact: a-tot-binevestirea. Mai mult decît atît: faptul acesta este măsura oricărei măsuri. Cu el, ca şi cu cea mai sigură măsură, se măsoară toate în Biserică şi în creştinism. Culmea adevărului este aceasta: cel ce nu recunoaşte întruparea lui Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, nu este mădular al Bisericii. Mai mult: este un antihrist.

Această măsură fără greş o binevesteşte sfîntul şi purtătorul de Hristos văzător de Dumnezeu şi cunoscător al tainelor, Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu:

Iubiţilor, să nu credeţi la tot duhul, ci cercaţi duhurile de sînt de la Dumnezeu, că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. Întru aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup este de la Dumnezeu; şi tot duhul care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup nu este de la Dumnezeu. Şi acela este al lui Antihrist, despre care aţi auzit că va veni şi care acum este deja în lume.

(I Ioan 4:1-3; 2:22).

În fapt, toate duhurile care locuiesc lumea noastră pămîntească sau care trec prin ea se împart în două soiuri: în cele de la Dumnezeu şi în cele de la diavol. De la Dumnezeu sînt acelea care recunosc şi mărturisesc că Iisus este Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, Mîntuitor şi Domn, iar de la diavol, cele care nu recunosc aceasta. Toată filosofia diavolului stă în aceasta: a nu-L recunoaşte pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaşte prezenţa Lui în lume; a nu recunoaşte întruparea, înomenirea Lui în lume; a afirma şi propovădui că nu este Dumnezeu nici în lume, nici în om; că nu este Dumnezeu nici în Dumnezeu-Omul; că este o prostie să credem că Dumnezeu S-a întrupat în om şi poate trăi în om; că omul este pe-de-a-ntregul fără Dumnezeu, o fiinţă în care nu se află Dumnezeu, nici ceva al lui Dumnezeu, nici ceva Dumnezeiesc, nemuritor, veşnic; că omul este pe de-a-ntregul trecător, pe de-a-ntregul muritor; că el ţine întru totul de lumea animală şi nu se deosebeşte aproape cu nimic de animale, drept care este cu totul firesc să trăiască asemeni animalelor, care sînt singurii moşi şi strămoşi legiuiţi ai lui, precum şi fraţi ai lui după fire.

Aceasta este în fapt filosofia lui Antihrist, care vrea cu orice preţ să înlocuiască pe Hristos şi să-I ia locul în lume şi în om. Sînt nenumăraţi înainte-mergătorii lui Antihrist, mărturisitorii şi credincioşii lui în lumea omenească de- a lungul veacurilor: “tot duhul“; iar duhul poate fi persoană, sau învăţătură, sau idee, sau gînd, sau om, sau Înger, sau diavol. Şi toată învăţătura, toată persoana, toată ideea, tot gîndul, tot omul care nu recunoaşte că Iisus este Dumnezeu şi Mîntuitor, Dumnezeu întrupat şi Dumnezeu-Om, îşi are originea ei de la Antihrist, este a lui Antihrist. Iar astfel de persoane, şi învăţături, şi idei au existat chiar de la începutul arătării Domnului Hristos în lume. Pentru aceasta şi zice sfîntul cunoscător al tainelor despre Antihrist: şi acum este. Orice om, orice idee din lume care tăgăduieşte pe Dumnezeu-Omul Hristos şi Biserica Lui este de la Antihrist. Plăsmuitorul oricărei ideologii anticreştine, în chip nemijlocit sau mijlocit, este Antihrist. În fapt, toate ideologiile se pot reduce la două feluri: acelea care sînt pentru Hristos şi acelea care sînt pentru Antihrist. În cele din urmă, omul se găseşte în lumea aceasta pentru ca să dezlege o singură problemă: dacă este cu Hristos sau împotriva lui Hristos. Şi orice om, fie că vrea, fie că nu, numai asta face: dezleagă problema aceasta, această a-tot-problemă. Şi fiecare dintre noi este sau iubitor de Hristos, sau luptător împotriva lui Hristos, a treia cale nu există. Da, omul este închinător al lui Hristos sau este închinător al diavolului, a treia cale nu există.

Evanghelia Dumnezeu-Omului ne rînduieşte ca lucrare şi scop de căpetenie al vieţii noastre să cugetăm ceea ce este şi în Hristos Iisus (vezi Filip. 2:5), cele de sus (Coloseni 3:2), ceea ce este sus, în Dumnezeul-Omul cel înviat şi înălţat la ceruri. Şi ce este aceasta? Tot ce este El ca adevăr veşnic şi tot ce cuprinde în Sine ca Dumnezeu Cuvîntul: toate însuşirile, vredniciile şi desăvîrşirile Dumnezeieşti; dar întocmai deopotrivă şi tot ce El, Dumnezeu- Omul Iisus Hristos, are şi cuprinde în Sine întrupat ca om: toate însuşirile, gîndurile, simţămintele, nevoinţele, trăirile, faptele Lui Dumnezeieşti; întreaga Lui viaţă de la naştere pînă la înălţare, şi de la înălţare pînă la Înfricoşata Judecată, şi de la Înfricoşata Judecată de-a lungul întregii veşnicii Dumnezeieşti. A cugeta la toate acestea, aceasta este cea dintîi datorie a noastră de creştini, datorie de zi şi noapte… Altminteri – fie că omul cugetă la adevăr, la rătăcire, la viaţă, la moarte, la bine, la rău, la dreptate, la nedreptate, la rai, la iad, la Dumnezeu, la diavol – dacă nu cugetă la toate acestea în Hristos Iisus, adică dacă cugetarea lui în privinţa tuturor acestora nu va creşte întru cugetare a lui Hristos, atunci ea se preface negreşit într-o mucenicie fără rost şi sinucigaşă. Iar cu privire la societate, la persoană, la familie, la naţie, la omenire, dacă nu cugetă în Hristos şi prin Hristos, nu le va găsi niciodată adevăratul rost, nici nu va dezlega aşa cum trebuie vreuna dintre problemele lor.

A cugeta la toate în Hristos şi prin Hristos iată porunca de căpetenie pentru fiecare creştin, iată imperativul nostru creştin categoric, iată gnoseologia noastră creştină. Prin Hristos însă, poate cugeta numai cel ce are mintea lui Hristos. Sfîntul Apostol mărturiseşte, vorbind despre creştini: Noi mintea lui Hristos avem (I Corinteni 2:16). Cum am dobîndit-o? Trăind în trupul Lui Dumnezeu-omenesc, în Biserică, al cărei cap este El. Trăirea în Biserică, cu ajutorul Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune, uneşte întreaga noastră fiinţă cu fiinţa Bisericii, uneşte şi mintea noastră cu mintea Dumnezeu-omenească a Bisericii şi ne face în stare să cugetăm după Hristos şi să gîndim ceea ce este şi în Hristos Iisus. Iar cugetînd cu mintea lui Hristos, cu mintea sobornicească a Bisericii, creştinii pot să cugete una, să simtă una, să aibă o dragoste şi să fie de un suflet şi de o inimă şi de un suflet şi de un cuget (Filipeni 2:2; 3:16; 4:2; Romani 15:5; 1 Corinteni 1:10).

Dumnezeul şi Domnul Hristos S-a pogorît dintru înălţimile Dumnezeieşti cele mai presus de ceruri, făcîndu-Se pe deasupra şi om, pentru ca oamenii să poată cugeta ceea ce este şi în Hristos Iisus şi să trăiască în chip vrednic de Dumnezeu (Coloseni 2:6). Dumnezeu S-a făcut om ca să-l facă pe om Dumnezeu, aşa cum le place foarte mult Sfinţilor Părinţi să spună. Altfel spus: Dumnezeu S-a întrupat pentru a-l în-dumnezei pe om. Iată, în aceasta este tot adevărul Bisericii, adevărul Dumnezeu-omenesc, adevărul ceresc-pămîntesc, nemuritor şi veşnic”.

(din: Sf. Iustin Popovici, “Biserica Ortodoxa si ecumenismul”)

Legaturi:

*

Ce constatam aici? Constatam o fuga a omului de Dumnezeu sub o forma foarte ipocrita. Nu spun si intru-totul constientizata. Il vrem pe Dumnezeu, dar departe, sa nu se amestece in viata noastra, sa nu se afle in apropierea noastra, sa nu ne sufle in ceafa, iertati-mi expresia grosolana. Un Dumnezeu departe, pe care, eventual, am putea sa-L mai amagim, sa-I transmitem mesaje controlate sau mistificate. In momentul in care Dumnezeu, care comunicase cu ei de la distanta prin intermediari, vine printre ei, se infricoseaza, asa cum ar fi facut orice om si aproape ca se revolta. Traind in imediata vecinatate a lui Dumnezeu, iudeii ar fi trebuit sa-si pastreze constiinta de supusi ai lui Dumnezeu, de dependenta totala fata de El. Or, ei isi construisera autoritatea, autonomia, superioritatea sociala. Este o observatie pe care o putem consemna de-a lungul istoriei pana astazi: omul are inertia, ispita, tentatia de a se emancipa de sub orice autoritate superioara lui, de a se aseza pe sine in postura de autoritate ultima pentru sine si pentru semenii sai.

Daca autoritatea suprema si absoluta este Dumnezeu, atunci, pe Dumnezeu, ori il expediaza intr-o idee inofensiva sau intr-un concept inofensiv, pe care le subordoneaza unui discurs teoretic, si-l folosesc cum vor, ori il separa intr-un transcendent absolut. Ne place un Dumnezeu care sa nu ne stanjeneasca cu autoritatea Lui si mai ales cu prezenta Lui. Ne putem intalni la sfarsit cu Dansul, chiar si la judecata. Vom da seama atunci, pana atunci speram sa mai reglam noi intr-un fel anume lucrurile, mai recuperam, mai uitam noi, mai uita Dumnezeu, ne mai iarta Dumnezeu si asa mai departe.

Omul este surprins de intalnirea cu Dumnezeu acum si aici. De aceea si fariseii, desi aparau legea, desi propovaduiau credinta, desi Il marturiseau pe Dumnezeu, cand Dumnezeu paseste printre ei, Il resping din aceasta inertie, pacatoasa bineinteles, care este tendinta uzurpatoare a autoritatii dumnezeirii. Omul are si el autoritate si putere, dar acestea nu izvorasc din el, ci sunt imprumutate, le primeste de undeva, din afara sa. El ar vrea sa fie izvorul propriei sale autoritati. Autoritatea lui sa rezide din sine, din functia sa, din statutul sau social, din conditia sa umana… Este o batalie surda pe autoritatea ultima, pe cine are ultimul cuvant!

(…) AM SCRIS ACESTE RÂNDURI CA SĂ NE FERIM DE ACEASTĂ ISPITĂ şi de ACEST PĂCAT FUNDAMENTAL AL VREMII NOASTRE: de a numi Ortodoxie ceea ce nu este Ortodoxie, chiar dacă are înfăţişarea ei. Căci se vădeşte în ea lipsa şi a intenţiei şi a puterii de a scoate sufletul afară din Sodoma acestei lumi.

Cine nu se duce la Biserică pentru a afla şi lucra lepădarea de sine şi unirea cu Hristos nu va afla nici Ortodoxia. Dar va afla, din păcate, o „ortodoxie” care îl poate amăgi şi adormi duhovniceşte cu totul… Căci lumea, cu potopul ei de răutăţi, te poate pune pe gânduri… Dar falsa ortodoxie îţi poate amorţi pe veci orice nelinişte bună a sufletului.

*

Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor! In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul.

Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in pieipt ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” Lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.


Categorii

Egoismul, voia proprie, Marturisirea Bisericii, Meditatii duhovnicesti, Razboiul nevazut, Sfantul Iustin Popovici, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

43 Commentarii la “Ce este Adevarul? UN CUVANT CAPITAL AL SFANTULUI IUSTIN POPOVICI SI O MEDITATIE PE MARGINEA SA. Totul in Hristos…, nu doar in numele Lui!

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Predica Sfantului Iustin Popovici la DUMINICA SFINTILOR PARINTI DE LA SINODUL INTAI ECUMENIC. Martorii Vietii vesnice traite inca din trup, la care este chemat FIECARE dintre noi | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: SFANTUL IUSTIN DE LA CELIE despre misiunea ascetica a Bisericii: “ASCETII SUNT SINGURII MISIONARI AI ORTODOXIEI. Nevoinţa este singura ei scoala misionara. PUNE-TE IN SITUATIA CELOR INDURERATI, PLINI DE TRISTETE SI DE NECAZURI…” | Cuvâ
  3. Pingback: Predica Sfantului Iustin Popovici Ia NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL. “Ce iti ramane de facut, frate? Sa te pocaiesti pentru tine si pentru fratii din jurul tau, pentru oamenii din jurul tau” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Crezul lui Mircea Vulcanescu: “NU SUNT FANATIC, NICI EXCLUSIVIST, si pozitia mea crestineasca m-a facut sa consider politica drept o activitate de mana a doua”. IDEALISMUL si JUSTITIARISMUL – “patronii tuturor ipocriziilor” |
  5. Pingback: Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…” | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: PARINTELE SILUAN OSEEL, SFANTUL FILOCALIC DIN EINDHOVEN († 19 aprilie 2015) – INTRUPAREA RUGACIUNII SI DRAGOSTEI ARZATOARE: “Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De
  7. Pingback: “Oare S-a impartit Hristos?” – ABSENTA LUI HRISTOS ca centru al vietii noastre duce la ATACAREA UNITATII BISERICII prin cultul anarhic al unor personalitati omenesti | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: CUM SE FACE MARTURISIREA LUI HRISTOS? Vladica IEROTHEOS VLACHOS despre conditiile teologhisirii veritabile, RAVNA FARA CUNOSTINTA, EXPERIENTA DUHOVNICEASCA si DEOSEBIREA DUHURILOR. “Cineva poate sa para si sa actioneze ortodox, si totusi sa fie stap
  9. Pingback: BISERICA PĂCĂTOȘILOR. “Dacă primim poruncile în afara iubirii Lui părinteşti, atunci Biserica se devalorizează şi ajunge un sistem”. ADEVĂRUL ŞI DRAGOSTEA sau “MÂNA” ASPRĂ ŞI “MÂNA” MÂNGÂIETOARE A ACELU
  10. Pingback: “BAT VREMURI DE PRIGOANĂ ȘI LA PORȚILE ȚĂRII NOASTRE și ni se va cere o mărturisire reală”. PS IGNATIE, Episcopul Hușilor, despre CUM SE FACE MĂRTURISIREA ADEVĂRATĂ A CREDINȚEI ORTODOXE, pornind de la lupta cu NOI ÎNȘINE. Pilda
  11. Pingback: SA REDEVENIM OAMENI PENTRU OAMENI! Preasfinţitul Părinte Episcop Ignatie al Huşilor – PASTORALĂ DE NAȘTEREA DOMNULUI: Crăciunul – dreptul omului de a-şi regăsi demnitatea pierdută VS. IMPOSTURA IDEOLOGICĂ A DREPTURILOR FĂRĂ RESPONSABIL
  12. Pingback: Părintele Tudor Ciocan: MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI DOARE – ȘI PE CEILALȚI, ȘI PE NOI – dar trebuie asumată până la capăt: “Trebuie să stăm în Adevăr orice ar fi, ORICE AR SPUNE OAMENII, dar cu adâncă smerenie” | Cuvân
  13. Pingback: PS Benedict Bistrițeanul: ÎN AȘTEPTAREA DUHULUI SFÂNT (video, text). “Omul este chemat să nu lucreze cu jumătăți de masură, ci să țintească maximul” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate